Fuioarele de nori alunecau ușor, prea departe, de privirea ei. Le urmărea, așezată în fotoliu, pe întuneric, cufundată în liniște. Ochii albaștri luceau metalic în lumina Lunii. Picături fine, din dorul ei, i-au umezit genele dese si lungi, lăsându-i sufletul sa privească, pentru o clipă, afară, în realitatea unei vieți cu gust, inconfundabil, de pelin. A avut parte, însă, și de bucurii. Puține. Le prețuia și le păstra in inimă... Mai avea și această singurătate cu care se obișnuise, pană la identificare, aproape. Din cand în cand, cerul bleumarin îi descoperea vederii o bucată dintr-o Lună palidă si rece, care se ascundea, temându-se parcă, în spatele vălurilor alburii. De multe ori, vorbea cu ea la fereastră și, în timp, îi devenise cea mai bună prietenă. O intreba, o sfătuia...îi știa toate secretele. În alte dăți, o purta departe, în lume, printre umbre si gânduri nespuse vreodată, ori, foarte aproape, de sufletul unui om...

Luna aștepta un cuvant din partea femeii cu ochi frumoși. Era o oră târzie din noapte, și credea ca s-a hotărât, într-un final: o va conduce în acel colț de țară, în camera lui și va încerca, pentru a câta oară, să o înțeleagă mai bine. Cunoștea oamenii din vremuri străvechi, aproape uitate, dar nu putea pricepe, ce fel de iubire poartă in suflet femeia a cărei confidentă devenise. Ei îi plăcea să-l privească cum respira în timpul somnului... Pentru nimic în lume n-ar fi îndrăznit să-i tulbure visele. Îl atingea, doar cu zâmbetul ei fin, aproape schițat.

Dar, în această seară, făptura îngândurată cu chip de femeie, nu-i putea adresa nici măcar o vorbă. Era prea tristă pentru a se putea concentra la toate gândurile plăsmuite în cuvant si purta în inimă, bine ascuns, un dor despre care Luna știa. Era, însă, nepermis de rezervată. Se temea că acesta va fi inceputul sfârșitului. Luna gândea destul de libertin și nu-și putea inchipui, nici măcar în glumă, cum ar fi fost, dacă această tanără indrăgostită, într-o buna zi, ar renunta la călătoriile nocturne spre camera lui. Se mira și ea... Cum putea să iubească astfel? Cu siguranță, oamenii aveau mai multe feluri de a se transforma în semne de întrebare, în puncte de suspensie ori în linii de dialog ... și nu înțelegea. Cum putea cineva sa iubească tăcând? Visând? Citind? Cântând? Respirând? Alergând? Plângând?

Mâinile femeii țineau, ocrotitor, un rozariu cu boabe de abanos si crucifix din argint. Se ruga în gand, cuprinsă de speranță. Știa ca Dumnezeu era, ca intotdeauna, acolo, atent la rugăciunile ei. El îi vorbise, așa cum obișnuia să facă cu fiecare om, doar că nu l-a auzit. "Iată, Eu stau la ușă și bat..." Nu a fost atentă, iar Dumnezeu a plecat mai departe...Sau cel putin, așa a crezut atunci. Această lipsă o simțea pregnant în viața cea de toate zilele...

În urmă cu mulți ani, avusese un conflict deschis cu divinitatea. Acum i se strângea inima, numai cand se gândea. Cum a putut? Revedea tânăra, de atunci, aplecată în fata statuii cu Fecioara Maria, în biserica goală. Îi auzea toate gândurile, chiar și bătaia inimii...Mai simțea, încă, răceala pietrei... A implorat, a dorit... s-a răzvrătit... De ce a avut parte de atât de multă tristețe? Cu ce greșise, ori față de cine? Au trecut mulți ani și, într-o bună zi, l-a redescoperit pe Dumnezeu... așa cum îl lăsase... Îi părea rău... și-a cerut iertare, a plans... De această dată, înțelegea...

Atunci, pentru prima oară in viața ei, a ramas fară sentimente. Pustiita. Era o bucată de carne însuflețită, se hrănea, dormea, învăta... Toate lucrurile aveau o monotonie dezolantă și lumea care o inconjura era, fireste, comună. Probabil a trebuit să se întâmple așa, iar acum, cu siguranță, era obligată să învețe să meargă mai departe, să supraviețuiască și, într-o bună zi, să o ia de la capăt. Nu. Categoric nu. Nu voia. Va trece, greu, peste toate, va reuși, dar niciodată nu va mai deschide acest capitol. Frica era mai mare decât și-ar fi inchipuit, nu mai avea putere... sau, poate, îi mai trebuia putin curaj? A invățat că nu va trebui sa fugă de nici o problemă, ci să o înfrunte. Viata este un drum lung de suișuri și coborâșuri... Oare cine știa, mai bine decât ea, acest lucru?

Conștiinșa ei obișnuia să o viziteze, de fiecare dată, după ce-și termina rugaciunea... Venise și în această seară, ghemuindu-se, cum avea obiceiul, lângă bibliotecă...

"De ce ești suparată? Un om care iubește, ar trebui să fie fericit... sau, nu?"

Era destul de indrăzneață dumneaei și-i desluși în glas o urmă de ironie. Nu se supăra niciodată pe cuvinte și pe păreri. Era capabilă să ințeleagă, fără rezerve, absolut orice, chiar dacă nu întotdeauna era de acord.

"Dar, eu sunt fericită..."

Conștiința chicotește. Nu se lasă înduplecată cu una, cu două:

"Așa... n-aș fi crezut... Spune-mi, la ce te gândesti... evident, ca să-ți spun cine esti..."

"Oricum... nu mă poți ajuta..."

"Pune-mă la incercare! Sau nu ai incredere in mine? Eu nu te judec, stii doar..."

Nu se temea fiindcă ar fi putut să-i schimbe gândurile, îi era frică să nu se piardă în banalitate, sau să cadă în ridicol... Poate dacă ar fi vorbit... era mai bine, cine știe? Poate greșea undeva si nu-și dadea seama... Poate...

"Voi avea un vis... și sunt superstițioasă... mi-e frică de moarte... Voi visa... că... mă căsătoresc în cer... voi muri, precis... nu există căsătorie în cer..."

Conștiința izbucnește în ras. Hohotește. Se îneacă, tușește, încercând să redevină serioasă. Iși dă toată silința:

"Așa!... Și, ia, zii, cine-i fericitul?"

"Dacă-ți bați joc de mine, te scot afară-n drum! Fii atentă! Ai inceput să-ți depășești limitele..."

Dintr-o dată, în cameră, domnește o liniște deplină. Femeia a inceput să povestească rar, cu voce joasă, lăsându-se copleșită de semnificația fiecărui cuvânt, în parte.

"Va fi o zi frumoasă și caldă de toamnă... Sau poate că timpul nu există decât aici, în lumea noastră... Acolo, în cer, cuvinte precum "ora" si "minutul" nu sunt cunoscute, nu înveți să supraviețuiești sau să aștepți, nu îmbătranești si nu dispari. Ești. Exiști, pur și simplu... Trăiești, într-o altă dimensiune, fericit... Atât de fericit... Așa cum nici măcar n-ai visat vreodată... și nici nu ți-ai imaginat, deoarece, mintea este prea săracă în descifrarea simbolurilor...

Știu că sunt femeia vietii lui și tot ceea ce a vrut, deopotrivă. Mai știu că o minune, sau un fapt pe care nu voi reuși să-l înțeleg, ori să-l explic, ne-a adus gând lângă gând, speranță langă speranță, dor langă dor... Am fost o femeie pe care a învațat-o, aproape, pe de rost. Atunci cand m-a cunoscut pe mine, a redescoperit, într-un alt fel, aproape toate cuvintele din dicționar: a de la adevăr, b de la bunătate, c de la credință, d de la durere, e de la emoție, f de la frică, g de la gingășie, h de la hotar, i de la iubire, î de la încercănat, j de la jeleu, k de la kiwi, l de la lacrimă și așa mai departe. In momentul în care mi-a ajuns ultima răsuflare, s-a simțit, dintr-o dată, un alt om. Eram complexă. Femeia de lângă el, venită din alt colț de vis, s-a hotărât să rămană, pururea, în apropierea tâmplei lui. L-am speriat, la început...

Va învăța să mă iubească asa cum sunt, de fapt? Acolo, în cer, Dumnezeu mă va cununa cu el pentru totdeauna; chiar dacă vom trăi în alte vieți... el imi va fi sortit, mereu, mie si îl voi recunoaște dint-o lume întreagă... va fi sărbătoare la nunta noastră... corul de îngeri va canta "Ave Maria", îl voi îngâna și eu pentru că e un cântec minunat... nu-mi e străină muzica... doar am cântat în biserică aproape șapte ani... iar Sfantul Francisc va dirija "Adagio pentru orgă si coarde"... lui, îi va plăcea intr-un mod cu totul special, ca și cum, compozitorul a scris această partitură numai pentru dragostea ce ne inundă sufletele... aceea va fi muzica noastră și el o va recunoaște, ori de câte ori o va auzi... peste timp... voi fi invăluită în lumină și în iubire, așa voi apărea în fața lui... iar pe cap, voi purta o coroniță din flori albe și roșii... pentru că-i jur dragoste veșnică și pentru că am sufletul curat..."

Conștiința ascultă cu atenție. Zâmbește cu îngaduință si pare bucuroasă:

"Te-ai gândit, vreodată? Flori Roșii... flori Albe... El, Remo, tu, Anca... RA a fost zeul Soare, în mitologia egipteană... Poate ați existat în alte vremuri... Și v-ați iubit atât de mult, încât numele vostru a devenit... simbol... și-l purtați ... așa... ca să vă fie mai ușor... să vă recunoașteți..."

Conștiinta o privi lung pe femeia din fotoliu. Își dădea seama că nu-i trecuse niciodată prin minte un asemenea gând. O privi liniștită, timp în care continuă:

"Are vreo logică ceea ce s-a întâmplat? De ce ți-a dat, Dumnezeu aceste sentimente? Să le irosești? Să nu poți trece peste prejudecăți? Să-ți fie frică de iubire?"

"Devii patetică!"

Un zâmbet amar înflori pe buzele femeii cu ochi albaștri. A vorbit încet, ca pentru sine:

"Știi... în această lume... oamenii nu pot fi, cu adevărat, fericiți..."