Mă numesc Emanuel și aș locui la Sulina. Probabil că aș fi un fel de pustnic în orașul unde soarele se varsă diminețile din mare în cer și Dunărea în mare mai tot timpul. Aș locui într-o colibă de chirpici în care aș avea o mobilă simplă, făcută de mine cu briceagul. Un pat de lemn acoperit cu stuf, o masă și doar un scaun. Un opaiț cu seu de oaie și fitil de cânepă mi-ar lumina serile lungi de iarnă în care aș sta acolo, cuprins și izolat în ghețuri de restul lumii pentru aproape jumătate de an, și aș scrie pe hârtie veche, cu un creion ascuțit tot cu briceagul că: mă numesc Emanuel și că locuiesc la Sulina.
Serile pescuiesc. Nu cu prietenii. Nu am prieteni deoarece bărbații de aici beau spirt și au bărci. Nu că nu mi-ar plăcea băutura dar eu sunt amețit și când sunt treaz iar pescar profesionist nu sunt deoarece nu-mi place pescuitul cu năvodul și nici nu am barcă ci doar niște cizme lungi până la șold care îmi permit să intru în stufărișul de pe malul Dunării sau în primele valuri de la malul mării.
Plimbările mele sunt lungi. Încep din pragul casei, trec pe lângă biserica cea mare a orașului unde slujește un popă tânăr provenit din București a cărui nevastă, tot din București, îl lasă singur câte șase luni pe an din cauză de iarnă grea și plictiseală cronică; pe lângă farul care nu mai are nici un fel de utilitate, așa cum este, înghițit de-a lungul anilor de orașul care se întinde treptat înspre mare odată cu litoralul; pe lângă unitatea militară, probabil de grăniceri, care păzește o plajă pustie vara și mult mai pustie iarnă și pe care, plimbându-mi picioarele prin apă și căutând scoici, îmi închei plimbarea.
De mâncat mănânc plevușca prinsă de mine însumi, midii, cartofi de pe la puținii țărani care îmi împărtășesc felul de trai din motive doar de ei știute și, câteodată, când aceiași țărani mă iau cu ei ca să prindem porcii sălbăticiți prin deltă, câte o bucată de carne prăjită pe focul din mijlocul casei mele a cărui acoperiș deschis ca o iurtă lasă fumul și miasma cărnii să se piardă aiurea.
Pe Svetlana o cunosc doar din vedere. O văd zilnic lângă poarta casei sale unde odihnește o luntre întoarsă cu pântecele în sus. Stă sprijinită cu coatele pe gard. O basma albastră îi descoperă în parte părul blond împletit în cozi. Are ochi albaștri, fața rotundă și zâmbitoare iar cămașa albă are dantele la mâneci. Niciodată nu am văzut dacă poartă pantaloni sau fustă, gardul e din șipci dese de brad vopsit în verde. Probabil că este lipoveancă și, cum lipovenii trăiesc în stilul lor conservator, probabil că nu am să apuc să discut vreodată cu ea, să ne împrietenim, căsătorim, avem copii și nepoți. Așa că nici de ciorba ei de pește, „trăsnet”, cum spunea Giorgi de la care am aflat și numele ei, nu o să mă apropii vreodată. De aceea o consider un subiect închis pentru mine și niciodată nu voi mai povesti despre ea.
Giorgi, pe numele său adevărat Naum, ar fi fost de loc din Așkelon. Vorbea prost limba română, rostind cuvintele țâțâit și peltic pe deasupra. Dealtfel vorbeam foarte puțin cu el. Ne aruncam câte un salut din pragul caselor, seara, când ieșeam pe treptele de pământ pentru a lua aer și a ne gândi la viața noastră liniștită. Era vecinul meu care m-a ajutat să construiesc pereții între care trăiesc și care seamănă foarte bine cu cei între care locuia el. Ne mai întâlneam și la pescuit dar atunci ne feream unul de altul strunele pentru a nu se încurca unele de altele și treceam unul pe lângă altul doar dând din cap. Odată, când treceam pe lângă coliba sa, prin ușa deschisă, am văzut atârnând de tavan câteva aeromodele artizanale, suspendate nemișcat într-un zbor posibil. O fi fost pilot sau poate doar îi plăcea să zboare. Nu știu cum ajunsese acolo și nici nu am întrebat pe nimeni. L-au găsit grănicerii pe malul mării după ce dispăruse mai bine de o săptămână la un pescuit la copcă.
Pe mine m-au ridicat abia peste o lună. M-au dus la Tulcea și de acolo la București. De la București la Jilava. De acolo la un spital. În rest ce pot să scriu? Casa este așa cum am lăsat-o. Am mai pus pe ici colo câte o mână de stuf pe acoperiș și am rearanjat pietrele vetrei împrăștiate de copiii ce și-au găsit aici loc de joacă. Am făcut altă masă și alt scaun deoarece pe cele vechi nu le-am mai găsit. Aș mai scrie că Svetlana probabil s-a măritat deoarece nu mai este la poartă și că mă numesc Emanuel și locuiesc la Sulina.