Văzută pe cât decupa din cerul albastru gura rotundă a canalului, Prepelița, cu părul fâlfâind în vântul de toamnă, părea zugrăvită de un meșter stângaci, dar îndrăzneț, pe cupola unei turle foarte strâmte și dureros alungite, de biserică a săracilor.
“Gujghile, ce faci mamă acolo ? Te-am trezit din somn cumva ?... Or, Doamne ferește, oi fi bolnăvior și nu mai poți urca pe scară ! Dă un semn de viață, dragule !... Hai, te roagă mămuța frumos !”
Nici un răspuns, deși jos de tot un adidas înnoroiat scarpină pe altul. Prepelița își șterge o lacrimă. Scoate apoi din buzunarul cel adânc al șorțului cenușiu frânghia cu care de atâtea ori a voit să se spânzure. Se convinge că o are acolo. Nu se va spânzura nici în această posomorâtă dimineață de noiembrie. Ia capătul frânghiei e un cârlig improvizat dintr-un cui îndoit. De cârlig e agățată o pungă de plastic pe care scrie ce partid să votăm. În pungă sunt două pâini, o bucată de salam, o cutie de brânză topită, o alta de pateu, un flacon de vitamina C-200, un plic cu antinevralgice, un plic cu prezervative, un pix cu pastă roșie, un caiet studențesc, cu hârtie de bună calitate, luat de la o gheretă UNESCO.
Frânghia coboară lent în timp ce pe betonul fumuriu răpăie o ploaie caldă de lacrimi materne.
“Dă-te-n durerea mea !… Lasă-mă dracu în durerea mea !” mormăi de jos ceva confuz despre durere o voce groasă, profund nemulțumită de deranj.
Punga foșni. Frânghia se întoarse sus cu mișcări mai repezi decât la coborâre. Femeia cea fără de culoare o înfășură cu grijă, tot așteptând ca cei de jos sau cel de jos să se atingă de merinde sau să spună măcar un bogdaproste, deși învățase demult că mila de altul nu presupune întotdeauna reciprocitate.
La celălalt colț al cotiturii o pensionară voluminoasă, blondă și cu ochi jucăuși de șobolancă se oprise în loc odată cu înaltul, deșiratul ei soț, dar aceasta, jenat de ceva, prefera să se uite în cu totul altă parte, la un băiat creț și naiv care umbla pe trotuar făcut sandviș de o reclamă de blugi buni și ieftini.
Câteva clipe soarele străbătu prin pâcla gălbuie, arătându-se orășenilor ca o prozaică și dulceagă tabletă de mentosan, cu sugestie mai degrabă răcoritoare decât ca o speranță că iarna va fi scurtă, și tocmai acum Prepelița surâse sfidător de pe colțul mic al cotiturii către colțul mare, silindu-și vecina de bloc să-și care foarte nedumerită bărbatul spre piața decorată ou mari și portocalii felii de dovleac de plăcintă de toamnă.
“Nenorocita ! Dacă tot le dă, măcar să le dea mâncare caldă !... Dumnezeule, ce căliți sunt ! Dacă rezistă ei în mizeria aia fără să se spele și numai cu hrană rece... Toată viața te-am așteptat ou masa gata gătită, ursulețule, și tot ai făcut ulcer !”
“Mai mănâncă și hrană caldă, dă-i în mă-sa, iubito ! Se mai și spală din când în când. Și se îmbolnăvesc și ei. Să nu exagerăm, că ajungem să-i invidiem !... Hă-hă-hă-hă !”
“Da’ niște plăcintă caldă tot te trimit să le duci și tu...Nu știu ce m-a apucaț dar poate că a râvnit vreunul din morții noștri...”
“De ce, băi Gujghile, ești așa respingător cu ea ?” se miră cu reproș Picior-de-Porc, scotocind în pungă și mușcând lacom din pâinea proaspătă și turcească. “Taci în sângele mă – tii de la Comtim ! scrâșni din măsele Dințișor, arătând cu privirea spre contorsiunile spasmodice ale adidașilor. Nu vezi că se inspiră ?” “Ce să mă mai inspir, că m-ați tot întrerupt și m-ați deziluminat de tot !” se ridică totuși vesel de jos bălaiul poetaș, tușind să-și dreagă vocea de bas bulgar și scuturându-și pletele cu putere, ca să nu mai rămână nici o urmă de praf, de paie sau de cenușă în sârma lor ca de aur. Carnivor, el nu se înfipse la pâinea cea îmbietor mirositoare, ci la salamul de bună calitate pe care, cu sacrificii, Prepelița li-1 furnizase, fapt recunoscut și apreciat de sensibilul domn Gujghil, căci nu-și scoase din memorie incomodul reproș făcut de domnul Picior-de-Porc, ci cu buzele unse și gura plină de carne plăcut condimentată , îi răspunse cu o anume tristețe : “Doamna Prepeliță, o frați ai mei întru contemplație și analiză, este cum-necum întruparea pentru noi a căldurii, a dragostei, a grijii celei materne.” “Pe vremuri, își aminti cu lacrimi în ochii fumurii ca însuși incertul noiembrie domnul Dințișor, se punea o mare bază pe maternitate, pe productivitate în ce face de fapt o mamă, adică prunci dați țării și partidului sau sistemului de partide care o stăpânește. De aceea și în scopul acela, orașul poseda o rețea de magazine Materna, concepută să bage și să dea în principiu tot ce-ți trebuia ca om pentru ca să crești un copil : cărucior mai întâi, pătucel și salteluță, păturele, scutecele, cearșafuri albe, biberon, tetinuță, glicerină boraxată dacă apar crăpături la sânișori, jucării de plastic plăcut sunătoare...” “Glicerină boraxată îi dădu Picior-de-Porc una după ceafă lui Dințișor, nu se da la Matema, ci la farmacii de sector, unde găseai toate medicamentele pentru copii, iar care n-avea nevasta lapte îi dădea praf cu arome sintetice identice cu cele naturale, unguresc sau chiar elvețian, dar trebuia să dai dreptul și la doctoriță să-ți facă rețeta, și la farmacistă să te servească, să nu zică că n-are.” “Nu absolut în toate cazurile fetele își transcend pârleazurile, băi asceză ! Exagerezi, absolutizezi, culpabilizezi întregi categorii socioprofesionale, iar la întrebarea ta că de ce, băi Gujghile, ești așa respingător cu ea, eu ca poet orfic în acest orificiu nu prea am ce să-ți răspund, pentru că și voi sunteți de piatră și sadici de vă place să chinuiți pe biata concetățeană, deși manifestă o marcată simpatic față de valorile noastre, simte, da, simte cu intuiția ei specific feminină, că este ea însăși făcută din același aluat spiritual superior ca mine și ca voi doi, frați ai mei de suferință și de înluninare în străinătățuri frizând a aduce vorba de natalitate.
Ah, satul. meu, sătucul meu, sătuceanul meu iubit și mămițica mea din curte, din curticea, din curticică ! Ai, daolică dodă, ea era o imagine vie a maternității precum e în nemurire și capra cu trei iezi, mânca-ți-aș, cum venea ea la copii încărcată de bunătăți materiale și spirituale !
Iar în antiteză, folosind personificarea, zic și de înstrăinarea ca atare ! I-auzi ia ! Ah oraș, oraș, oraș ! O, temtacularule ! O, ștrengarule ! O, șmenarule ! Blestem, imprecație, greu blestem asupra ta, cuib de corupție și ghinion ! Numai Prepelița, draga de ea, draga noastră ca o mamă mai are milă de noi în acest spațiu de nemilă de om, de parcă la sat ar fi altfel, dar aici resimți mai puternic o țâră, însă dacă ea cu adevărat când ne dă de mâncat împărtășește din tabla noastră de valori, atunci, să coboare pe scăriță până aicea jos și să achiezeze să înnopteze cu noi !!!... Este, Dentistule ? Este !” “ Nu te grăbi așa cu răspunsul în locul meu, mârâi jignit cel apelat ca fiind din aceeași minigrupare de idei. Ca analist subțire, dacă la atât se reduce, ca poem, cât morții mă-tii declari că te-ai inspiraț atunci nota care ți-o dau e că ai prăpădit aurolacul degeaba : te porți ca o ființă cu echitate însă fără principiile eticii. M-ai dezamăgit complet !”
Dințișor chiar se uita cu tristețe analitică primară la sticla de vodcă din care ultimii centilitri Gujghil îi dăduse pe gât fără să lase și la alții pe motiv că tocmai îl arde o inspirație.
Picior-de-Porc era nu mai puțin șucărit de cele întâmplate. El considera că Satana are mare plăcere din a-1 batjocori pe omul setos, făcându-1 să-și închipuie că bea ca să se slobozească din neant inspirația. Or, după cum e și evìdenț există spirite pozitive și spirite negative. Inspirația nu poate fi diavolească. Iar divinitatea bună nu te pune să consumi toată rezerva de vodcă a asociației. Ea îți trimite idei nemuritoare pe de-a moaca.
De afară, având densitate mai mare, adică fiind mai greu, coborî peste cei trei prieteni mâhniți un aer cu miros de liliac. Se însera și cânta câte o privighetoare în fiecare tufiș.
Gujghil nu voia să devină obiectul cine știe căror pofte de răzbunare ale prietenilor săi. Avea o mare dorință să doarmă liniștit și să viseze universul copilăriei evocat în manieră cinematografică : cum vii de la gară, întâi gardurile vecinilor, apoi a1 tău, poarta de tablă verde, cimentul, bolta cu viță, veranda, bucătăria de vară, unde pârlește mama un pui la aragaz cu o aureolă de geniu bun, sacramental, tutelar al căminului părăsit cu o inconștiență pe care pubertatea ca atare nu este purtătoare de cuvânt să o explice; mai trebuie incluse în raport și corupția vremurilor, și severitatea reminiscentă dintr-un timp revolut a domnului Pedofil.
Fulgurativ, micul poet pricepu că ori dă dovadă de inspirație, ori trebuie să se demaște că are bănuți din cerșeală și să urce pe pământ pentru alt alcool, ca să nu mai fie ca om un pretext pentru ca acele oribile pofte să se dea în vileag.
“Cine te-a făcut pe tine, Prepelițo nene, din safire și rubine, parcă m-a-ntrebat pe mine, pe Tellur, pe Diogsne, dac-avem porniri obscene, când în lume pe mari scene, topmodele fără jene, dau din craci, din țâți, din gene, făr' să vază negre semne, la bărbați că ne e lene, ne e lene, zău ! ni-e lele, lele, lele și iar lele !”
Câtă vreme poemul încălzi și parfumă celula, o tăcere aurie și cu ochi de peruzea trecu lent și chiar solemn prin întreg cartierul.Ca întotdeauna pe acest meleag, harul de a versifica, a rima și a ghiersui al domnului Gujghil impuse profund, ca atunci când un avocat de geniu ține o conferință de nu mai știi nici cum ai violat-o pe Agripina, nici ca ce chestie.
“"Ia mai zi-o, băi, o dată !” izbucni Picior-de-Porc într-un entuziasm cam perfid, cam veninos, cam cum ți-ar zice partenerul de table, după ce ai dat un șase-șase, să-ți repeți norocul, periculoasă aberație, căci poți stârni mânia duhurilor tutelare de te lasă pradă tuturor ghelelor care bat aici din veac.
Pizmaș poate în și mai mare măsură, firavul Dințișor nu zise nimic. Ba pentru a ocoli orice. luare de poziție, se făcu în grabă că tocmai și-a amintit de Tellurus și de Diogene, unul zeu al humusului, altul un fel de cincizecist american, ce dormea într-un butoi din piața Atenei, când nu
și-1 rostogolea pe unde găsea amatori de înțelepciune.
Faptul că domnul Dințișor aducea sacrificii unui zeu roman și unui cetățean grec apoteozat ad-hoc era de natură a irita pe Gujghil, poețelul având unele complexe tradiționaliste și unele viziuni în care coborârea inițiatică prin căminul de vizitare al canalului era ca o retragere de profan către profunda și indicibila înțelepciune a lui Zalmoxe. Dar același fapt îl lăsa indiferent și cu un rol de factor mediator pe domnul Picior-de-Porc, căruia i se părea bună și chiar foarte bună orice divinitate htonică, de umb1ă pe sub pământ dar se ține de cuvânt fie infernală, fie pe probleme cu agricultura, putea fi și metroul cu puternica lui structură sindicală, important era ca omul să se smerească, să-și înțeleagă nimicnicia și să se închine cuiva.
În zidul din paralelipipezi de beton celular autoclavizat la cald, Dințișor a pus să-i sape două firide pe niște șobolani cu care s-a împrietenit mai demult și ansamblul de găuri a devenit ca un fel de altar, unde aduc ei sacrificii din ce beau sau depun ofrande din ce mănâncă.
Domnul Gujghil așteptă oarecum abia stăpânit de iritat ce era să depună mult palidul la față Dințișor. câte un triunghiuleț de brânză topită la cele două divinități dintre care de fapt doar una era htonică total. “Ai terminat ?” se interesă el provocator, dar filiformul dresor de animale mici nu răspunse decât printr-o calmantă de spirite încinse, plecăciune orientală, cu lăbuțele împreunate la piept ca un popândău. Era cum-necum o atitudine mizericordioasă și poețelul cel bălai putea cu adevărat s-o mai zică o dată, la cererea expresă, rapidă și personală a 1ui Picior-de-Porc, care poate că pregătea o cursă.
“Cine te-a urcat pe schele, Prepelițo lele, să miști luna ș’ alte stele cu cearșafuri mult rebele, mi-a creat numai belele într-o lume de lichele, căci uitându-mă la ele, am călcat niște cățele, m-au mușcat de toate cele, am rămas doar cu sechele, de mi-e numai dor și jele, jele, jele și iar jele !”
Câtă vreme poemul înnobilă și tămâie celula, o pace străvezie și cu puține șanse de a fi stabilă se roti prin cartier și prin lume.
Deși între prima și a doua versiune a produsului competența lirică a furnizorului s-a mai ameliorat lui Picior-de-Porc, în calitate de principal beneficiar al rimelor, îi sări țandăra de tot.
“Băi Guadalquivire, i se adresă el fără pic de respect celui ce consumase de unul singur toată vodca, am impresia și bag de seamă că trebuie să ținem seama de un singur lucru : că de la un timp ne tratezi de parcă ți-am fi alegători, dai în noi cu tot ce-ți vine ție prin cap, fără de nici o rușine. Nu răspunzi satisfăcător exigențelor momentului de tragism prin care trece țara, republica, neamul, iară eu consider de a mea datorie ca să-ți reiterez în memorie că pomul cela ce nu dă roadă îl taie primarul de pe marginea uliței și îl dă ca lemn de foc pentru iarnă la cine știe el că a contribuit mai mult și mai mult să se facă monument !”
Fața cea ciupită de vărsat negru a lui Picior-de-Porc era aspră, jegoasă și neclintită ca o piatră dintr-un zid de care se sprijină toți cu mâinile, fiindcă n-are pe unde trece din cauza mașinilor parcate de-a curmezișul trotuarului de care își permite. Nenorocitul de Gujghil sta nemișcat pe spate, lângă rigolă, cu pumnii înfundați în orbite de parcă o mare rușine 1-ar fi făcut nedemn de a mai vedea miracolul firii în forma incintei subterane și a celor doi amici.
Numai Dințișor gândea, deși nu prea avea cu ce în aparență, fiindcă dacă te uitai bine la el, aveai impresia că abia a ieșit dintr-o carte mare unde a fost puternic presat din părți, încât are umerii apropiați, și ochii la fel, și tâmplele.
“Mistrețe, mucles !... Pauză publicitară ! luă el cu veșnic răgușita-i voce apărarea poetului. E adevărat că fratele Gujghil e ca un Guadalquivir sau ca un Guadalcanal, el e de fapt ca un rege sau ma1 bine zis ca un cum ar veni un ex-rege Midas, care tot ce atinge transformă nu în aur, ci astăzi în poezie. Eu sunt convins că în constelația lirismului național el este deja o stea care nu mai poate fi trecută cu vederea, și mă concentrez adesea întru aceasta, după cum și tu ar trebui să te preocupi de el în rugăciunile tale apocaliptice. Așa că orice ar da el umanității este compatibil esteticește și a-i reproșa că se comportă ca un ales care și-a încălcat promisiunile e o gravă inadecvare, o lipsă de înfiorare în fața lumii, a existenței ei, nu cu mult mai puțin condamnabilă decât atitudinea domnului Pedofil, care n-a înțeles niciodată profunda originalitate a geniului lui Gujghil și a intervenit la ai lui naivi și primitivi părinți, mă-sa de mâncare să nu-i mai dea, bunică-su la pescuit să nu-1 mai ia, mă-sa mare narațiuni și cântece din vechime să nu-i mai zică, iar barbarul de taică-su să-1 scarpine cu parul, dacă nu învață pe de rost sute, sute, poate mii de pagini de comentariu !”
Aluzia la atitudinea domnului poreclit Pedofil, îl făcu pe bietul Picior-de-Porc, care în ciuda masivității sale era slab de inimă, să răsufle de câteva ori greu și zgomotos ca un leu care își apără prada, numai că ce era în joc era propria sa autoritate.
Se calmă cu greu și când redeveni stăpân pe toate forțele sale mai mult sau mai puțin oculte, el își apropie încet încet dar încordat palmele rotunjite una de alta, ca și cum ar fi probat un pepene să vadă cu auzul dacă-i copt și merită să dai banii pe el în loc să te afunzi în gloată.
Pârâitul șe auzi clar în încăpere.
“Sunetul acesta ciudat explică el cu vocea-i călduță qi feminină, vine de la capul unui manager de întreprindere care se chinuiește să găsească niște soluții. Sau de la capul deobicei mai arătos al unui ministru care nu se mai ajunge cu banii de la o lună la alta.
Toate aceste pârâituri se repercutează până în liniștea căminului oricărui cetățean. Și tocmai acest lucru reproșez eu lui Gujghil, că s-a încleiat într-un turn de fildeș. Și nu mai vede că n-are lumea ce da la copii, și nu mai aude gemetele pensionarilor, care nu mai au bani de asistențe medicale și de produsele farmaceutice de bază. Cetatea, polisul, târgul, municipiul, cum vreți să-i spuneți, trece prin grele și pline de căință, romantice probe, încercări, verificări, iar dumnealui, orb ca marele și nemuritorul Homer, însă nu și tot atât de avizat singura problemă care-1 preocupă e cum să facă s-o convingă liric pe mult prea milostiva noastră Prepeliță să penetreze în acest prestigios lăcaș ca să înnopteze cu noi!”
Poetul zăcea pe spate jucându-și inelarul în firicelul de apă ce se prelingea necontenit prin rigolă. Dințișor sta între firidele cu divinități, palid ca moartea, cu fața spre buric și cu picioarele supraîncrucișate. Picior-de-Porc vorbise rezemat de tabla galvanizată și caldă a conductei, cu tălpile bocancilor pe care rareori și-i scotea aruncate leneș tot înainte.
Dinspre stelele de seară, prin gura canalului pătrunse o zburătoare până la ei și, zăpăcită de lumina gălbuie a becului pătat de muște, se izbi de mai multe ori de pereți înainte de a regăsi drumul spre raiul vegetal dintre blocuri.
Gujghil holbă larg ochișorii săi de culoarea grâului treierat la lumina lunii și atrase atenția partenerilor săi intelectuali că păsărica rătăcită este chiar o prepeliță, adusă la oraș probabil de pescarii care, peștele nemușcând, se țin din plictis de prostii.
“Dacă e prepeliță, atunci e bună de mâncat !” observă ca în transă fachirul cel slăbănog și dințișorii 1ui enormi avură luciri de baterie da cuțite alimentare oferită prin teleshopping.
“Mmmm ! Mor de poftă!...O, tu zglobie zeiță de vânătoare, măcar vreun miligram de prepeliță la grătar să gust și aș mai trăi o viață !” făcu invocație în somn Picior-de-Porc.
De pe la șase, chiar de la blocul la al cărui picior se afla peștera. se auzi gâlgâitul vesel și totuși cam sinistru al closetului cu apă. Iar după vreo trei-patru secunde, ceva făcu plici ! în mica rigolă de lângă poeticul Gujghil. E1 se ridică în capul oaselor și nu fără o mare uimire ridică de jos, caldă, cu inima încă palpitând, micuța zburătoare cu capul strivit plin de sânge.
Nici dacă ar fi câștigat la vreunul din cele câteva sute de tipuri de jocuri de noroc mai mult sau mai puțin sau mai deloc impozitate, o sumă suficientă să-și petreacă în condiții decente restul vieții în rugăciune și contemplație, nu s-ar fi bucurat cu atâta fervoare Picior-de-Porc cât s-a bucurat de cărnița căzută din cer.
Într-un timp record el a jumulit păsărica, a curățat-o pe dinăuntru cu briceagul și a spălat-o la apă călâie unde picura ea în rigolă la racord. Și nu peste multă vreme, niște câini melancolici priveau cu jind în jos pe gura de canal, atrași de dumnezeiescul miros de grătar ce combina neobișnuitul pentru ei aer de pasăre de lan mănos cu exoticul fum de surcele de lădițe pentru citrice.
0 emanație ca de tămâie chinuia și nările trecătorilor prin cotitură, numai că ei nu știau de unde vine și oricum borta spre cei trei tâlhari le era inaccesibilă atât din pricina gardului viu ce separa de trotuar peretele orb al blocului, cât și din lipsă de competență și performanță spirituală.
În peșteră, domnea un entuziasm ca de tineri ingineri NASA când le-a ieșit vreo jonglerie tehnică și îi aplaudă contribuabilul deoarece le înțelege puternicele emoții.
Era întâia oară când micul lor colectiv reușea materializarea unei imagini lirice !
Oare nu Gujghil, cel potrivit destinului nașterii și reglării pe orizontul luminilor întemeierii, nu psalmodiase că să vină Prepelița în acea noapte la ei ?
Oare nu Dințișor, eliberându-se între firidele cu idoli de senzațiile de foame și de sete, nu se concentrase el pe furiș întru o asemenea vizită de taină?
Oare nu Picior-de-Porc, lepădându-se de păcatul orbirii și surzeniei la suferințele ca de Iov ale municipiului, nu se rugase el în taină tot pentru umanizarea poetului prin etern femininul?
Era un moment istoric nu numai pentru micul lor colectiv interdisciplinar, ci și pentru cercetarea ca cercetare, fiindcă se demonstra în chip strălucit că cu bugete de austeritate se pot obține imprevizibile rezultate, parcă Galilei avea alt fel de aparate?
Uluit Gujghil a urcat la un chioșc și a făcut aprovizionare nu numai cu vodcă ci și cu șampanie, gândind versificat pe termen lung cum să se exploateze succesul, între altele și să vină trei topmodele în sacii de dormit la ei în bârlog, dar la întoarcere nu-i sări de gât nici o muză, spre marea lui deziluzie, deși intuise deja constrângerea esențială din noul proces tehnologic : nu e destul ca poetul să debiteze poeme; mai trebuie ca magicianul să se concentreze și un eremit să se roage se forțele benefice a1e Universului, alegând ritualul după conținutul imagistic și forțând sentimentul singurătății, făcându-1 operabil chiar în locuri unde te deranjează diferiți cetățeni.
Totuși, când el reveni doinind ușurel în atmosfera plină de farmec a codrului de simboluri subteran, nu putu deloc să nu se neliniștească de o anumită coincidență. În vederea chefului prin care urma să se serbeze în mod festiv realizarea, Dințișor, în lipsă de costisitoare fermei de modă, chemase de prin găurile lor trei - tot trei ! - șobolance mari, grase, vârstnice, cu șiraguri de țâțe roz, și se chinuia cu ele să le dreseze să joace Macarena cântată de el din gură. Atâta grație și atâta falsă supunere tipică feminității universale se manifestau în activitatea celor trei rozătoare devenite artiste, încât poetul se întinse la loc în preajma rigolei cu ochii închiși de frică să nu prindă pasiune pentru vreuna din ele.
Și avu mult de așteptat pentru că în condiții obișnuite, ca să faci comestibilă după standarde vânătorești o prepeliță la grătar sau cu atât mai puțin una la frigare, n-ar trebui să aștepte cineva până i se lungesc urechile, îi curg balele iar stomacul începe să țipe și să doară aproape ca 1a un ulcer de proporții catastrofale.
Abia într-un foarte târziu, când prepelița mirosea mai degrabă a plastic ars decât a carne de crematoriu, pricepu el, aproape concomitent cu Dințișor dealtfel, spiritul de autochinuire fanatică în care înțelegea gastronomia Picior-de-Porc, atrăgând însă și pe alții într-o vermină de senzații cu care ei poate că nici nu erau de acord ! Scopul întunecatului călugăr, care poate că apreciase la justa ei valoare cantitatea de carne de prepeliță, nu fusese să bucure cu gustul, ci sâ drogheze cu mirosul, așa că precum un iscusit torționar știe să dozeze, dumnealui nu folosise procedeul frigerii la flacără reală decât pentru a stoarce cât mai mult timp cu putință fum îmbătător, dacă nu edenic, măcar necitadin.
Marc era pofta celor doi păgubiți să-1 frigă în locul păsăruicii, dar Picior-de-Porc era prea murdar pentru această tehnologie !
E1 se spăla din principiu extrem de rar, aproape niciodată. El susținea cu putere că tocmai jegul a fost principala armă naturistă a omului preindustrial împotriva diferiților dăunători. El credea că în jeg se instalează anumite microorganisme care se vor crampona ulterior de dreptul întâiului venit cooperând cu gazda împotriva oricărui invadator. Numai așa se explică de ce omenirea a putut străbate veac după veac fără a se ajuta de o industrie cosmetică de mare anvergură. Ba și în ziua de azi apar situații paradoxale în care persoane care se spală cu prea mult săpun sunt mai puțin viguroase și mult mai vulnerabile la boli decât altele care se spală mai rar și chiar deloc.
În plus, Picior-de-Porc, și poate că aici trebuie să localizăm grandoarea patetică a caracterului său, voia să probeze ca un martir pe propria piele astfel de ipoteze piramidale, cu nobile și purinice, tot atât de pirimidinice intenții, comparându-se în delirurile sale nocturne cu mari vedete ale cunoașterii, care au experimentat pe ele însele anumite medicamente sau au străbătut oceane în condiții dintre cele mai primitive cu putință doar pentru a dovedi că ar fi putut să reușească și primitivii înșiși.
Luminat când albastru, când roșiatic de flăcările de scândurică albă și subțire, domnul Picior-de-Porc sta cinchit la altar tot perpelind frigarea cu prepelița tot mai scrumuită și mai mică, și nu-ți prea venea bine de loc să dai în el, fiindcă palmele și poate tălpile sale sfinte erau roze ca la prunci, dar de unde începea partea păroasă a membrelor amintitul jeg staționa în straturi solzoase, verde-străvezii, gelatinoase, de unde și asocierea cu șoriciul ce a generat porecla, și pentru a da trebuia să te folosești de vreo ustensilă, ca să nu rămână și pe tine pasta asta protectoare a tegumentelor lui. Mai paralizant încă, buzele sale crăpate și tivite cu niște bubițe zmeurii tocmai șopteau impresionante litanii nu pentru propriul suflet ci pentru al altora, din convingerea sinceră că fenomenul apocaliptic își are temeiul tocmai în principiul optimismului pedagogic care susține că între un bang și un crunch al lumii acesteia este îndestul răgaz pentru ca tot păcătosul să se smerească.
“Osana, osana, Arhitecte al Universului !” psalmodia Picior-de-Porc în timp ce Dințișor fredona Macarena, tot mai scos din săritele lui că șobolănițele, deși executau corect figurile, cu o grație desăvârșită, aveau totuși un trac straniu, ale cărui resorturi se lămuriră din păcate chiar în momentul când s-a schimbat radical mireasma de la frigare, din una edenică, fiindcă prepelița trăiește la sat la țară în lan pe câmp, într-una infernală fiindcă unele materiale plastice conțin pucioasă, în cantități mari și oricum prin topire la flacără se înnegresc de seamănă leit catranului : s-a întâmplat că dacă cei trei foarte tineri intelectuali, unul cu lirica, altul cu magia și ultimul cu mistica, nu au acordat dansatoarelor atenția pe care o meritau cu prisosință, în schimb un mare număr de șobolani aproape turbați de extaz au sărit pe ele și le-au întors la cuiburi cu zarvă chicotită ca de franțuzoaice în plin cancan.
Nu numai Dințișor, ci și Gujghil s-a întristat de cele întâmplate. Interesul lor pentru activitatea lui Picior-de-Porc a scăzut considerabil, au început amândoi să caște parcă s-ar fi luat la întrecere, ai fi putut crede că nici de băut nu le mai ardea.
“Băi, ai dracu oameni, vorbi singur mesianicul bucătar, dacă nu sunt femele în preajma voastră, parcă s-a năruit lumea, bă, e ceva de speriat cât de exclusiviști sunteți cu comportamentul ăsta degradant de ființe obstinat unisexuate… Tu Gujghile, te legi de Prepelița noastră, adevărată mamă binefăcătoare pentru cuibul nostru, propunându-i liric ca un fel de incest poate o ia în serios vreun duh serviabil treaba asta, și să vedem pe urmă cum rezolvăm cu aprovizionarea ! Iar tu, obsedatule de tot Dințișoare, ai ajuns până acolo cu dezumanizarea din punct de vedere ontologic că nici șobolănițele nu mai sunt în siguranță cu tine!...Treaba ta ! Nu mă privește dacă nu te simți și nu te autoevaluezi la mai mult ! Dar eu nu pot să îmi risc cercetările mele din cauza unui desfrânat incurabil ca tine, să ne trezim într-o bună dimineață cu beregățile sfâșiate de șobolani, care mai au de partea lor și simpatia a numeroase duhuri din Carpați și din străinătate, malefice în marea lor majoritate !”
Tot bombănind, Picior-de-Porc bărbierea frigarea, încât strânse într-o cutie de conserve o pastă negru-brună de consistența gumei de mestecat din care făcu trei boțuri perfect egale. Cu o expresie de legitimă mândrie și roșind pe sub jeg ca o domnișoară, el trecu pe la fiecare, ca să se împărtășească din ce gătise cu atâta chin în fumul care îi injectase ochii înfiorător și îl impregnase cu miros de șatră. Nici Dințișor, nici Gujghil nu avu destul resort sufletesc să reziste la aceste faruri roșii ca niște lasere. Mai în silă, mai ca exercițiu de voință, ei își administrară extractul de prepeliță și nu mică le fu surprinderea și plăcerea de a constata că niciodată în viața lor n-au avut în gură ceva mai gustos, mai savuros, mai exotic, mai aerian și mai autentic.
În solemnă tăcere, ei mestecară la infinit și parcă savoarea gumei negru-brune nu se mai sfârșea, deși încercau să și-o dizolve de pe dinți când cu șampanie, când cu vodcă, până și cu alte alimente din cele primite de pomană de la doamna Prepeliță.
Gujghil își aduse aminte de ea, de binefăcătoarea, murmurând tot alte versuri. Ca un fir roșu trecea prin toată poezia lui ideea că în lumea animală, cea originară, reper absolut femela este deobicei necolorată, discretă, tinde asemenea prepeliței să se confunde cu mediul ei de viață, pentru că numai în felul acesta se poate feri ea eficient de dăunători și poate asigura creșterea în deplină siguranță a puișorilor. A exacerba din motive predominant comerciale mitul femeii model ca siluetă și ca mutră i se părea deosebit de riscant pentru viitorul speciei umane, deoarece ambele sexe aveau de pierdut din această pricină. Femeile nedotate din naștere cu proporțiile standardizate vor avea complexe de marfă de calitate inferioară, după cum bărbații lor se vor simți cu ele pe corso ca un șofer care conduce pe o autostradă de lux un automobil produs într-o țară în curs de dezvoltare pe când mai era subdezvoltată. .
“Gujghile, ai, bă, vreun faringosept ? se milogi Picior-de-Porc. Că parcă mă râcâie în gât de cât fum am înghițit.” “N-am decât antinevralgic.” “Dă-mi, că iau și din ăla ! Însă ce am admirat eu mai mult și mai mult 1a primul tău poem e că ai zis că de-atâtea topmodele în spațiul nostru vizual ni se ridică artificial la specie pragul excitației, cum e și cu unele droguri care nu mai lucrează decât în doze din ce în ce mai mari... Presimțire sau mai bine zis resimțire pe care tu ai sugerat-o magistral prin metafora verbală ne e lene, din care ca un protest metafizic masculul din tine a reacționat totuși cu o tragică sete de libertate exprimată violent iconoclast născând prin freudiana tehnică a lapsusului minunata și suculenta expresie dramatic parodică ni-e lele, întărită cu reluarea incantatorie de trei ori a acestui magic cuvânt popular...” “Ca ascet, se referi la sine Dințișor, această înălțare a pragului de la care începe să înmugurească în noi dorința eternă este o mutație benefică în viața de zi cu zi a cetățenilor, cel puțin asta e părerea mea... Să dea dracii dacă, în fond, nu e chiar mai bine așa, dacă te gândești generalizat să crească pragul la toate, și omul să-și cunoască bine lungul nasului și să nu se întindă mai mult decât îi permite contul pe care îl are, idealul fiind ca nici măcar să nu-și dorească să se împreuneze cu topmodele !” “Păi, băi tâmpitule, își pițigăi de furie vocea Picior-de-Porc până în vecinătatea guițului, pe unde-ți umblă mintea ? Cu sorcova? Cu lista de adeziuni la sesiunea excepțională de urgență ?… Oare nu
a zis Gujghil, pe care îl pup cu admirație, că Cine te-a urcat pe schele, Prepelițo, lele, tocmai pentru că ea nu era o împuțită de topmodelă, ci femeia de casă, dulce casă, care muncește cinstit iar după ce vine de la servici, se ocupă de bărbat și de copii în egală măsură, de le dă de mâncare, face curat, spală rufe ?.. Și oare nu e această conduită a ei o condiție sine qua non a propășirii nației ?... Iacă dar, de ce Gujghil, ca toți poeții nepereche, adică becheri, înalță pe podium femeia de casă, iară nu femeia întreținută sintetic !”
Aplauze puternice subliniară perorația întunecatului călugăr, de undeva de sus, și lângă turelă, căzu o pungă de hârtie cu pete de grăsime mirosind amețitor : cei trei osândiți o desfăcură cu înfrigurare și descoperiră niște plăcintă cu dovleac, care unde ei nu mâncaseră niciodată pe acest binecuvântat meleag și nu prea știau ce este. Se temeau ca nu cumva forțe obscure, manipulate de centri de putere ocultă să nu încerce din interese străine să-i otrăvească pentru a diminua cât de cât virulența vieții postspirituale a municipiului nostru drag, iubit.
Lucrul dădea de bănuit cu atât mai vârtos cu cât în tăcerea de cristal de Boemia a nopții înstelate se auziră fugind pași inocenți, adolescentini, poate chiar puberi, de sex feminin după amploarea târșâitului și după unele iregularități de frecvență.
Dințișor își dădu peste cap ochișorii săi cei de culoarea scrumului de țigară Carpați fumată la vorbitor și își plimbă îndelung palmele sale nemuncite pe deasupra plăcințelelor, nedetectând nimic malefic. Pentru orice eventualitate, Picior-de-Porc își scărpina febril vârful ajuns până la brâu al bărbii sale patriarhale și șoptea o rugăciune folosită de nomazii din nordul Sudanului împotriva veninurilor plasate de mâini gingașe.
Numai Gujghil deveni mioritic, improvizând simultan versuri pe tema Și de-a fi și-a fi să mor, transpuneri de romanță ale meditației sale cu accente elegiace și chiar ilustrațiile de rigoare, gravate fin și efemer cu degetul, muiat în apa caldă și cam ruginie ce își urma netulburată cursul prin rigolă,
Bună este plăcinta de dovleac de toamnă când e caldă și o mănânci în sânul familiei, uitându-te la televizor la serialul tău, cel ce se apropie cel mai incarnant de mimica prietenoasă a condiției umane de omenie !
Excelentă este însă când, din motive profesionale sau mai degrabă din horoscopice obiecții ale ursitei, n-ai parte de facilități relative la a dispune de un sân de familie ! Atunci simți un fel de ură pentru cine are și îți vine pentru ca să te întorci de pe un drum care oricum n-a fost presărat cu prea multe satisfacții, cum s-a întâmplat pentru un segment de populație cu al construcției societății socialiste multilateral dezvoltate. Așa simțeau și cei trei burlaci, deși dacă ar fi fost mai puțin leneși, ar fi putut să învețe cu timpul cum se prepară acest desert hrănitor și delicios.
Ei se întrebau în cor cine le-a făcut prețiosul dar de seară, că pe madam Prepeliță o aveau în percepție ca anormal de grasă pentru o femeie de la acest apocaliptic, eucaliptic și cam eliptic sfârșit de cincinal al tranziției, de deceniu, de secol, ba chiar și de mileniu. Or dacă avea o greutate de excepție, milostiva doamnă n-ar fi avut cum să alerge zglobiu după ce a lansat punga cu merinde călduțe și moi, deci în nici un caz al logicii optimiste nu putea fi ea zeița care a făcut plăcinta, miracol patriotic care arată că a mai apărut o persoană înclinată să aibă grijă de noi ca intelectuali mai degrabă decât de câini, linge-ți-aș țeasta ca Hamlet, Gujghile !
“Băi bulangiilor, stați așa și nu vă aruncați, că ceva nu-mi râgâic mie a bine în toată isprava aceasta atât de magică ! trase poețelul cel bălăior și grăsuț, cu părul de aur, un inedit semnal de alarmă în celulă și împotriva cursului firesc al lucrurilor spre tot mai multă plăcere de a trăi. Eu când m-am inspirat și înluminat a doua oară, ciuguli-mi-ați fasolea de pe araci, și mă uitam în sus la cearșafurile spălate cu detergent de excepție, cumsecade, proverbial, de lelea Prepeliță, am avut viziunea unor cățele într-o lume în care licheaua e la mare cinste, iar tu cal-cetățean care nu vrei decât ca să muncești, dare-ar dracii-n tine, o duci doar în belele, după cum și eu se făcea că parcă rămăsesem cu niște sechele de la mușcăturile lor inubliabile, mai mare dorul, mai mare jalea, dare-ar ăl de sus, Dințișoare, dacă nu scoți și tu ceva de băut să ai doctoriță la cap, plutonier la spate și televiziune din toate părțile !”
"Ce televiziune din toate părțile ? rânji cu toți dinții regele șobolănițelor mozolite de nu le mai învoiseră bărbații lor la spectacol. Ia uitați-vă, mă tolomacilor, în sus la stele, la jumatea noastră de infinit ! Ei, nu-i așa că n-o să mai aveți vreme îndelungată măncărici pentru ecran de ce-o să vă doară ochii ?”
Nu durere de ochi risca, frate vere, bărbatul carele se uita în sus, din nefericire pentru viața noastră spirituală. Se putea lăuda, săracul, prietenilor la berăria literară de aventură cum a dobândit cele mai grave afecțiuni oculare. Putea și să orbească definitiv !
Fiindcă aruncându-ți retina în sus pe turela buncărului, vedeai o armă de nimicire în masă de-ți venea să apuci și cu dinții, și cu placa dentară, să n-am parte dacă am inventat ceva de la mine !
Niște pantofi roșii cu tocuri lungi, vibrate într-o răscăcărare diametrală pe gura canalului. Mai sus, două fuse negre cu plăsuță și perfect conifere. Și mai sus decât atâț două balcoane într-o ebuliție augmentativă, străjuite ca de un artificiu festiv de o sugativă roz-sidefie cu niște canini de aur de luneca luna pe ei ca pe Neva înghețată și își scrântea glezna chiar în placheta cu efigia marelui Lenin.
“Agripino, ce faci, fă tâmpito ?… Urci sau cobori ?” ieși Dințișor primul din transă la dialog, deoarece el nu avea cum să intimideze, fiind din veac atât de stăpân pe sine prin tehnicile și declarația de principii folosite la conjugare, încât nu exista nici un motiv pentru parteneră să reclame că a fost maculată, mai tot blocul de la colțul cotiturii putând depune la un caz mărturie despre această iscusință a lui. “Nici nu știu ce piroșca mă-sii să mai fac ! mărturisi cu năduf fetița. Mă tot uit după Vodă, să mă plaseze odată, dar nu mai dau de el de două ceasuri, parcă l-a luat cu duba, vedea-m-ar cu pachet la vorbitor ! Nu cumva a coborât acolo la voi de dor de liră, magie și speculă speculativă ?” “Ce să caute domnul Vodă la noi, fa, pneumatico ce ești ! îi sări țandăra frigare asceticului monarh al muștelor și țânțarilor. Ai uitat cât e jegul pe mine ? De unde, fă, dintr-un salariu să pot plăti o teleastă ca tine, de pretinzi tarif suplimentar pentru condiții de muncă atât de improprii ?” “Păi nu ca să vă servească pe voi cu mine sau cu alta în acest univers de catran fără gust ziceam c-o fi coborâț izbucni într-un râs răsucit și rezistent ca un otgon liber-profesionista, ci ca să vă convingă pe voi să serviți pe anumite persoane mai simandicoase după atâtea țări vizitate… Uite, domnul consilier Pedofil tocmai mișuna pe-acilea cu balele de-un coț venea beat de pe la librării. Iar tu, Râtane, nici o secundițică din viețișoara ta să nu te mai gândești cu vigurosul tău creier bine mobilaț că jjjjegul dupe tine e un dezavantaj în lupta pentru existență pe piață !… Numai că trebuie să-ți facă domnul Vodă legăturili cu care cunoaște. Fiindcă nu știu dac-ai auzit cum e și cu odorile astea : uneori e bine să fie brânzuca chiar putredă, cu viermi lați și mucegăită la culme, ca să-i zici că e după standarde o delicatesă în a noastră bătrână, uzată și ultrarafinatâ până aproape de refuz și vomă Europiță !”
Pălăvrăgind, pălăvrăgind, Agripina cobora fuștei cu fuștei scărița de la apartamentul celor trei javre intelectuale, creându-le fiori de imaginație creatoare de câte ori scârțâia gata să plesnească la întindere fustița ei mai scurtă decât fericirea celui care a dezlegat enigma teroristului, dar din piele neagră naturală cu aspect sintetic luciu.
“Ce făcuși, dragă, o luă la un dulce sărutat poetul, dăduși școala la lichidator ?” “Păi dacă lucra numa’ n pierdere, fără nici o șansă de redresare ?!” dădu fetița din umerii ei rotunjori. “E mai bună școala lu’ Vodă !” clătină din căpățână țărănește și implicit înțelept Picior-de-Porc. “Vodă, cât e el de mai erudit ca mine, nu mi-ar da niciodată sarcină de asigurarea retenției și transferului noilor cunoștințe, să fac de vineri până luni cincizeci de probleme de geometrie și două sute de ecuații cu parametru, pe care să le mai și caut singură prin culegeri, că dacă îi ating performanța, mă spune lu' tata !” “Cine, dragă ?” “Ce cine ?” “Cine te spune, fa, lu' ăla bătrânu.” "Domnul Pedofil, cine altul ?... Cine se mai ține de prostii din astea ? Ba că am chiulit de la biologie să mă duc la nea Franklin la joace, ba că m-a văzut aia de educație civică că vindeam și eu flori la niște italieni la Vraja Mării, ba că tot așa niște fete au plecat cu niște străini și nici acuma nu le-a mai dat poliția de urmă...” “0 fi știind și el câte ceva, că e persoană mai în vârstă și cu experiență și cu lecturi suplimentare !” “Știe pe dracu ! Aia știe ! Că vine tata la mine cu fălcile întredeschise și zice întâi că e supărat și să mă duc să iau o sticlă de lichior de cafea, că de ăla vrea la negocierea contractului, iar dacă nu găsesc de culoare maro, să iau portocaliu ... Și după ce mă îndeamnă și pe mine să servesc în sănătatea celor scăpați de coșul zilnic, iar el s-a matolit de toț începe să mă apropopouească înlăcrimat telenuvelar, că știi că mă-ta e moartă, fato, și ce bine semeni tu cu ea leiț și am auzit că, aolică-aolică, domnia ta pe la școlicică așa și așa...M-ai dezamăgit ! Să știi, Agripino, că ești deziluzia mea cea mai mare. Dar nu vreau să te baț că mi-e milă de pielicica ta, că seamănă cu a lui mă-ta și nici nu-mi face senzație să fiu brutal cu tine, să vină pe urmă autoritatea tutelară și cu presa scrisă și electronică ! Uite, mi-am scos cureaua de la reiați, dar de dat în tine eu nu dau, că mi-e frică de la Dumnezeu, și am înțeles din istorie că nu suntem noi făcuți ca să judecăm, nici pe comuniști, nici pe securiști, nici pe care vrea să ia înapoi de la popor casele sau să-l exproprieze de întreprinderi deplin viabile... În consecință, ca să ne încadrăm în timp și fiindcă mi-e dor de mă-ta, și ca să nu te iau la hârleț că de ce absentezi, c-a zis doamna dirigintă pe deasupra la domnul Pedofil că nu mai semnează de alocație tocmai la indexare cecurili Bancpostului, însă eu mă pronunț pentru amnistiere și reconciliere, așa că în tine nu dau nici cu cureaua, nici cu șfichiul de la bici, dar nici cu codiriștea lui atâta ținută-n palma asta muncită, deși ai merita de bagaboantă și panchistă ce ai ajuns să te manifești, să ți-o bag pe gât și să ți-o scot pe una din părțile puse în conservare pentru export... Da' eu sunt tăticul tău și dacă eu n-oi ținea la tine, Agripino, fir-am ai dracu, atunci ține cine ? Zi tu cine, dacă știi?... Că doar n-oi fi așteptând investiții de la străini ?” “Și. tu de ce pisicii mei ești așa fraieră și nu-i spui că arecine să țină la tine ?” albi de revoltă Dințișor, care se îndrăgostise când o văzuse pe baiaderă profilată pe cerul cartierului. ”Acum ce vrei și tu, izbucni fetița într-un plâns dintre cele mai reușite cu putință, este taică-miu, nu ? Ce să-ì fac ? Ce pot să-i fac ? E și el amărât ca toată lumea care e mai amărâtă, de unde să iau altul ? Vrei să-1 îmbolnăvesc și pe el și să aibă destinul tragic al mamei mele, pe care o plâng pă peste tot când mi se readuce vie în memorie ?"
Într-un veac al marilor deșertăciuni și al înmulțirii populației mai mult datorită progreselor microbiologiei decât în urma unei creșteri aidoma de explozive a Iubirii pe planetă, a fi la catacombă e o căutare cu posibilități mai mari sau mai mititele de o, ca să terminăm mai repede, într-un anume sens, pe lângă o transfigurare, cum și martirii începuturilor dezertărilor romane, dar să nu fim exclusiviști, nici bulangii, orice nouă mare mișcare spirituală de idei a pornit de jos, de la bază, de la nadirul latent și omnipotenț cum e de părere și poporul când se pronunță că peștele de la cap se-mpute și, în aceeași viziune lacustră, că broasca mică face gură incomensurabilă.
Dar ce nu-i plăcea chiar deloc lui Picior-de-Porc era că tac-su lu' Agripina insista libidinos pe asemănarea ei la băutură și flagelare cu mă-sa, inclusiv pe probleme de revitalizare la piele, ceea ce da de bănuit apropouar, nu că așa și așa, ci că ce mutant horroric ar fi ieșit de aici ca un produs al fecundării cu probabile malformațiuni cosanguinizate, mărind încă și mai mult povara asistenței ce apasă pe umerii rotunjori ai populației neajutorate ea însăși, dar însă mai mult ca sigur că din punct de vedere moral punctându-se problema pe fond, fără atingere și nici măcar strip-tease de tot de toț trauma urmând a stărui până și în viețile ulterioare, cu slab procent de descărcare prin faptele bune, deși nimeni nu poate nega că din considerente de complementaritate, sora Agripina va lucra atunci în branșa cealaltă, umanitaristă, Și cu toate acestea, pe de altă parte, de unde să știm noi ce suferea ea de la clienții pe care îi selecta cu atâta profesionalism nea Vodă ? Oare nu riscau și ei, dedându-se la excese, să nimerească peste combinații genetice în contra naturii ? Mai ales că ei erau sensibilizați în inconștient că nu o făcuseră, că era nu minora lor fiică, ci a altuia și deci e chiar o datorie umană să vrea mușchii tăi cât cuprinde. Și cu cât e carnea mai fragedă, mai ales că vrea și ea, cu atât e și bucuria de a trăi mai aproape de ce simte cel care cu adevărat are cu ce să-și permită paradisul adevăratei senzații, adevăratului gust de senzație, adevăratul sentiment de sațietate, în timp ce care n-are se uită la serialul preferat cum ar trebui să fie o viață normală, dacă omul tot este condamnat de creatorii săi să existe ca un personaj mai mult sau mai puțin pozitiv.
Văzând-o consumând plăcintă de dovleac și părându-i rău că nu mai are din extractul de prepeliță întrupată din cuvânț fratele Gujghil se uita la ea cu ochii săi melancolici, castanii și de foarte bună calitate, aproape profesionali, în stare să citească până și texte scrise cu litere minuscule pe care profanii nici măcar nu puteau să-și închipuie că ar putea să existe într-o țară unde niște unii au basculatără comunismul fără să întrebe civilizat și pe popul dacă mai are nevoie de el, ceea ce este o mârșăvie, e ca și cum ar da soacra cuiva de pomană un costum de haine fără să te întrebe și pe tine dacă-1 mai porți măcar când te mai duci să smulgi iarba la cimitir !
"Măi fetiță scumpiță, o apucă el parnasinește de bărbie la două degete de fildeș fin, ce-ai zice tu dacă te-am scăpa noi trei, ca ceva stabil într-un turn, și de animalul de taică-tu, care deși monitorizează caii, n-are pic de gingășie, că poate în vremuri normale încă ai fi purtat cravata roșie la beregăți, și de nea Vodă, evidenț care nu manifestă nici cea mai elementară răspundere față de viitorul acestui municipiu al nostru, în care dacă fete de excepție ca tine se uzează așa de repede la partea de patriotism și jertfă, de vor să plece în exil, nici nu va mai exista genetic un fond rasial de prăsilă, încât viitorul turism, erotic sau nu, de la noi, va trebui să ne radem pe bot de profituri incomensurabile, că se va speria lumea, băi, de ce monstruozități vor anima strada, că și-așa spuma a lins-o demult de tot străinii !"
"Și cu ce o hrănim, mânca-ți-aș, și pe ea dintr-un singur salariu ?” sări Picior-de-Porc în sus, negru de o mare îndârjire spirituală. Că alocație dacă nu se mai prezintă la școală nu-i mai aprobă...Și vine ăștia cu lumina, cu telefonul, cu întreținerea, cu taxa pe audiovizual, și pe câte și mai câte, pe transporț pe ecologizare… Apoi o fată nu trăiește doar cu mâncare din pomană și cerșiț că doar nu e rasă-n cap de gânduri extreme, mai trebuie să aibă și ea cât de cât aspect comercial de profil, că așa e lăsată lumea din proiecț să fie ființele existențiale unele de un fel frust și altele mai nefrustrate, ca să-ți fie și ție drag să ieși cu ea la un hamburgher cu cărniță fragedă și albă de pui..." "Eu îmi exprim convingerea, interveni brutal în discuție Dințișor, că Agripina noastră este suficient de dezghețată la înțelegerea constrângerilor bugetare de tot felul încâț să se așeze singură la înălțimea expectanței noastre, care nici nu e ceva ca de o carte a recordurilor, însă nici nu poate trece cu vederea mutațiile pe care le-ar induce în protocoalele acestui templu stocarea aici a punctului ei atomic !”
Era ceva sibilinic în această formulă, cu deschidere atât spre economia din piață a tinerei pubere cât și spre deontologia ei profesionistă deja, de a reuși în viață pe căi mai dureroase dar mai cinstite față de popor decât ale multor miliardari de cartonaț neuitându-se totuși în context aluzia delicată la o îmbogățire a standardului de spiritualitate al micului stabiliment inițiatic de la colțul de cotiturii în istoria stradală, singura perpetuu reinițializată.
Neînduplecat ca un ministru de finanțe de tranziție aruncând în poala maselor largi populare toate greutățile vieții, Picior-de-Porc avu ca reacție la perspectiva acumulării a două voturi pentru fată contra unul, al lui, un șir descendent de gâfâituri la capătul plat ca Bărăganul al cărora, el arătă cu un deget strălucitor ca funinginea deviza casei scrisă cu sânge deasupra racordului de unde picura continuu apa caldă necesară puținului lor, în raport cu standardele euroatlantice, consum casnic.
"Binecuvântată fie făptura în stare supramentală când coboară în această chilie ce se închină prin contract ferm Marelui Arhitect al Universului ! Slăvit fie până la capătul apocaliptic al pânzei Timpului cel ce aduce printre noi mari maeștri spirituali, iară nu exemplare umane, cu sau fără har la punctul atomic, roase de corupția și mizeria morală a vremurilor !
În zidirea columnară a noii Sarmisegetuze spirituale, să ne iubim ca frații când n-au nimic lumesc de scos din indiviziune și să ne armonizăm punctele de vedere mai polemice numai și numai prin intermediul dialogului, care e starea de grație a făpturii cuvântătoare, poezie în stare gemă, sublimare de eu și rugă generoasă pentru pocăirea urgisitorilor, în veghere și vigoare până la sfârșitul veacurilor ce va să vie negreșit și atunci se va vedea că cine va fi cu noi nici nu se va uda măcar la picioare, darmite la punctul atomic, cum au trecut și alți năpăstuiți Marea Roșie în căutarea patriei ideale, aceea din mentalitatea căreia s-au fost dezimplementat însemnul proletar al secerei și ciocănelului ca espresie a alianței în contra la intelectuali.”
Partea proastă a urâtului gest anti-Agripină era că degetul arătător din dotarea lui Picior-de-Porc era un deget gros de pâlmaș, consecința fiind o anume derută pe undeva, convivii din cuib neînțelegând la care părticică din inscripția stacojie face trimitere. Se opune el minorei scăpate de la prostituție pentru că nu e o maestră spirituală sau o acceptă cu condiția stabilirii dinainte între cei trei intelectuali de marcă a modului ei de folosire ? Pentru a nu exista ulterior reclamații privind calitatea mărfii odată vândute, precum și de la resț care se înnumără la ghișeu, neprimindu-se bancnote uzate sau incomplete, ceea ce reprezintă încă o procedură, frați români, a puterii actuale de a arunca pe spinarea bugetarilor și pensionarilor la fiecare lună a unor noi și rafinate mijloace de spoliere, că nu ți-i primește nicăieri, suma fiind totuși prea mică ca să se merite să te interesezi și să te duci pe la bănci cu ei, poate îți și râde în nas acolo de tine, că și-așa nu mai are banul nici o valoare ! Dar pe ansamblul milioanelor de păgubiți sumele sunt uriașe !!!
"Ai dreptate, ai dreptate, ce-i al tău e pus deoparte ! surâse fermecător Gujghil. Pe Agripina eu o cu nasu din vedere și am reținut că pe la serbările școlare era de neînlocuiț cântând solo, recitând și dansând fără șosete albe. Acest comportament deviant de la rutina manualelor, deși când s-au dat a fost și premiantă de cărți, nepotrivite vârstei sale etice, însă oferite de un sponsor generos, este în opinia mea de artist al limbii și cuvântului argumentul cel mai vertical și fălos că spiritul ei din cap și din piept este maleabil până-n punctul atomic și receptiv la o veritabilă deschidere, poate și la schimbare, da, ce te râzi ? la schimbarea cea mai excitantă teoretic, schimbarea fără ură și răzbunare !” “Așa-i ! Așa-i ! prinse din zbor ideea Dințișor și fulgere tricolore îi electrizară într-un extaz al iubirii de țară fruntea palidă, albă și gânditoare. Mi-aduc aminte și eu cu profundă recunoștință ce întâmplări literar-artistice culturale și spirituale au beneficiat de prezența ei sclipitoare. Eu nu știu acum să vă spun cu exactitate câtă vodcă mai avem, dar gândul meu sprințar călătorește către ai mei, către strămoșul îndepărtat pe scara timpului, creator al doinei, poezia populară în care și-a spoovedit sentimente dintre cele mai variate : dor intraductibil, dragoste, jale. Agripina, cred eu, ne-ar putea sprijini în aceste timpuri de stress la splină, să lăsăm moștenire urmașilor această specie lirică așa cum am primit-o din bătrâni. Deși sunt aproape mort de oboseală, tabloul feeric pe care îl văd acum și aici cu ce discutăm îmi readuce farmecul copilăriei și îmi deturnează creierul și rațiunea la lumea basmului. Noi trebuie în definitiv, să ferim, ca feți mai mult sau mai puțin compatibili cu cei frumoși, pe această fetițică de la mai
rău ! Pentru că moartea absurdă a acestui copilaș ar însemna a sublinia atitudinea anumitor departamente de condamnare a sărăciei care poate răpi unor ființe umane dreptul la viață. Nu-i așa ? Ba da, badea Ion a stat de veacuri cu buciumul la buze în această accepție și cântarea sa îngerească depășește cu minimum 66 % pe a stihuitorului, însă folosirea dialogului dinamizează măsurile preventive. Principala noastră problemă eu zic că e că fata trebuie îmbrăcată, mai ales că plutește în aer golul, starea de neliniște, de angoasă, provocată de dezlănțuirea unui fenomen al naturii, care a scăpat din păcate meteorologilor."
Bărăganul în care era săpat bordeiul celor trei deportați se afla momentan într-o zonă atmosferică de joasă presiune, Nori ca atunci când se repară izolația pe terasă la care îi plouă mobila la ultimul etaj răsăriră ca ciupercile comestibile după ploaie pe o ureche a orizontului de unde veneau numai tunete înfundate.
"Este adevărat că am guriță bună și cânt fermecător, admise minora, dar trebuie, o ! binefăcătorii mei, să vă intre în cap că sărăcia și promiscuitatea în care m-a violat tata, m-au învățat și pe mine niște lucruri inefabile ca conținut la educație civică și chiar la religie, că în viață pot exista unele bafte de transmisie curativă la distanță, dar că totodată în același timp simultan concomitent protecția socială ferește clasa politică de complicațiuni însă nu este nici o mântuire pentru care e fraier sau mai ales în special leneș de nu dă și el din mâini. Ca să folosesc un termen comparativ și să nu fiu nevoită a cita din Heidegger, pe care cum îi spune și nunele, desigur nu 1-am citiț eu vă rog respectuos să luați notă și să știți un singur lucru : oi fi eu superdotată ca pentru export o privighetoare, cum a menționat și domnul Dințișor mai nainte, însă nu sunt eu aia care cum văd un vierme, haț ! cu ciocul pe el, încă n-am ajuns până acolo de hămesită încât să nu mă mai orientez dacă nu cumva, stai o clipă, fată dragă, nu te pripi, marș Bubi ! hai nu te rânji ! nu e acel vierme pus de momeală la cârlig de undiță pentru pește și să se întâmple pentru mine, ca privighetoare de export sezonier, cine știe ce tragedie pe uscat." "Tragedia n-ar fi a ta, amărâto, ci a noastră ! rămase neînduplecat pustnicul cel negru și bărbos, De unde, fă, dintr-un singur salariu să-ți asigurăm și masă, și casă, și țoale, și smaguri, și tarif de prospătură ?...Iar vouă, cam nesimțiți tovarăși de drum ai mei ce sunteți, nu vă zic decât atât : că la drum lung nu se pleacă în cântec ceresc de privighetoare sublimată mental, ci în prozaică lătrare de câini proprietate obștească de cartier. Ca și ei, noi trebuie să răspundem la chemări clare și sincere, ca să ne fie din interes spiritual mintea slobodă, nu să ținem otrava, zavistia, dihonia, sămânța de nesfârșite desincronizări între noi, risipindu-ne energia dincolo de strictul necesar cuiva, fie ele, fie noi !" "O, mâncătorule de făină, hohoti cu umor Agripina, putea-vei tu să ne spui unde e cumpăna cea dumnezeiască ce măsoară necesarul ?...Că tot așa zicea și unchiul Vodă că se pricepe înainte de a se documenta și, shimbând de procedură a recunoscut singur că optica sa inițială era chioară deoarece nu vedea în parteneră disponibilități mai puțin fade decât într-un manechin uitat dezbrăcat în vitrina unui magazin din centru !... Or astăzi el poate da și lecții de spiritualitate, fiindcă pentru că așa cum arată și gurița voastră de canal, scara pe care proștii coboară e scara pe care marii inițiați urcă !"
“De, măi Mistrețe, reveni Dințișor asupra opoziției, lui Picior-de-Porc. Cât crezi tu că va mai dura mizeria în această țară ? Cât crezi tu că își mai poate permite Europa să ignore această importantă piață ? Cât crezi tu că va mai trece barja pe Canalul Dunărea-Marea Neagră până când vom fi aduși în stare să plătim o mare diversitate și cantitate de mărfuri și servicii ?... Ani, crezi ? Decenii ? Veacuri ?,.. Dai din coadă, zici că nu ! Păi, nu-i așa, mă smintitule ? Așa e cum spun eu ! Ca mâine va fi ca-n poezie aici-șa la piață : crapii cât berbecii, piersicile cât dovlecii, spicul cât cocoșul, iar pe 1a ferme, berbecii cât dinozaurii, dovlecii cât Casa Scânteii iar cocoșii cât Casa Poporului Nicolae Ceaușescu ! Pentru că destinul a fost darnic cu pământul strămoșesc : l-a înzestrat cu bogății subterane, Spațiul cosmic sub care armata noastră săvârșește periodic minuni de vitejie își revarsă cu mărinimie harurile, pentru ca lanurile să rodească, pentru ca succesiv, adierea vântului să le descânte împotriva buruienilor și dăunătorilor, stelele să le mângâie atrăgându-le la înălțimi care au speriat pe invadatori, iar luna cu blândele sale raze să le rumenească în vederea recoltării lor cu utilaje reparate din vreme sub grijulia monitorizare a .comisiei ministeriale de profil și a comandamentelor județene specializate."
În timp ce se făcea că se adresează amicului Picior-de-Porc, magicianul de Dințișor de fapt făcea tot felul de pase în scopul de a o aduce pe eleva Agripina într-o atare de inconștiență. Cine perseverează încrezător în forțele sale este o persoană de succes în ziua de azi. Așa s-a întâmplat și cu omul nostru. În plin efort oratoric, el a înlemnit ca o statuie de bronz de deținut politic cu care nu toată lumea care constituie opinia publică, cetățenimea, e de acord. Dinții săi numeroși, subțiri, albi, prelungi, sănătoși datorită scăderii pe căi psihice a consecințelor ridicării valorii daunelor cauzate de diminuarea pehașului din gură, se arătară mai tare, iluminând blând, matern și edenic bârlogul. "Gata ! scrâșni el ca la o plăcere mare. E amorțită de tot. Acum o luăm în ordine alfabetică sau o tragem la sorți ?"
Era o stratagemă, nu o mârșăvie, deoarece o iubea. Desigur, ordinea alfabetică nu avea cum să convină lui Gujghil și colegului său Picior-de-Porc, care ar fi venit după. Dar și dacă li s-ar fi acordat prioritate, ei n-ar fi făcut nimic, deoarece ar fi devenit ezitanți ca niște tehnicieni care au de operat pe cord deschis o anumită economie cu consecințe dramatice pentru pături largi ale populației incapabile de recalificare ìn cazul când nici în școală pe băncile ei nu prea s-au omorât unele segmente sociale cu cartea, chit că profeți ca domnul Pedofil au făcut vorbire orală de policalificare.
Tocmai pe acest reviriment al rațiunii sconta Dințișor : pentru că dacă ai relații de coordonare pe orizontală cu o minoră, mai ales în context prostituțional, legea te pedepsește și s-ar putea să ai necazuri, dacă n-ai avocați buni sau capacități de a trezi o undă de simpatie umană cui te anchetează, te judecă sau te grațiază.
“Mai bine o îmbrăcăm și o creștem și așteptăm să se plinească stipulațiunile hatișerifului de urgență !” propuseră după consultări poetul și sihastrul, ceea ce provocă un rânjet de satisfacție profesională slăbănogului nostru alchimist.
El își aminti cu jind de când fusese și el fată și ce deliciu era să-și probeze câte o rochiță nouă cu bunicuța lui în oglinda cea mare și rotundă din sufragerie, sub privirile severe ale străbunicului său care avusese magazin de pălării de damă și voalete lângă Curtea Veche, dar acum nu mai era din el decât poza galbenă din perete, hârca fiindu-i scufundată în cimitirul Lacul Morii. Așa că îi fu facil să se concentreze pe ideea lugubră de rochiță, în timp ce Picior-de-Porc făcea apropouri la niște divinități feniciene pentru un material purpuriu, iar inspiratul Gujghil recita cu intonație : “Bagabuanta mia panchistă, trage rochea peste genunchi, rochea cea ca purpura, c-altfel rămâi fără Vodă-unchi !”
Prin acest grațios pantum, poetul atrage atenția minorei că ei s-ar putea să n-o mai da înapoi la unchiul ei, ìnsă nu i-a dat prin cap că nu exclus ca relația cu nea Vodă să fie o simplă supoziție a imaginației pubero-adolescentine de care dau dovadă unele fete, când se hotărăsc să abandoneze școala, pe care guvernul le-o prezintă ca pe o gratuitate împreună cu alocațiile, și atrase de mirajul adevăratului gust de ciocolată cu lapte al aventurii, ies ca șerpoaica 1a autostradă, hotărâte să ia viața în pi-epț un bun stop pe piept fiind tot atât de spectaculos la public ca un gol luat sau dat printre picioare, cum observă poetul fotbalist.
Din înalț de pe la șapte, se auzi gâlgâitură vioaie dar sobră de closet cu apă, care încă mai curgea neîntreruptă, semn că orele nu erau chiar așa de avansate înaintate și că în lume nu se făcuse încă târziu, în sens metafizic și religios. Aerul canalului foșni delicat și insîdios, exci-tat de atâta mister cât cuprinde, și o rochiță purpurie, croită înalt exact
pe dimensiunile Agripinuței veni singură cu umerașul în gât pe gura de vizitare, trecu nonșalantă printre băieții cu ochii holbați că parcă i se distingea pe imagine nu doar jocul de vâsle al coapselor ci și respirarea, rătăci ca oaia capie ce-și caută locul să nască, pentru a se pune singură într-un cui ruginiț unde își agăța deobicei Dințișor iz-menele ca să facă dinaintea lor exerciții de contemplare și admirație.
Aplauze entuziaste urmară acestei strălucite confirmări dacă mai e-ra nevoie că tehnologia întrupării prin concentrare și rugăciune a di-feritelor obiecte lirice merge ca focul și singura ei limită este pro-babil limita de domeniu a poeziei înseși în sensul ipotezei că nu ori-ce poate fi înnobilat și sfințit prin cuvânt.
Pata dormitoare avu în vis unele indicii că gazdele ei i-au făcut rost de o rochiță mișto și avu un surâs serafic de te apuca bâțul dacă te gândeai că mai și respiră puțin gâfâiț parcă ar fi apăsat-o un vampir pe piep-tișorul ei promițător din punct de vedere formal dar încă neîmplinit.
Gujghil ținea sticla de șampanie la verticala locului și sugea sâr-guincios din ea, satisfăcut de toate cele întâmplate, care însemnau un pas uriaș pentru omenire, fiind prima aplicație tehnologică a poeziei, care se crezuse până atunci că nu mai e bună de nimic; deși în unele țări cu industrie ideologică dezvoltată s-au putut acumula averi respectabile punând-o la contribuție. El se și văzu mutându-se curând de la adăpostul subteran la o vilă de stil mezoarab într-un oraș particular, având vecini numai persoane influente, și uluite că poți câștiga din metafore mai bine ca din gestionarea uleiului comestibil sau a altor produse de bază din alimentația publică. Căzu într-o stare de spirit care, încarna eteric cel mai profund și mai tulburător din lume mister, care este acela al genezei în general, deci al creațiunii cu c mare. Precum cocoșelul-de-pădure când cucurugește e ca un surd, așa și el, ba în plus și orb, crispându-se într-o atitudine impresionantă de sfârșit de mare efort lăuntric, mai dădu următoarea epigramă cu referire străvezie la o vi-rulentă rebeliune legionară din 13-15 iunie 1990, de la București, unde s-au făcut comparații cu ce-a fost în China, care cădeau ca wuka-n perete, deoarece studențimea Beijingului nu a cunoscut fenomenul legionar : "Arhitectă și nu prea, băga-ne-am toți șlogu-n ea, arestată-n Tien An Men, prinsă fără sutien."
Cuvântul rebusistico-integramistic șlog denumește în versul al doilea -o bucată de rezistent furtun de presiune lungă de circa 40-60 cm, poate și mai mulț cu piuliță la capăț având proprietatea că dacă cineva costumat în miner îți dă una cu el în calculatorul mobil, îți poate justifica față de eternitate schim-barea ideilor, dinăuntrul laptopului spre înafară, cum tocmai zice acum că transpiră un mare bărbat de film american la o televiziune particulară, deturnându-te de la rolul de tribun la statutul de prosper întreprinzător.
Acest al doilea vers plăcu mult camarazilor lui Gujghil, dar nu în absolutul prezentului perpetuu, deoarece su-tienul lipsă de pe Agripina se materializă imediaț mai ușor în orice caz decât rochița purpurie, un sutien roz și lucios din mătase verita-bilă de pe drumul intercontinental, răcoroasă pe dinafară, caldă-plăcut pe dinăuntru. El veni, pluti prin aer și se așeză singur și supus, așteptător, spânzurându-se în același cui ruginit de unde atârna gravific și rochița purpurie.
Dințișor, care o iubea și acceptase controversatul vers doi al fericirii colhoznice doar ca pe un spirit mai de glumă, ceru un time-out pentru a atrage în mod serios a-tenția celor interesați că astfel de atentate la pudoarea fetei nu suferă toleranță între asceți chiar dacă ea stă în adormire. Totodată el ridică problema dacă nu cum-va trebuie încercat să se doteze domnișoara și cu unele bijuterii ca zestre. Picior-de-Porc se opuse însă ferm acestei insolente suprasolicitări a bunăvoinței duhului cu ajutorul căruia se înfăptuiau minunile și ceru vehement să se respecte protocolul inițial și să se procure doar cele patru obiecte asupra cărora se căzuse deja la un consens : ro-chiță roșie, chiloți albi, sutien roz și tampax în ambalaj albastru.
Gujghil primi acestei intervenții ca pe un duș rece pentru starea de arpegiu liric total în care se găsea. El se băgă sub ușa rezemată pe blocuri de tip bolțar, pe care dormea pe o pătură păroasă Agripina, și trase adânc dintr-o pungă cu ambrozie și nectar. Ieși de acolo prăfuit ca din Lună, dar cu ochii strălucitori și cu mușchii încordându-se singuri a superman pus pe caft dacă are cineva de zis ceva cumva. “Băi aceștia, se adresă el cu infatuare parlamentaristă la camarazi, dar o carte, un disc cu muzică de-aia simfonică, un documentar video sau pe sidiu, o dischetă ceva nu-i dăm noi, ca bărbați cu experiență, 1a copila asta expusă tâmpirii prin lipsa de infor-mații după ce a părăsit focarul de cultură școlar ?" “Cu o carte ? Da, de acord ! luă în serios propunerea eremitul, condiționând-o însă catastrofal pen-tru membrii coaliției dacă mai voiau să continue. Îmi dau votul, numai că această car-te trebuie să fie ori Biblia, ori Coranul, ori Tora, ce vreți voi, numai sfântă să fie, fiindcă din toate orele pierdute din cauza absențelor nemotivate, tocmai cele pentru suflet trebuie recuperate prioritar !" “Perfect ! sări în sus Dințișor. Perfect de acord cu voi ! Numai că trebuie să ne concentrăm asupra cărții în așa fel ca ea să aibă ferecătură în filigran de aur și neomogemități din rubine, safire, smaralde, opale, chiar briliante dacă s-ar putea !"
“S-ar putea, s-ar putea, de ce să nu se poată ? rânji cu cinism de li-chidator de fabrici și uzine și combinate Gujghil, dând imediat din el un rubayat care umplu de o insuportabilă omenește oroare de animalul care lecturează cărți pe convivi : “Ce-are fata în chiloți ? Biblioteca pentru toți ! Cu rafturi din macrameu, ca să pot citi doar eu !"
“Ce e ăla macrameu ? mârâi Picior-de--Porc mai negru la fațâ decât deobicei. Cuvântul ăsta cheie din versul trei este un semn de deschi-dere sau de închidere ? Duce la claustrarea cuplului fn bibliotecă sau lasă punți pentru eventuale noi negocieri ?' “Macrameul e făcut din gă-urele, de mână, răspunse expert Dințișor, că doar fusese cândva fetiță. E doar un semn de transparență și de aerisire, un simbol al predispoziției spre un dialog pașnic, constructiv."
Spre surprinderea celor doi coalizați mioritic, care tăinuind îndeei nici se mai concentrase unul, nici se rugase celălalț o pereche de chiloței albi cu găurele coborî în încăpere planând ca un albatros, oprindu-se între-bător dinaintea poetului bălai, ca față de un stăpân, și agățându-se singuri în cui, lângă sutienul roz și rochița purpurie.
Fata avu un zâmbet de fericire și își frecă genunchii unul de altul prin somn.
Din bloc, ca la sfârșitul serialului, se auziră în haită rezervoarele de closet cu apă hăulind.
Și după ce ca ultimii tâlhari se înțeleseră din priviri, Picior-de-Porc îi dă-du din seninul kantian un șpiț în burtă lui Gujghil, iar Dințișor, perfect co-ordonaț îl păli în aceeași fatidică clipă pe omnipotentul poet cu una din sti-clele de șampanie după ceafă, din cooperarea sinergică a celor două e-fecte de lovituri resimțite, primitorul alegându-se cu un îndelungat leșin ca de fată, care i-a transportat sufletul într-o lume mai bună și mai dreaptă, capabilă să asigure protecție socială pentru aproape tot poporul.
Deși nu depuseseră prea mare eforț ei gâfâiră îndelung, mai mult pentru a se calma de ce făcuseră într-un mod atât de neașteptaț fiindcă nu făcuseră în prealabil nici un pact de agresiune secret împotriva lui Gujghil.
Noutatea situației fiind că acum Agripina se afla în puterea lor, singura sămânță de vrajbă fiind că în vreme ce Dințișor prinsese drag de ea într-un mod foarte feminin de gingaș, lui Picior-de-Porc mica elevă îi era complet indiferentă până la a o lua și în șuturi după ce și-ar fi făcut treaba cu ea.
Dințișor deveni în aceste condiții nespus de șovăielnic chiar cu sine însuși ca mascul dominanț dacă ar accepta sau nu să împartă cu jegosul său to-varăș de luptă și de idealuri prada smulsă cu atâtea sacrificii din lira poetului. Până una alta el socoti indicat să mai câștige ceva timp verificând dacă nu cumva așa cum ăla a materializat din idee chilo~ teii, n-ar putea face și vreunul din ei la fel cu ceea ce au ajuns la un consens la negocieri că-i era indispensabil fetei moderne la ciclu.
Ca și în genere electoratul, ei doi nu concepeau poezia decât ca pe un produs de consum care rimează împerecheaț încrucișat sau îmbrățișaț deci cu subtile sugestii obscene de rodnicie pe meleag, așa că se chinuiră, în eclipsa de conștiință competentu-lui rimător Gujghil, ore întregi ca să lege ideile care le treceau cu ușurință prin minte unele de altele încât să sune imnic cu accente de odă.
În aceste tragice căutări, principiul masculin întruchipat în Picior-de-Porc avu câștig de cauză asupra celui feminin ilustrat de Dințișor, așa că sinereza lor opalescentă fu dominată clar de rigorismul purinic al ascetului. El vesteji printr-un atac frontal, de sus,, în picaj, acea comoditate a timpurilor noastre, care ca o igrasie infestează în-tâi pe nesimțite cotidianul, pentru a face apoi metastaze în toate de-partamentele spirituale. De unde și pesimismul în ce privește mântui-rea, dacă femeia are un caracter din ce în ce mai sportiv și treptat este privată de durerile care îi sunt. definitorii. Dispărând, datorită progresului, și discon-fortul ciclic, și greața Brigitte Bardot de a fi gravidă - nu numai în familiile unde e de moștenit imensa avere fulgurant constituită mărindu-se aberant prețul la ulei și la alte produse de bază, furând mutualicește sau pur și simplu fu-rând legal - ,și în egală măsură privându-se femeile datorită noilor tehnologii până și de legitimele dureri ale facerii în multe cazuri, s-a re-dus astfel considerabil obiceiul metafizic de a medita asupra soartei viitorului cetă-țean, care scris e să vină pe lume născut din durere, cum a zis și preafericitul, de Partid, poeț că tu te-ai născut din dragoste ca omul și din durere te~ai nâscut ca el. 0r în aceste condiții de lux feminin deșănțaț când poate paradoxal dragoste este, ba chiar în exces, dar ce nu e, nu e destulă durere, cum mama dracu să se mai nască un prunc cu șanse reale de a fi martirizat prin punere la groaznice cazne, sau al-ții care să fie telefonic solicitați, pentru a se trage cu tancul în ei și a-i expune ca să-i scuipe cetățenii în loc de teroriști !
Puțin a lipsit ca să nu se trezească fetița ca să facă al doilea pipi, când Dințișor și Picior-de-Porc optară pentru următorul sonet : “Mai uscate, mai curate, namaifiind vreo dificultate și nemeditând conștient că poți da naștere la un nou dement !"
Ca analiști cu experiență de decenii, lucrul cel mai interesant care ne sare în ochi la aces-te versuri nu este gingășia lor usturătoare, care le apropie de arta țărănească naivă, ci bizareria că deși cuvântul tamponaș nu este explicit prezenț ca să zicem așa, în carne și oase, ideea lirică s-a materializat perfecț neapărând nici o disfuncționalitate în procesul tehnologic, deși Gujghil, fiind leșinat n-a mai contribuit cu nimic la vrajă ca atunci când Agripina a fost dotată cu rochie, sutien și chiloței.
Dacă va fi apărut vreo inadvertență cu protocolul inițial, ea privește doar tipul de produs, însă lucrul ține de intimitate și nu ne pri-vește câtă vreme nu contribuie la caracterizarea personajelor pe care le avem date în urmărire.
Nu rosti Picior-de-Porc și a doua oară mantraua mistică pe care o inventase ritualic cu Dințișor și pe turela buncărului lor iubit căzu, semnalată iarăși de o râgâitură de rezervor de WC de pe la un etaj su-perior al ființei blocului, un pachețel albastru care se desfăcu sin-gur-singurel în aerul cu miros de fată lansând ca pe un roi de fluturi albi vreo douăsprezece tamponașe cu aripioare, cum poți cumpăra de pe mesele pliante ale piețarilor, unde sunt expuse ochiului lacom al consumatorului printre țigări, plicuri de cacao, pastile de țânțari și carioci.
Acești fluturași plutiră îndelung prin hală parcă năuciți de frumusețea de excepție a Agripinei, dar în realitate ei se aflau într-un proces de selecție după criterii interne ale partidului. Treptaț majoritatea lor se întoarse cu resemnare în cutia de carton albastru. Mai rămaseră-n aer trei, pe urmă doar doi și, în final, unul singur, stingher și parcă nefericiț trist. El căpătă o mișcare centrifugală ca de aeronavă căutând pista pe condiții de ceață, când se produc cele mai multe accidente, găsi într-un târziu direcția a optimă și coborî pe o traiectorie perfect rectilinie dar înclinată, sub ochii holbați de perplexitate ai băieților, dispărând definitiv ca după clădirile aerogării între genunchii ușor flexați ai fetiței.
Ceva din acest spectacol tulburător avu un reflex și în creierașii poetului leșinat după vodcă, șampanie și aurolac, la care s-au asociat sinergic niște lovituri. Pentru discursul său interior, spațiul părea a cădea din real în timp veșnic, pentru că mai mult ca perfectul se raportează la imperfecț iar dacă epitetele circumscriu concretul verticalizat de fascinația idealului, comparațiile caută înnebunite, mânate de un instinct al perfecțiunii - idealul însuși.
Ființa omenească, pe lângă această slăbiciune că pierzania ei purcede cel mai adesea de la lirismul inimitabil al cărnii, are ca o compensație sau măcar o indexare la meteahnă, resentimentul.
Văzând în evoluția ultimului tamponaș cu aripioare un semn că Agripina nu poate sluji poftelor :animalice care apăruseră în ei ca ciupercile după ploaie, Dințișor și Picior-de-Porc începură să mediteze cu luciditate la ipoteza că poate viața asta amară poate că nu este singura de care, ca un sprite de pe jocurile de computer, dispunem. Ei realizaseră cu deznădejde de comerciant care a cumpărat mult dintr-un sortiment în nădejdea că se va scumpi dar s-a ieftiniț că își întinaseră idealurile degeaba.
Se uitară acum la fată nu cu iubirea de odinioară, ci cu suspiciune, ca la acela prin care vine ispita ca deschizătoare de drum pentru ghinion, ghelă, accidenț catastrofă, dezastru.
Ea se trezi și se duse mai încolo să facă puțin pipi în rigolă, dar ei se concentrară ca să n-o vadă, unul în rugăciune, celălalt în iluminare, cu atâta dorință de a lepăda balastul din suflet după alcool și pofta de desfrâu, încât adormiră înainte ca să se trezească la realitate și să audă scârțâind ușa care slujea de pat minorei.
Numai la amicul lor Gujghil nu se gândiră deloc, că poate nu era leșinat de alcool și aurolac, ci loviturile lor poate să-i fi cauzat vreo hemoragie internă fatală,
Uite așa ajungi din nechibzuință să ai necazuri, să faci crimă prin imprudență și de unde trăgeai și tu nădejde să scrii ceva, de fapt să nu te alegi cu nimica !