Simt cum cuvintele mor in oglindă intr-o imperceptibilă si vesnică miscare , iar eu , sunt precum ele . Mă privesc in aceeasi oglindă ca si când as privi intr-o balta si , dacă ai privit vreodată intr-o baltă ai simțit asa , asa o mișunare a peștilor , insă fară să distingi peștii . În aparentă ar fi vorba doar de o confuzie dar ingrozitor este că insăși confuzia reprezintă natura . Și imaginea în oglindă este o altă aparență atât de banală , iar eu parcă nu mă mai pot privii ca altădată . mă văd ca pe un păcat , sunt păcatul meu , sunt păcatul altora . Încerc să-ți șoptesc ceva si numai știu ce , dar de gura mea numai același păcat se agață . După noaptea "aceea" am dobândit prea mult soare în mine ca să mai pot vedea .
Toate amintirile adunate se zvârcolesc acum , care mai de care , să iasă la suprafată , mă împung , îmi ucid frânturile de inocență si tot ceea ce mi s-a dat ofer eu altora fără nici o părere de rău . Îmi amintesc cum mă privea dându-mi seama că am devenit ceea ce poate uram mult . Am devenit "ceilalți" . Și sufletul meu... parcă îl simțeam ca pe o stradă dezvelită de asfalt si cu noroiul până la plinta casei . Nici nu-mi dădeam seama unde eram : în camera mea sau in strada aceea cu dale lipsă , pe unde nici măcar bicicletele nu circulau , iar trecătorii înjură fără rușine. Căutam cu privirea ursulețul meu de pluș dar în locul lui am zărit doar o față înroșită de zilnica spoială contemporană. Fumul negru al țigării se ridică dintre buzele săpate in fața zbârcită , iar locul dinților lipsă parcă îmi păreau precum golurile din suflet . Am clipit de câteva ori , poate îmi voi alunga coșmarul , dar imaginea mă urmărea . Mi-am tras sufletul pe scările clubului , loc la modă in zilele astea , dar aerul încărcat de parfumuri scumpe m-a amețit . Oamenii urcau si coborau , iar privirile lor , le simțeam ațintite asupra mea. De ce oare mă priveau ciudat , dacă si eu eram ca ei , cu mâini , picioare , ochi ? Sau poate aveam ceva lipsă ori în plus , ceva de care eu nu-mi dădeam seama ? Nu mă aflam aici ca să savurez cokteiluri si nici nu aveam în buzunare cheile vreunui Mercedes , asa că mă concentram , nu trebuia decât să-mi termin treaba . Aș fi rupto la fugă , dar cuvântul era cuvânt , iar bunul meu amic ar fi ratat o lucrare pe cinste tocmai din cauza mea . Asa că amestecam culorile neglijent până când o voce nesuferită mi-a înțepat încheieturile " Auzi , noroiul ăsta e de la tine ? " Mi-am privit adidașii care erau mult mai curați decât imaginea acelui barman idiot . " Noroiul ăsta l-ai adus tu sau colegii tăi ? " M-am gândit atunci că poate eu am adus mocirla , dar nu era posibil , am lăsat-o în urmă , chiar dacă nu am uitato . Pentru că si-au terminat treaba , baieții pleacă , eu mai având ceva de lucru și pentru că nu fac zgomot , încă nu deranjez . Mi " s-a permis " să rămân mai ales că eram o desfătare pentru ochii boșorogilor afaceriști care-și pierdeau timpul învârtind pachetele de Kent și discutând despre " prețul meu " Îi simțeam cum alunecau peste blugii mei , iar mâinile lor descărnate , cu degete reci si noduroase parca mă pipăiau agresiv . Îmi gândeam mișcările , nu le risipeam , dar mă grăbeam să ies din lumea aia care trăia într-un acvariu . Barmanul idiot și-a reconsiderat atitudinea . " Nu știam cine esti , nu am vrut să te supăr , te rog mai rămâi" M-am simțit ca un butoi cu pulbere și dezgustată de esența societații am ieșit din acel loc . Marmura , draperiile fine și paharele de cristal nu însemnau decât acelasi noroi . Ploaia de afară m-a curățat de repulsie , de acea vomă sentimentală de toate balele societații , de tot noroiul . Să fie simple amintiri ? Acum nu-mi mai pasă , mă răsplătesc singură pentru toate relele , oferindu-mi viață . Încerc să trăiesc și vreau să uit că trebuie doar să supraviețuiesc .
Destinul meu e să fiu între pământ și cer să aud aceeasi muzică să miros același miez de noapte , să am aceleasi sentimente de plutire dar alte și alte gânduri . Niciodată nu am știut cine ești dar întotdeauna am știut că exiști - că exiști undeva iar ritmul accelerat al inimii îmi spunea că te afli tot mai aproape de mine . Iar eu , cea dintotdeauna cu cât mai puține mâncarimi sentimentale , dar cu multă rațiune , cea care preferă să creadă că noroiul e noroi și îngerii sunt îngeri , în schimb , ce-i drept nu reușea să înțeleagă de ce 1+1 fac 2 s-a trezit a nu fi cu ambele picioare pe pământ.