Stau in fata ecranului lichid, urias si big brotheresc si simt ca imi zambesti din fiecare pixel cand incerc sa scriu lucruri care sa-ti spuna ceva si tie. Pictez poza ta in cele mai ciudate locuri, unde mi se pare ca iti aud comentariile care imi taie in bucati carnea ca la un abator operat de balerinele lui Degas si elfii lui Mos Craciun. Intr-o zi ascultam la filele unei carti pe care ai lasat-o la baie pe pervaz si vedeam cum degetele imi fug printre litere si se deseneaza ordonat in asa fel incat sa deslusesc, daca ma asezam sub ea intr-un anumit unghi, urechile tale cu cerceii de dantela cu o cireasa neagra in mijloc sculptate in macaroane colorate ca bradutii implantati in diverse taxiuri. Colac peste pupaza, neastamparatele nu stateau sa ti le arat si tie, cum intrai pe usa ele fugeau prin canalul de scurgere drept la doamna mioara in farfurie si ea le manca, in ciuda palarierului care se ascundea in dosul ei. In mod sigur, ceea ce scriu nu are un caracter infratit cu ceea ce numim normalitate si/sau sanatate mentala. Nu-i nimic, macar eu inteleg. Ceea ce-mi place cel mai tare e felul cum ti se ascut pometii obrajilor cand te gandesti la lucruri frumoase si la diverse inaltimi mai mult sau mai putin ametitoare si, in ascutimea lor, ar putea sa ma desparta atat de perfect incat m-as transforma in himerele lui ghiață si melonul lui magritte dintr-o singura rasuflare de brici. Mi-e frica de tine cand mananci sticla si nu esti in tara minunilor, atunci ma ghemuiesc in dosul milioanelor de onomatopee si oglinzi pe care le am ascunse bine in stomac si nu mai auzi decat pielitele si aftele limbii mele, de-altfel colturoasa si plina de vaioage si rauri de saliva indignata. Ma intreb daca nu ai uitat cati licurici iti umplu pielea claditi unul pe umarul celuilalt sub forma firelor de la blugi. Ai zile in care semeni cu pomul de Craciun din Rockefeller Center cand iesi pe usa. In foile tale zboara la mica adancime, printre zdupaci si omizi cu aripi, sinapse care explodeaza mai ceva ca artificiile de la 4 iulie din parcul Herastrau sub care te rogi sa prinzi macar o scanteie in par . Do you know you’re beautiful? Do you know you’re beautiful? You are, yes you are. You can ignore what you’ve become, take it out and see it once again. You can be here for who’s a friend and still you don’t feel....Do you know you’re beautiful? (cam asta e fondul muzical...).
Din cand in cand, in momentele cand nu mai am nici o fata in boudoir si cuvant pe limba, ies din corpul meu taiând de la buric in jos pastaia de grasime si ma strecor pe sub pielea ta ca pantalonii tangaleji din anii ’70 care impietreau vertical fara substanta umana care ii imbraca. Acolo iti bat inima si ti-o cern prin plamani unde asez scarita si ciocanelul unul sub altul ca la caligrafie, iti gandesc buzele de profesoara si scriu cu mana infasurata in pixeli bilete in hieroglifele tale inflorite si iti iau de pe umeri bandajele imbibate cu ulei de mir si sudoare ale problemelor pe care le mananc si le inchid in corpul meu cazut pe podea impaturit in o mie de falduri care se scurg printre scanduri si ajung sa se amestece cu vinul din o mie de butoaie incinse de doage din toate metalele din tabelul lui Mendeleev. Astfel ajung sa se ingroape atat de adanc incat nu li se mai vede nici macar scufia, nici nu mai mirosi cutremurul pe care l-ar putea cauza. Dupa ceremonia de desbracare picioarele tale fluide si picurate de undeva din coroanele tuturor arborilor nodurosi pe care ii gasesti in vreun parc, cu motorul meu, o iau la goana printre patratele de asfalt crapat care se casca din ce in ce mai des in fata ta de cand auzi cu voce razboinica in ploaie o voce ca in dark side of the moon: “Money, get away
Get a good job with more pay and you’re O.K./Money it's a gas/
Grab that cash with both hands and make a stash”. Daca ma tii de dupa ceafa nu o sa mai ai atat de multe gropi de sarit pentru ca eu nu-mi scrantesc glezna decat ca sa simt inelul tau de opal (care inca il vad pe degetul tau de cate ori ma uit la mainile tale luuuungi ca niste frunze de castan) in groapa minciunilor adanca-adanca, si atunci faci una din vrajile tale din oz care lumineaza ca o aurora boreala printre dintii amandurora.
Te-ai vazut vreodata zambind cu totul? Cu rinichii, cu ficatul, cu intestinele sub forma literei de la macdonald’s, cu umerii stransi si clavicula indoita si spatiul carnos dintre cele doua oase infundat ca un dop al unei sticle de vin, cu spatele pieptanat pe mijloc si picioarele suprapuse perfect unul pe sub altul? Eu te-am vazut si cand te invarteai de Revelioane cu pantofii tai rotunzi si grei lasati in mainile lui Matei si visai la coji de nuca in care se gasesc camere mobilate cu dulapuri Biedermayer si pianine cu lumanari pe fiecare clapa si covoare din scanduri rosii si coloane indoite drept fotolii si hamace in care sa tropai in maini. Stiam ca Viorel a sculptat masa de la Valcele pentru ca intr-o zi sa-ti balansezi picioarele printre toiuri si franzi veseli.
Esti frumoasa cand mananci ciocolata si mergi pe strada. Cand esti zambareata imi intorci dintii la 360 de grade in toate directiile. Cateoadata merg cu tine pe holurile de la facultate si vad intunericul in care orbecaie toti ca niste cartite pana cand cineva isi scapa foile sau se impiedica, sau se entuziasmeaza, vreo femeie-coloana e pupata sau vreun chistoc aterizeaza in capul portarului, si tu vezi, si imi injectezi toata asta in ochi.
Tu esti cartile toate pe care le-ai citit, le aranjezi in sertarul tau, bine culcate si calcate dar ele iti arunca in cap cocoloase de idei si avionase cu mesaje pe ale caror aripi te urci si te tot duci. Ordinea ta e atat de libera incat te doare capul de la atatea conexuni, cred ca te simti ca o centrala telefonica cateodata.
Si as plange cu tine cand toate sistemele nu mai raspund, pentru ca le-ai suprasolicitat, nu mai e nici o linie libera si se aud purici pe fir, dispar vocile si scanteia ramane fara gaz. Ti-as sculpta in lacrimi si as face siropuri de tuse din tacerile tale care te fac sa nu mai crezi in tara ta a minunilor pe care eu o vad printre apele geamului tau din dreptul gatului din cand in cand, cand norii si venele se dau la o parte. Mi-am dorit mult cand eram mica sa ies din tine si sa vad la ce te uiti, ce imi canti, ce gust au altii in afara de tine, acolo unde as fi vazut si altceva decat lumea ta cu march hares si queens of hearts, caci atunci eram conectata la reteaua ta interna de vise si ganduri pe frecventa caruia emiteau diverse posturi pirat si auzeam caruseluri de voci ai caror caluti, urcau si coborau, te imbracau ca un cutremur. Si am iesit intr-un pat alb cu un cap rotund si un creier inca legat prin cordonul ombilical de al tau, care continua si acum la taierea panglicii sa fie sistemul meu de referinta elementar. La perioada embrionala ma intorc cand nu stiu incotro s-o iau si din tine iesind, in tine o sa intru la momentul potrivit. Suntem toti ca niste matriosti uriase si la sfarsitul lumii, o sa ne intoarcem cu totii in coasta lui adam, care o sa se inchida perfect in cosul pieptului si marul o sa se urce din nou pe craca, sarpele pe trunchi s.a.m.d. O sa aiba loc un rewind general. Tu o sa fii o parte din lumina care o sa razbata prin oase si piele, pentru ca unii stralucesc ca becurile stradale cand e cutremur si oamenii stau tremurand pe pat cu fiecare muschi intins si ochii sticliti in tavanul care se crapa. Lumina se coloreaza din ce in ce mai rosiatica .
As vrea de multe ori sa ma intorc la tine intre tesuturi si sa-ti dau cu picioarele in burta, sa-mi sug unghiile neformate de la picioare, sa iti miros parfumul si sa iti bombez toate hainele, sa le rotunjesc ca niste grapefruituri uriase cu buric. Acolo m-am simtit in siguranta penultima oara. “You float like a feather in a beautiful world” (inca altfel de fond muzical). As putea sa ma uit la tine pana mi se usuca narile, cerul gurii, pielea imi cade si parul imi cheleste. As fi in stare sa-ti imbratisez hainele pana fiecare strop din mirosul tau imi intra in nari si nu mai pot adulmeca nimica altceva. Nu-mi lua in seama nebunia. Ea nu e la scoasa de la naftalina decat cand nu pot sa imbrac pielea ta, cand orbesc brusc si nu mai pot sa ma scufund intre licuricii tai.
Din cand in cand naparlesti si lasi fasii translucide de membrane plantate pe masa la bucatarie pe care eu le indes in gura si ma sufoc un moment cu ele, pana se formeaza un bol alimentar satisfacator, si le desfac in stomac sub forma de ghimpi care imi fac organul respectiv sa semene cu mantaua unei castane toamna, cand ele cad ca niste meteoriti in capetele cui nu are umbrela. Am multe cucuie si vanatai de la ele, mie-mi place sa-mi pictez pielea si s-o modelez ca pe scoarta terestra si ale ei rifturi.
Vrei sa fii licorna mea? Pot sa nu te arat nimanui altcuiva daca vrei. Pot sa te urlu.
Ar mai fi multe de spus.
La multi ani. Sa fii cum esti.