Soare, soare, soare. Seva vibra primăvăratec în frunzele castanilor, iar candelabrele întoarse ale inflorescențelor erau locul de întâlnire al albinelor. În lumina caldă, ele se desfoiau luxuriant, aproape nepăsător la toată forfota de aripi minuscule.
Clădiri calme, cu aroganța atenuată de timp, se înghesuiau între ziduri, străzi și bulevarde, unde vitrinele și neonul afișelor vor lumina seara, întunericul nopții. Arterele de circulație îmbrățișau, la rândul lor, cu gesturi aproape materne, piețele sau își dădeau mâna în intersecții. Peste tot, formele colorate ale mașinilor în mișcare amplificau senzația de viață trepidantă.
Imperiile altor secole au acumulat, în marile metropole europene, bogăția națiunilor cotropite, dar astăzi ea nu mai reflectă asuprirea, sudoarea, durerea sau moartea. Acum, edificiile care respiră încă prin opulența acelor timpuri sunt privite ca niște opere de artă cu rol educativ, parte a patrimoniului spiritual. Din umbra adjectivelor, orașele lumii vechi se pot simplifica. Astfel, Parisul este cosmopolit, Roma este aristocrată, Londra artistică, Praga romantică, Viena deseori pretențioasă, iar Madridul este nobil.
De pe buzele trecătorilor, cuvintele se rostogoleau ușor, cu „r-ul” muiat de căldură, pasiune, oboseală sau toate la un loc. Ora siestei în parc. Pe alei erau oameni puțini, cei prezenți aglomerând cafenelele și inhalând soarele de primăvară. Un „dolce farniente” generalizat. Dintr-un cărucior se revărsa plânsul unui copil, disperarea generată de absența momentană a mamei. Un chelner jovial fredona un cântecel. Orașul în care mă găseam era capitala Spaniei, într-o zi de joi a lui aprilie.

Există muzee celebre și muzee remarcabile, există muzee de neuitat sau muzee personale. Există însă și muzee de suflet, unde regăsim părți din propriile noastre emoții, reflectate în artă. Fiecare dintre noi are o preferință. Pentru mine, prezența la Prado a lui Hyeronimus Bosch este punctul culminant. Îmi place Murillo cu madonele lui de o frumusețe și gingășie incredibilă, savurez expresivitatea lui Goya, admir portretele de familie ale lui Velasquez, femeile sănătoase ale lui Rembrandt, dar nimic nu mă atinge ca „Grădina deliciilor” a lui Bosch.
Pline de simboluri, cele trei părți ale tripticului descriu paradisul la ceva timp după creație, umanitatea deșănțată delectându-se în pofte carnale, și iadul într-o înfricoșătoare variantă medievală.
Armonia raiului în care Adam și Eva își petreceau timpul liber era ușor tulburată de prezența unor monștri, premonițiile unor păcate ocupând panoul din stânga.
Metaforele vizuale din panoul central, care acompaniază parada lascivității umane, sunt grele de sens. Procesiunea animalelor simbolizează diferite forme de păcat, labirintul voluptății, în care se găsește bulbucul albăstrui al fântânii adulterului, este plin de iubitori ai plăcerilor trupești, deși nimeni nu e prăbușit în poziții de Kama Sutra. Lumea panoului central, cu fructe gigantice, simbol al pasiunilor erotice, și sutele de personaje în diverse atitudini, însă toate în goliciunea primordială, pot acapara atenția ore în șir.
Partea dreaptă a tripticului reprezintă iadul Bosch-ian în forma cea mai stranie și violentă. Bosch a mai pictat tripticuri, unde panoul din dreapta era rezervat acestei reprezentări, dar niciodată nu a mai atins acest paroxism de violență vizuală.
Iadul lui a fost sursa de inspirație pentru Dali, cel mai demn urmaș al pictorului flamand, care în „Marele masturbator” reia unele imagini, e adevărat, ușor transfigurate, care vin direct din „Grădina deliciilor”.
Printre alții, și „Metallica” a utilizat această imagine a iadului (plină de instrumente muzicale metamorfozate în unelte de tortură) pentru cover-ul CD-ului lansat în 1996.
S-a scris mai mult despre acest tablou, decât, poate, despre orice altceva din istoria artei, dar nici până acum nu s-a ajuns la o interpretare unanimă a simbolurilor. O opinie originală este cea a unui membru al fraternității spiritului liber, care ordonează cele trei părți ale tripticului într-o succesiune diferită. După creație, vine iadul, urcat ierarhic la rang de purgatoriu, după care urmează, evident, piesa centrală a tripticului, unde domină erotismul și echilibrul dintre animale, plante, minerale, iar ființele umane au ajuns la perfecțiune.

Piața care găzduiește clădirea muzeului Reginei era plină de tarabe multicolore. Fiecare tarabă reprezenta o țară. În cursul zilei, turiștii intoxicați de artă aveau parte de un mic medalion de cultură latino-americană. Muzica populară din zona Anzilor acompania, într-o succesiune geografică, dansatorii unor națiuni îndepărtate.
Cafeneaua din fața hotelului „Mediodia” era plină de trecători, turiști sau călători. Mediodia înseamnă miezul zilei, care la ora vizitei mele, aproape de amiază, putea fi chiar o afirmație. Umbrele erau ciuntite de soare până aproape de dispariție. Lipsa umbrei, lipsa imperfecțiunii, lipsa chiar a durerii, care poate fi și o formă de împăcare cu sine. Aripi de fluture care stârnesc flacăra speranței. Speranță pentru ce? Spre unde? Fantezii puerile se strecoară pe sub ușile ferecate ale rațiunii. Oamenii își doresc întotdeauna încă ceva. Unii sunt chiar pedepsiți cu împlinirea dorințelor.
Vânzători ambulanți de vârste și rase diferite ne ofereau diverse accesorii, mai mult sau mai puțin, utile. Pe sub mese, vrăbii inculte, ignorând cu desăvârșire locul acesta plin de valențe culturale, verificau nonșalant firmiturile. Balcoanele hotelului, coafate în arabescuri de fier forjat, încălzeau aerul iberic pentru niște uși deocamdată închise. Roberta Flack șoptea dintr-un difuzor „Killing me softly with his song”. A sosit, în sfârșit, cafeaua pe care o așteptam de câteva minute.
Lumi paralele. Lumi care se intersectează. Fiecare persoană trăiește într-un plan propriu ei însăși, care în prezentul clipei se intersectează cu planul alteia. Mici interacțiuni care modelează viața și care, odată însumate, justifică existența.
Cafeaua era tare, neagră și amară. Pe meniul colorat, cineva a scris o ecuație emoțională: „Vida sin amor = zero”. Brusc, amintirea unor ochi mari mă copleșește, și binecunoscuta frază „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, leit-motivul ei preferat, îmi gonește gândurile spre meleaguri carpatine. Bucureștiul e undeva departe, dar câteva secunde din această zi de primăvară le petrec cu amicii mei, de care mi-e dor.