Mulți n-au la îndemână, ca mod de exprimare, decât poezia. Ce poate fi mai firesc? Chiar și cei care nu-s prea dăruiți găsesc în dezrădăcinarea, în automatismul excluderii lor plusul de talent pe care nu l-ar fi putut găsi într-o existență normală.
Sub orice formă s-ar prezenta și oricare i-ar fi cauza, exilul este, la începuturile sale, o școală a delirului. Delirul, însă, nu-i o șansă ce se dă la toți, deopotrivă. E o situație-limită, un fel de ultim hotar al stării poetice. Nu-i oare un privilegiu să te trezești acolo dintr-o dată, fără să te supui vreunei discipline, prin bunăvoința fatalității doar? Gândiți-vă la acel apatrid de lux, la Rilke, - la câtă singurătate a trebuit să adune pentru a-și rupe legăturile, pentru a prinde rădăcini în invizibil. Nu e deloc ușor să fii de niciunde, când nici o constrângere nu te obligă la asta. Misticul însuși ajunge la lepădarea de cele lumești doar prin eforturi cumplite. A te smulge lumii - ce trudnică autoabolire! Apatridul, în schimb, o face fără să se cheltuiască, prin intervenția - ostilă - a istoriei.Nici un zbucium, nici o noapte albă pentru a se lepăda de toate; evenimentele înseși îl împing într-acolo. Seamănă, într-un anume sens cu bolnavul care, și acela, se instalează în metafizică sau în poezie, fără merit personal, prin forța lucrurilor, prin bunele oficii ale maladiei. Un absolut de două parale? Poate, deși nu este dovedit că rezultatele obținute prin efort ar fi mai prețioase decat acelea datorate repaosului ineluctabil.