L-a mai adus doar prima ninsoare, fantasticã, albã perdea, numai bunã s-aștearnã uitarea pãcatelor.
- Întinde mâna repede! Ah, l-am pierdut!
- Ce-aveai?
- Un fulg, am vrut sã-ți aduc zãpadã, știu c-o pândești dincolo de geamuri.
Râd ca în fața unui copil, cu gândul în altã parte. Mã simte și-mi aruncã, privindu-mã curios:
- Ce-ai?
Ridic din umeri a nu se știe ce, scotocind dupã un rãspuns credibil. Nu-mi dã timp sã gãsesc minciuna, cercetându-mã atent și exprimându-și o falsã îngrijorare:
- Oi fi îndrãgostitã...
- Și dacã sunt?
- Unde e? spune-mi repede! Mã duc sã-l omor.
Rãspunde afectat unei întrebãri nerostite:
- Cum de ce? Pentru cã nu-i aici sã-ți aducã primul fulg, pentru cã nu e cu tine afarã-n zãpadã...
- Ei, lasã...poate-i mult prea departe...
- Aha!
Și cade pe gânduri, transportându-se în alt decor.

Se hotãrãște greu sã vorbeascã, cu pleoapele întredeschise, trãgând leneș și inutil din țigara fumatã deja pânã la filtru:
- N-aveam de gând sã-ți vorbesc despre asta, dar mi-ai adus aminte cu "e departe".
- Ai și tu un vis prea departe?
- Am avut. E mult de-atunci. Acum e...într-adevãr departe, nici mãcar nu știu unde.
- Cum a fost?
- A fost...de fapt, n-a prea fost. Cum sã-ți spun? E greu de-nțeles. Þi s-a întâmplat vreodatã sã simți cã un vis se împlinește prea târziu, când nu-ți mai trebuie sau ai renunțat la el, sau, dintr-un anume motiv nu te mai poți bucura?
- Da, e una din marile nostre tristeți...
- Cum te-ai simțit?
- Ca și când Dumnezeu îmi râde-n nas: "Poftim! Þi-ai dorit asta. De ce nu mai vrei?"
- Mda...Numai cã la mine a fost invers. O vreme am fost orb, apoi am început sã cred într-un vis care, însã, nu mai era și al ei. Cãci despre o ea vorbim.
Nu știu de ce nu m-am mirat sã aflu.

O vreme privește dincolo de lucruri, absent, îngândurat, parcã neputându-se hotãrî dacã sã vorbeascã sau nu.
- Știi, n-am mai spus nimãnui...
Tac, amânând pe mai târziu umflarea în pene, cãci eram sigurã cã de data aceasta își va dezvãlui taina pãstratã anume pentru el, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi mãrturisit altora.

Într-un târziu, de departe, ca-ntr-o poveste ce începe cu "a fost odatã", dã glas, cu vocea tremuratã, istoriei care-l marcase profund și care, cum lesne se putea deduce, trãia încã vie în toatã ființa lui:
- Era o iarnã ca asta, ori poate cum sunt toate iernile- frig, zãpadã, întuneric, vitrine iluminate, ce altceva? Nu știu de ce, pentru mine iarna a fost anotimpul reînnoirilor, al trezirii dorurilor depãrtate. Iarna am așteptat, de fiecare datã, o minune. Nu știu de unde-ar fi venit ori cine-ar fi trebuit sã mi-o aducã- perdeaua de fulgi, norii, sau Moș Crãciun.
Mã privește de parcã pentru prima datã și-ar fi adus aminte de mine, cu-n licãr șugubãț în privire:
- Sã nu râzi! Moș Crãciun existã!
Intru în joc, amuzatã:
- L-ai vãzut? E...viu?
- Da, e mai viu decât tot ce mișcã. Și tu l-ai vãzut, dar nu l-ai recunoscut. Te așteptai, probabil, sã poarte barbã.
Pare cã se enerveazã când mã vede ridicând din sprâncene:
- Ce mã obligi la atâtea explicații? Existã în fiecare dintre noi. Cum altfel am putea numi neliniștea aceea care ne-ndeamnã spre iubire, spre fericire, aplecarea noastrã cãtre tot ce-i frumos? Toatã aceastã lume imaterialã, universul ãsta atât de bine ascuns uneori cã aproape-l uitãm ne cãlãuzește toți pașii în viațã. Și orice lucru care ni se-ntâmplã - bun sau rãu - nu-i decât urmarea viselor pe care ni le fãurim, ori poate cu care ne naștem - parcã cine știe? - și a minunilor pe care le-așteptãm, sub o formã sau alta. Nu pricepi?
- Eu știu cã minunile le face doar Dumnezeu...
- Foarte bine. Și ce ți se pare contradictoriu? Doar el ne-a fãcut și pe noi și-atunci, de bunã seamã, a sãdit în sufletele noastre universul de care-ți vorbeam.
Mã înclin în fața logicii lui puțin întortocheatã dar pentru care nu gãsesc argumente s-o combat.
- În sfârșit...În iarna aceea eram într-o stare pe care n-aș știi exact s-o descriu. Nu știu, mã simțeam copil, deși eram bãrbat în plinã maturitate, abia trecut de patruzeci de ani. Așteptam ceva, nici n-aveam habar ce, și asta mã frãmânta cel mai tare. Aveam tot ce-mi trebuie, dacã m-ai fi întrebat ce-mi lipsește, n-aveam rãspuns. Și totuși, undeva stãpânea un gol imens care se cerea umplut. Poate simțeam nevoia sã mã îndrãgostesc. Nu mai fusesem îndrãgostit de când cu prietena de care ți-am vorbit data trecutã, dar de atunci trecuserã peste zece ani. Femei avusesem, nu-i vorbã, dar le avusesem și atât. Nu mai știam ce-nseamnã sã iubești. Îmi mãcinam viața între datorie și distracții ieftine. Eh, deșertãciuni!
În timp ce mã-ntrebam dacã gestul a lehamite, din mânã, se adresa acelor deșertãciuni sau era doar o simplã alungare a fumului de țigarã, mã surprinde, ca de obicei, cu o întrebare adresatã brutal, pe nepusã masã:
- Ai iubit?
- Ei, și tu...
Se-ncruntã a furtunã, verdele ochilor cãpãtând o nuanțã turbatã:
- Adicã eu spun tot, ce nu i-am spus nici mamei mele, și tu nimic?
De teamã sã nu tacã pentru totdeauna, rãspund, ce-i drept incomodatã, scurt și la obiect, ca la interogatoriu:
- Da.
- Ai pierdut pe cineva drag?
- Da.
- Ai putut sã te vindeci, sã uiți?
- Da.
- Atunci n-ai iubit! îmi trântește sec verdictul, fãrã drept de apel, uitând de mine o vreme.
L-am lãsat sã rãtãceascã aiurea, prin cine știe ce lumi, convinsã cã va relua firul întrerupt doar atunci când vorbele se vor cere rostite.
- Iartã-mã! Eu am o teorie...n-are importanțã....În fond, nu poți judeca pe alții dupã propriile trãiri. Cum îți spuneam, în iarna aceea ( sã nu mã-ntrebi de ce mi s-o fi pãrut mai frumoasã ca altele! ) așteptam o minune. Da, sunt sigur cã pentru prima oarã dupã mulți ani, Moș Crãciunul acela se trezise în mine.
Într-o searã, ieșisem singur pe stradã, fãrã țintã, contrar obiceiului. Mã sufocam în casã și tânjeam dupã ger. Ori poate dupã altceva. Cert e c-am colindat orașul ãsta nu prea mare, în care nimic nu se schimbã, în care te întâlnești cu aceeași oameni pe care i-ai salutat și la prânz, l-am colindat, deci, bãtându-l dintr-un capãt în altul de mai multe ori, fãrã vreun scop, fãrã sã mã gândesc la nimic, așa, pur și simplu. Nu mã uitam la oameni, nu mã interesau, îi vedeam cum vezi pomii pe marginea șoselei, din goana mașinii. Îmi umbla în cap o melodie a lui Edith Piaf, mã simțeam singur, iar lumea mi se pãrea departe. Gol pe dinafarã, gol pe dinãuntru. Eu cu mine, hoinãrind cu mâinile în buzunare și cu melodia aceea rãscolitoare-n cap. Deodatã m-am simțit privit. Din tot vârtejul din jurul meu, prin toatã lumea aceea care se învârtea dupã cumpãrãturi înainte de sãrbãtori, pe care altfel n-o vedeam, mi-am focalizat privirea asupra persoanei care mã privise intens - o femeie. Cum sã-ți spun? nici mãcar frumoasã nu mi s-a pãrut, nu atrãgea cu nimic privirea, așa zgribulitã și înfãșuratã în blãnuri cum era, de i se vedeau numai ochii. De ce-am încetinit pasul, nu știu. Poate pentru cã ea stãtea în loc, cerând, parcã, ajutorul cuiva, poate fiindcã mi s-a pãrut cã ar fi avut nevoie de-o informație, nu știu...Am continuat, totuși, sã merg, târându-mi neconvins pașii cãlãuziți de rațiune, în timp ce o forțã care acționa în sens invers, se impunea cu repeziciune. Cred, totuși, cã nu m-aș fi oprit dacã, dupã ce trecusem de ea vreo 4-5 pași, nu m-aș fi auzit strigat, cu glas slab, ușor rãgușit: " Domnule!".
Acest "domnule" m-a smuls definitiv din lumea mea, m-a readus printre oameni și evident cã am fãcut stânga-mprejur, cu o rapiditate ciudatã pentru lentoarea ultimilor pași, ca și când atât aș fi așteptat, sã mã strige. "V-a cãzut fularul."
Dumnezeu știe când îmi cãzuse și cum avusese timp s-ajungã în mâinile ei, cert e cã n-am gãsit altceva mai bun de fãcut decât sã râd ca un apucat. Am speriat-o cred, cãci mi l-a întins sfioasã, cerându-și parcã scuze c-a îndrãznit. Vezi tu, nici mãcar n-o vãzusem bine, la lumina slabã de pe stradã, dar era ceva în gesturile acestei femei, care mã înnebunea pur și simplu. Ai sã râzi dac-am sã-ți spun cã m-am îndrãgostit de ea în momentul în care mi-a întins fularul?
- Nu, de ce-aș râde?
- Nici n-ai sã mã crezi nebun sau mincinos?
- Nici.
- Bun. Cãci ce-a urmat e nebunie curatã.
- Ai furat-o pe un cal alb?
- Hm...mãcar de-aș fi fãcut asta! I-am spus "mulțumesc" și-am plecat. Dar sã mai dorm în noaptea aia pace!
- Asta-i tot?
Acum râde chiar ca un apucat.
- Te-am dezamãgit?
- Nu. Doar cã...mã așteptam sã fie mai mult.
- Mult, mult și iar mult! Trãim sub dictatura cantitãților - mulți bani, multe femei, multã faimã...deșertãciuni, nu ți-am spus? Ce am trãit eu în clipele acelea nu se socotește cu nici un fel de unitãți de mãsurã. Nu e nici mult, nici puțin. E...sublim. Dar bineînþeles cã a mai urmat ceva. Ca sã-ți vorbesc în termeni cunoscuți ție - multã sare pe ranã. Am mai întâlnit-o de douã ori. Prima datã, întâmplãtor, în casa unui prieten comun. Ea mã recunoscuse, dupã râs, mi-a spus. Era cu bãrbatu-sãu, un domn și jumãtate. N-am îndrãznit nici mãcar sã ridic ochii. Sã nu mã recunosc! L-am tras apoi de limbã pe prietenul gazdã, mi-a spus câte ceva despre ea, dar am uitat totul. Știu doar cã mã obseda gândul cã n-am s-o mai vãd. Am reîntâlnit-o singurã pe stradã și, prinzând curaj, cã tot fuseserãm prezentați, am invitat-o la o cafenea. Nu știu de ce, m-așteptam sã refuze. A acceptat, însã, cu aceeași sfialã cu care-mi întinsese fularul.
Nu mai știu ce-am vorbit, banalitãți, desigur. Dar astea doar gurile le spuneau. Ochii și sufletul vorbeau altfel de limbã, n-am fost de nimic mai sigur decât de asta. Nu știu cât sã fi trecut, vreo orã, douã, trei , câte cafele bãute și țigãri fumate. Nu ne mai înduram sã plecãm. Pânã la urmã, tot ea, uitându-se la ceas, mi-a dat de înțeles discret cã e momentul.
La scurtã vreme, am aflat cã plecaserã în strãinãtate, bãrbatul ei era un fel de atașat militar. S-a reîntors abia dupã ce el pierise, într-un accident parcã. M-a cãutat prin cunoștința comunã.
- Și?
- Și nimic.
- N-o mai iubeai?
- Cum nu?
- Dar ea?
- Și ea.
- Atunci?
- Atunci mama ei de viațã! Între timp, sãtul de hoinãrealã și de compania pereților, mã așezasem și eu la casa mea, cu nevastã, cu copil....Nu-ți face griji, nebun cum mã știi, eram hotãrât sã las totul, dar n-a acceptat. Când a aflat cã îmi întemeiasem o familie, a plecat ca și cum nici n-ar fi fost. Când am insistat, mi-a spus pe un ton blând, dar care nu admitea replicã: "Nu trebuie sã ne grãbim sã le facem pe toate în viața asta. Și nici sã forțãm ordinea lucrurilor. Eu am rãbdare...sã vinã timpul. Cãci pentru toate existã un timp."
Ea știe ce-a vrut cu adevãrat sã spunã, dar eu partea de final am luat-o ca pe o încurajare. Așa cã draga mea curioasã foc, aștept. Asta e tot ce s-a întâmplat între noi. Dupã reîntâlnirea asta, s-a reîntors în strãinãtate și nu mai știu nimic de ea. Nu mi-a dat adresã, telefon, nimic. Mi-a lãsat doar o permanentã stare de așteptare care nu e zi de la Dumnezeu sã nu mã bântuie.
- Câți ani au trecut?
- Cam câți ai tu.
- Dumnezeule! Și tot mai aștepþi?
- De ce nu? Am altceva mai bun de fãcut? Apoi, între timp, am devenit și eu mai înțelept: când nu te poți lupta cu viața, luptã-te cu tine însuți. Și n-ai decât o șansã de a o învinge pe hoața asta - sã te agãți de o speranþã care te ține viu.

Mã strãduiesc sã nu las sã se citeascã pe trãsãturile mele ceea ce gândesc, și nu mã pot abține, totodatã, sã nu-l admir. La vârsta lui, cei mulți își rezervã loc în deal, printre cruci. El se agațã de-o neîmplinire, cu gând s-o transforme, mult prea târziu, într-un vis împlinit.
Ce forțã a sãdit Dumnezeu în unii dintre noi?

- Ei, la ce gândești?
- La Moș Crãciun.
- Ce vrei sã-ți aducã anul ãsta? mã-ntrebã ca pe un copil.
- Cred cã anul ãsta deja mi-a adus. S-a grãbit, ca sã-l iert cã n-a venit anul trecut.
- Ești fericitã, mã bucur pentru tine. Crezi c-o sã vinã și la mine?
- Îhm...Știu și eu? Dacã-ți dorești mult...
- Ei, și dacã nu vine, ce? Am și timp, am și rãbdare. Vine la anul, sau la celãlalt...
Și se ridicã râzând:
- Ce frumoasã-i viața!

Închid ușa în urma lui și mã grãbesc sã notez, ca sã nu uit: "nu trebuie sã ne grãbim sã facem totul în viața asta și nici sã forțãm ordinea lucrurilor."
Am sã scriu asta pe oglindã. Nu se știe când îmi va folosi...