agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-19 | | A sunat ceas de maiazănoapte. Ora damnată cu arătătoare gemene ale ceasornicului, din partea întunecată a lunii. Înstrăinându-și timpul, în încercarea oarbă de-a le diferi. În sâmburele nopții se aud trosnind dinți de scoici, mestecând miezul de carne al părții celei mai efemere. Cochiliile, în spirala hipnotică a melcilor marini, de mult plecate în cursa ce duce invariabil la avalanșe surde ale timpului, smintesc silueta cu tors de zeiță și coadă de pește, nălucile locuitorilor neștiuți ai mării. Jumătate scursă în focul făuritor de aur, jumătate patinată în solzii de gheață ai banchizelor. Cu miezul extremelor frânt de nesfârșita luptă a contrariilor. A obosit sirena, victima înfruntării din propria dorință, devorată de un semn invers ce și-a găsit loc, ușor dement, chiar acolo, în pîntec. A obosit în căutarea fără sfârșit a leacului care să deschidă, în fine, ferocea incantație. Întorcându-și-o, violent, împotrivă-i. A obosit să-și privească, în oglinda de gheață a apei, ochii goliți de simțire, rămași parcă în urmă, înghițiți de colții spumei fiecărui val. A început de mult să plângă cu alge, din ochii odată albaștrii. A plâns, a tot plâns… până la epuizare, urcând, pe nesimțite, nivelul mării prea sărate, tulburând-o, înverzind-o parcă mai mult, de alge putrede și aromate. Chinuită de patima sumbră a veghei asupra propriului sfârșit, dorind, cu ardoare, a se nemainaște așa. Să se întoarcă înapoi, în oul stelar care a însămînțat-o pe pământ, și-n pielea ființei nenumite, pentru a-și alege un alt drum, o altă, vie creatură. Þintind, firește, întocmai întruparea perfectă. Ar afla-o in imaginea, spastic distorsionată, din sufletul ei, tot mai orbit în goana după falsul corp astral al lminii. Nu va salva nici măcar o singură pană curată din penajul alb al porumbelului ivit la vederea pământului, în roșia, sălbatica înfruntare. În tristu-i delir, într-o zi a început să adune scoică cu scoică, până a curățat complet marea de ele. Le-a pus pe toate într-o enormă plasă pescărească, și le-a auncat undeva, departe, în largul cerului. După un timp, nemaiștiind ce să facă, a început a culege, bob cu bob, tot nisipul din mare, dându-i, și lui, aceeași soartă ca a scoicilor. L-a aruncat doar în partea opusă lor, pentru a nu se mai putea întâlni niciodată. Mai apoi, a făcut același lucru cu toate vietățiile apei. Despărțindu-le, pe veci, în universuri paralele. Ca la sfârșit să-și încoroneze fapta cu însă-și adunarea tuturor picăturilor din mare, aruncându-le și pe ele în spațiul rămas vid, ca nu cumva să se unească cu cerul, în dreptul liniei de orizont. Totul doar din pricina obsesiei aceleia, a hibridului de om-cu-pește, uniți din greșeală… o greșeală primară, dintotdeauna împlinită, dar încă atât de dureroasă, dominându-i fără cruțare rațiunea sălbăticită. Cînd s-a luminat de a șaptea zi, pentru că atât a durat actul ei repetat și devastator, s-a oprit, pentru a se odihni și a privi golul născut de ea, adâncimile prăpastiei nenaturale. Demonul ei rătăcit despărțise însăși creația plină a lui Dumnezeu, din cauza vederii înguste a ochiilor de sticlă ai durerii. Neputincioșii ei ochi, nevolnica ei suferință, singura dar suficienta greșeală. Patima grotescă a perfecțiunii imaginare. Ochiul pe care singură îl scăldase în veninul neîndurării de sine… Când a clipit a șaptea oară, o lacrima i-a udat corneea înghețată, strecurând, într-însa, un pui de flacără. Lumină din lumină Divină. Să-i înmoaie întunericul din priviri. Să-i reaprindă strălucirea adevăratei realități, și umbra impenetrabilă a greșelii înfăptuite. La vederea ei, sirena înlemni de durere și spaimă. Solzii începură să-i plângă albastrul din venele reci și posedate. Nemaivăzând altă cale de ișire din infernul pe care singură îl crease, începu a-și sfâșia, din propria-i făptură, bucăți amare de carne. Aduna, din ele, picătură cu picătură, sângele albastru, sărat, transformându-l într-un nou născut copil al mării, tată al unui viitor ocean planetar. Din solzii de pește, desfăcuți din coada-i blestemată, a adunat apoi noi viețitoare, să umple cu ele apele noilor mări. Iar din unghiile ei încovoiate desprinse zece scoici. Mame ale tuturor scoicilor ce se vor naște din sămânța lor, cucerind încet adâncurile mării. Își scutură apoi, într-un vârtej sălbatic capul, și presără prin jur cu nisipul pletelor ei blond-aurii. Și ca ultim sacrificiu al durerii înăbușite își abandonă ochii, pierzîndu-i în globii perlelor negre, și perlelor albe ce le purta de atâta vreme în ei. Le despărți, și pe acestea, și le-aruncă în ape, completând marea cu comoriile sădite în miezuri de scoici, înmulțindu-le mai apoi din sâmburele lor, cucerind întunericul de sub ape, paznicul surd al tuturor comorilor ascunse. Nu mai rămăsese din mândra sirenă decât o urmă de suspin, de undeva de departe, din regretul propriei pierderi, din atâta dorință de a stăpâni lumea. Reușise, în fine, a nu se mai naște împotriva firii. Dar nu vă culcați liniștiți la provele corăbiilor voastre pline de comori : spiritul încă-i mai strigă, rătăcit printre valurile sângelui ei albastru. Căci de ajuns la steaua călăuzitoare, cea care i-ar fi putut dărui o nouă viață, n-a mai ajuns niciodată. Apele încă vorbesc despre nebunia durerii de-a nu-și mai vedea niciodată prea-frumosul chip oglindit în liniștea lor, renegat odinioară, când în oarba-i vanitate și-l zgâriase, cu furie, până la dispariția completă de pe harta mării odată create în liniște de Dumnzeu. Fusese, deci, blândă și îndurătoare marea, care și acum îi poartă într-însa trupul împărțit în bucăți de iluziile nesfârșite. Greșise oare, pentru o ultimă dată, în încercarea de a-și repara greșeala inițială. Acum nu-i mai rămăsese nici măcar timpul vre-unei alte greșeli, nemafiindu-și nici sie stăpână, nici valurilor, odata palat al majestății ei. Se aude, în depărtări, în mijloc de noapte, pe plaja cenușie, un cântec trist de sirenă. Îl cântă vântul, căruia îi dăruise vocea-i prea iubiă, ireală acum. Îl cântă, în îngînarea ei dulce… În timp ce marea continuă a-și vărsa năvalnic și rebel, albastrul, amestecându-l cu furtuna, cu tunetul și fulgerul, cu lacrimile ploii… și cu trupurile, secate de viața, ale marinarilor, încă seduși de vocea de vânt a unei zeițe uitate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate