Egalul cu zero

12 noiembrie 2004

Din ce s-a facut muzica? Nu stiu. Sau mai bine, de ce s-a facut berea? Nu stiu. De ce s-a nascut dansul in consens cu berea si cu muzica? Asta stiu pentru ca simt relatia in muschii si in nervii mei. Sa fie noapte si o cabana si sa mai fie niste prieteni in jurul meu. Oprim hip-hopul asta romanesc, nu ca nu e bun, dar nu vine din timpul nostru-acela si punem Deep Purple, sa zvacneasca tobele si chitara sa planga. Sa sune bine de tot, de pe CD si boxe de mare putere. Noi sa mimam ca lucram cu degetele pe corzi si sa cantam impreuna cu Ian Gilen, amintindu-ne inconstient, de vremea liceului. Vrea sa vina acum prima intrebare despre egalul cu zero dar nu o las sa se instaleze la o distanta mai mica de un metru. Desfac dopul unei beri. Acesta e modul de a raspunde unei intrebari parsive. De ce sa vina o intrebare a constiintei de real in aceste cateva ore. Nu trudim noi si destul si altfel?
Afara e o noapte de munte, mirosind a brad si a Sovata. Adica a sare si a liniste si pustiu. Nimic nu e mai trist decat o statiune in noiembrie. Daca nu gasesti unghiul potrivit de a o privi. Ma reazem de grinda pridvorului si ridic berea ritualic spre zari, inchinand spre carul mare. O fi acolo cineva, intre cele cateva stele asezate la mari distante dar prinse printr-o iluzie, in plan, de vazul nostru marunt. Vrea sa vina a doua intrebare despre egalul cu zero dar nu o las sa se aseze pe ideea despre carul mare. Ce daca stelele nici gand sa formeze un car, intr-un plan, ale carui roti sa poata sa se invarta. Ridic la gura berea, in pozitie perfect verticala. E modul de a raspunde la o intrebare filozofica. Daca as accepta acest gand, repede as auzi pe cineva ascuns in partea rationala a creerului zicand: egal cu zero! Lichidul fuge prin gat, placut si rece. Sa nu ma racesc, revin in incaperea mare de la parter. Si ce daca totul este egal cu zero, prietene. Sa dansam pana va curge sudoarea siroaie pe noi. Gandul ramane un timp liber si simt cum ma integrez in ritmul muzicii. Basul e minunat, il simt cum se mixeaza cu miscarile burtii. E slanina acolo. Nu e foarte groasa, inca, dar trebuie sa faci ore multe de fitnes. Alung ideea despre fiare sudate si invelite in plastic, mimand biciclete, pe care pedalezi cu ochii inchisi, visand ca te plimbi prin paduri. Si iar ma trezesc din armonia gand, oase , muschi, tobe , bas si voce. Nu vreau sa stiu despre egalul acesta. Ma intorc cu ochii sa-mi vad sticla lasata pe frigider. Bine prietene, dar acum nu e momentul de a fi inteligent si de a patrunde in fararostul multor lucruri. Acum vreau ca totul sa fie liber. Spuma de pe bere e placuta. Privesc lichidul prin sticla verde si repede ma gandesc ca bem beri de doua culori, inchipuite de marile firme producatoare, sa ne faca sa dorim milioane de tone. Decid sa ma opresc din dans si sa ma alatur unei discutii despre politica. Inversunare si patima si idei despre o societate ideala. Vax. Adica egal cu zero. As fi tentat sa vorbesc si eu. E fain sa tii un discurs si sa te asculte cu gurile cascate niste prieteni. Asta iar e o situatie ideala. Adica imposibila. Si muzica suna la un volum prea mare, daca nu dansezi. Ma gandesc la politica si la cele doua rateuri ale mele de a deveni consilier independent. Cata stradanie si sa cad la doar cateva voturi. Rahat, imi vine sa zic, si sa emit mareata idee a egalului cu zero. Dar nu vreau, mai bine privesc spre femeile noastre cum danseaza ele si rad. Am o revelatie despre politica si mi-o intiparesc in minte. Mi se pare ca merita sa iau aminte la ea. Avantajul de a fi intr-un partid, fata de a fi independent, intr-un consiliu, sta in faptul ca e posibil sa fii invidiat si impiedicat de mai putini. Colegii e posibil sa te lase in pace. E doar posibil. Decat sa ma gandesc iar la zeroul care ma bantuie, prefer sa mai beau o bere si sa vorbesc despre ce vrea de fapt sa ne zica Paulo Coelho in romanul sau nuvelesc, Alchimistul. Am impresia ca are un mesaj intarziat in timp, fata de chinuitoarele stari de lucruri occidentale. Adica indemnul la primul pas spre optimism trebuie sa fie in realitate metoda cum sa dai un sut pesimismului.
Bluza s-a udat si parul imi este ud de atata dans. Piept de pui macinat si amestecat cu maioneza. Imi ung un strat gros pe o felie de franzela. E trei noaptea, cea de vineri spre sambata, cand inca e departe ziua de luni. O masa lunga, plina cu fel de fel de bunatati pregatite acasa, ne fac sa gustam parca din mainile femeilor prietenilor de parca le-am saruta pe furis. Atata tot. Castraveti murati sau varza murata, gogosari si discutii despre orice pe lumea asta. Acrul de pe limba imi aminteste de masura si de somn si de cele doua feluri de odihna si iar gandurile mele intra intr-un sir inteligent a carui limita bate spre zero. Hai sa dansam si o nemernica de manea. Ne rotim intr-un fel de sarba vasela si radem. Sase familii intr-un cerc mare si muzica ce ne spune despre prieteni care se uita sau nu se uita, depinde de autor, dar mai ales de acei oameni, care se numesc intre ei asa. E tarziu si incheiem cu Quen. Ce chitara si ce fuga. Imi imaginez fata intunecata a lunii si acea lumina trecuta prin prisma optica de pe o coperta de disc, imprimata pe tricoul unuia dintre noi.

Dansam undeva in univers, pe un munte cu brazi si stanci si in acest timp unii lucreaza in schimbul de noapte iar altii dorm in cutiile lor de chibrituri din orasele de pe planetele lor. Ar parea ca s-ar potrivi, in context, sa concluzionez despre simtul realitatii, dar nu o fac, ci inchei asa si las in voia sortii egalul cu zero. Asa am facut si atunci.