Sparse oul de muchia tigăii cu o mișcare precisă, îndelung exersată, de burlac specializat în căigane și ochiuri de ouă. Apoi îl duse la nas și-l mirosi preț de câteva secunde bune. Pentru o clipă își imagină că inhalează parfumul de rozmarin din părul Matildei, fata șchioapă a lui Hanzi din cartierul Hibl. Oul mirosea a cloacă de găină, a găinaț și a umed. Nu era unul clocit așa cum fusese cel pe care i-l fiersese bunicul său pentru a sparge ouăle de Paști ale colegilor săi din clasa I.
Ideea moșului i se păruse grozavă, mai cu seamă că îl asigurase că va câștiga toate ouăle din școală, unul clocit fiind mai tare decât celelalte. Mai puțin decât cele din lemn sau de bibilică. Numai că s-a întâmplat ca prietenul său Ghiță, fiul poștașului, cel care crescuse și locuia în cartierul țigănesc, să aibă un ou mai tare. Iar acesta nu fusese nici din lemn, nici de bibilică, nici clocit. Fusese un ou enigmă, la fel ca și grăuntele de „necurat“ ce-i sălta aceluiași Ghiță în palmă doar pentru că era încălzit până la temperatura corpului uman, iar Ghiță nu-i dezvăluise niciodată secretul.
Își concentră întreaga atenție asupra celor două părți de ou ce se ghiceau după linia apărută în urma ciocnirii cu muchia tigăii. „Cam așa arată globul pământesc de-l strângi de Ecuator“, gândi, iar acest gând îl înfioră. Auzise de pe la cei care-și făceau veacul în fața televizorului că acolo unde pocnește globul pământesc se nasc vulcani.
Își înfipse unghiile degetelor mari, până când pojghița subțire de calciu crăpă și ieși la iveală albușul ce porni să i se prelingă pe falangele păroase. Atunci își aduse aminte că nu se spălase pe mâini, iar pe sub unghiile netăiate la timp avea mari depozite de pământ de grădină. Și nu numai atât.
- Oh, yes, yes, yes... – exclamă, așa cum auzea el tot mai des prin filmele americane de pe „cablu“, acelea ce înlocuiseră cu succes „niet, niet, nietu“-urile rusești. La mama dracului! – exclamă și aruncă oul în curte. În câteva clipe, din acesta nu rămase decât coaja albă și lucioasă. Trecându-și tot mai des limba peste bot, Rexi îl privi preț de câteva clipe așteptând urmarea, dar, cu ochii pe chipul întunecat al stăpânului, lătră scurt și se refugie glonț sub șura de paie. Acolo de unde fugi cotcodăcind de două-trei ori Mariana, găina ce-i mai rămăsese după ultima vizită de aprovizionare a puștimii tuciurii din cartier. Îi rămăsese deoarece Mariana avea prostul obicei de a acționa după instinct și prefera să se culce în dudul negru din curte.
Își tăie tacticos o felie de pâine. Înveli într-un prosop cenușiu jumătatea de franzelă ce-i supraviețuise foamei de aseară, după care ieși din nou în curte. Oul tocmai dispăruse pe gâtul prietenului său, Rexi. Nu-i mai rămâneau decât vișinele din pomul ce scăpase după seceta cumplită de anul trecut, secetă ale cărei cauze porneau de la urmările bombardamentelor mai mult decât „prietenești“ asupra unei foste țări prietene și, cândva, aparent independente. Mușcă flămând din felia de pâine. Din fericire, era proaspătă, poate chiar prea proaspătă pentru foamea lui. Primele vișine, prea acre pentru gusturile sale, îi mai potoliră din elan. Scuipă sâmburii sub grămada de lemne, acolo unde se refugiase prietena Mariana mai adineaori. Nu văzu nici o mișcare. Găina nu veni să ciugulească sâmburii așa cum se așteptase. Atunci auzi un cârâit ciudat. Era cârâitul inconfundabil al galinaceei. Apoi Mariana începu să cotcodăcească disperată. Nu de sub stiva de lemne, unde crezuse el că se refugiase, ci undeva din cealaltă curte. Apucă mătura ca ars, deschise precipitat ușa dintre cele două spații și alergă într-un suflet spre fundul curții a doua. Rexi i-o luă înainte, alergând ca bezmetic și lătrând cu isterie.
Ilie mai apucă să vadă dihorul repezindu-se la Mariana, apucând-o de aripă, încercând să sară cu ea peste gard, scăpând-o din gură și dispărând fără ea în grădină. Mariana căzu la pământ, cu aripa frântă. Rexi mai lătră de două-trei ori după dihorul fugit dincolo de ochiurile plasei de sârmă ce despărțea curtea de grădină, după care se repezi la Mariana.
Atunci simți Ilie toată presiunea sângelui forțându-i capilarele părții superioare a corpului.
- Marș, dobitocul dracului! – urlă și aruncă după câine cu propriul pantof. Urmă ceea ce, de regulă, se numește ruletă rusească. Nu-ți trebuie prea multă minte pentru ca, ținând țeava pistolului îndreptată asupra creierului prietenului tău sau al altcuiva, să-ți scape glonțul în țeastă. Îl nimeri în cap. Rexi se prăbuși chelălăind. Se prăbuși cu burta în sus, dând disperat din picioare. Lângă el, Mariana mai cârâia din când în când, într-o baltă de sânge.
Ilie scoase briceagul cu plăsele în formă de pește, un briceag pe care-l avea de treizeci și cinci de ani, de pe vremea când era copil, un obiect deja mai subțire ca o lamă de bărbierit de atâta ascuțit. Îl deschise, se apropie iute de Mariana și, cu ochii în lacrimi, o prinse de cap, îi potrivi la repezeală briceagul sub gât, închise ochii și trase puternic cu lama. Capul găinii îi rămase în mână, fierbinte. Trupul păsării se zbătea la picioarele sale, în spasme, cu sângele țâșnind din gât. Alături, Rexi continua să se zvârcolească scâncind. Totul se petrecu în doar trei-patru secunde. Se aplecă asupra bietului patruped. Era pentru mintea lui aidoma unei secvențe de coșmar nocturn în care se prăbușea cu un avion atâta vreme cât putea să pună punct, în somn, la tot ceea ce nu-i făcea nici un fel de plăcere.
- Măi, Rexi, mă, ce naiba...
Rexi încetă să se mai zbată. Rămase înțepenit, cu picioarele-n sus. Urmară câteva clipe de nemișcare, care aproape că-i dădură lui Ilie speranțe că patrupedul își va reveni. Însă acesta zvâcni scurt, își întinse labele și-și dete sufletul. Bărbatul îl privi lăcrimând. Încă mai ținea în mână capul însângerat al Marianei. Îl aruncă cât colo. Acesta se lovi de plexicul pe care scria, alb pe roșu, „Coca-Cola“, furat de însuși Ilie de la firma luminoasă a primului birtaș privatizat din sat și pus la gard, să nu fugă puii Marianei în grădinile vecinilor. Atunci își reveni. Mariana încetase și ea să mai dea din picioare. În jurul păsării, plin de sânge.
O prinse de aripi. Observă că rana de la aripa stângă era superficială. Își dădu cu palma peste frunte, înjurând. Mariana putuse să supraviețuiască fără nici o problemă. Așa, însă, nu-i mai rămânea decât s-o pună la fiert. Se duse repede în bucătărie. Turnă apă într-un vas mare și-l puse pe reșoul de aragaz. Atunci își aminti că, de o săptămână și trei zile, i se terminase butelia. Nu rămânea decât alternativa aprinderii focului în soba de tuci. Rupse la repezeală câteva surcele uscate de salcâm, câteva foi dintr-un ziar local și, abia cu un ultim chibrit, încercă să aprindă focul. Atunci sări ca ars. Dar dacă Mariana... Nu. Era tot acolo unde o lăsase. În pridvor, în vasul acela mare. Totuși, temerea sa avusese temeiuri. Din curte îl privea sfidător Coco, motanul roșcat al vecinei sale, Lucreția. În clipa aceea, parcă-i dispăru din creier orice altă problemă. Coco era mai aproape de el ca niciodată.
- Þițu mițu! – îl alintă, privindu-l galeș și întinzând mâna.
Atunci își dădu seama că nu avea cum să-l ademenească pe motan cu mâna goală. Reintră în bucătărie. Deschise ușa sobei. Focul se stinsese. Luă lampa de pe masă, îi luă sticla, deșurubă partea cu fitilul, reveni la sobă, dădu la o parte un ochi de fontă, după care turnă puțin petrol lampant deasurpa surcelelor. Se căută prin buzunare după chibrituri. Scotoci prin toate sertarele din casă doar-doar va găsi măcar o cutie cu un băț bun în ea. „Nu, nu...!“ – exclamă în sinea sa. Era urmarea la imaginea ce-i apăruse brusc în minte. Atunci i se declanșă același perpetuu coșmar: se făcea că intră în soba mare, adică în ceea ce bănățenii numesc cameră bine aranjată dinspre uliță, apoi trage unul din cele două sertare mari ale dulapului de haine al stră-străbunicului și ia de-acolo una dintre sutele de cutii de chibrituri din marea colecție începută de bunicul Teodosie, reluată de tatăl său Eftimie și continuată de el însuși. După care scoate un singur băț, îl freacă de cutie și flacăra se ițește pe bățul subțire dintre degete. Parcă-l auzi pe prăpăditul de Teodosie spunând printre sughițurile duhnind a rachiu de tranziție: „Și tu, băiatul meu, Ilie!“
Își adună toate puterile de care era în stare la acel ceas de vară și se cutremură, dorind parcă să scape de vreun blestem poposit pe neașteptate pe capul său. De fapt, un anumit blestem exista. Era cel al Ilonei, unguroaica din orașul vecin, care-l iubise asfixiant. O părăsise în ceas de seară. Mai curând, ea fusese cea care l-a părăsit seara, în plină toamnă. Li se terminaseră chibritele tocmai când puseseră la fiert bostanii pentru porci. Femeia aprinsese focul cu un chibrit din cea mai veche cutie din colecția lui. Și-acum se vedea dunga albicioasă pe muchia neagră a cutei, urmă a chibritului ce alunecase pentru a i se aprinde fosforul din măciulie.
Brusc, se repezi în pridvor, luă vasul cu tot cu găină, îl duse întindă, închise ușa, o încuie și apoi îl privi sfidător pe motan.
- Coconel, coconel... – îl alintă din nou pe motanul Lucreției. Ce-i al tău e pus deoparte... Vin imediat, Coconelule, și să vezi ce mațe o să mănânci, măi, măi...
Spre norocul său, vecinul de după casă, Drăgan, stătea și fuma pe scaunul din stradă. În jurul său, plin de dude negre, strivite, și de scuipați.
- Bună, nea Drăgane... Ce mai zici? – îl întrebă.
Bătrânul părea că nu-l auzise. Se așeză lângă el.
- Te costă un țâmp și o aripă – spuse moșul pe neașteptate.
- Pentru un chibrit?
- Nu. Pentru mucul ăsta de „Carpați“ fără filtru – răspunse Drăgan, după care aruncă restul de țigară și fu cât pe-aci să-l strivească sub călcâi.
- Nu! – exclamă celălalt, aplecându-se și recuperând mucul. Rânza și o aripă.
- Nu. Eu plătesc comision de zece mii în fiecare zi numai pentru că mi se aduce pita acasă. Acum mi s-au terminat chibritele. Crezi că-i ușor să fii bătrân și să-ți tremure picioarele? Dacă nu fugi repede cu mucul acasă, nu mai ai cu ce să aprinzi focul și ți se împute Mariana... Îți scoți tu pârleala de la italian...
Ilie nu mai așteptă să audă restul. O zbughi spre casă, intră în tindă, ridică un cerc de pe plită și focul răbufni.
- ... un țâmp și-o aripă numai pentru o scânteie... Al naibii, moșul! Dar de italian de unde dracu mai știe...?
După ce dădu apa în clocot, luă vasul de pe plită, îl puse pe pardoseală, o apucă pe Mariana de picioare și o aruncă în vas. Aerul se umplu de aburi și de miros de găină opărită. Atunci deschise larg ușa. Coco stătea în același loc, în poziția Sfinxului.
- Să-i dau eu lui moș Drăgan un țâmp și-o aripă... nu, tu meriți mai mult decât scârba aia de moș...
Atunci îl străfulgeră un gând urât. De unde știa bătrânul de moartea găinii? Da, se uitase peste gard, ca de obicei. Îl spionase din nou. Curiozitatea moșului era exasperantă. Văzuse probabil și moartea lui Rexi și mâine va ști tot satul cum el, Ilie, și-a omorât propriul câine. Câtă batjocură se va abate asupra lui, nici nu-i venea să se mai gândească.
Luă un scăunel, îl puse alături de vasul cu apă clocotită, se așeză și începu să o curețe de pene pe biata Mariana. Munca aceasta era una dintre cele pe care le detesta. Nu atât mirosul de pene opărite, cât faptul că acestea i se lipeau de degete. Evident, însă, nu agreea nici curățitul abdomenului, o operațiune deosebit de scârboasă în viziunea sa.
Se ridică precipitat și-i aruncă motanului capul găinii. Acesta îl privi câteva clipe cumva mirat de gest. Dar, după câteva ezitări, se ridică în picioare, făcu un pas, apoi încă unul și, în cele din urmă înșfăcă bucata de os, pene și piele și se ascunse sub ciotul de viță de vie din grădinița din fața casei.
Ilie îl urmări un timp cum încearcă să dea penele la o parte, apoi cum roade din cap bucată cu bucată. Se duse la sertarul mesei din bucătărie. Scoase de acolo foarfeca și un ghem de sfoară de cânepă. Luă covata de tablă zincată din cămară. Pe urmă o lingură de lemn. Legă lingura cu sfoară și depănă ghemul până aproape de geamurile dinspre stradă din soba mare. Duse vasul cu apă și găină tot lângă geamurile din soba mare. Sprijini apoi covata cu lingura de lemn. Un singur tras de sfoară și Coco va fi al lui, gândi, fascinat de idee. Coco va fi bomboana de pe tort.
Italianul trebuia să pice din clipă-n clipă. Individul va veni cu bani mulți și-l va plăti regește. Își va putea schimba televizorul „Lux“ alb-negru cu unul în culori, își va plăti abonamentul la „cablu“ pe un an înainte, va lua o butelie galbenă, își va cumpăra o sticlă mare de vodcă și-i vor mai rămâne bani și pentru o cină-n doi cu Mărioara, văduva din capătul satului.
În scurt timp, pe ceea ce fusese Mariana nu mai rămase urmă de fulg. Lui Ilie aproape că-i dădură lacrimile. Reuși cu greu să și le stăpânească. Aruncă pe pat fața de masă și puse găina în locul ei. Mirosul de gelatină opărită umplu rapid și soba mare. Mai aduse o oală pentru mațe și cuțitul de tranșat. Erau niște clipe minunate. Coco prinsese curaj și se apropiase de pridvor. Ilie luă oglinda și o duse în tindă, într-o poziție de unde aceasta îi putea arăta orice mișcare ulterioară a motanului. Se înapoie în soba mare și se apucă s-o tranșeze pe Mariana. Aceasta fusese, pe când era doar un pui, preferata sa. Cât pe-aci să-i dea din nou lacrimile. Înfipse lama cuțitului în pieptul găinii.
Coco trebuia ademenit neapărat până sub covată. Atunci, haț și covata îl va bloca pe motan sub ea. În rest, era o treabă relativ simplă. La naiba!, exclamă. Cum să fie simplă. Prietenul său de nădejde, Rexi, tocmai ce și-a dat duhul și acum cutreieră veșnicele plaiuri ale vânătoarei. Cine-l mai poate ajuta acum să mai prindă vreo pisică...?
„Nu dispera, Iliuță, nu fi muiere, ce mama dracului!“, încercă el să se consoleze. Gândul că-l poate captura pe Coco îi dădu brusc noi speranțe. Va face schimbări în soba mare. Televizorul color îl va pune după ușă. Va cumpăra un camion de lemne de la munte și toată iarna va putea să stea la filme, la animal planet și la discoveri. Poate și la vivere, de ce nu, că și Lucreția stă cât e ziua de mare cu ochii beliți la televizor. E drept că ei teveul i l-a adus Georgică, șoferul de taxi de la oraș. Când are curse mai lungi, Georgică se odihnește la Lucreția. Ahurile și ohurile se aud deseori până la el în cameră. Așa cum se aude de după casă tusea lui moș Drăgan.
- Haide, dragule... – zise și aruncă în bucătărie una din aripile Marianei. Privi în oglindă. Motanul se făcea a nu fi observat bucata de carne proaspătă. Nați-o și p-a lu’ moș Drăgan, adăugă și azvârli și cealaltă aripă.
Doar câteva clipe trecură până ca motanul să apuce una din aripi, s-o șteargă în pridvor și să dispară înspre grădină. Atât apucă să urmărească prin oglindă. Coco putea să fi sărit peste gard sau să fi rămas în curte, în unghiul mort. „Acum e momentul!“, își spuse. Tăie la repezeală un hartan și-l duse sub covată. „E din partea lu moș Drăgan.“
Coco trebuia să revină. Era convins de asta. Stăpâna lui, Lucreția, îl ținea mai mult înfometat și toți vecinii îl cunoșteau drept un mare hoț de ouă, salam, carne de găină din frigider și chiar de pui de avicola.
„N-are importanță!, gândi. Te voi aștepta chiar și o zi întreagă dacă trebuie. Dar n-o să scapi, derbedeule. Mi-ai furat destule ouă...“ Se uită spre „Lux“, bătrânul său televizor. Reuși să-și înăbușe impulsul de a-l porni. Nu putea să privească în același timp și spre oglindă, și la ecranul televizorului. Ce minunat ar fi să vadă filmele în culori, așa cum le vede până și moș Tăgârță de Drăgan... Poate-i vor ajunge banii și pentru un ceas de masă. Și, de ce nu, și pentru un ceas electronic de mână. Unul dintr-acelea cu calculator. Și cu deșteptător, așa cum văzuse la fiul cel mare al Lucreției. „Motanul!“ – exclamă. Coco apăru din nou în raza sa vizuală. Se apropia tiptil de aripa de lângă obiectul de tablă zincată pentru spălat rufe. De covată. Ilie se pocni peste față. Cum de nu se gândise să așeze aripa sub covată? Acum, hartanul Marianei i-ar fi rămas lui. Sau lui moș Drăgan. O făptură ajunse în dreptul bucății de carne. O mirosi. Stătu câteva clipe parcă pe gânduri, privi la țâmp, oscilă între aripă și țâmp, după care se repezi la țâmp. Exact în acel moment, Ilie trase de sfoară și covata se prăbuși peste animal.
- Yes, yes, yes! – țipă Ilie sărind de pe scaun.
Se apropie de covată și o mângâie. Coco era al lui. Televizorul color se apropia de proprietatea sa. Poate va reuși să-și renoveze casa și o va pune la dispoziția celor cu pașaport de mic trafic. Va câștiga o grămadă de bani. Satul se găsea lângă graniță, deci oportunități de afaceri cu duiumul... Reveni la masă. Va continua cu tranșatul Marianei dimineață. Se simțea deja prea obosit. Motanul Lucreției, vecina din fața casei, poate să doarmă și el, fiindcă mâncase deja destul. Se întinse pe pat. Adormi în câteva minute, cu ochii privind la un televizor color imaginar.

Îl trezi un claxon nervos. Deschise mirat ochii. Pentru o clipă visul se întrepătrunsese cu realitatea, astfel că își permise să se întindă cât era de lung. Întredeschise ochii. Televizorul color părea că se află după ușă. Zâmbi automat. Un nou claxon.
- Italianul!
Sări în picioare, buimac. Aruncă o primă privire la covată. Italianul va fi fericit. Un motan pe cinste. Fugi să descuie ușa la stradă. Într-adevăr, cel care claxona din „Fiatul“ cel mic și roșu parcat în fața porții lui Ilie era Giancarlo. Îi deschise zâmbind. Se arăta atât de fericit încât abia își stăpânea hohotele de râs.
- Coco, il grande mâța, e la mine, domnu Giancarlo... Teve color, păi nu? Merit... că nu numai vecinii să aibă cablu, ce mama dracului... Toate sunt la mine în pivniță. Una și una...
Italianul îl urmă în curte. Ilie intră în tindă.
- Aici e... l-am prins aseară... Nu-ți închipui ce ușor a fost. Numai o aripă și-un țâmp, îți dai seama. Pentru Frida am cheltuit aproape o găină întreagă... La dracu s-o ia. Iar pentru Minodora am cumpărat chiar o pereche de pui de porumbei de la moș Tăgârță de Drăgan... Hai să-l vezi pe Coco! Ãsta a fost cel mai viteaz motan din cartier. Toți puii din zonă seamănă cu el, îți dai seama?... Poate mai negociem, ce spui?
- Ce zice la tu, individ? Sa dai mai mult bani? Ultim dat tu dat la mine schelete, mai...
- Hai să-l vezi pe Coco. Apleacă-te că eu ridic încet covata... așa...
De sub covată răzbătu un chelălăit slăbuț, însă destul de tare pentru ca Ilie să rămână blocat preț de câteva secunde. Prinse muchia covatei și o ridică. Ceea ce gândise i se confirmă. Sub obiectul de tablă se afla nu Coco, așa cum fusese convins până atunci, ci Credli, o corcitură de Fox Terrier cu Pekinez. Și, culmea, de aceeași culoare cu motanul vecinei sale Lucreția.
- O glumă, numai o glumă, domnu Giancarlo. Aici – arătă el cu degetul spre ușa pivniței, aici se află marfa, măi...
Scoase din buzunar o cheie uriașă. Nu se dezlipise de ea nici măcar azi-noapte, în somn. De cum o introduse în ușa ce dădea în subsol, de dincolo răzbătu un cor de mieunături.
- Patruzeci și șase, cu șase mai mult decât ai comandat, sinior Jancarlo. Ce-i cinci peste înțelegere e pentru cablu. Una ți-o dau pe gratis. E, ce spui?
- Sa vad la pisici, răspunse italianul.
Ilie aprinse lumina și întredeschise ușa pivniței.
- La dracu, mai, omule, am spus să fi piccolo pisici, nu grande pisici, cavallo... Filio de putana... drum degeaba Italia-Rumania, cavallo de magar. Piccolo pisici, mici, nu grande... filio de putana... Cine maninca batrini pisici, cavallo? Ruinat la io, scalzone...
Ilie rămase ca și blocat. Italianul, cel pe care-l așteptase cu atâta nerăbdare, nu era decât un porc de câine. Lumea se prăbușea întreagă peste el. Tuciuriul peninsular urcă precipitat în „Fiat“ și demară în trombă. Exact în clipa în care din pivniță începură să alerge pisicile. Patruzeci și șase la număr. Pentru douăzeci și patru dintre ele cheltuise douăsprezece găini. Pentru restul rămăsese fără cinci curci, un curcan și trei rațe mute. Cele șapte perechi de porumbei nu mai contau. Și nici cele cinci perechi de pui de porumbei. Plus Rexi și Mariana. Își duse degetele prin păr. Dar se răzgândi. De ce să-și mai smulgă și părul? Mașina italianului se pierdu în spatele birtului din centrul satului. Pisicile încă mai continuau să iasă din pivniță.
Scuipă dezgustat. Atâta amar de vreme îi așteptase pe americani. De fapt, pe ăștia îi așteptase bunicul său, Teodosie. Tatăl, Eftimie, i-a întâmpinat pe ruși. El, Ilie, i-a așteptat pe americani, dat fiind faptul că nepoții au aceleași gusturi ca bunicii. S-a întâmplat să vină italienii. Un mieunat îl readuse la realitate. În jurul lui se găseau vreo treizeci de pisici.
- Hai, mă, Ilie, că n-o să-ți fie ușor. Ia-l și pe Coco.
Dincolo de gard, moș Drăgan deschise o paporniță și din ea zbughi Coco, motanul cel roșcovan al Lucreției.