De îndată ce am răsucit cheia în ușă, am știut că singurul loc cald în cameră va fi în brațele ei. Pereții văruiți în alb, aproape îndurerând ochii, se reflectau mat în cearceafurile proaspăt scrobite. Simplu ca la mănăstire. Mobilă de sihăstrie: un dulap, o masă joasă, un scaun și, pe noptieră, un telefon. Două tablouri cu teme apocaliptice și un crucifix de plastic erau singurele obiecte decorative într-un loc destinat reculegerii. Doar patul mare, prietenos și plin de seninătate, contrasta cu spiritul locului. Prin perdeaua subțire, peisajul înzăpezit, în care brazii reflectau întunericul prin profile zigurate, năvălea în priviri și spărgea orice asociere cu civilizația.
Când am ajuns, umbra nopții tocmai topise contururile zidurilor, iar zăpada proaspătă mocheta generos curtea interioară. În mica biserică încadrată de patrulaterul mănăstirii se auzeau rugăciunile de seară. Ora vecerniei. Voci de bărbați care au renunțat să se privească în existența trecătoare ca bărbați, și au ales calea spre El. Zâmbete simple, deschise și luminoase. „Doamne-ajută” înlocuia „Bună seara”. Bărbile negre, ca sutanele, ascundeau tinerețea obrajilor.
Sala de mese era ușor cavernoasă și se sprijinea pe vreo douăzeci de stâlpi. Între fiecare patru stâlpi, se ridica rotunjimea unei cupole de pe a cărui concavitate apostolii ne priveau ritualurile culinare. Cănile de tablă, ale căror pete de email sărit păreau insule negre în mări roșii sau albastre, stăteau aliniate militărește, înconjurate de careurile ceștilor. O pulpă de pui bine rumenită contrasta cu paloarea cartofilor.
Arhitectura clădirilor amintea stilul brâncovenesc. Curtea interioară era delimitată de coloane albe ce susțineau și tavanul coridorului, care se frângea în patru unghiuri drepte, ca segmentele unei rigle de tâmplar, regăsindu-se apoi la intrare. De-a lungul coridorului, spre exterior, erau nenumărate uși. Chilii sau camere de oaspeți. În curte puteai zări o fântână, a cărei găleată, spânzurată la capătul unui lanț, clămpănea în boarea nopții. Sculpturi măiestre decorau pavilionul din lemn în care era adăpostită fântâna.
– De ce sunteți aici?, l-am întrebat pe cel din umbra fântânii. Dar parcă gândul meu i-a anticipat vocea profundă.
– Pentru că un om trebuie în fiecare clipă să aleagă. Ãsta este unul dintre darurile Creatorului. Forța omului stă în puterea sa de a decide.
– Și cum ați ales asta?
– Mi-am liniștit sufletul, mi-am ascultat inima și m-am convins pe mine însumi că acesta este drumul meu, răspunse el, fără să irosească vreo secundă.
– Și nu credeți că ar fi putut fi un drum și mai bun pentru Dumneavoastră?, a răstălmăcit Toma Necredinciosul din mine constrângerea din finalul afirmației.
– Nimeni nu trebuie să neglijeze ceea ce își dorește. Chiar și atunci când viața ne pune piedici, trebuie să găsim în noi puterea de a ține piept renunțării, a răspuns el, cu seninătatea pe care ți-o dă convingerea drumului tău. Încet, aproape imperceptibil, s-a apropiat de mine.
– E foarte important să deosebim ce este efemer de ce este inevitabil, a adăugat atingându-mi brațul și luându-mi mâna între palme.
– Și ce este efemer?, am întrebat, încercând să separ neghina îndoielii de grâul inevitabilului și cântărind în gând dacă bătăile unei inimi atee se pot simți cu degetele.
– Efemer este inevitabilul, spuse gura ascunsă în barba albă.
– Și ce este absolut?, am forțat eu dialogul.
– Lecțiile inevitabilului, zise el calm, luând cu două cuvinte tot vântul din pânzele navei mele de sorginte adolescentină.
– Omul nu se naște pentru a-și abandona destinul, îi trebuie doar curaj pentru a-și găsi menirea, scap eu afirmația printre dinți și printre îndoieli.
– Folosește-te de puterea ta, spuse vocea, iar pleoapele acoperiră ochii ce-și pierduseră vederea... Ne e teamă până în clipa în care se prăbușește peste noi inevitabilul. După aceea, nu-ți mai risipești puterile, a mai spus el, lăsându-mi palma ușor jilavă.
– Și trebuie să speri că ai luat hotărârea cea bună, am adăugat eu, ușurat dar și cu mulțumirea ucenicului de tâmplar care a bătut ultimul cui în lucrarea lui de maistru.
– Îți trebuie disciplină și răbdare ca să mergi mai departe, a spus el, fără să-mi asculte răspunsul, care oricum nu-i afectase raționamentele. Viața se solidifică în urma noastră în amintiri și înfăptuiri, dar există anumite probe la care ne supune Marele Creator. Sunt cărări pe care de cele mai multe ori nu le înțelegem, dar pe care nu are rost să-ncercăm să le evităm.
– Dar nu vi s-a părut vreodată, în toți acești ani, că sacrificiile pe care le-a cerut au fost uneori prea mari?, am bâiguit, în speranța unei îndoieli.
– Creatorul a fost uneori aspru. Dar EL este așa doar cu cei aleși, mi-a mai zis, înainte de a intra în mica biserică. Din interior, se auzea un cor bărbătesc, care, în ceasul acela târziu, tulbura liniștea ce părea adusă din altă lume.
Oare cum putem ști dacă suntem printre cei aleși sau nu, a fost întrebarea care ne-a măcinat gândurile, în scurta plimbare prin zăpada proaspătă.
Ajuns în cameră, am privit în întuneric stelele ce migrau lent peste vârfurile brazilor. Soba era la ora aceea deja rece. Așa erau și cearceafurile. Nu și trupul ei.