A R G E N T I N A - 1 9 7 8
Puțin a lipsit să fim iarăși cu Brazilia în grupă, dar s-a dus acolo Spania, efectiv trimisă de echipa noastră. A fost prima dintre cele trei calificări la rînd pierdute din propria prostie (altfel nici nu-i pot spune).
Sper să nu fac și eu o prostie: să acord preliminariilor-mai ales că s-au soldat cu un insucces-mai mult spațiu decît turneului final, care aparține mai firesc temei ce mi-am propus-o. Totuși, fiind un jurnal de suflet, n-am cum să trec peste unul dintre cele mai dramatice fragmente din istoria naționalei noastre-și afirm răspicat acest lucru, totodată repetînd că aș avea de unde alege, în cei 35 de ani de cînd sînt alături de „băieți“.
Poate că microbiștii trecuți de prima tinerețe au intuit deja la ce mă refer: la cele două meciuri cu Iugoslavia din calificări. După cum se poate deduce din ce am scris chiar la început, Spania avea și ea un cuvînt de spus în această grupă (chiar cel mai greu-teoretic), dar toți eram datori să ne jucăm șansa pînă la capăt. Vecinii noștri erau renumiți ca echipă capricioasă, care putea să bată oricînd pe oricine, dar și invers. Cert era că mă gîndeam cel mult la un egal în prima confruntare cu ei, de la Zagreb[31]. Bănuiesc că se pregăteau de succes, din moment ce era și Tito-croat, de altfel-în tribună. Planurile le-au fost stricate de Dudu Georgescu, pe care Lucescu a avut ocazia „să-l facă om“ și în afară, nu numai în campionat, unde îl „încălțase complet“, ajutîndu-l în covîrștoare măsură să cîștige de două ori „Gheata de aur“.[32] Nu mai țin minte dacă Dudu Georgescu a marcat ambele goluri (de unul-cu capul, firește, căci Lucescu parcă punea cu mîna centrările-sînt sigur), dar esențial este că sîrbii (cum îi denumeam și atunci, fără să țin cont de subtilități[33]-mascate de altfel, din cauza comunismului) nu au marcat deloc.
Cu acest 2-0 nesperat revenisem „în cărți“, și ne era suficientă o nouă victorie în fața iugoslavilor pentru a merge în Argentina. Părea la îndemînă, după realizarea din deplasare, așa că ne-am așezat încrezători la televizor în acea duminică, imediat după ce terminasem prînzul. În cîteva minute speranțele ne-au crescut, alimentate de fundașul stînga Vigu, cu un gol de pe partea lui. (Ar fi culmea să mă înșele memoria!) După aceea, adversarii ne-au arătat că nu ne va fi așa de neted cum credeam (mi se pare că au condus cu 2-1), dar la pauză era 3-2 pentru noi, și ne așteptam măcar să păstrăm rezultatul.
Noroc că nu mai țin minte cine era antrenorul nostru, ca să îi apară aici numele într-un context extrem de nefavorabil. Îl blamez și acum, și cîte zile oi mai avea, la fel de tare ca la terminarea meciului, pentru că l-a înlocuit pe Sătmăreanu II, un fundaș central cum nu avusesem nici în echipa din Mexic[34], cu Dobrău. Consecința a fost că sîrbii au mers spre poarta noastră ca pe autostradă, și au înscris cam de fiecare dată cînd au trecut de centru. Scorul reprizei a II-a spune tot: 4-1 pentru ei. O socoteală simplă ne spune că au cîștigat cu un scor ca în vremurile „eroice“ ale fotbalului, și nu mult a lipsit să ne bage și al șaptelea gol. A avut portarul Moraru o intervenție excepțională[35], dar nu mai conta.
Ziariștii, încercînd să dreagă busuiocul (ca întotdeauna), ne aduceau în fața ochilor că mai aveam șansa unei victorii în Spania. Că această șansă era pur teoretică s-a dovedit pe teren; erau adevărați meseriași, și au știut să profite de nesperatul ajutor al Iugoslaviei. Ca să termin cu spaniolii-și totodată să fac legătura cu obiectul propriu-zis al relatării-voi spune că nu au promovat în turneul semifinal, fiind devansați de Austria. Era numai parțial o surpriză; austriecii aveau o generație de excepție, în frunte cu Krankl.
Spre marea noastră uimire și bucurie, Televiziunea Română a transmis mult de la acest turneu final. Am văzut meciuri din toate grupele, dar în amintire mi-au rămas cele din grupa Argentinei (cu Italia, Franța și Ungaria) și Braziliei (cu Austria , Spania și Suedia).
Voi trece peste aceasta din urmă, cîștigată destul de ușor de către sud-americani (chiar dacă a fost dubios golul cu care au învins Suedia), întrucît cealaltă grupă menționată este cea legată de elemente capabile să genereze impresii care dăinuie.
Încă de la primul meci am avut parte de ceva interesant. S-a transmis deseori în direct, dar tocmai partida în speță (Argentina-Ungaria) a fost „dată“ a doua zi după-masa. Desigur că rezultatul s-a comunicat la radiojurnalul de la 7 dimineața, pe care intenționat nu l-am ascultat, ca să-mi pice bine vizionarea. În drum spre școală m-am întîlnit cu un bun coleg și, cum l-am văzut, l-am rugat să nu-mi spună scorul. După cîțiva pași ne-am întîlnit cu încă un băiat, și primul lucru pe care l-a spus prietenul meu a fost: „Și chiar au bătut argentinienii cu 2-1, după ce au condus ungurii?“.
Am găsit totuși ceva remarcabil în acel joc-și chiar de la început: gazdele aveau numerele de pe tricouri în ordine alfabetică. Așa se face că portarul Fillol purta pe spate 5, ceea ce nu aveam să mai văd niciodată la cei cu acest post. Þin minte și acum că numărul de portar îl avea mijlocașul Alonso, iar Ardiles-tot mijlocaș, dar ofensiv-era cu numărul 2, care prin tradiție se atribuie fundașului dreapta (deși nu e ceva atît de „bătut în cuie ca 1 la portar). Bine că măcar Houseman (8) și Kempes (10) aveau numere care li se potriveau, fiind jucători cu profil de atac. Nu am stat să verific dacă lui Kempes-vedeta echipei la acel turneu final-chiar îi venea la rînd numărul sugestiv de pe tricou[36], sau a fost un pic de aranjament.
Tot 2-1, cu aceeași răsturnare de scor, a fost între Italia și Franța. Aici am văzut cel mai rapid gol din istoria campionatelor mondiale de pînă atunci, care le-a folosit francezilor doar pentru statistică. Au fost învinși de argentinieni cu același scor, ceea ce era de așteptat și pe teren neutru.
Prin urmare, meciul Argentina-Italia avea ca singură menire aceea de a stabili ordinea în grupă. Gazdele au făcut ceva asemănător cu cele ale turneului final precedent, deși opțiunile nu mai erau atît de net diferite: acum se punea problema ori Brazilia, ori Olanda și R.F.G. Mi-e greu să mă pronunț dacă au cedat meciul intenționat, dar sigur este că nu s-au străduit deloc. Italienii-care jucau un fotbal mai frumos (adică mai ofensiv) decît în trecut sub conducerea lui Enzo Bearzot-au marcat unicul gol spre sfîrșit, prin Roberto Bettega, preferatul argentinienelor. Pentru bărbați era însă clar că nu faptul că era sexy (termen pe care, evident, comentatorii noștri de atunci nu și l-ar fi permis) îl impusese înaintaș la Juventus. Cam asta pot să spun despre acel meci, cu atît mai puțin atractiv, cu cît l-am văzut înregistrat. Consecința lui a fost că Italia a ajuns în grupa semifinală cu Olanda, R.F.G. și Austria, iar Argentina-cu Brazilia, Peru și Polonia.
Televiziunea noastră-pertinent, aș zice-s-a concentrat asupra grupei europene, mai cu seamă unde juca Olanda. Chiar dacă mai avea doar o parte din garnitura de elită de la începutul deceniului-și mă gîndesc în primul rînd la lipsa lui Johann Cruyff-stilul rămăsese, perpetuat de valorile care se maturizaseră între timp: Neeskens (fostul „locotenent“ al „marelui Johann“[37]), Haan, Rensenbrink și alții, dintre care îi amintesc pe frații van de Kerkhoff, fiindcă mi s-a părut interesant că erau gemeni[38]. Echipa vest-germană era însă și mai subțiată față de cea care fusese campioană mondială (e destul să spun că nu mai erau Maier, Beckenbauer și Müller), așa că mă așteptam ca olandezii-care își arătaseră forța învingînd cu 5-1 Austria-să le tragă o bătaie bună, chiar dacă asta compensa în infimă măsură nedreptatea din finala trecută. Am văzut însă din nou-și în direct-că nu e de glumă cu nemții; preferații mei au trebuit să fie mulțumiți cu un 2-2 care le păstra intacte șansele pentru finală.
Pînă la repetarea performanței de la campionatul mondial precedent mai aveau de trecut de italieni. Aceștia au confirmat că joacă un nou fel de fotbal și au reușit să deschidă scorul. Aici s-au înfuriat favoriții mei, și cred că de la acel meci se trage termenul de „atac în haită“, căci efectiv s-au repezit cu toții spre poarta adversă. Roadele s-au văzut, în urma a două șuturi fantastice, de la vreo 30 de metri, dintre care unul sigur a fost al lui Haan (golul egalizator, cred). La o astfel de dezlănțuire, italienii n-au avut replică, așa că au trebuit să se resemneze cu ideea că e totuși o realizare să joace pentru locul 3, după ce în ediția precedentă nu ajunseseră în grupele semifinale.
Îmi iau libertatea de a insera ceva anecdotic, care are legătură în primul rînd temporală cu firul poveștii. Cred că imediat după acest joc remarcabil s-a difuzat finala Cupei României. Am decis, împreună cu prietenul care îmi divulgase rezultatul întîlnirii Argentina-Ungaria, să-i urmărim și pe ai noștri. De la început, vizitatorul meu a făcut o remarcă plină de bun-simț: „Parcă-i alt sport!“. Avea să fie parțial contrazis de un gol ca al lui Haan, dar asta a fost cam tot, dacă ne referim strict la joc. Mai trebuie totuși spus că, după această realizare deosebită, autorul nu și-a dezmințit fibra de român: a tras o flegmă oribilă în cercul de la centru.
Să ne întoarcem însă, și să continuăm cu ce s-a întîmplat în cealaltă grupă. Dintru început mărturisesc sincer că de acolo îmi amintesc un singur meci-și acela înregistrat, și urmărit mai mult pe sărite: faimosul 6-0 între Argentina și Peru, care a declanșat atîtea comentarii, mai ales din partea brazilienilor-care și ei îi învinseseră pe „incași“-și a adepților lor. Nu mi s-a părut a fi trucat, dar acesta nu este un punct de reper, din moment ce chiar și acum-„vaccinat“ din plin pentru „scenarită“-mă prind greu. În fond, Argentinei îi era destul să învingă la 4 goluri ca să meargă în finală.
De aici cred că se poate bănui că această calificare a fost decisă la golaveraj, întrucît confruntarea dintre marile puteri fotbalistice ale Americii de Sud (care-desigur-a paralizat activitatea pe întregul continent) s-a încheiat 0-0. În rest, amîndouă au învins Polonia, care și ea era departe de ce fusese în urmă cu 4 ani, chiar dacă începea să se ridice steaua lui Boniek-urmașul lui Deyna ca lider și conducător de joc al naționalei, dar și la Juventus. Pe ansamblu, consideram-și îmi mențin părerea-că brazilienii se puteau mulțumi cu intrarea în lupta pentru ultimul loc pe podium, cu o formație și mai slabă decît în 1974.
Peruvienii erau și ei departe de a fi teribili, așa că pe mine nu m-a mirat-și la fel simt și acum-că au încasat-o atît de rău de la gazde, mai ales după ce i-am văzut cum s-au mobilizat (și, implicit, au jucat) în finală. Pînă acolo însă, aș vrea să mă mai opresc asupra unui amănunt nostim, cu care m-am simțit în rezonanță. De curînd mă apucasem de fumat, deci am fost receptiv la amuzamentul combinat cu mirare pe care bănuiesc că l-a încercat Cristian Þopescu cînd a aflat că antrenorul argentinian, Cesar Luis Menotti, a „dat gata“ 100 de țigări în ziua meciului cu Peru. Am trăit imediat solidaritatea întru viciu, dar și un fel de invidie, pentru că nu reușeam să-mi imaginez cînd a găsit timp să fumeze atîta. Acum-după un sfert de veac de amplificare a dependenței-îmi dau tot mai bine seama, în special cînd sînt constrîns să am nopți active.
Fiindcă tot m-am pus pe aspecte picante, voi da un citat din „Ar-gen-ti-na!“-ultima carte a lui Ioan Chirilă pe care am avut posibilitatea să o cumpăr: „Brăzîl zeru-Îtalîă zeru“. Cam așa suna în portugheză situația din meciul pentru locul 3, prin minutul 20. Pe atunci am ațipit eu prima dată, după ce fusesem toată ziua la iarbă verde cu colegii. M-am mai dezmeticit un pic cînd brazilienii au deschis scorul, ajutat și de taică-meu, dar apoi numai el a văzut cum au învins italienii cu 2-1.
Găseam inadmisibil să pățesc la fel în seara următoare, așa că-printre altele-am dormit după-masă. (Cred că oricum nu adormeam la finală, nu numai pentru că era la o oră rezonabilă, ci și datorită încărcăturii psihice pe care o presupune un eveniment trăit doar la 4 ani o dată.) Mi-e imposibil să spun dacă a fost sesizată de către comentator o coincidență destul de interesantă-cît despre mine, m-am gîndit la ea doar în timp ce scriam: ambele echipe jucau pentru a doua oară finala campionatului mondial (și-dacă e să mergem pînă la capăt-fuseseră învinse o dată). Marea deosebire era că Argentina fusese în ultimul act chiar la ediția inaugurală, din 1930. (Cît oi fi eu de tipicar, cred că nu are sens să mă refer și la Olanda.)
Atmosfera era tipic sud-americană, ca să folosesc un clișeu. Noroc că nu era incendiară la propriu, căci ar fi ieșit un dezastru, avînd în vedere că din tribune se aruncau hîrtiuțe (prefer traducerea termenului „papelitos“ în fața banalului „confetti“) mult mai multe decît mă obișnuiseră mai ales gazdele, la meciurile echipei lor. Înainte de acest turneu final nu mai văzusem așa ceva, deci a fost (și este) firesc să mă apuce nostalgia de cîte ori mi se vădește ce popularitate a avut această defulare a spectatorilor. O dată ce am început naveta trecut-prezent, cred că e momentul să spun și că găsesc mai puțin important dacă se zvîrleau și suluri de hîrtie; impresia de neșters este că părea ninsă o parte bunicică din teren (linia de aut și sfertul de cerc din care se execută cornerele erau sigur acoperite), ceea ce mă deranja, ca adept al unei dispute în condiții optime.
„Ninsoarea" cu bucățele de hîrtie a ajuns pînă în poarta olandeză, urmînd mingea introdusă de Kempes (care n-a apucat să fie denumit Supermario din simplul motiv că jocurile pe calculator aveau să apară cu vreun deceniu mai tîrziu). Ai săi meritau acest gol, după calitatea jocului-care, de altfel, mă determinase să trec alături de ei, după ce la început nu eram hotărît. (Era de așteptat să țin cu olandezii, dar aceștia își pierduseră cea mai mare parte din farmec fără Cruyff, ceea ce se vedea în fotbalul practicat, oarecum cu excepția celui din meciul cu Italia.)
Cu toate că nu epatau, au egalat, profitînd și de lăsarea pe tînjeală a argentinienilor. S-a continuat în același stil prudent, decis de miză. Devenise clar că se merge spre prelungiri, unde ar fi fost timp pentru repararea unor eventuale neajunsuri. Cînd nu ne mai așteptam la nimic spectaculos, a survenit una dintre fazele cele mai discutate din istoria fotbalului-amintită și acum, după exact 25 de ani: acel șut în bara transversală al lui Nanninga, în ultimele zeci de secunde ale timpului clasic. (M-am exprimat așa pentru că se spune că a fost în ultimul minut, dar eu țin minte că s-a petrecut în minutul 89-și oricum s-ar fi acordat 1-2 minute în plus.) Pe moment nici nu mi-a trecut prin cap că Olanda putea cîștiga campionatul mondial dacă era gol; de-abia cînd s-a fluierat sfîrșitul primelor 90 de minute mi-am dat seama că era să asist la o nedreptate. Spre deosebire de finala precedentă, jocul olandezilor nu le-ar fi adus un triumf meritat. Au arătat însă ce înseamnă o echipă puternică: poate învinge chiar dacă nu joacă grozav.
Echipierii Argentinei s-au trezit mai repede din șoc, de-acum fiind conștienți că trebuie să continue la maximum de potențial. Au suprapus tehnica sud-americană peste pragmatism și mișcare, dominîndu-i clar pe adversari. Ilustrativ a fost golul lui Bertoni-înaintașul cu număr de fundaș (4)-dintr-o acțiune individuală despre care, dacă ar fi să introduc și puțină literatură, aș spune că parcă l-a premers pe Maradona. Mă rezum totuși la cronicărie, care include scorul final: 3-1 (a marcat și Houseman, din cîte îmi amintesc).
E lesne de imaginat ce a fost la Buenos Aires în acea noapte. M-a ajutat în acest sens relatarea unui martor ocular, căruia e destul să-i pomenesc (din nou) numele: Ioan Chirilă. Cu stilul lui unic, povestea că, între claxoane și sirene, o bătrînă voia și ea să participe la acest mod de manifestare a fericirii generale. Negăsind altă sursă de zgomot, a scos din poșetă o cutie de chibrituri și a început să o scuture.
Era spectaculos să închei așa, dar nu mă pot abține să arunc o privire de ansamblu, ca de fiecare dată. A fost o răsplată pentru entuziastele gazde acest triumf, urmare a unui fotbal adevărat, mai cu seamă în momentul suprem. Olandezii au rămas cu palida satisfacție de a putea fi considerați, prin cumularea rezultatelor, echipa deceniului 8-ceea ce, evident, e departe de a înlocui un titlu mondial. Din păcate pentru ei, au confirmat că echipele europene nu triumfă în cele două Americi.[39] În schimb, s-a pus capăt altei tradiții-cea legată de formația care deschide scorul în finală[40]. Pe lîngă aceasta, Argentina a adus din nou America de Sud înaintea Europei (cu 6 titluri mondiale față de 5), așa cum fusese și în momentul încheierii epocii Cupei Jules Rimet. Se înțelege de la sine, însă, că pentru ei conta infinit mai mult această primă consacrare supremă, care le conferea fără dubii statutul de putere fotbalistică mondială, de unde pînă atunci se remarcaseră în covîrșitoare măsură pe continentul lor, în al cărui campionat aveau bilanț pozitiv cu Brazilia, chiar cînd cea de-a doua era campioană mondială.
------------------------------------------------------------
31] Pentru cei foarte tineri: cred că se poate deduce ușor că Iugoslavia era unită la vremea aceea, Zagrebul fiind al doilea oraș ca mărime al țării.
32] Trofeu atribuit celui mai prolific golgheter din campionatele de pe continentul nostru. Recent am aflat că această performanță îi asigură lui Dudu Georgescu un loc între cei mai buni înaintași din istoria de 50 de ani a UEFA.
33] Astăzi n-aș mai îndrăzni, mai ales în locul unde s-a disputat meciul.
34] V. și notița 8. Îmi mențin părerea că a fost unul dintre cei mai mari fundași centrali ai noștri pe care am avut ocazia să-i văd (precizare pe care o fac pentru Apolzan), alături de Ștefănescu, Gică Popescu și Belodedici
35] Culmea este că el a fost blamat mai mult pentru acest 4-6, cînd Dobrău veșnic îl lăsa singur cu cîte doi înaintași adverși.
36] Purtat de Pelé și Maradona, iar de la noi de Balaci și-desigur-Hagi. (Cruyff purta la națională 14, iar Dobrin-8.)
37] Acesta era și prenumele lui Neeskens.
38] Avea să devină un fel de tradiție la ei. Fiindcă nu sînt convins că toată lumea știe la cine mă refer-sau că voi avea ocazia să-i amintesc-îi trec în revistă acum: Ronald și Erwin Koeman, precum și Frank și Ronald de Boer.
39] Acum putem spune că nu înving pe alte continente. Poate în Africa…
40] Era și cazul, zic eu, după ce de 10 ori fuseseră învinse.