agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-19 | |
Această povestire a avut la bază o întâmplare adevărată.
Credea în destin? Spera că Dumnezeu îl va trezi din acest coșmar? Evenimentele din viața sa erau adevărate? Suferea? Acestea erau doar o parte din gândurile care-i vuiau in cap, enunțuri logice, pe care, cu sforțări supranaturale, aproape, le-a putut formula și întelege. Avea impresia că ceea ce trăiește era doar o întâmplare banală, dar tristă, ce nu-i aparținea lui, însă, paradoxal, îl înnebunea de durere. Era un trup străin și un suflet rătăcitor, avea gânduri pe care nu le recunoștea. Dar, cu exactitate de ceasornic, îl chinuia o întrebare al cărei răspuns nu-l putea înțelege. Cuvintele acesteia se roteau, obsesiv, sub fruntea încinsă. "De ce a murit?""De ce a murit?" "De ce a murit?" În această stare, cu un pahar plin în mână, l-a găsit Andrei. - Paul, aici erai? Paul, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, încărunțit înainte de vreme, se legăna într-un fotoliu. Ochii cenușii, cu privirea pierdută, fixau un punct inexistent de pe tavan. Era nebărbierit de multe zile, iar părul lung, buclat, îi cădea, în cascade, pe umeri. Fruntea înalta, încremenită asemeni sprâncenelor subțiri, arcuite, părea să se fi golit de gânduri. Fratele lui, care a intrat fără să bată la ușă, s-a apropiat mai mult: - Dragul meu, Paul... Îl privea încercând să afle ce se petrecuse, cu adevărat, în inima lui. Îl compătimea și ar fi făcut orice să-l scoată din această stare, sau măcar să afle niște răspunsuri la avalanșa de întrebări care i se înghesuia în minte. Nu-l văzuse de câteva luni bune, dar atunci, parcă, lucrurile mergeau bine. Paul era, cu adevărat, fericit. Părea, mai degrabă, îndrăgostit... Da!... Așa era!... Știa precis, iar instinctele sale nu-l înșelau niciodată. Dar, cine era femeia misterioasă din viața lui?... Cine?... Cine ar fi putut să-l tulbure atât de tare pe Paul? În acest timp, mintea bărbatului din fotoliu colinda fiecare amintire, fiecare trăire, agățându-se cu disperare de orice detaliu, cât de mic ar fi fost, în încercarea de a putea schimba, fie și în gând, ceva. Nu-și imagina cum ar fi trebuit să arate ziua de mâine, ori ce se va întâmpla cu viața lui, mai departe, în lipsa ei... Daciana, marea lui dragoste... Era singura fiică a vecinilor, o familie de avocați din generație in generație. Când a cunoscut-o era un copil... să fi avut treisprezece ani... Dar, nu ar fi putut spune că era ascultătoare... Nu avea deprinderi de domnișoară și niciodată nu era previzibilă. Dacă râdea într-un anumit moment, în cel imediat următor, era în stare să plângă în hohote. Chiuia și alerga aproape toată ziua prin curte, spre disperarea femeii care fusese angajată să o supravegheze... De cele mai multe ori, gustarea pe care o primea, afară, ajungea în cușca lui Lord, un dog german, exemplar superb. Daciana mai avea și un alt prost obicei. Fura mere. Și acest lucru, nu se întâmpla pentru că nu ar fi avut în curte, nici vorbă. Le fura, pur și simplu. Sărea gardul în curtea lui și gata. Nu avea reguli, nu auzise de principii, nu o interesa decât ceea ce voia... adică, ceea ce o tăia, Măria Sa, Capul. La început, atunci când s-a mutat, a crezut ca-și va pierde mințile. Vacarmul din curtea alăturată îl înnebunea... Cu timpul, însă, fata cu părul blond și lung, și-a găsit un loc în inima lui. Devenise, aproape, o mică necesitate, fiindcă atunci când nu o auzea, nu-și găsea locul, nu se mai putea concentra... Doru era pianist. De fapt, îl chema Paul. Paul Nourescu. Celălalt nume i-l dăduse Daciana, într-un moment în care, spunea ea, a lipsit prea mult... și atunci, nu l-a mai strigat Paul, ci Doru... Credea că acest alint îl va aduce mai repede acasă. Intâmplarea a făcut ca a doua zi, dis- de- dimineață, Doru să se întoarcă după un turneu lung și obositor... Din acel moment, Paul dispăruse... în locul lui, apărând Doru. Și-a dedicat viața muzicii și instrumentului care l-a făcut faimos. Dacă iubea ceva, cu adevărat, pianul era acela. Își cumpărase aceasta casă pe care și-o amenajase singur. În afară de concertele și turneele la care era invitat să participe, își petrecea restul timpului, puțin de altfel, în livada de meri, din jurul casei. Era o fire boemă și se înțelegea cu puțini oameni... De cele mai multe ori, o privea pe Daciana cu înțelegere și spera că, odată cu trecerea anilor, valul amețitor de energie va dispărea ori se va transforma în ceva mai blând. Ce anume, n-ar fi putut spune... Știa despre ea, că-i era frică de mașini... Se vedea murind într-un accident de mașină... Apoi, mai avea un lucru dificil de explicat... îi vorbea, aproape tot timpul, despre o pereche de aripi care aveau să-i crească, pe spate, ca la îngeri... Încerca să-l lămurească, dându-și toată silința, că, într-o bună zi, atunci când aripile îi vor fi crescut... va pleca din această lume... Tânăra îi adusese, la un moment dat, ascunse în tricou, cireșe negre, culese de te miri pe unde. Pentru că a avut "grijă" mare de ele, multe erau zdrobite. Fata, supărată, le-a certat amenințându-le cu degetul, că data viitoare le va lăsa acolo sus... să vadă și ele ce înseamnă singurătate... Paul o admira si zâmbea, de cele mai multe ori, auzind cum vorbește Daciana despre lucrurile serioase. În altă seară, copila venise foarte supărată la el. Motivul? A văzut-o stând în fața oglinzii și trăgând de bluza albă, lipind-o de corp: - Nu-i așa că am sânii prea mici? Vreau să fie mai mari! Era ceva imperativ în glasul și în dorința ei... Vorbea atât de categoric, încât Doru se miră că nu s-a întâmplat o minune, atunci, pe loc. Timpul trecuse pe nesimțite, iar Daciana devenise un boboc de floare... Evident, și acum sărea pe fereastră ca să-l asculte cum cântă, ascunsă lângă draperia grea de pluș bleumarin și se furișa afară, când termina, fără să spună un cuvânt... Încerca să găsească o soluție ca să o determine pe fată să rămână mai mult, acolo, cu el... Într-una din seri, Doru i-a rostogolit un măr. Fata l-a ronțăit, apoi l-a sărutat pe obraz: - A fost cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodată... Altă dată, Daciana nu a mai avut răbdare și, în timp ce cânta, s-a apropiat de el, cuprinzându-i spatele și sărutându-i părul. Fiindcă două-trei raze de lună se încurcaseră printre șuvițele lui, Daciana, încercând să le dea la o parte, i-a spus foarte serioasă: - Nu-mi place să te atingă Luna. Eu vreau. Dar noaptea pe care și-o amintea cu lux de amănunte, era noaptea în care a făcut dragoste cu ea, prima dată. Daciana a intrat tot pe fereastră, târziu, după miezul nopții. El citise. A pândit, iar când s-a stins lumina, s-a dezbrăcat și s-a întins goală pe pian. L-a simțit venind. Îi auzea respirația. L-a tras spre ea, l-a sărutat încet, cum se pricepea mai bine și i-a murmurat că-l dorește. Doru a învelit-o într-un halat din mătase, vișiniu. Daciana a interpretat altfel gestul lui. Era îmbufnată, gata, gata să izbucnească în plâns... Firește că o plăcea, dar considera că nu venise, încă, momentul. S-a înșelat, pentru că fata era de altă părere. L-a dezbrăcat stângaci, l-a mângâiat și i-a dăruit toată candoarea și frumusețea celor șaptesprezece ani... Fericirea lui a durat până într-o după-masă, o zi obișnuită de vară, într-o miercuri, după ora două... O aștepta să sosească de la o prietenă, din oraș. Îi făcuse o salată de fructe așa cum îl rugase, promțându-i că, atunci când va fi aproape de casă îi va da un semnal pe telefonul mobil, să știe că vine și să scoată salata din frigider... La un moment dat, i s-a părut că-i aude țârâitul...Telefonul a sunat... Lung... Cineva de la spital îl anunțase că, în drum spre casă, într-o intersecție, mașina în care se afla Daciana lui a fost acroșată de un tir... și răsturnată... Nu a existat decât o singură victimă... L-au sunat pe el, fiindcă i-au găsit numele și apelul lipsă. Daciana formase numărul lui de telefon... Femeia de la volan n-a suferit. A murit pe loc. Într-o noapte, cam la trei săptămâni după trecerea în neființă a fetei, Doru a avut un vis ciudat. Se făcea că Daciana intrase în camera lui, se așezase la pian, îmbracată într-o rochie purpurie, cea care îi plăcea lui cel mai mult. Era suavă, aproape transparentă, ireală. Zâmbind, și-a desfăcut brațele, și, întorcându-se cu spatele spre el, i-a arătat cele două aripi mari, șoptind: - Uite, Dorul meu... vezi, mi-au crescut aripile... Bărbatul s-a repezit năuc din pat, a întins mâinile să o cuprindă, și a căzut, împiedicându-se de fotoliu. S-a trezit brusc, înspăimântat, înnebunit de dor. A plâns, a strigat, s-a târât până la pian mângâind locul în care a stat femeia... Unii oameni au puterea să supraviețuiască acestor sentimente de adâncă disperare și cumplit abandon. Alții, nu. Realitatea lui Doru s-a frânt în acele clipe... Paradoxal, viața lui a mers mai departe. Pe o bancă, sub un castan bătrân, stătea așezat, picior peste picior, un bărbat fără gânduri, fără sentimente... poate, doar, păstrând în suflet, o singură amintire... Þinea între degete, strâns, cu grijă și teamă, aproape, o pană albă și le spunea tuturor că a primit-o de la un înger. Nu știa mai mult... Era adevărat... Dacianei i-au crescut aripile. Și a zburat, în cer, ducând iubirea cu ea... și dorul ei... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate