agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-27 | |
Nu știu cum am trăit toți acești ani… cum am putut să trec peste coșmarul care m-a făcut să vărs atâtea lacrimi în mine și de ce nu au dat pe dinafară… nu știu!
N-am știut… Tânără, însărcinată, dornică de copii, eu însămi un copil, în ciuda vârstei, un copil care se lăsase influențat de alții că… nu e momentul! Cine știe când e momentul? Nici noi, nici alții, nici eu, nici tu… Era o toamnă târzie, caldă și frumoasă. Parcă nu-ți dădea voie să-ți înghețe sufletul… Și totuși, nu știu cum de m-am hotărât, târziu, aproape în ultima clipă... înainte de a mișca... să merg la un medic pe care mi-l recomandase o prietenă care trecuse prin așa ceva de curând, nu pentru că nu-i plăceau copiii, ci pentru că avea deja doi și… nu se cădea! Varianta cu doctorul era, se pare, cea mai bună în condițiile de atunci, când avortul era interzis și când mureau una după alta fete și femei care apelau la fel de fel de soluții, care mai de care mai riscante și poate de neimaginat într-o altă lume, civilizată… Chiar mi-a rămas viu în minte chipul frumos și străveziu al unei studente, căsătorită de curând, care fusese internată la o secție de urologie. Venise acolo pentru că avea o cunoștință, numai că s-a internat prea târziu… A murit de septicemie în urma unei întreruperi de sarcină făcută la disperare, sau poate… nici pentru ea nu era momentul, cu toate că era măritată. Își introdusese spirt în uter, murise fătul, însă nu a putut să-l elimine, așa că a făcut infecție și… conștientă până-n ultima clipă, ne-a vorbit și ne-a privit precum trandafirul din vază care se ofilește cu atâta părere de rău încât, deși moare, nu dă voie nici măcar unei petale să cadă… se pietrifică și, așa, cu capul plecat, înfruntă dincolo de viață, Timpul. Știu eu? Poate că pentru mine nu era momentul să am un copil. Nici măcar nu te întâlnisem! Copiii ar trebui să fie doar fructul dragostei, în nici un caz al întâmplării, sau și mai rău… Așa că am plecat cu prietena mea spre doctorul cu pricina. Și a fost ca-n filmele polițiste pe care aveam voie să le vedem din când în când, e-adevărat cam ciopârțite, oricum, aveam cu ce să compar. Sau chiar mai mult, la un moment dat aveam impresia că visez, că sunt personajul principal al unui film, un film incomplet, dar care știam că se va termina cu bine, precum poveștile noastre dintotdeauna. Am plecat, deci, cu prietena mea, care m-a dus până-n fața unui bloc cu multe etaje, unde mă aștepta o femeie – se zicea că este asistentă medicală, însă eu nu cred nici acum… de fapt era cea care te conducea la medic. Am intrat în bloc, am mers la lift, am auzit-o ca prin vis că trebuie să urcăm la ultimul etaj. Am ajuns în fața unei uși ca toate ușile de bloc, numai că aceasta avea un vizor mare, negru, care parcă voia să te înghită pe tine păcătoasa. După ce a sunat de câteva ori, am auzit zgomotul făcut de cineva care-și târa papucii, puțin plictisit, pe mozaicul de pe hol. Și așa și era… Plictisit. Când a deschis, am ezitat și am fost împinsă în casă de doamna aceea pe care, dacă o vedeai pe stradă, ți-o imaginai ca fiind gospodina perfectă, pentru care viața nu are nici urcușuri, nici coborâșuri. În holul întunecos, am distins un bărbat înalt, cu părul cărunt, care, cu siguranță, ieșise la pensie de foarte mulți ani. M-a invitat în sufragerie, timp în care așa-zisa asistentă mi-a spus că ea trebuie să plece și mi-a dat de înțeles să-i plătesc, ceea ce am și făcut, tremurând… furioasă pe mine, sau pe ea, sau pe amândouă… N-am mai avut ocazia să aflu. Doctorul, care era într-adevăr ginecolog, mi-a spus că se grăbește, că nu-și permite, cu toate că are peste 80 de ani, să mă țină prea mult la el în apartament. În orice moment exista riscul să apară cineva în control, în urma vreunei sesizări, sau așa… pur și simplu. Drept pentru care, fără să mai am timp să mă gândesc la ce prostie făceam, mai mult îngrijorată de situația în care-l puneam pe acel bătrânel, simpatic dealtfel, care vroia să mă ajute, l-am întrebat ce trebuie să fac. Întâi mi-a spus să-i dau banii, probabil că după aceea – am gândit eu – nu prea mai eram în stare, apoi m-a întrebat dacă am vreun medicament la mine: anestezic, calmant sau antibiotic. Nu aveam decât un Algocalmin, așa că m-a pus să-l iau – mi-a spus că nu-și permite să țină medicamente în casă, deoarece este “călcat” destul de des de cei de la Securitate și de la Miliție – cel puțin așa am dedus eu – el îi punea în aceeași oală. Am luat, deci, pastila și, după ce și-a adus trusa cu ustensile de la bucătărie, unde le sterilizase, s-a dus la fereastră și a tras draperiile, draperii grele, care au făcut aproape întuneric în cameră – cu toate că era dimineață. Atunci am observat două lucruri: afară se întunecase brusc – totul era cenușiu, dispăruseră culorile, și … domnul doctor, care ieșise la pensie de mai mult de două decenii, avea mâna dreaptă în ghips! Mi-a surprins privirea– și mi-a spus: “Urcă-te liniștită pe masă!” (Era vorba de o masă masivă, ovală, care trona în mijlocul sufrageriei.) “Am făcut atâtea chiuretaje încât pot s-o fac și cu ochii închiși, și cu o singură mână, chiar dacă este stânga!” Și așa a și făcut… A lucrat impecabil, se simțea siguranța profesionistului, iar eu, cu toate că a durat aproape o oră (asta am aflat mai târziu, de la prietena mea) și că mă durea îngrozitor, mai ales când îmi spunea “stai liniștită că terminăm repede, uite am mai extras… “ și auzem zgomotul făcut de fragmentele care atingeau tăvița de la marginea mesei, eu… n-am scos nici un sunet… să nu-i fac rău… doctorului!!! Și acum, când mă gândesc cred c-a fost un vis doar, un vis urât, de care nu vreau să-mi amintesc. Când a terminat, a strâns plasticul murdar și roșu opac, plastic pe care-l pusese pe masă curat și transparent, mi-a dat o pastilă de antibiotic – nu avea mai multe, nu m-a lăsat nici să mă așez pe un scaun și mi-a poruncit să plec. Nu-mi mai aduc aminte dacă i-am mulțumit sau dacă l-am salutat, știu doar că atunci când am ieșit din lift am întâlnit un milițian care probabil locuia în acel bloc… Cu siguranță că numai datorită lui nu am “picat”. Nu aveam voie să-i fac rău celui care mă ajutase – sau cel puțin așa credeam eu… Știu doar că bărbatul în uniformă s-a uitat la mine îndelung… cred că eram lividă, după care a urcat în liftul din care eu abia coborâsem și a dispărut. Nu știu cum am mers o stație până la punctul de întâlnire cu prietena mea, nici cum am ajuns acasă… Știu însă că trebuie să visăm, chiar și cu ochii deschiși, că depinde de noi ca visele urâte să fie din ce în ce mai rare și că… e bine să lăsăm să ne atingă tot ce vine din afara noastră, dar să nu uităm să privim înăuntrul nostru, să nu punem stavilă iubirii, altfel… riscăm un avort și... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate