agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2001-11-21 | |
O banala seara de iarna... undeva pe strada Linistii. Daca treceai pe acolo seara sau chiar pe la miezul noptii, pe langa casa de la numarul 7, puteai vedea un chip de copil lipit de geamul mansardei, privind la strada, la oameni si la fulgii ce cadeau molcom pe pavaj iar daca un trecator curios s-ar fi transformat in fantoma si ar fi intrat in casa, nevazut si neauzit de nimeni, ar fi fost surprins de linistea si pacea ce domneau inauntru, de atomsfera calda si primitoare a mansardei, de lumea copilareasca in care intrai brusc, cu tot felul de jucarii, cu patul acela comfortabil acoperit cu plapuma aceea cu floricele si ursuleti. Si, in capatul odaii, cu cu nasucul topit de geam, sta un copil.... Are vreo 5 anisori, o fata plina de pistrui si 2 ochi tare curiosi.. mult prea curiosi pentru varsta lui. Sta de 2 ore incheiate si priveste nemiscat... cand la ninsoare, cand la oameni. Uneori isi alege cate un fulg de zapada din inaltul cerului si-l urmareste as, cu privirea, pina ajunge jos si moare intr-o balta sau se contopeste cu ceilalti fulgi, mai norocosi, care nu s-au topit si au ajuns pe trotuar. Alteori, priveste la trecatorii grabiti sa prinda ultimul autobuz, intrebandu-se oare cine ii asteapta acasa sau de unde vin. Si e atat de adancit in jocul acesta al lui incat nu aude cand intra in camera o batranica blajina, la fel ca mii de altele, pe care totusi viata nu a reusit sa o franga si sa ii fure bunatatea de pe chip.... o bunica ce a reusit sa-si pastreze caldura, bunatatea ... si sa castige intelepciune de-a lungul anilor.
- Andreias, e timpul sa te culci... - Bunico, te rog, mai lasa-ma doar cinci minute... zice el cu o voce plangareata - Nu, e tarziu deja. Si oricum, maine, seara strada si oamenii vor fi tot acolo si vei putea iar sa te joci orice te-ai fi jucat tu pina acum. - Da, dar maine nu va fi azi, nu va fi clipa asta, nu vor fi fulgii astia, nici oamenii de acum... Surprinsa de raspunsul copilului, bunica nu mai zice nimic si se apuca sa faca patul... - Hai, Andreias, patul e facut si te asteapta. Vino sa te culci. - Dar, bunico, uite cat de frumos e afara... uita-te si tu la fulgii astia. - Va fi acolo si maine. Hai, la culcare! Cu un oftat, copilul isi dezlipeste fata de geam si se duce in pat, pregatindu-se de culcare. Dar, in timp ce bunica il inveleste, el nu inceteaza cu intrebarile... - Ai vazut luna, bunico? Ai vazut ce frumoasa e? - E la fel ca in fiecare noapte, Andreias. - Cum la fel? Nu e la fel bunico... uneori e mai palida, alteori e mare mare ca o placinta, uneori e galbena, alteori de un alb stralucitor alteori e rosie si insangerata. Mereu e altfel. Dar intotdeauna e aceeasi luna. - Bine Andreias, cum spui tu. Hai, culca-te acum. - Dar ai vazut bunico? Ai vazut ca oricat de stralucitoare ar fi luna plina are mereu o fata de om. Aceeasi fata, o fata trista.... parca plange, bunico. De ce plange? Ea, care e acolo, sus, deasupra tuturor, de ce plange? - Of, Andreias, chiar vrei sa stii? - Da! - Pai... ea e, asa cum ai zis, acolo sus. Mereu deasupra noastra. Numai ca, vezi tu, desi are doua fete, luna e blestemata sa arate intotdeauna aceeasi fata. Mereu trebuie sa stea cu fata asta spre noi, sa ne priveasca si sa ne vegheze cum dormim, seara de seara. Si... ti se pare ca e trista. Poate ca e doar obosita. Dar, uneori, o doboara si pe ea tristetea, pentru ca de mii de ani e silita sa vada aceleasi lucuri. Pamantul asta, mereu in transformare, dar mereu acelasi si oamenii astia, noi, mereu in transformare dar mereu aceeasi, caci asa se vad de acolo de sus de la ea. - Cum, bunico, de mii de ani luna priveste in fiecare seara la noi? Ne vede in casele noastre, pe strazi, in parcuri? Asa cum priveam eu acum la oamenii de pe strada? Vede TOT ce facem? - Ba vede chiar si ce visam, nu numai ce facem... si e trista, pentru ca din ce in ce mai multi oameni uita sa viseze, e trista sa vada atitea schimbari in rau, sa vada atitea suflete pustiite, ce se inmultesc pe zi ce trece, ca o molima... - Saracuta... Eu, cand o sa ma fac mare, o sa ma duc pe Luna si o sa sterg toate lacrimile. Si o sa ma duc si pe cealalta fata a Lunii si o sa desenez acolo un zambet mare mar... Desi eu cred ca acolo e deja unul. - Bine, Andreias, cum spui tu. Dar acum, culca-te. - Spune-mi o poveste bunico, te rog... - Of, tu chiar nu vrei sa dormi in noaptea asta. Si maine ai scoala... Bine, incapatinatule, iti spun o poveste. Dar promiti ca adormi imediat ce o termin, da? - Promit, promit, bunico. Spune-mi te rog povestea cormoranului. Si copilul se cuibari in patura, ca si cum s-ar fi pregatit de culcare si asculta nerabdator. Iar in camera calda, luminata doar de felinarele de pe strada, un glas duios de bunica isi incepu cantecul. - A fost odata ca niciodata... a fost un pescar. Desi parintii lui si bunicii lui si generatii de-a randul se nascusera in munti, acolo unde si el copilarise, el iubise atat de mult marea incat isi vanduse tot ce avea, renuntase la locurile acelea frumoase cu care copilarise pentru a se muta aproape de ea, de mare. Si in fiecare zi se trezea pentru a merge la marginea marii sa vada soarele cum rasare, iar in fiecare seara nu e culca pana nu privea apusul, dupa o zi plina, pe care si-o petrecuse tot pe mare, pescuind. Acesta era ritualul sau si, zi de zi, cu sfintenie, nu se abatea de la el. Pescuitul ii aducea cele necesare traiului, iar marea ii dadea cele necesare sufletului. Numai ca, intr-o zi, au aparut si alti pescari, cu alte metode de pescuit si el nu mai putea sa pescuiasca cu spor, abia ii ajungea ce prindea ca sa supravietuiasca de pe o zi pe alta. Pana la urma, se imprieteni cu unul din acesti pescari, ce avea casa chiar langa a sa si, pina la urma, il intreba care era secretul lor, de ce reuseau sa prinda atit de mult peste, marturisindu-i ca in curand va muri de saracie daca nu afla. Acesta ii povesti ca si el patise la fel, ca altii venisera si nu mai reusea sa prinda cat avea nevoie dar ca a aflat de la unul din ei un secret. Ei nu pescuiau numai cu undite si navoade ci si cu ajutorul cormoranilor. - Dar ce era cormoranul, bunico? Am uitat... - O pasare, Andreias. Hai, nu ma mai intrerupe, daca vrei sa auzi toata povestea. Si, afland acestea, pescarul nostru s-a gandit ca nu ar fi rau sa se foloseasca si el de cormorani si il ruga pe vecinul sau sa-l invete mestesugul pescuitului cu ajutorul lor. Acesta l-a initiat in tainele acestei meserii si, pina la urma, i-a vandut cativa pui de cormoran si cativa adulti, pentru a putea sa pescuiasca si el. Si, din acel moment, treptat treptat, pescarului nostru a inceput sa-i mearga la fel de bine ca si celorlalti. Crestea puii de cormoran ca pe copii sai si apoi, cand se faceau mari, le punea un inel de gat si ii trimitea sa prinda pesti. Cormoranii prindeau pestii si incercau sa-i manance, dar, din cauza inelului, nu puteau si erau nevoiti sa se intoarca cu ei la stapanul lor. Seara, se intorcea impreuna cu ei acasa, le dadea jos inelele de la gat si ii hranea cu o parte din pestele pe care-l prinsesera, pentru ca dupa o zi intreaga in care nu aveau voie sa il inghita erau tare obositi si flamanzi. Apoi, ii lega cu niste sfori lungi de gat, pentru a nu putea sa zboare, caci nu voia sa le faca un cotet, ca la gaini. Iar a doua zi, totul incepea de la capat. Cormoranii, dupa ce la inceput zburau cu inelul de gat dar si legati de o sfoara, pentru a nu fugi, zburau liberi si prindeau pestii, si se intorceau singuri la el, pentru ca stiau ca numai asa puteau sa isi dea jos de la gat inelul acela apasator si sa manance peste. Si toate ii mergeau bine pescarului, pina cand, intr-o zi, i-a venit ideea sa dea de mancare la pasari din doua in doua zile. Rezultatele au fost uimitoare, pasarile aduceau de doua ori mai mult peste. Apoi, le-a marit perioada de infometare la 3 zile si tot asa.. Sarmanele lui pasari, altadata superbe, aratau ca niste mortaciuni, aveau doar oase si pene si erau atit de slabe incat te speriai daca le luai in mana. Insa, unul din cormorani, era mai dibaci decat ceilalit, prindea mai mult peste decat ei si era si cel mai bine hranit... Pescarul se minuna de acea pasare si credea ca toate acestea erau din cauza a ceea ce facuse si se felicita pentru ideea buna ce o avusese. Nu stia ca de fiecare data cand ii dadea drumul, sarmanul cormoran spera ca in sfarsit va putea prinde si el un peste pe care sa-l manance, spera ca intr-o zi va putea zbura liber, fara acel inel la gat, fara sa vina inapoi la stapanul sau, sa zboare singur sub lumina lunii, fara sa fie legat cu acea sfoara de gat, ce nu-l lasa sa se inalte seara de la pamant. De unde sa stie pescarul ca in fiecare noapte pasarile lui visau? Ca in de fiecare data cand scoteau cate un tipat, ele de fapt vorbeau una cu cealalta si isi povesteau o legenda nascuta printre ele, cum ca intr-o zi unul din cormorani va reusi sa zboare liber si sa manance pestele pe care-l prindea, fara sa mai se gandeasca la acel inel. De unde ar fi putut sa stie pescarul toate acestea? El doar se mandrea cu pasarile sale si mai ales cu acel cormoran care, ori de cate ori stapanul ii dadea drumul uita ca are inelul de gat si se repedea si incerca sa prinda pestii cei mai mari pentru a-si astampara foamea care-l chinuia neincetat... si cand prindea pestele nu putea sa-l inghita si isi aducea aminte de acel inel... Iar in acea clipa, daca ar fi fost om ar fi plans... cu lacrimi amare. Iar seara, cand linistea cadea peste toate, cormoranul nostru era singurul care nu dormea ci statea si visa cu ochii deschisi la zborul liber si la pestii din mare si apoi, brusc isi aducea aminte de inel. Si credea ca EL va fi acel cormoran din legenda, care va reusi sa se elibereze de blestemul inelului si de sfoara aceea blestemata. Si adormea fericit, cu aceasta speranta, visandu-se cum zboara liber, doar el, singur pe bolta cereasca. Andreias deja adormise, insa bunica nu observase si povestea parca pentru ea insasi... - Si cormoranul nostru s-a gandit ca, daca nu ar manca atunci cand stapanul il hranea, poate ar fi slabit destul de mult ca inelul sa-i fie prea larg si sa poata sa inghita in sfarsit pestele acela... macar aceasta mica victorie sa o obtina, daca nu putea sa se elibereze de tot de inel. Si, pe zi ce trecea, slabea din ce in ce mai mult si nu manca deloc... si ajunsese cel mai slab dintre cormorani, el, care fusese candva favoritul... Intr-o buna zi, pescarul a vrut sa il mai foloseasca pentru o ultima oara si apoi zicea ca ii va da drumul... pentru ca vedea ca daca ar fi continuat asa, pasarea ar fi murit in curand. Si, l-a luat cu el de dimineata si l-a trimis sa prinda un peste. Iar cormoranul, si-a luat zborul si a zburat departe, departe, cautand cel mai mare peste pe care-l putea gasi, crezand ca in ziua aceea in sfarsit va putea sa-l inghita si va scapa de inelul acela blestemat... Si, dupa ce a prins unul urias, si-a dat seama ca nici de data asta nu va putea sa-l inghita. Si s-a simtit brusc atat de obosit incat chiar atunci s-ar fi prabusit in mare si s-ar fi inecat... Cu ultimele puteri a incercat sa ajunga inapoi la stapanul sau... iar pestele i se zbatea in gat... dar pina la urma a reusit sa zboare pina la mal. Si acolo, chiar in clipa cand stapanul l-a vazut si se gandea ca pestele asta urias pe care il prinsese o sa i-l dea acum drept recompensa, dupa care ii va da drumul, s-a prabusit mort din inaltul cerului. Sarmanul cormoran.. jertfa pe altarul unui vis absurd. Din aceea zi nimic nu a mai fost ca pina atunci. Pescarul si-a dat seama ca isi chinuia prea mult pasarile si le-a vandut celorlalti pescari, sa le foloseasca ei si a revenit la peiscuitul de dinainte. Simtea mereu o durere in zona in care ar fi trebuit sa aiba inima, nu putea sa nu se gandeasca la felul in care chinuise sarmanele pasari, felul in care profitase de ele... si, cum peiscuitul ii mergea iarasi prost, intr-o buna zi si-a vandut tot ce agonisise acolo, la marginea marii, s-a dus sa-i spuna la revedere si s-a intors inapoi in muntii sai dragi, la locurile sale singuratice, unde crescuse si unde simtea ca o sa moara. NUmai ca legenda a ramas... legenda cormoranului care se va elibera de tirania stapanului intr-o buna zi... si poate intr-o buna zi, una din acele pasari va reusi cumva sa scape de acel inel... si sa zboare.. libera. - Of, saracutul de el... s-a obosit atat de mult privind strada si si-a incarcat atat de mult capsorul cu atatea intrebari si ganduri, incat a adormit. I-am spus de atatea ori povestea aceasta si niciodata nu a apucat sa afle cum se termina... mereu adoarme cand ii povestesc despre visele cormoranului. Si, intr-o zi, se va face mare.. si daca de pe acum e atat de curios, va cunoaste atat de multe povesti, atat de multi oameni.. incat uneori ma tem pentru el ca va fi doborat de toate astea, de viata asta... Doamne, ajuta-l ca atunci cand se va face mare sa nu se lase doborat de tot ce va cunoaste, sa fie el acel cormoran care se va elibera, intr-un sfarsit de toate lucrurile care m-au chinuit pe mine... Oftand, bunica il inveli bine pe copil si, dupa ce-l mai saruta odata pe frunte, pleca incetisor din camera, incercand sa nu faca zgomot. Si linistea se asterne peste acea camera din mansarda... iar luna, curioasa, si-a furisat privirea pe dupa draperie, pentru a-i mangaia fata copilului ce acum zambea in somn, visand la cormoranul ce reusise sa se elibereze. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate