Cap. 3
În care Păcală pleacă în lume


       Păcală ajunse acasă spre seară. Pășea voios pe ulița plină de praf a satului, cu miros proaspăt de baligă – semn că vitele sătenilor se întorseseră nu de mult timp dela ciurdă. Acasă, frații băgaseră deja vitele în grajduri și acum se apucaseră să le mulgă. Curtea era plină de forfotă, de zgomot, mugete, guițat, cârâieli... La aceasta se adăugă fluieratul vesel și melodios al lui Păcală.
       - Ai venit, frati-miu?, se iți în deschizătura ușii grajdului căciula stufoasă pe care fratele mai mare o purta, fie vară - fie iarnă, mai tot timpul pe cap. Chiar și la masă; chiar și în somn...
       - Þi-a dat stejarul banii? se auzi și vocea batjocoritoare a mijlociului din grajdul de bârne, grajd care își pierduse între timp mirosul de lemn proaspăt și rășină, căpătând în schimb un miros mult mai... de grajd.
       - Mi-a dat, că nu avu încotro! A încercat el să mă pungășească, da’ nu i-a mers! Am pus securea pe el...
       - Păi da, cap de lemn, ce să-i faci?!? Ca și a celor care fac târguri cu copacii... Păcat de vacă...
       - Aaa, nuuu! I-a venit mintea la cap când i-am arătat toporul. Frate cu românul, parcă-i de-al nostru: numai de frică o știe. Mai întâi a făcut pe niznaiul, nu voia să recunoască...
       - Ce tot vorbești acolo?, se iți și capul ciufulit, plin de paie, al mijlociului.
       - Păi nu spusei? Mi-o dat banii, cum ne-o fost înțelegerea.
       - Ce înțelegere, bre? Cu cine?...
       - Cu stejarul, cu cine dară?!? Noi ce limbă vorbim aicea? Ne-am înțeles că-mi plătește trei sute de lei pe vacă, trei sute mi-o dat!
       În urma căciulii celei tufoase ieși mai întâi nasul ca o sapă, apoi obrazul țepos al fratelui mai mare. Ochii holbați nu-și găseau perechea decât în ochii fratelui mai mic, ieșit între timp cu totul din grajd, uitând și de lapte, și de vaca lăsată nemulsă, mugind uimită.
       - Trei sute? Þi-o dat ție stejarul trei sute de lei?!? Ne crezi nebuni, sau e o altă năzdrăvănie de-a ta?...
       - Da’ de unde, băi fraților!?! Târg cinstit, ca între negustori. I-am dat o vacă fără de pereche, mi-o dat treizeci de galbeni zimțuiți... Uite aici! – și scoase galbenii din chimir, sub ochii aiuriți ai fraților mai mari.
       Se uitară frații unul la celălalt, se holbară la galbeni, ba luară fiecare câte un galben și mușcară din el, așa cum văzuseră pe alții făcând prin târg. Nu se pomeniseră galbeni în palma lor prea des... Se uitară unul la celălalt, uimiți. - Sunt galbeni!
       - Aur curat!”
       Se întoarseră, crunți, către Păcală:
       - De unde-i ai, potlogare? Ce drăcie ai mai făcut?
       - De câte ori vreți să vă zic? Copacul mi i-a dat.
       - Adică, a venit copacul la tine și ți-a numărat galbenii în palmă, după care a plecat cu vaca după el, trăgând-o de funie...?!?
       - Nu chiar așa, recunoscu Păcală. Vaca a mâncat-o mai zilele trecute... Văzându-și frații gata să sară la el, se grăbi să completeze: Iar banii mi i-am numărat singur, din găleată.
       - Ce găleată?
       - Păi, din găleata cu bani a copacului. Când a văzut că m-am supărat și mă iau cu toporul după el, a scos toți banii... Da’ eu nu-s tâlhar, mi-am numărat cât ne-am înțeles: trei sute de lei am zis, trei sute am luat! Nici un galben mai mult!
       - O găleată cu aur!? – săriră frații mai mari într-un glas, dumiriți în sfârșit. Ai găsit o găleată plină cu bani și tu iei numai trei sute!? Aoleo, prostălăul...
       - Nu am vrut să îmi iasă vorbă de pungaș! Să nu dăm cinstea pe rușine...
       - Mai bine-ți merge vestea de dobitoc? Unde-i găleata? Să mergem fuga, să nu dea altcineva peste ea. Nu toți sunt proști ca tine!
       - Stați să vă număr partea voastră. Mi-am zis să vă dau la fiecare câte o sută, să nu fie dușmănie...
       - Lasă suta! Hai să ne arăți drumul!
       Aruncară laptele proaspăt muls din donițe, înșfăcară fiecare câte o secure și începură să-l împingă din urmă pe Păcală, grăbindu-l.
       - Fraților, nu e bine ce facem! Tot tâlhărie se cheamă. Ne bate Dumnezeu...
       - Lasă vorba! Grăbește pasul, tontălăule...
       Ajunseră în pădure gâfâind și asudați, chiar și Păcală, care era dus mai mult pe brațe de către cei doi frați grăbiți.
       - Unde e? Peste pădure se lăsa noaptea.
       - Uite, acilea, zise Păcală pășind în luminiș. Găleata lucea în lumina lunii, deasupra trunchiului de copac doborât.
       Fără a se opri să numere banii, cei doi frați vărsară galbenii în cele două donițe pe care le cărau după ei, și fuga! - spre casă, fără a se mai uita dacă Păcală îi urmează sau nu. Când acesta ajunse acasă, frații încă mai horcăiau, abia trăgându-și sufletul în jurul mesei pe care goliseră donițele.
       - Acum ce facem, fraților? Îi împărțim?
       - Îi împărțim!
       - Frățește, cum o spus tătuca! Un galben mie, unul ție, unul lui... Stați să pun și cei trei zeci de galbeni în grămadă.
       - Ne-apucă dimineața împărțindu-i așa. Se scoală vecinii... Să-i împărțim cu talerul, că-i mai repede.
       Căutară talerul de prostiră, mai bine de o oră! Ne-având în casă decât un taler, nu-l împărțiseră la intrarea în moștenire. Cine știe pe unde zăcea, aruncat?...
       - Să împrumutăm unul, veni cel mijlociu cu o idee.
       - Cine e treaz la ora asta, să ne dea un taler? își arătă cel mare neîncrederea.
       Ieșiră în prispă. Satul dormea liniștit sub lumina argintie a lunii; doar câte un câine mai lătra, aiurea, pe la vreo casă. Doar la popă era un geam luminat...
       - Mă duc la popă să-i cer, se oferi Păcală.
       - Nu, că tu te apuci să-i spui la ce îți trebuie talerul. Mai bine mă duc eu, zise fratele cel mare. Se duse. Bătu la ușă. După o vreme ieși popa în prag, duhnind a vin...
       - Ce-i, bă?! Tu nu ai somn?
       - Săru’ mâna, părinte. Văzui că nu dormi...
       - Adormii cu lampa aprinsă, Doamne iartă-mă! Ce vrei?
       - Păi, ziceam să-ți cer un taler de măsurat, până mâine...
       - Noaptea? Dimineața nu era timp destul? Că nu am slujbă...
       - Îmi trebuie acuma...
       - La ce îți trebuie?
       - Ãăăă... zicea Păcală să facă și el o plăcintă, și nu are cu ce măsura făina...
       - Făina... Plăcintă? Noaptea? Ce umbli, bă, cu minciuna? Vezi că te afurisesc de te vede focul Gheenei!
       - Să fie gata pentru slujbă...
       - Care slujbă, bă? Þi-am zis că mâine nu am slujbă!
       - Acu, dacă tot te-am trezit, dă-mi talerul. Îți aduc o plăcintă la prânz.
       - O face Păcală... Noaptea... mormăi popa în barba stufoasă. Bă, tu crezi că mi-s băut... Eu tot te afurisesc!
       - Nu, părinte. E așa cum zisei! Îmi dai?
       - Îți dau. Stai aici!
       Îi aduse popa talerul. Dar după ce îl văzu îndepărtându-se pe ulița pustie, se luă după el. Povestea cu plăcinta i se părea cam trasă de păr, iar trezitul din mahmureală îl lăsase cam morocănos.
       - Oare ce-or fi măsurând prostănacii ăștia? mormăia popa în barbă. Dacă nu era lucru de ascuns, veneau ziua după taler, nici nu umblau cu minciuna... Averea au împărțit-o mai zilele trecute, până la ultimul bob. Ce-o fi acum?...
       Ajuns la casa fraților, sări gardul spre grădină și se apropie tiptil de geamul luminat. Își lipi fața de geam și privi înăuntru. Aici, cei trei frați stăteau în jurul mesei, umplând talerul cu galbeni lucitori, din aceia, împărătești! - răsturnându-l apoi în fața unuia sau altuia dintre ei, pe rând. Glasul fratelui mai mare se auzea, încordat:
       - Un taler mie... unul ție... unul lui Păcală...
       Popa abia sufla de uimire, simțind că i se învârte capul sub potcap. Nu văzuse în viața lui atâta bănet, nici pe la patriarhie... Își scoase năframa și își șterse fruntea asudată.
       Dar cei trei văzură năframa albă fulgerând în geam. Fără a ridica capul, cel mare spuse, pe șoptite:
       - Să știți că procletul de popă s-a luat după mine. Păcală, ia du-te și fă-l să tacă...
       Fără a zice pâs, ieși Păcală în odaia de alături. Aici, deschise cu grijă un geam și sări sprinten în grădină. Ocoli cu grijă casa și se apropie de popă, tiptil. Își lipi și el nasul de geam, pe urmă dădu un ghiont popii.
       - Ei, ce zici de ditamai purcoiu’ de bani? Mai văzuși așa ceva?
       Horcăi popa și căzu lat la pământ. Când îl căută Păcală, bietul popă era mort ca toți morții: îi crăpase, pasă-mi-te, inima în el de sperietură. Acu, ce era să facă Păcală cu leșul popii? Îl aburcă în spate, trecu pârleazul spre imaș și-l aruncă în iazul satului. Apoi se întoarse liniștit în casă.
       - Cum a fost? L-ai lămurit pe popa?
       - L-am.Nu v-a zice nimănui ce a văzut pe fereastră...
       - Hai să terminăm, să nu dea cineva peste noi!
       Terminară. Priviră, nădușiți, la grămăjoarele de bani din fața fiecăruia.
       - Ce de-a bani, muică!! oftă fericit cel mare. Oameni ne făcurăm!
       - Oameni?!... mormăi Păcală, cu îndoială în glas.
       Ieșiră în prispă, să se răcorească sub roua ceasului spre dimineață. Luna plină se coborâse spre asfințit. În iazul care lucea ca o oglindă de argint, plutea potcapul popii.
       - Ce-o fi aia? întrebă mijlociul, arătând spre baltă.
       - O fi popa. Învață să înoate... își dădu cu părerea Păcală.
       Frații mai mari se uitară îngroziți unul la celălalt, apoi priviră din nou spre iaz. Anteriul popii apăruse deasupra apei.
       - Aoleo, ne-ai nenorocit! gemu cel mare. L-ai ucis, ticălosule?
       - I-am dat numai un ghiont cu cotul, prietenește. Cred că a murit de inimă rea, văzându-ne cu atâta bănet. Nu-mi ziseră-ți să-l fac să tacă?
       - Ocna ne mănâncă, dacă nu ne urcă mai întâi în furci. Fuga, până nu ies sătenii în uliță! Dar să-l suim mai întâi pe popă în pom la vecin... În iaz îl văd minteni, așa avem poate vreme să ne pierdem în codru!
       Săriră iute în iaz de-l pescuiră pe bietul popă. Îl cărară apoi pe sus și-l suiră în mărul vecinului Vasile. Se repeziră apoi în casă și începură să-și vâre galbeni prin buzunare, prin sân, ba câțiva galbenii poposiră și sub căciula cea mițoasă... Apoi o rupseră la fugă spre codru.
       - Cu mine cum rămâne? întrebă Păcală în urma lor, el mulțumin-du-se să-și numere trei zeci de galbeni din grămăjoara lui: plată cinstită pentru vaca vândută!
       - Trage ușa după tine și ține-te după noi! aruncă fratele cel mare, grăbit, peste umăr.
       Așa că Păcală scoase liniștit ușa din țâțâni și o luă în spate, pășind apoi agale după frații dispăruți deja sub poala pădurii. În urmă rămase casa tăcută, cu un ochi de geam luminat, prin care cineva ar fi putut vedea, dacă își lipea nasul de geam, o masă pe care zăcea o grămăjoară de bani din aur.