Merg cu trenul vieții. Merg cu el din cea dintâi stație. Și merg , și merg , poate cu speranța că îl voi vedea pe Dumnezeu. Tot merg , nu mă opresc nici măcar pentru o clipă. Trenul continuă fără oprire , își păstrează drumul pe șinele deja învechite , către locul pe care eu îl numesc paradis. Lumea coboară, oameni dispar , dar unde?! căci trenul n-a oprit de când m-am urcat eu! Continui să merg…fără răgaz. Am îmbătrânit , am rămas singură și tristă. Trenul se oprește , ușile se deschid; cobor. E noapte și e frig. Vreau să-L văd pe Dumnezeu , să-I simt căldura și lumina! Caut pe cineva în acest deșert al singurătății. Ajung la o ușă , o deschid… E Moartea! Dar nu e rece și înfricoșătoare! O-ntreb: “Unde-i Dumnezeu?!” “Dumnezeu nu e… A murit de mult…”