Astăzi n-am fost pregătită pentru înfruntarea ce urma să aibă loc, pentru a nu știu câta oară, în mine. Așa că s-a consumat undeva, departe, în golful subconștientului.
Am închis ochii într-o nouă oră târzie, cum îmi era, de altfel, obiceiul. Timp până la care m-au ținut gândurile de mâini și de picioare, imobilizându-mă. Doar pieptul mi-a rămas dezgolit, și la fel de expus simțirii. Cu o inimă a cărei bătăi încercau a-mi evada din trunchiul, devenit neîncăpător și secat de viață. În curgerea hipnotică a lichidului eu mă priveam de undeva, de sus, din unghiul a două pleoape deschise pe cer. Două stele ale nopții. Solitară învinsă. Răpusă, întinsă, lungită pe brațele zburate ale fluturelui. Într-un profil de-abea schițat de pana sterilă a lipsi de lumină. Mă completa perfect. Operă de artă deplină. Așa cum demult nu o mai avusem.

- Știam că te fascinez. Atunci, odată. Când încă mai eram conștientă de efectul radiației mele ireale. Fluorescente. Atunci când încă-mi mai puteam defini magia. Atunci când încă mai existau bucăți de femeie, de desprins din mine. Femeie întinsă pe oglinda sferică a lunii. Învelind-o, mulat. Îmi cunoștem atât de bine refieful trupului, pe aunci…
- Dar unde ți-au dispărut ochii violeți, iubito ?
- … Doar atât ți-a mai rămas să-mi spui ?

Atât… și m-a zburat în vis. Într-un copac.

- Incredibil cât de multe frunze poate să conțină. Ramificațiile i se întind până dincolo de orizont. Atât cele ale întregului său, cât și cele ale fiecărei frunze în parte.
- Þi-aș putea spune, în șoaptă, atât de multe despre tine…
- Dar copacul ?!
- Despre T I N E, am spus ! TU !
- COPACUL !!

Și ai dispărut. M-ai lăsat iarăși în ceață. Dar nu-i nimic. Știam că te vei întorce. Știam că te fascinez. Știam că te-am îmbolnăvit și pe tine de virusul meu. Cu toate că niciodată nu mi-l intenționasem, mă jucam totuși cu el, și cu atâta plăcere… În păcat după păcat, destrămam vise… și nu mă mai interesa de sufletul meu. Al tău. Sau nestematul ‘Noi’… Ce mai contează ? ‘The show must go on !’
Așa era și visul în care tocmai intrasem. Pe-o poartă neagră, deschisă de ghiarele lungi ale unei zeițe-vampir. O poartă sculptată-n basoreliefuri, împodobită cu capete, sacrificate, de îngeri. Or fi fost chiar autentice, sau poate doar creația mea metalică, mângâiată de strălucirea înnobilată de iluzia unui soare. O completare a operei venită din depărtări să i se închine. Sau poate… era doar atât, un simplu vis. Efemeritate…
Din sculpturi le picura sfințenia pe prag. Viziune de mormânt. Transformându-se în cheaguri de sânge, imediat ce atingeau pământul. Îngeri căzuți ? Oare ?...
Am întins mâna să ating crucea gravată în miezul porții. Căldura din palmă. Degetele despletite. Vroiam să SIMT !
Acum știu ce se afla dincolo de acea poartă. Călcasem chiar noaptea trecută pragul ei. Încă mi-au mai rămas urme de sânge, închegat, pe talpa picioarelor. Și nu m-am eliberat de ele, pentru că-mi place senzația confirmării, pe care mi-o lasă dedesuptul fiecărei priviri ce le-o arunc sălbatic.

Cu buzle întredeschise și ochii mai negrii ca niciodată. Nu-ți voi revela decât un singur fragment. Primordial !

Păcate. Păcate. Păcate… Atâtea, până vor ajunge a se devora între ele. Iar în centrul viziunii, un slogan: ‘Viitorul Sună Bine !’.
Viitorul ne va șterge, pe deplin, povara lor, mi-au spus, cu un zâmbet senin pe buzele artificiale și reci. Da, ne va sterge probabil păcatele, dar, împreună cu ele, și spiritul, și ființa. Atunci când propria tehnologie ne va scăpa de sub control. Transformându-se în demon sub chip de Madonă. Cu ochii înlăcrimați, și mâna dreaptă ( în oglindă ) sub semnul binecuvântării, ne va șterge, computerizt, toată memoria. Reinstalând, mai apoi, doar ‘fișierele’ lipsite de viruși. Pe celelalte ștergându-le de pe fața pământului, definitiv, ireversibil. Fără urme.
Din noi nu vor mai rămâne decât niște holograme, șterse și reșterse, completate cu date noi, înlocuite, etc. … Conduse de un Dumnezeu al rațiunii Lucifere.

Sau poate că deja s-a întâmplat ! Poate că deja au căzut primele victime ale acestui sistem revoluționar. Haosul la control.

De ce nu am mai plâns săptămâna asta ? Poate că ființele întunericului au ajuns, în sfârșit, și la mine, transformându-mă într-o iluzie a perfecțiunii artificiale, lipsită, firește, de noțiunea durerii.