Trecuse o saptamana de atunci si J abia de mai inchise ochii. Noaptea statea pe balcon uitandu-se la blocurile intunecate din departare. Fruntea i se increti putin de ingrijorare.
“N-a fost doar un simplu vis”, isi spuse ea. Arunca o privire spre omul ce dormea pe burta in patul ei.
“Lumea ta e pe cale sa se prabuseasca” ii sopti vocea in ureche. “Va veni o clipa cand va trebui sa alegi, sa iei o decizie.” De ce ii treceau astfel de lucruri fara sens prin cap? Oare instinctul ei incerca s-o avertizeze in legatura cu ceva? Dadu cu mana prin aer, ca si cum ar fi vrut sa alunge acest gand absurd. Inceta sa se mai gandeasca la ceva. Se uita cu ochi goi in departare privind cerul cum se lumina incet, incet, linia orizontului capatase o nuanta verzuie, pe urma rozalie, portocalie si intr-un final aurie. Razele blande ale diminetii ii mangaiau fata invaluind-o cu o caldura binefacatoare. Vantul abia adia, dandu-i usor parul din ochi, lasand sa se vada o frunte plina de riduri.
“Imbatranesc” gandi ea.
-Nu e adevarat. Raspunse Matt.
-Am deja par alb in cap. Pielea mi s-a zbarcit, nu mai este atat de elastica. Ma simt vlaguita.
-O sa fie bine totul.
-Oare?! Pe tine nu te vad imbatranind.
Matt nu raspunse. Isi arunca privirea asupra soarelui dupa care-i intoarse spatele intrand inapoi in camera.
-Trebuie sa-ti spun ceva, incepu J, dar pentru ca Matt nu o baga in seama, isi gasi din ce in ce mai greu cuvintele. Cred ca o sa avem un copil. Adica stiu … simt. Matt nu avu nici o reactie.
-Unde pleci? Intreba ea cu o voce cat mai calma, dar care trada nelinistea. Se ridica de pe scaun si se indrepta spre el.
-Nu pleca. Spuse ea rugator. De ce vrei sa ma parasesti?
Lacrimile ii siroiau pe fata, fara sa-si dadea seama. Se tinu dupa el, tot rugandu-l fara sa-i pese ca oamenii ar putea sa se uita dupa ea sau ca isi pierde pana si ultima farama de demnitate ce-o mai avea.
-Te iubesc!
Matt tresari insa isi continua drumul neinduplecat. Era pentru prima oara in cei sase ani cand o auzea spunand asta. Singurele cuvinte pe care nu le putea pronunta nici in ruptul capului. Stia ca il iubea, o simtea si i se dovedise din plin, dar niciodata J nu-i spusese. Grabi pasul spre parcarea subterana din piata garii. Era o frumoasa dimineata de duminica iar oamenii dormeau pana tarziu. Nu era nimeni pe strada care s-o vada pe J alergand dupa Matt in pantalonii gri deschis, maieul alb, desculta si nepieptanata.
-Te urasc. Urla J. De ce ai mai venit? Ai spus ca nu-mi mai dai drumul niciodata. Ce vrei de la mine? Mai mult de atat nu am ce sa-ti dau. Spune ceva. Nu pleca. Vorbeste cu mine.
In piata garii, Matt se intoarse spre ea uitandu-se de parca atunci o vedea pentru prima oara.
-Nu ne potrivim. Oricat de calm ar fi parut, vocea tot ii tremura de emotie. Daca ar fi fost mai linistita un pic, cu siguranta ar fi observat ca ultimul lucru din lume pe care si-l dorea era s-o paraseasca.
-Nu pleca. Tipa J cazand in genunchi in timp ce el se indrepta spre parcare. Plangea in hohote, stomacul o durea, inima ii batea anormal in piept si o presimtire sumbra ii invaluia sufletul, intunecandu-i mintea. Isi sterse lacrimile de la ochi si se uita cu mare atentie spre locul de unde avea sa iasa el in curand. O furie nebuna ii infierbanta sangele in vene. Vroia sa-l vada mort. “Nu e decat un las!” isi spuse ea uitandu-se cu ura spre locul acela. “Mai bine nu-i ziceam de copil. Afurisitul!” Incepuse sa simta o durere neplacuta in cap. Fiecare neuron parea sa-i urle “omoara-l, omoara-l”. Mai bine-l vedea mort decat s-o paraseasca. “E numai vina lui!” gandi ea.
Masina iesi incet ocolind piata si indreptandu-se in partea opusa garii. J se uita dupa el cu o ura nebuna in ochi. “Mori nenorocitule!” spuse petrecandu-l cu privirea. Masina accelera din ce in ce mai repede si fara sa schimbe directia, fara sa incerce sa faca ceva, intra in cel mai apropiat bloc, explodand.
“Asa-i trebuie” isi zise J. “Macar acum am sufletul impacat” Dar nu era nici pe departe asa.