2



Hă ! Hă ! Când se trezi cu o mare durere de cap de dimineață, poetul Gujghil nu-și mai amintea deloc că fusese agresat noaptea de confrații săi Picior-de-Porc și Dințișor. "De băut poate că o să mai beau la viața mea, că aia nu, ailaltă nu, atunci de ce visul iepei moderne să mai trăiești ?… Zi și tu dacă nu e așa l... Păi când spun eu... Dar de aurolac sau de făină, să nici să nu mai aud ! De azi nainte mă fac băiat cuminte și ireproșabil, pe cuvântul meu !... De ce te râzi ?" "Râd, râse zglobiu Agripina, că tot așa zicea și tata de dimineață, după fiecare noapte când mă chinuia cu crizele sale cotropitoare, că-l fî dorul de mama. Începând de astăzi, mai ales dacă se întâmpla să fie și zi de luni, îmi schimb radical viața, fetița mea, odorul meu ! Până azi am fost ce am fosț dar de azi înainte voi fi mai mult decât atâț deci cu totul altceva, în măsura în care, luptându-se cu contrariile, acumulările cantitative devin o calitate pură ca rațiunea însăși. Cu alte cuvinte, ziua de azi, începând de la anul, o voi serba ca pe o revoluție a mea proprie, metanoică , când am trecut de la lene oriental-balcanică la eficientizare de tip occidental, de la hoție la cinste, de la viciu la virtute, de 1a murdărie la higienă, de la boală la sănătate, de la un analfabetism de crâșmă la o cultură generală care să-mi dea ghes să mă bag și la concursuri pe bani televizate, de la o concepție despre lume și viață ateist-științifică la adevărata viață spirtuală și așa mai departe, mânca-ți-aș !...
Ìmbrìăcată în rochița purpurie cu bretele, fecioara era atentă să nu dea în foc laptele la pungă, pe care î1 fierbea într-o cratiță de aluminiu înnegrită de jegul bărbătesc.
Picior-de-Porc se trezise primul și, înainte de a pleca la servici, stătuse la coadă cu pensionarii și amărâții pentru el. Însărcinase pe Dințișor cu fiertul, dar ascetul refuzase, având a-și face exercițiile de concentrare înainte de a pleca la rându-i cu treburi : sa-și ia ajutorul de șomaj și niște dobânzi, că la lichidarea combinatului îi dăduseră salariul pe trei ani înainte, ca să nu iasă la blocat căile de transporț ci să se apuce de o afacere pe cont propriu, eventual prin fuzionarea capitalului cu mai mulți, dar el de pe când era fetiță visa să se apuce de asceză, așa că băgase suma pe la bănci, socotind că la minimele sale necesități va putea trăi din dobânzi toată viața, în cel mai rău caz completându-și veniturile prin cerșit sau făcând apel la organizațiile independente de binefacere, sau la fundații de
importexport sau la cele două, trei forțe politice cu autentică, palpabilă, ortodoxă milă de populație, dispuse a da la milogi înainte de a ajunge la putere, nu după, când de fapt datorită la ce
Implementează nici nu mai e nevoie.
Oftând Gujghil se întinsese pe pătura păroasă de pe patul eliberat și se uita la fierbătoarea de lapte cum sta pe lada de bere supraveghind reșoul și sporovăind, I se părea cel puțin curios ca rochița de pe ea să se fi întrupat dintr-o poezie scrisă de el și în același timp fie opacă pentru propria sa privire. Cu toate acestea, el avea pentru vizitatoare sentimente predominant colegiale, presiunea școlii se manifesta cu putere, îi venea să-i propună să rezolve în doi diferite exerciții și probleme sau să facă anumite analize de frază și comentarii la compuneri ale unor scriitori.
La rândul ei, fecioara în roșu îl privea înciudată, căci oricât de pervertită de taică-su și de nea Vodă se dăduse ea că este, în realitate era curată la suflet și anatomic neîncepută. Numai viața aceasta, de confuzie pentru care nu știe să se orienteze, o adusese în stare de debusolare și să umble vagaboandă căutând cu lumânarea să i se întâmple cine știe ce nenorocire, cum s-a întâmplat cu niște fete de la doamna inginer Dovlecel de pe palier, că le-au capturat niște cetățeni îu Gara de Nord și apoi le-au vândut la alții care le-au obligat să se prostitueze vreme îndelungată, abia dintr-o simplă întâmplare, scăpând una din ele și alertând lumea, le eliberase șt pe celelalte, dar tot lumea, dacă intervenea de la început în gară, tragedia celor dornice de libertate captive nu s-ar mai fi produs, însă prima oară se uitase toți la cum țipau ele amenințate cu cuțite, dar nu se băgase nimeni, fiindcă eroi care să se bată cu personaje negative, chiar și din profesionalism, nu vezi decât prin filme, asta fiind și consecința dedublării video a ontologiei stradale, că viața nu e chiar cum o vezi pe micul ecran, trebuie s-o cunoști pe viu, și ca indivizi, și ca gloată, ca să poți spune că ai experiență, adică ai ajuns la punctul culminant unde nu te mai miră nimic, dar absolut nimic dacă este să emiți o judecată de valoare.
"Ce știi tu, poet nenațional, ce e viața ?° mărturisea tăgadă îndoită privirea înnegurată a Agripinei și Gujghil, deși comise ce făcuse fata tot când venea examenul de admitere, dar cu doi ani mai devreme ca ea, nu putea da o replică în sensul că da, uite, fa, de aici până aici e albul, iar de aici încolo-șa e negrul. Fiindcă de când luase viata în piept, din motive strict lirice, că ai lui își permiteau ce să-i dea să mănânce și cu ce să-1 îmbrace, ba îl trimiseseră și în gazdă la oraș, deoarece la școala de la ei din comună pe Călmățui nu se făcea atât de trebuitoarea limbă engleză azi, ci încă tot rusă, cum erau calificatele, care totuși limbă O. N. U. nu se știe dacă nu cumva va reveni în actualitate locală, de atunci talentatul băiat întâlnise oameni și oameni, unii mai răi, alții parcă mai buni, marea nenorocire fiind că nu poți face o delimitare la sigur, să spui, dom'le, ăsta e jigodie, iar ăsta e sfânt, dă-l în mă-sa că e fricos, fiindcă aceeași persoană, când să zici că e sfânt deodată se manifestă jigodia din el !
"Dar Prepelița noastră ce cuponu’ rneu face, s-o fi trezit târziu în dimineața asta ? izbucni el cu impaciență comică. Nu mai vine odată cu mâncarea aia ? Sau cu nările ei de femelă matură a simțit feromonal schimbarea de pe eșichierul găurii noastre de canal ?" "Ce prepeliță visezi, dragă ? se uită sincer îngrijorată la el fugara, deoarece într-adevăr băiatul arăta cam palid, iar ochii săi maronii aveau luciri stranii după excitantele de azi-noapte și după loviturile primite din partea celor mai buni prieteni. Mă Gujghile, deveni ea incomensurabil de serioasă, cu o undă de melancolie în ochii negri ca bitumul încins, voi trăiți cumva cu una de pe-aici din bloc, care coboară la voi după ce pleacă bărbată-su la servici, că are?...Spune-mi care e realitatea, ca să știu să-mi fac bagajele, fiindcă niciodată în viața mea nu mi-a plăcut să încurc pe nimeni, să stau pe capul cuiva sau să deranjez !"
"Ce alocația mea bagaje să-ți faci ?" rânji în sinea sa poetul. Totuși, aflând din gura Agripinei că și Picior-de-Porc, și Dințișor o puseseră pe gânduri cu apropouri stranii pentru niște intelectuali de valoare, dar neînchipuindu-și că ei voiseră de fapt să o alunge de tot ca să nu mai existe ispită, socoti că e mai bine să-i spună tot adevărul, până la enigmaticul punct atomic, atât relativ la ce îi lega pe ei trei cavaleri, cât și cu privire la cum făcuseră rost de apartamentu1 subteran, iar apoi se vârâse, în viața lui, madam Prepeliță, sora doamnei inginer Dovlecel. Þinta finală a discursului fiind a mărturisi prin surprindere dragostea pe care i-o poartă ei, fecioarei în roșu, de pe când începuse să fie vedetă pe la serbări și deja se plimba cu șoferii la volan pe lungile linii de transport preorășenești, dar era prea săracă să o ia vreunul definitiv, cu o singură excepție, lucru de care își luă inima suferindă în dinți să i-1 spună cu prioritate acum în premieră absolută pe țară : “Agripino-Agripino, dacă erai tu mai cuminte și ai fi avut suficient discernământ să apreciezi valoarea reală a poeziilor mele pe care ți le scriam pe atunci, poate că nici eu nu aș fi ajuns în situația de a fi silit pentru ca să fug de la școală ca să fiu un fervent al Bibliotecii Academiei și poate că și tu, având asigurarea unui viitor fără griji lângă mine ca poet nepereche, poate că ai mai fi îndurat să se dea taică-tu la tine un timp până mi-aș fi făcut o situație pe la un organ de presă ori pe la vreunul din partide ca consilier."
"În perspectiva devenirii, își dădu puțin ochii peste cap vădit inspirată Agripina, dacă deschizi fereastra la o poezie cu p mare și te benoclezi la ce e înăuntru ca pentru un furt prin efracție, ochii îți sunt întotdeauna solicitați de imagini epatante, menite ca să impresioneze în mod plăcut pe care lecturează textul. De aceea, în primul moment ți se pare că ai apucat pe Dumnezeu de vreun membru sau că te-ai aranjat la un cot bun, unde poți să bagi mănuța până la cot, profitând de actualul vid legislativ sau de incapacitatea justiției de a ține pasul cu schimbarea, de a face față noilor tehnologii, ea care înainte judeca partidul unic pentru ea, expropriind-o de fapt de orice răspundere în fața zeilor, te simți ca ți cum ai fi complet fascinată și vezi în toate cotloanele textului numai obiecte de preț ca și cum ai fi pătruns în palatul unui bogătaș de prin seriale sau în pagoda vreunui multimiliardar de la noi de azi, însă spre o mare deosebire de acești, la o a doua lecturare, mai de adâncime, până la carton, constați cu o dezamăgire de tip postelectoral că ce te-a pus literalmente cu fundu-n baltă de invidie, poți să faci și tu de fapt la fel, numai să ai curajul deontologiei financiare să îndrăznești să riști să întreprinzi să câștigi..."
"Aoleu, Agripino, se luă cu mâinile de cap Gujghil frigându-se cu lăpticelul fierbințel, te pomenești că scriai și tu încă de pe atunci și eu n-am bănuit nimic, dar absolut nimic, cum s-a întâmplat și cu o colegă de bancă de-a mea. care a venit la școală gravidă până în luna a șaptea și nu m-am prins deloc !…” “Păi dacă ești un nesimțit, cum o să te prinzi ?”
Dura replică a fetei veni peste Gujghil ca un duș rece, târând între ei un ghețar titanic mai dificil de escaladat, cum trebuie să se fi înălțat un ecran de pojghiță și între cititor și eroina Agripina din momentul în care s-a demascat că și ea a scris.
Adevărul este însă că ea era ún talent omnilateral și dacă i se da ca temă să scrie o poezie, ea o scria. Însă cu adevărat poetă ea nu putea să ajungă vreodată, fiindcă abandonând școala nu mai putea să-și desăvârșească studiile superioare de specialitate cerute de această meserie, dacă nu vrem să cădem iarăși în păcatul de a exalta pe același meleag un amatorism pimpant, de tristă și lugubră amintire.
“Și cam ce pixul meu ceramic scriai tu pe-atunci ?” se interesă el cu o superioritate dureroasă deoarece îl supăra un omoplat ciobit de un început de reumatism de cavernă.
“Ce să scriu ? dădu fata din umerii puțin sferici. Ce scriem toți, teme de literatură română !” “Nu și de literatură universală ?" mârâi e1 aprinzându-și pipa și făcând pe naivul de parcă n-ar fi trecut prin aceeași școală și n-ar fi făcut niciodată meditații cu domnul Pedofil. “Ce înțelegi prin literatură universală, Don Quijote ?” îl puse admirabil la punct fata, obișnuită de la matematică să-și definească precis toți termenii unui raționament. “Literatura universală, deveni cinic Gujghil, este literatura călătoriilor prin Univers.” “Păi mă mai întrerupeam eu din teme și mă uitam cu ministrul tineretului la Star Trek !” izbucni reflex Agripina în lacrimi de cristal lichid, fiindu-i pesemne asociat în memoria afectivă și același ministru cu care a plâns împreună la urcarea pe cel mai înalt catarg la Olimpiadă a tricolorului românesc, când o fată ca ea numai că cu ochii albaștri, a câștigat la scrimă.
“De ce plângi tu, Agripino ?” puse Gujghil laba pe ea, mirat ca ciobanul baladesc dar bucuros în sinea sa că dânsa, deși folosea curent personificarea, nu se spurcase la rândul ei la poezie. “Plâng, hohoti fata mai tare, pentru că erau vremi de excepție acele când trăia și mămițica mea și mergea și televizorul, iar acum mama e demult îngropată și uitată de toți la cimitir sub gard, iar televizorul n-a mai avut tata bani să-1 dea la reparat.”
Băiatul avu o sclipire de maturitate, înțelegând că atâta durere este fără leac : dacă trece, trece ea singură de la sine. Așa că se apucă să-și caute adidașii cu gând să iasă prin piață, să vadă ce mai e nou ca puls. Îi gări destul de repede și își băgă picioarele în ei.
Văzâmdu-1 că pleacă și rămâne singură în camera ascunsă unde agonizase teroristul toată iarna până s-a înființat SRI-ul, tânăra fecioară avu o transpirație rece de deznădejde și căzu pe spinare cu genunchii ușor flexați.
Deja cocoțat pe fușteii metalici ai scării de la canal, Gujghil încremeni de atâta perplexitate : dintr-o cutiuță albastră căreia nu-i acordase nici o atenție până atunci, izbucniră violent în aerul cu abur de lăptic al încăperii o mulțime de fluturi albicioși care dădeau târcoale fetei căutând cu insistență instinctivă să i se vâre sub rochița purpurie cu bretele. El rămase momente bune interzis până se dumiri că neavând mămică fetita nu știe ce să facă în această situație. “Lasă și tu măcar unul, dar aruncă-1 pe ălalalt ! o sfătui el. Și spală-te puțin la rigolă !”
Discret, se grăbi să o lase singură, dar pașii nu îl purtară spre piață, cum își planificase, ci spre un părculeț dintre blocurile jupuite unde îi plăcea lui să admire natura și să se reculeagă.
Nu era tolomac și se prinsese instantaneu că tamponașele cu aripioare nu venise Agripina cu ele; ci le întrupaseră din cuvânt azi-noapte Dințișor și cu Picior-de-Porc, cât zăcuse el fără cunoștință sub pat cu spiritul parcă aspirat de un punct atomic.
Îl durea duios că Poezia se purtase cu el ca o neserioasă, acceptând să facă și cu alții ceea ce i se păruse lui până atunci că doar cu el poate să facă.
Așa ni se pare la toți, în definitiv, care scrie.
Era o clasică dimineață de august standard, copt deja, bun de recoltat. Cer alburiu, prăfuit o țâră. Frunze cădeau ici-colo uscate și băiatul avu niște frisoane reminiscente de la consumul de aurolac. I se făcu frică nu cumva în lipsă intrusa iscoditoare să nu-și bage botul în punga lui de sub pat .De fapt, îl apucase o silă matură de tot și de toate, de natură a-l face să o trateze mai bărbătește cu prima ocazie. Asculta tremurul frunzelor îmbătrânite brusc și foșnetul hârtiilor purtate de vânt și glasul propriei sale inimi și ar fi vrut să sfârșească definitiv cu această viață aventuroasă în care nimic nu mai e sigur : prețul uleiului în această criză ivită peste noapte, servici, unitatea forțelor de opoziție, fidelitatea conjugală, rezistența clădirilor la cutremur, gratitudinea copiilor după ce te canonești cu ei...
Da, sunt momente în viață când te apucă un fel de deznădejde chiar dacă ești cât de cât tânăr. Iar consecințele sunt foarte grave, mai ales pentru cei care nu cred nici în Dumnezeu, nici în alte valori. Din acest punct de vedere, Picior-de-Porc și Dințișor erau mai avantajați decât Gujghil.
Ca și cum un primar ar fi tăiat cu drujba plopii din fața sa, i se prăbuși încă o dată speranța că din vâltoarea vieții noastre politice va urca iar pe firmamentul național steaua unui nou Ceaușescu, patriot și internaționalist căruia el ,Gujghil, să-i fie poețelul de curte și mediumul prin care să se efectueze în ambele sensuri comunicația afectivă cu poporul însetat de istorie, dragoste de țară și pace pe o planetă pentru toți.
Se făcu covrig în frunzișul cald și închise ochii, revăzând aievea satul natal, 30 Decembrie 1947, casa părintească, niște pământ arabil în lunca roditoare a Călmățuiului și un intravilan adiacent vetrei satului. Era perfect conștient de drepturile patrimoniale care i se cuvin acolo și îl durea sfâșietor până la dizlocare că frățiorul și surioara sa mai mari îl socoteau ca și mort fără succesori și în planurile lor de fericire socoteau ca al lor și ce i s-ar fi cuvenit lui dacă părinții ar fi murit, fără a sta neam la un loc ca să evalueze lucid dacă pot lucra fără o adevărată politică de subvenții și câte pogoane dețin deja.
Numai că la ambițiile lui de mic, el nu se putea întoarce în sat ca un învins, să-și bată toți joc de impopularitatea lui. Mai ales că alții care tot așa se înstrăinaseră vremelnic, se întorseseră măcar cu mașini vechi, care bune, rele, îți făceai treaba cu ele. Or el nu era capabil deocamdată să revină decât cu cel mult o guriță în plus și aceasta numai în cazul în care s-ar fi dovedit că ar fi fost vorba de ceva mai serios între el și Agripina. Ca să nu mai vorbim că el nu avea nici armata, pe care o culpabiliza ades, făcută, iar Agripina era săracă, n-avea zestre decât rochița purpurie și desuurile, ceea ce mai mult ca sigur ar fi creat probleme de acomodare între ea și mă-sa. Nu, nu se putea întoarce oricum în satul său natal !
În iarbă, o vrăbiuță găsi un gândăcel de smarald și altele din același stol vă-zură, așa că se repeziră asupra ei dând cu ciocul până i-l luară și, din jocul de putere, el își schimbă de mai multe ori beneficiara. Apoi ciripitul acestei specii gureșe, cenușii și rezistente la rigorile ier-nii românești, continuă cu veselie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
De departe, se auzi o alarmă de mașină de poliție migrând vesel dinspre est către vest.
O cățea cenușie cu păr scurt, tărcată alb și maroniu, prevăzută cu urechi întrebător de mari, făcu larmă prin frunziș apropiindu-se ca să se gudure pe lângă poet, ca pe lângă un tiran sângeros. De sub codiță îi ieșiseră la aer niște mucoase negre cam cum au și iepele, conținând ceva care putea fi un prim cățeluș de fătat. Un in-stinct sigur o îndreptase către om, numai că nu găsise omul potrivit. Gujghil, cătrănit cum era, tot pe probleme de planning, avu un prim imbold de a-i trage un șut cu adidasul său spart, dar când văzu prolapsul ăla îngrozitor pentru un băiat, preferă să se care de acolo. Ea îl însoți un timp, până când, dezamăgită, zise aproape blestemând ca o bă-trână cerșetoare că regula-l-aș pe cine știu eu, apoi plecă să se alinte la o familie cu mulți copii care venise în parc și tăiase o bancă, făcând-o surcele ca să aibă cu ce se încălzi la iarnă, iar acum stăteau toți la umbră, se odihneau și mâncau pâine cu margarină galbenă, doar adulții având și niște lichior verde.
Dinspre îndepărtatul bulevard se auziră mașini grele de pompieri cu alarmă ca de război, migrând vesel dinspre est către vest.
Pe străduța de până-n piață cineva legase de un stâlp de iluminat public o frânghie în scopul ca cine mai vine la coadă la ulei să-și bage capătul de la ea prin urechile de la sacoșă. În modul acesta elegant era eliminată orice posibilitate ca persoane mai leneșe dar înfigărețe, care s-au sculat mai târziu, să apuce să ia mai înaintea la tocmai la cine a venit mai devreme, fiindcă la capul ălalalt sacoșele se umpleau în ordinea cin-stită. Era una dintre cele mai reușite inițiative ale maselor largi popu-lare întru a se asigura corectitudinea cozii ca o închidere ce nu se deschide, în vremuri când produse de-ale gurii esențiale, aveai bani dar nu se găseau, nu ca de când a ve-nit ăștia, că este, dar ce folos, că stai și te uiți la ele hipnotizat, fiindcă trebuie să te chibzuiești de la o zi la alta ca să decizi ce îți poți permite, ce nu, act care este și el un mod de a reflecta.
Sistemul, își aminti poetul că nu trebuie uitat nimic, era mai bun chiar și decât ăla cu lista citită din oră în oră, care avea dezavantajul că cine o întocmea primul trecea pe toți cunoscuții, iar cetățenii mai recalcitranți sau constituiți pe gașcă de etnie se făcea că rupe lista dacă nu le conve-nea lor, declanșând busculade de care profitau luând în locul la câte u-nul care poate că a stat toată noaptea în ger și nedormit, și îmbolnăvit, și fără să apuce !
Văzând atâta pensionărime, principala categorie socială exterminată de Revoluția Română, care ca orice revoluție trebuia să extermine ceva de domeniul trecutului, Gujghil își miji ochii ca un cotoi, de efortul de a proiecta traseul pentru cerșit. Avea să se strecoare printre sfoara cu sacoșe cu sticle goale și gardul de la atelierul auto de care se rezema populația așezată pe scăunele, mai gureșă și mai cenușie decât vrăbiuțele pe care le văzuse a-dineauri în părculeț.
Totodată, Gujghil se făcu mic de statură ca un pici de șapte-opt a-nișori, cu muci alb-opalescenți la nas și cu pete de funingine pe mâini și pe frunte. Din buzunarul de la blugii rău cârpiți scoase o șăpcuță portocalie și jegoasă de șoim al patriei, știind bine ce efect benefic are ea asupra cetățenilor care își mai amintesc ce copilărie fericită duceau copiii înainte, aflați mereu în centrul atenției Partidului, întâi șoimi, apoi pionieri, pe urmă uteciști și, în fine, care merita doar, membri cu drepturi depline, dar și cu obligația de a respecta un cod al eticii și echității, al normelor de viață și de muncă ale comuniștilor.
Dinspre marele bulevard se auziră vesele urlete de ambulanță, tre-când stereofonic dinspre est către vest.
Precum cine e băiat deștept și vrea să i se ia în serios de către gloată un mesaj politic sau publicitar, îl face sandviș cu două știri apocaliptice, tot așa și poetul Gujghil gândi, înainte de a-i face pe cetățeni mai receptivi la cerșetoria lui. El își dădu seama că persoanele care sporovăiau în aș-teptarea mașinii care urma să aducă uleiul de la fabrică mai ieftin decât cel la sticlă de plastic cu preț dictat de monopoliști, trebuie să fi reținut ele măcar inconștient că dinspre îndepărtatul bulevard s-a auzit mai întâi poliție, apoi pompieri și într-un târziu, de fapt acum recent, chiar și salvarea, care orice pensionar știe că nu se urnește cu una cu două. De aceea, precum vultanul dintre păsările fermierului alege pe cea mai grasă, tot așa începu și el cu cerșitul de la o doamnă cu fustă albă și jachetă roză lungă și părul alb, care ai fi zis că e des-tul de înstărită și că avea de unde da câteva hârtii în plus, cât cereau angrosiștii plusvaloare la litrul de ulei anticipând măririle de salarii promise de guvern și calculând ei că populația își poate permite să-și conserve etern amărâtul standard de viață și să dea orice creștere de venit pe indispensabilul lichid, de culoarea urinii perfecte, observa poetul, ca dealtfel și pe alte produse care se vor scumpi negreșit, Agripino, pe baza efectului de lanț.
Spre deziluzia sa, când ajunse cu palma întinsă lângă scăunașul ei, Gujghil o auzi plângându-se vecinei de coadă cu care nu se mai văzuse de mult până la acest prilej, că la cât e o ro-chie de mireasă modestă în ziua de azi, i-ar trebui să pună deoparte, intactă, pensia pe trei ani, și că în genere cât de greu este ca niște tineri însurăței să mai plece astăzi în viață de la lingură, adică neajutați de părinți. De aceea, poate că situația se va înrăutăți în viitor și mai rău, fiindcă nemainăscându-se tineret activ, cine o să mai muncească să întrețină social pe care nu mai poate munci?
Faptul că o rochie de mireasă vine la peste 1000 de dolari și că o pensie poate fi de sub 30 de dolari îl trăsni în moalele capului pe co-pil, căci se prăbușea orice vis de a face nuntă cu daruri la localul “Cor-nul Abundenței”, al primarului din satul său natal, 30 Decembrie 1947, din ini-ma Bărăganului.
Efortul de a gândi în timp ce cerșea lângă solida doamnă în alb, îi dădea, ca orice efort de a gândi de către persoane nerecunoscute de so-cietate ca având treabă cu gândirea, o expresie de o handicapețe rară.
La rândul ei, femeia de la coadă strânse mai bine portofelul în pal-ma asudată și se uită fioros la el, ca Abundența, vaca primarului din satul 30 Decembrie, fostă recordmenă la cât lapte muls la o singură ședință și medaliată la desființatul colhoz, o pupase până și ministrul.
Nu Abundența, ci ambulanța mugea tocmai atunci mai tare pe bulevard și Gujghil, ară-tând cu capul într-acolo și schimonosindu-și botul în fel și chip, ar-ticulă cu mare greutate : “A luat foc fabrica de ulei de floarea-soare-lui Salata !!!”
Adevărul în gura copiilor și a nebunilor !
“Tulai ! C-o luat foc foabrica tocmai amu !” se trase cu degetele încleștate de părul proaspăt revitalizat prin șamponare biata femeie pensionară. Cum avea voce groasă și pătrunzătoare, fă-cură după decodare și alți cetățeni conexiunea cu ce sunete mai auziseră, de poliție și de pompieri. Dar Gujghil, care deviza familiei sale era că să nu te tră-iască viața pe tine, ci s-o trăiești tu pe ea, cum au făcut și străbuneii, nici nu mai era prin preajmă, pentru ca dacă vreun sceptic întrebând suplimentar, baba să nu poată arăta că spuse copilul ăsta al străzii, ceea ce lumea văzându-l ar fi avut îndoieli.
E1 fugi cât îl ținură piciorușele desculțe, cu unghii negre netăiate și cu călcâie roze, pline de crăpături, în celălalt capăt al șirului de cetățeni. Acolo se afla un bătrânel pe care îl căuta moartea pe-acasă, dar i se făcuse și lui dor de o coadă, deși așa cum anticipase și poe-tul, nu auzea prea bine, fiind totuși o ființă umană curioasă, încât puse tocmai ștrengarului întrebare că ce urlă, dom’ le, femeia aia ca din gură de șarpe, i-au tăiet cu lămuța poșeta din chele di crocodil ? și primi ca răspuns de la drăcosul de copil cum că nu mai vine la noi la piață nici o mașină de ulei, fiindcă între timp guvernul a lichidat fabrica cu scopul ascuns de a importa ceea ce ulei prisosește europenilor sau li s-a depreciat, iar munci-torii s-au baricadat în ea de aseară și acolo se dau acum lupte grele !
Imediat tovarășul bătrân înțelese cum stau lucrurile cu roata istoriei și începu să lămurească gloata despre cum trebuie văzute și înțelese evenimentele. Operațiile de la fabrică, împotriva clasei muncitoare, care merge în pa-radis, sunt conduse de ăla, de occidentalul, de satanistul,de capitalistul de la Fondul Monetar Internațional, reprezen-tant al intereselor retrograde ale oligarhiei financiare aflate în cârdășie cu ciocoii vechi și noi de pe meleag, care vinde țara, iar eu personal înainte, de exemplu, am dat cu semnătura mea cel puțin cinci mii de apartamente făcute de Par-tid pentru tineretul revoluționar. Eu, frați români, să-mi moară toată familia dacă am vreun motiv ascuns să-l regret pe întâiul nostru președinte, fiindcă am făcut și pușcărie din cauza lui, eu am fost dizident economic, ca să zic așa, dar ce era al lui era, dom’ le, că evita importurile și producea în țară tot ce se putea produce de către harnicii și competenții noștri muncitori, că avem cea mai calificată și mai ieftină mână de lucru din toată Europa, însă este o inadmisibilă subminare a economiei naționale să lichidezi întreprinderi sub pretextul idiot că nu sunt rentabile, când și într-un apartament sunt atâtea lucruri care zici că nu mai sunt de trebuință, dar nu te înduri de ele ca să le dai la gunoi...
Așa fermecător vorbea bărbatul acela, că mulțimea adunată la coadă la ulei îi sorbea cuvintele din gură, iar Gujghil simțind-o că se pretează, începu să cerșească metodic, luând-o de la un cap spre celălalt, de la persoană la persoană, stăruitor de parcă ar fi completat un borderou, o listă de semnături de protest la adresa guvernului care scumpește prețurile prin lichida-rea fabricilor de ulei viabile și favorizarea angrosiștilor importa-tori. Trecu astfel de-a lungul frânghiei de la ultima sacoșă până la prima, sfârșind tocmai la timp, înainte ca cetățenii să redevină nere-ceptivi, căci alte servicii de informații ale cozii arătară că n-a luat foc nici o fabrică, ci un depozit de carte de bibliotecă, dar că totuși nu mai vine șoferul cu a doua cursă, fiindcă a întâlnit pe drum niște privatizați și le-a dat lor toată marfa, absolut pe toată, degeaba mai stăm !
La o primă estimare, strânsese cam cât un salariu de cadru didactic sau de medic, era orb de bucurie când trecu prin gangul răcoros spre canal să se bucure și Agripina de cât îți poate ieși într-o singură zi, da-că te pricepi la psihologia gloatei și știi cum s-o iei pe coarda apo-caliptică.
Tocmai când se aștepta mai puțin, precum mieluțul care zburdă pe i-mașul fericirii, o umbră mare și grea căzu din slava cerului asupra sa, plesnindu-l dureros și cinic după ceafă cu o labă grea, ale cărei dege-te de oțel strânseră apoi cu cruzime arterele și venele sufocând sufle-tul poetului prins cerșetor. “De câte ori ți-am spus, mă animalule, urlă șoptit și stropind de furie sălbaticul Vodă, să nu mai activezi în partea de sud-vest a pieții, că nu e sectorul tău prestabilit ? Mă, te bag în pământ de țăran prost dacă nu înțelegi că la oraș totul e cu socoteală și dinainte îm-părțit și repartizat ! Scoate banii imediat, tu-ți astăzi și în zilele nelucrătoare trezoreria mă-tii, și dacă te mai prind prin părțile astea, te sparg cu bătaia sau pun pe alt membru activ al fundației să se ocupe de pielicica ta…”
Matur, trecut prin școala vieții, copilul pricepu că există instituții structuri, texte, o vie activitate, nu însă și justiție în sensul o-riginar al termenului, acela de dreptate pe pământ oriunde și în orice moment. Băgă mânuța neagră cu crăpături râioase în buzunarul drept al pantalonului și scoase feoștolocul de bancnote jegoase, pe care sălbaticul Vodă îl înhăță și îl trecu în caseta diplomat cu cifru într-o clipită. Apoi își rânji dinții de aur : ”Alții nu mai ai ?” ”Nu mai am, declară senin copilul, înălțând o privire curată și scoțând afară căptușeala soioasă a buzunarului drept. Dacă aș mai avea, aș spune, fiindcă mă încred în simțul de dreptate pe care dumneavoastră, ca lider, îl posedați !” “Zi să moară mă--ta că nu mai ai !” trecu peste lingușeli nea Vodă. ”Să moară, dacă mai am !” admise fără ezitare băiatul, scoțând în același timp din buzunarul stâng un pumn de monezi netrebuincioase. ”Deci ne-am înțeles !” hotărî fiorosul întreprinzător, înapoind copilului o singură bancnotă și grăbindu-se să se care, fiindcă ceva mai încolo se opriseră doi cetățeni, care în nici un caz n-ar fi intervenit, dar se uitau. ”Pe Agripina, puiule, dacă te mai lovești de ea, mai zise depărtându-se, comunică-i din partea mea că să mă caute, c-o sparg cu bătaia când o scoate capul de unde s-a ascuns ca struțul !”
Gujghil promise din cap și se întoarse spre piață, pipăindu-și cea-fa învinețită ca la morți, felicitându-se pentru inspirația de a vârî în sân hâr-tiile mai mari, pe toată perioada cerșitului, nu fiindcă s-ar fi aștep-tat la o impozitare, ci doar așa, din instinct.
Merse întâi la pâine, să schimbe mărunțișul metalic pe bancnote, și constată eu neplăcere că nea Vodă stăpânea vizibil și aici, plasând o bătrână, de o murdărie înfiorătoare pentru orice detergent, chiar unde se da restul și omul, de-venit maleabil prin cumpărarea la ce semnifică creștin pâinica, dă din jenă. I se făcu frică să nu fie turnat de babă și să nu-i ceară sălbaticul Vodă data viitoare și monedele gata preschimbate în hârtii, așa că se duse să rezolve la un aprozar.
Pe urmă, se uită cu plăcere scriitoricească la lume, cum târguia ea, furnicând de colo până colo, comparând cu ajutorul creierului prețurile și constatând cu părere de rău că nu e-xistă concurență liberală sadea, că negustorii printr-un mecanism de forță sau prin altul se cartelează, se înțeleg, dau toți sau aproape toți același produs la același preț și, precum într-o economie bolșevică întreprinderea renta-bilă întreține pe cea falimentară, tot așa și aici, negustorul mai harnic sau mai isteț, care ar putea câștiga mai mult vânzând cel mai ieftin și deci cea mai mare cantitate, acceptă să-și lege soarta și profitul de a celui prost și leneș, dar rapace, poate și dominant ca număr de exem-plare, automat coalizate, cum se întâmplă întotdeauna cu mediocritățile împotriva meritului, fiind aici și vina guvernanților, Agripino, că nu face sau nu aplică legi de purificare de lepre de orice fel a comerțului, ca să nu mai existe decât care respectă higiena și libera concurență, ba poate chiar și conduita civilizată. Acu fetița asta frumușică și cu ochi cu gene lungi, de ce s-o fi uitând ea cu silă la mine, mânca-ți-aș, din moment ce arăt că am bani cu ce să cumpăr un spray pentru gagică, să miroasă și ea mai sportiv ?
Vânzătoarea însă, oricâte zâmbete îi arătă micul poet, nu admise ca valabilă lozinca clientul nostru, stăpânul nostru, nu răspunse cu alt zâmbet la fel, și drept pedeapsă, Gujghil, care tocmai fusese la rândul lui regulat de altă ființă umană, lovi necruțător, strecurând fulgerător în mânecă un lady speed stick de culoare roz. Mai încolo, de la o femeie de treabă căreia îi murise un chiriaș, primi în dar o batistă, iar de la un mocan roșu la față, două pere la fel de roșii peste un smalț verde. Deși n-avea ce face cu ea, dar revoltat de prețul țipător de înalt la care era vândută, reuși să șterpelească și o lămâie, pe care tot mirosind-o își dădu seama totuși că are virtuți exotice și că în combinație cu aurolacul te poate stimula la viziuni. Se îndreptă spre compartimentul pepeni al pieții și uitându-se într-un coș de gunoi, de care se și ținea amețit de un fel de foame, avu ciu-data revelație că n-ar trebui să-i mai cumpere pe bani nimic Agripinei, fiindcă oricum, ce-i trebuie poate fi procurat lesne prin tehnologia întrupării din cuvânt ! Dimpotrivă, este indicat să fie puși banii deoparte, buluciți mie cu mie până la sume minime acceptabile de bănci, apoi date lui Dințișor să constituie depozite, ca să poată ulterior să aibă și el din ce trăi autonom numai din dobânzi, liber să se inspire și să scrie versuri nemuritoare, scăpând astfel de la o posibilă extincție limba noastră cea română, știut fiind că într-o lume tot mai americanizată nu vor supraviețui decât limbile care vor mai trezi emoții estetice prin poezia - de orice fel ! - îngropată ca pe o dragă tovarășă de viață direct în ele.
“Agripina mé cu aluniță, ‘ai cântă bine din guriță !” fredona el medita-bund, pentru a încremeni intempestiv cu gura larg căscată.
Între o tarabă expunând adi-dași alb-negri și o alta cu mărunțișuri evantaizate ca gamă de la superglu lipicios la be-curi pe neîncercate, stătea statuar în rochița ei purpurie cu bretele și se uita la el cu reproș tragic, condensat în ochii negri și lăcrămoși ca murele, fetița ce se re-fugiase la ei în canal, orfana cea urgisită episodic de aproape toți.
Psalmodia și ea sau mai bine zis buzele ei șopteau și auzea numai el că “Măi bădiță de pe grui, asta-i țara nimănui, măi, măi !”, exercitând presiuni asupra spiritului său să se întrebe dacă în acest moment nu există cumva două Agripine, una fierbând încă lapte pe reșoul din peșteră și alta întrupată din cuvânt la piață, chiar de el însuși, între compartimentul tejghetari și compartimentul pepenari. Spaima cea mare fiind legată de fapt de fiabi-litatea rochiței purpurii, care fusese țesută din cuvinte și s-ar fi putut s-o lase pe fetiță în pielea ei fină goală în mijlocul la atâta lume urâtă, ne-având Gujghil de unde să știe dacă nebuna și-o fi pus sau nu toate desuurile pe ea ! Exista pericolul real al unui scandal de proporții, cu atâta pre-să mișunând pe la dughene ca să informeze puterea instalată despre cum apreciază populația capacitatea gu-vernului de a o proteja de tentativa hrăpăreață a anumitor afaceriști de a pune laba pe adaosul ce creștea din partea puterii la salarii și la pensii, printr-o calculată explozie de prețuri, întâi la ulei și apoi la zahăr și pe urmă la alte produse de bază, după care fără doar și poate că aveau să se ia și țăranii liber-producători tocmai acum când vine aprovizionarea de iarnă, vitală pentru care este chibzuit și în genere pentru ăla care își permite, fiindcă în ziua de azi s-a ajuns și până acolo că să fii de fapt înțelept, dar să nu mai dispui oricât te-ai restrânge de cu ce să acoperi financiar investiții dintre cele mai banale, care înainte în nici un caz nu erau o problemă, de la stocul de cartofi și murături până la unele reparații casnice, cum ar fi chituitul la gea-muri ce mai mărește din căldură, fiind de realizat că oricum se va da mai puțină, anticipându-se de către experți creșterea rușinoasă a incapacității de plată, Agripino, ca un atribut al unor tot mai largi categorii de populație !
Gujghil făcu raționând economic efortul de a deveni mai înalt și îmbrăcat cu niște pantaloni de doc alb și cu o cămașă chinezească cu mânecă scurtă bleu, iar în picioare avea niște espadrile gri. Totul foarte curat, iar el era cu un bronz mișto pe piele, ca și cum ar fi scăpat de câteva zile din armată sau ar fi fost pe la mare, ceea ce iarăși îți impunea un res-pect ca față de unul care are bani de își permite niște chestii.
O luă pe Agripina pe după umeri protector ca un Superman și decolă cu ea din mulțime spre păr-culeț, sărutând-o des și insistent până aterizară pe o bancă de la care lipsea o parte din bârne, dar îți puteai face totuși treaba cu ea, când pe jos nu sta nimeni de mizerii și mai erau și furnici.
Pe lăculeț, vântul crea tot felul de vălurele cum e și viața, care când te saltă în sus, când te coboară înapoi de unde ai plecat. in cazul vieții, ceea ce decide totul fiind Norocul, care ca atare există întot-deauna, dar nu suntem toți conștienți de el și cel mai adesea ne scapă până și conștientizarea că ce resimțim este însăși Fericirea. Iată de ce cine își permite consultă pe specialiști, află de starea no-rocului său și exploatează șansa până în pânzele albe, izbutind să-și păstreze astfel visul de dor complet intact !
Cei doi îndrăgostiți se simțeau puțin stânjeniți, puțin străini, pen-tru că una era să se pipăie cu privirea în lumina de celular a becului pătat de muște din bârlogul de la colțul cotiturii și alta să stea atât de aproape unul de altul în lumina solară, puternică, orbitoare, asemănătoare unui blitz care dez-văluie totul, totul.
Era momentul astral prin care trecem toți, acela al atestării unor compe-tențe de comunicare prin performanțele realizate.
Gujghil avu maturitatea de a intui că a sosit clipa sacră să-i stâr-nească elevei interesul pentru ceea ce constituie corolarul cunoștin-țelor de limbă : sintaxa frazei, corespondența între propoziție și frază, felul propozițiilor subordonate. Bun psihopedaglog, el începu totuși de departe, ca să n-o dezguste, și anume de la lectura literară.
“Știi tu, zise strângând-o melancolic de mânuța rece și sinceră, să selectezi și să comentezi fapte, întâmplări, atitudini semnificative ca-re definesc fizionomia personajelor literare dintr-o operă epică ?”
Ea, încurcată, își potrivi cu stângăcie întâi tivul de la rochița roșie, că se răsucise ca o propunere indecentă. Apoi răspunse îmbufnată printr-o contraîntrebare : ”Da' tu, Gujghile, ești în stare să interpretezi semnificația unor titluri de opere, a finalurilor unor narațiuni, în genere să prezinți semnificația de an-samblu a unei opere literare pe baza elementelor de conținut și de limbaj artistic ?” “Uneori da, alteori nu !” surâse el evaziv, dându-i fetei impresia greșită că a prins frică retractilă de ea. ”Fiindcă dacă ajungi, continuă Agripina uitându-se-n cer, să înțelegi că există semnificații în operele lite-rare care nu sunt altceva decât niște reflexe ale realului, atunci le vei descoperi și în viață, devenind înțelept... înțelept… din ce în ce mai înțelept, pe măsură ce înaintezi în vârstă și vizionezi tot mai multe întâmplări, evenimente rușinoase, situații limită...” “După cum, observă căscând cu poftă băiatul, deprinderea de a caracteriza personaje ne învață să ne cunoaștem mai nuanțat prietenii, colegii de serviciu, vecinii, rudele mai mult sau mai puțin apropriate, cărora trebuie să le analizăm faptele, mediul de viață, limbajul predilect, modul în care se autoevaluează ele însele, părerile altor personaje despre ele sau ale autorului însuși...” “Ha-ha ! Te-am avut ! râse ca o pescăriță voievodală Agripina, lăbărțându-și buzele ei mari și subțiri. Cine oare e autorul la colegii și prietenii noș-tri, la vecini, la eroii micului ecran cu care conviețuim, la rudele noastre chiar ?” “Dumnezeu, cine morții mă-tii vrei să fie ?” se enervă bărbătește poetul, nu prea convins el însuși de propriul său răspuns la această fundamentală întrebare încuietoare, căreia orice replică i-ai da, nu se poate să nu emiți un aforism remarcabil ! ”Dacă ar fi Dumnezeu, surâse ea reflex, serioasă și enigmatică, atunci n-am mai avea de a face decât cu oameni civilizați și înțelegători cu minorele, Gujghile, or lucrurile nu stau deloc așa…”
Pe fondul cam somnambulic al luminii tomnatice, un motodeltaplan ara cerul încolo și încoace, făcând reclamă pentru o expoziție de pro-duse de larg consum.
Dacă ai timp sau ești prin partea locului, te duci, intri, vizitezi, dacă nu, nu, îți vezi de treburile tale, nu se merită să mergi doar pentru a-ți spăla ochii ca la muzeu și să te și amărăști de neputință.
“Nu m-aș încumeta să disec vreodată o operă literară, tresări pe ne-așteptate tânărul Superman. Aș găsi doar propoziții coordonate, copulative, disjunctive, adversative, conclusive... și propoziții subordonate subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte și diferite tipuri de propoziții circumstanțiale : de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condițională și consecutivă.” “Ai uitat una !” îl urmări atentă, pe degete, fata. ”Și concesivă !” reveni el după un in-tens efort recapitulativ și nu se mai putu abține să n-o pupe pentru cât de atentă fusese cu el.
Dintr-un tufiș nu prea îndepărtat se auziră scheunând dulceag că-ței fără de vedere, proaspăt expulzați în arcanele existentului. Mai aproape, în iarba uscată și ra-ră, două coțofene tărcate și obraznice, însetate de a trăi, își disputau niște piei ciudate, negre, subțiri, băloase, pline de cheaguri de sânge, pesemne niș-te resturi foarte hrănitoare, de placentă de la cățeaua încă suferindă dar fericită că a scăpat de naștere fără vreo cheltuială.
“Știi, nu știu, șopti Agripina visătoare, apucându-se de o margine a rochiței și frecând-o între degete ca pentru a-i confirma realitatea, uneori am impresia deloc reconfortantă că cu însumi sunt alcătuită din astfel de propoziții, simple sau dezvoltate... O grămadă de propoziții, ca un mușuroi de frunze din astea uscate, doar că integrate sistemic !”
Era multă melancolie în ce spunea fata și Gujghil, de frica decon-spirării tehnologiei întrupării din cuvânt a anumitor veșminte, hotărî să-i închidă mai repede gura cu ceva și îi oferi una din cele două pere mari, verzi cu pete roșii, zemoase și dulci.
Mâncară cu poftă tânără, dar în tăcere, timp în care el se răzgândi : de ce ar ezita să dezvăluie fecioarei calitatea sa de a fi Demiurgul, când nici zeii când fac oameni nu își reprimă plăcerea de a le atrage cu orice prilej acestora atenția că să nu și-o ia mare în cap, fiindcă sunt nu ființe originar indepen-dente, ci produsele, cu tot ce implică prozaic acest cuvânt, finite ale unei anumite activități divine, deobicei de simplă modelare din lut.
“Cum dintotdeauna m-am simțit poet, vorbi Gujghil ca pentru sine, de câte ori iubesc o fată în așa fel încât ajung și să fac poezii reduta-bile și cantabile pentru ea, am până la urmă funambulescul sentiment că ea nu există prin propria sa cărniță, ci e doar o proiecție a cuvintelor mele potrivite cu măiestrie să rimeze unul cu altul și să exprime principalele două senti-mente posibile teoretic, unul al ființei umane și al doilea al ființei naționale, dragostea și respectiv iar dragostea, dar de țară...” “Adică se înroși puțin Agripina, vrei să spui că ai despre mine percepția că aș fi numai o fa-tă de cuvinte și că nu-mi iubesc ca una în carne și oase țara de pământ, care strigă la mine, în calitate de femeie totală, că vrea să-i dăruiesc soldați ?” “Da, iubito, se înroși Gujghil siderat de penetranța ei ca de Hermes în subsolurile sintagmei fetei de cuvinte, nădușind până la rădăcinile galbene ale părului său, și eu am uneori straniul sentiment că obiectul care polarizează cel mai mult interesele ființei mele este o entitate aterestră și cumva paranormală, pe care o percep precum pe meduzele din apa sărată a mării, mare primordială pe care a-nul acesta populația care se ducea înainte n-a mai văzut-o decât da-torită canalelor teve care are milă de cetățeni și le-a vânturat pe la nas valuri-le în emisiuni live foarte gustate... Tot așa și eu, Agripino, te vizionez de foarte departe, din infinitul stelist și nu pot, orbit de atâția luce-feri, să mă mai întind pe nisipul cald și mătăsos, nici să-mi cufund frun-tea mea, îngreunată de câte griji am cu politica minorităților agitate, în vâltoarea neagră a pletelor tale atât de lungi încât coaforul, dacă te-ai duce cu un regizor la el, precum un gâde din vechime ar da cu foarfecele de pământ, și-ar descheia halatul cu ecuson de plastic și, pără-sind cu grăbire unitatea de deservire, ar zbiera de departe : domnilor, eu un asemenea păr ca din pădurea adormită, nu tai, să-mi bag picioarele dacă fac mișto, pe bune nu-l scurtez !”
“În ce să-și bage, mă, picioarele ?” ceru precizări Agripina după o lungă pauză de gândire.
“Nu în părul tău, ci în mă-sa !” se enervă băiatul, exhaustiv șucărit că pe domnișoara de lângă el de pe bancă o interesa mai mult în ce-și bagă pi-cioarele coaforul decât ocolita sa, de poet universal declarație de dragoste.
La acea parcă margine de oraș, căci blocurile jupuite erau mascate de copaci descompletați, bieții doi copii fugiți de acasă aveau sentimentul copleși-tor că un fel de apocalips s-a și produs, că ceilalți locuitori au și fost exterminați deja și că au rămas ca o consecință a genocidului în sute de mii de apartamente o mulțime de obiecte de dat de pomană, însă din nefericire nu mai aveai nici cui să le dai !
Tocmai acest sentiment că au rămas doar ei doi în tot municipiul îl făcu pe băiat bun psiholog de linie fierbinte. El înțelese că domnișoara are o jenă, nu poate din orgoliu feminin specific să recunoască vulnerabilitatea ei amoroasă fără să facă unele nazuri, care dealtfel îi sporesc grația și eleganța, ca la un vin de calitate care se învechește în propria-i sticlă delicată ca o corolă sau ca la un pachet de țigări, ieftine ca pentru client autohton, care se scu-tură în propriul pachet.
Hotărî în sinea sa să se poarte mai cu hotărâre și scoase din buzu-nar deodorantul uscat roz pe care îl șterpelise special pentru ea ca s-o excite să-l studieze amețită și să-i sară de gât ca în calupurile publicitare.
“Eu și așa miros frumos în mod natural !” protestă discipola lui nea Vodă, sincer emoționată că amărâtul de Gujghil a putut cheltui pentru ea atâția bani cerșiți cu greu, când putea să--și ia cu ei vreo sticlă de udeală, iar în ce privește ce ar fi fost de așteptat orizontal de la sinecdoca ei, putea să obțină el și pe de-a moaca, datorită găzduirii generoase, în armonie cu ospitalitatea noastră tradițională, și poate cu o dobândă de natură sentimentală, deoarece se purtase cu ea nu ca cu o mică curvă silită să se prostitu-eze de către o societate strâmb întocmită pe perioada de tranziție de la ce-va către cu totul altceva, ci ca cu o autentică ființă umană cu drepturi depline la respect și la oferte concrete, prezentate în ambalaje de o rară gingășie.
Îl sărută țocăit pe amândoi obrajii, cu deplin respect și cea mai caldă și fierbinte din inimă recunoștință, la care el, puțin buimăcit de întorsătura gravă pe care o lua situația, răspunse cu un apăsat schimb de plenare și amplu spiritualizate senzații de contact buză pe buză ca-n filme
de iubire, până când se porniră amândoi să gâfâie din lipsă de oxigen.
De pe marele bulevard se auzi paradisiac, ca prin somn closetul vecinului, alarmă de poliție venind de la vest către est, probabil că se întorcea hămesit la birouri cortegiul care trecuse mai de dimineață în direcția exact contrară.
“Acum mai poți susține că sunt o emanație a versurilor tale bune de conservat în punctul atomic ?” zâmbi alintându-se cm plăcere cam trecuțică tânăra puberă.
“Nu, nu, nu, nuuu...” bolborosi Gujghil, resimțindu-și tot mai enigmatic vinovăția în fluxul cel misterios al spiritului său întunericit și dedat răvășirii ca de către o intempestivă tornadă.
Ambii începură să numere pe degete sărutările pe care și le mai dădură în lumina de bolid, incandescent dar relativ static, a Soarelui nos-tru, care și-a pierdut de mult tinerețea, tot slujind pe la unii și pe la alții, uitându-se cu jind la plăcerile lor și resemnându-se a specula că nici contemplația pură nu e de lepădat.
“Știi tu, Agripino, gângăvi poetul uitându-se cu invidie la degetele ei ne-muncite ca ale unei prințese întreținute din sudoarea poporului, ai tu în softul tău capacități și deprinderi să e-fectuezi corect și creativ operații cu polinoame de o nedeterminată și să te pronunți asupra gradului sumei, produsului și al câtului a două polinoame fără a mai face calculele ?” “Da' de ce papucii mei să nu știu ? protestă fata in-dignată de atâta scepticism calificativ cu nuanțe misogine. Află tu, Gujghile, că mă simt în stare să abordez toate itemurile concepute pe baza programelor în vi-goare indiferent de gradele de dificultate pe care le au baremele de evaluare : minim, mediu și superior... Dimpotrivă, ce mi-e mie frică mi-e că domnia ta, ca poet nu ești în atare nici de aplicații simple, cum ar fi să aplici corect formulele pentru calculul ariei și volumului cor-purilor studiate : prisma patrulateră regulată, cubul, prisma triunghiulară regulată, piramida regulată cu baza triunghi echilateral sau pătrat, trunchiul de piramidă regulată...” “Mda, da-da-daaa, toate regulate !” mâ-râi a silă Gujghil, ciupind-o adânc pe fată. ”Nu-nu-nuuu ! se gâdilă ea. Mai ai și cilindrul circular drept, conul circular drept, trunchiul de con circular drept și, și, șiiii… și sfe-ra !!!” “Sincer să fiu, mărturisi băiatul, după ce reveniră la prozaicul parcului ca picați dintr-un punct atomic, eu am uitat până și for-mulele de calcul prescurtat, pe care le știam cândva ca pe apă... Dar ce să-i faci, dacă n-am mai lucrat cu ele... Ce, fa, mai știe cineva toate poeziile pe care le-a învă-țat cât a stat la grădiniță, sau în general în ciclul de intrare în sistemul educațional, când se pune un mai mare accent pe lirism ?... Ar înnebuni dracu dacă și le-ar putea reaminti pe toate și ar compara cu ce e azi !!! Și în afară de asta, eu, dragă, mai am o hibă strict personală : pe băncile școlii, eram mai bun la mate decât la comentarii, dar de când scriu e invers și văd toate rezolvările sub semnul metaforei și al ine-fabilului limbajului intern, preponderent intuitiv, pe când, în condiții de concurs real se știe dintotdeauna că, așa cum zi de zi ne atrăgea a-tenția cu severitatea-i binecunoscută și binevoitoare domnul Pedofil, calitatea redactării și a prezentării soluțiilor implică nivelul de concentrare a corectorului asupra corectitudinii acestor soluții și a-re consecințe asupra evaluării...”
Coțofenele continuau să se certe pe ceea ce părea a fi o porțiune din intestinele cățelii vagaboante, adierea aduse din depărtări nostradamice niște inefabili, infinitezimali dar catastrofal de eficienți ca semnal, feromoni de chebab și un maț ghiorțăi puternic în unul din cei doi copii, ecou sigur, brutal și penibil al foamei, care chinuiește pe toți cei nechibzuiți sau prea puțin întreprinzători, chiar și atunci când se iubesc efectiv.
“Fir-am ai dracu, Gujghile, luă în glumă Agripina evenimentul minutului, noi convorbirăm de matematici superioare, de ecuații transcedentale și uite că dacă ne caută stomatologul la dinți, n-avem nici ce băga în gură !” “Lucrurile sunt mai complicate, Agripino, nu te panica degeaba ! o dezmierdă el cu o expresie de bătrânețe senatorială pe figură. Am la mine o lămâie, bogată în vitamine, dar acră ca soacra, ne-ar trebui de urgență niște zahăr și multă apă ca diluant, să ne facem niște limonadă... Dar eu sunt băiat chibzuit, din universul rural. Mai am în buzunar și niște însemne monetare, care nu sunt comestibile imediat, fiind cu jeg și microbi în compoziție, dar pe ele putem primi unele preparate la un fast food pe-aici pe-aproape… A nu avea ce pune pe masă este o mâncare de pește, a regreta însă că am vorbit de matema-tică, de comentarii, de morfosintaxă, de itemi și de atâtea altele, pe ase-menea vremuri, pe o așa foamete de consumabile spirituale, eu cred, dimpotrivă, Agripino, că e o inițiativă benefică și că ne-am cucerit deja merite nepieritoare în propăși-rea ființei naționale, care multiplicând ființa umană trimite ontologic direct la Hora Unirii în acest punct atomic al Universului.” “Nu regret nimic din ce-am făcut astăzi, surâse fata mirosind lămâia cea galbenă și înroșindu-se. Numai că din senin, frate Gujghile, m-a apucat un dor fără sațiu de băncile școlii, de colegi și colege, de cadrele didactice, de personalul tehnico-administrativ, de don' profesor de religie, de profa de engleză, de aia de chimie, în mod deosebit de atmosfera de început de an școlar când vine popa și ci-neva de la primărie, când te aștepți să vină și de la vreun canal teve reporteri haioși, când, în fine, noile manuale alternative încă mai miros a cerneală tipo-grafică iar curtea instituției se umple de asurzitoare vrăbiuțe gureșe. cu ghiozdane !” “Văleu, Agripino, lăcrimă băiatul, nu mai spune ! Tu îți în-chipui că eu nu m-am săturat de viața asta aventuroasă pe care o duc ? Sau că n-aș dori și eu, ca și atâția alții copii ai nimănui, să îmi con-tinui studiile, să scot o diplomă, să-mi bag actele la un concurs și să ocup un post și pe urmă să mă orientez, ca să-mi asigur pentru mine și la familia mea o viață lipsită doar de… grija zilei de mâine ?… Pentru un asemenea viitor de aur, să-mi moară ce-am mai scump dacă nu m-aș pregăti, pe lângă mate și comentarii, chiar și la un al treilea examen, care eu cred că cel mai indicat e să se dea la naționalism, asigurându-se astfel premisele ca noua generație să nu mai aibă dificultăți de receptare și decodare a luărilor de poziții ale celor responsabili de dezastrul țării… Ah, cât m-am săturat, fată hăi, de toate aceste incerti-tudini stressante la cap mai rău și decât spectrul șomajului ! Dacă într-o bună zi madam Prepeliță încetează să ne mai aprovizioneze la colțul cotiturii ? Dacă nea Vodă se supără pe mine și ordonă la băieți să mă scoată definitiv din teritoriu ? Dacă Dințișor și Picior-de-Porc, coalizați și mai puternici ca mine, hotărăsc să mă dea cu totul afară din casă, ce mă fac eu atunci ? Ajung literalmente pe drumuri ? Mă întorc în satul meu 30 De-cembrie 1947 cu coada între picioare ? Mă rog de nea Vodă să mă plaseze și pe mine cuiva ?... Da, poate... Totul este cu putință pe lumea asta rău întocmită și tocmai de aceea labilă, oscilantă, vulne-rabilă la mai toate formele de destabilizare!... Contemplând-o ataraxic și fără vreun imbold de a te înmulți în ea, luând deci o definitivă a-titudine de schivnic deplin conștient că și așa sfârșitul lumii este mai aproape decât își închipuie marii bogătași opulenți, treci totuși peste toate aceste mici neajunsuri, și îți dai seama cu o bucurie fără frontiere ce mare lucru es-te atunci când toți aleargă de colo-colo ca nebunii pentru o bucată de pâine mai lucrativă, numai tu să trăiești din Poezie și numai pentru Poezie pe această planetă tot mai degradată, obscenă moral, așteptând în călduri de seră, ca o iapă ordinară de-a lui tac-tu armăsarul, să cadă bolidul pe ea...
“Ãla nu e domnul Pedofil, iubite ?” se încordă fecioara din mângâieri sub cerul liber, total neatentă la șoaptele fierbinți ale prietenului gâlcevit cu lumea.
În vale, pe malul lăculețului, un bărbat cu cornițe neîngrijite și cu picioare uimitor de sub-țiri sub pântecul proeminent de persoană negricioasă cu nas lung și totuși cârn, breugelian, alerga de sus în jos și invers, după o plasă lung coni-că pentru fluturi.
El captura vara diferite insecte în interes științific și politic, având intenția europeană de a inventaria mutații și malformații pentru a diagnostica în ce măsură o industrializare haotică, deși planificată, a degradat în munici-piul nostru stimat mediul ambiant al cetățenilor, cărora le reproșa dintotdea-una, ca om mai erudit ca poștașul, orientala lene, transformată de euromaoism în cu totul altceva, mult mai grav decât s-ar crede la prima vedere, și anume în pasivitate lascivă.
Ce e aia pasivitate, copii ? Oricine poate vedea în jurul nostru cu proprii săi ochișori pasivitatea ! Oare oprește cineva pe locatari în timpul liber, și au destul, să pună mâna și să transforme spațiile verzi dintre blocuri în niște grădini regale perpetuu înflorite ? A, că sunt unii care nu păstrează, care rup, care distrug ca vandalii... Sunt ! Există și asemenea varietăți de om, specimene, însă fără diversitate nu ar fi posibilă evoluția biologică. Și la urma urmei, nici progresul moral n-ar mai fi impulsionat ! Căci dacă n--ar mai exista exemple negative, cum ne-am mai proba noi propria noastră virtute?...Sau să strângă hârtiile și celelalte gunoaie, ce mare scofală ? Că știm bine că primăria nu poate veni decât ca să amen-deze, n-are bani la buget nici cât să dea și ea baluri la amărâți ! Și chiar dacă ar veni să-ți facă ție treaba, care de când ți-ai luat apartamentul ai devenit și proprietar, n-o să ți-o facă cu angajații ei cum ți-ai face-o tu cu mâinile tale !... Dar așa e omul nostru. Nici nu-și închipuie ce minunat ar fi și cum ar dispărea chiar stressul tranziției dacă fericit sau șucărit, patron sau amărâștean, bolnav sau sănă-tos, el ar trăi într-un cartier reabilitat, plin de flori și de verdeață strălucitoare, fără gunoaie, fără surse de poluare sonoră, fără câini gata să turbeze, dar întrețesut cu relații interumane civilizate, cu o atitudine promptă și temerară contra derbede-ilor, și cu inițiative filantropice reale de ajutorare permanentă a categoriilor celor mai defavorizate… într-un cuvânt, copii, un cartier cu dragoste de țară, să n-o mai părăsim, care atât ți-a încredințat ție, române, din teritoriul ei unde zac osemintele : un loc sub soarele sfânt de pe cer, pe care să-1 sfințești cu sudoarea frunții, prin muncă plăcută și folositoare atât ție cât și colectivității !…
De teamă că inimosul profesor de biologie necăutată la meditat, îi va acosta și va începe să-i moralizeze cu extraordinarul, convingătorul, obositorul lui torent verbal, stricându-le fericirea de-o clipă caldă de sfârșit de va-ră, cei doi îndrăgostiți se mai sărutară odată în părculeț ca de sfârșitul lumii și își luară apocaliptic tălpășița escatologică.
Pe măsură ce se tot apropiau de piață și de casă, ei întâlneau tot mai multe chioșcuri și nu neapărat tot mai multe mărfuri. Gujghil scoase banii, achiziționând du-pă poftele Agripinei, care se prefăcea la mișto că e gravidă, pufuleți cu aromă de șuncă anglicană, alune decojite, bomboane cu cre-mă roz, corn cu marmeladă, gogoși proaspete și pufoase, biscuiți din Turcia, pâine fierbinte, înghețăți de diferite arome și culori, băuturi ră-coritoare, nealcoolizate deocamdată, gume de mestecat și napolitane fine.
Euforici post-sațietate, ei ieși-ră la bulevard să ia o mașină rapidă spre centru, ca să intre la un film ca cum s-ar teleporta în Chicago de plăcere, pe urmă să se recreeze la o discotecă mai ca lumea, și târziu în noapte, după răsăritul lunii, să se întoarcă folosind taxiul, la gaura de canal de la colțul cotiturii.
În dreptul florăriei Orhideea, un băiat Maimuțaru, care manglea de ocazie genți pierdute, casete diplomat de prin mașini uitate, eventual ghiozdane regăsite de la copii de priva-tizați, vindea stradal foarte pașnic pixuri cu patru culori și țigări netimbrate împotriva contrabandei.Văzându-1 pe Gujghil cu o fată care părea soră de păgubaș, el începu să facă pași înapoi, demni, dar tot mai repezi, până când o zbughi transversal prin-tre autovehiculele în plină viteză, încotro vedea și el cu ochii. Iar poetul, cu părul zburlit ca o fiară, fuga-fuguța după el !
Cândva se înțeleseseră ei să plece împreună peste Dunăre, spre Italia. Nu înainte de o raită sentimentală pe valea Călmățuiului, la un vecin de-al lui Gujghil, noaptea să ia niște hamuri, pe care ulterior să le comercializeze în spațiul iugoslav. Până una alta, Maimuțaru se împrumutase de la poet de vreo 30 de dolari, du-pă care se făcuse nevăzut din teritoriu sau de câte ori se întâlneau tot așa o lua la goană, fiind și rapid ca un ghepard, calitate esențială în profesia sa.
Gujghil nu îl prinse nici de astă dată : canalia intrase la parterul unui bloc și n-avea rost să mai insiști. Cum astfel de specimene omenești își asigură dinainte, ca rozătoarele, refugiul, fie a intrat deja în vreun aparta-ment special, fie a trecut de la o scară la alta, fie e de mult dincolo de bloc și s-a ascuns prin tufișuri sau încă fuge, fuge, fuge.
Cătrănit, micul poet național se întoarse pe la stop și, când să-i explice Agripinei ce 1-a apucat în față la florărie, la tanti Orhideea în stație de-a fugit după Maimuțaru, ia-o pe târâtură de unde nu-i !
“N-ați văzut cumva o fată-n roșu și cu părul așa lung ?” întrebă el umil pe un milog bătrân, după ce căută ca un câine fără stăpân în toate direcțiile și în toate cotloanele, poate Agripinuța se ține de glume. ”Ba da, domnule, răspunse cu simplicitate clasică de fost infor-mator atentul băgător de seamă din zonă. A oprit un taxi galben cu scrisul albastru și a îmbarcat-o !” “Ea, ea, spune-mi prietene, ea i-a făcut semn ?” buigui poetul trăsnit în moalele capului de această veste că a rămas nepereche. “A, nu, nu, bărbate, șoferul a zărit-o și, fermecat, a pus frână singur...Ea nu prea voia să ur-ce la început, arunca priviri negre în toate direcțiile.” “Da’ s-a urcat !!!” “Așa face toate” zâmbi consolator cerșetorul cel bine văzător, trecându-și palma pistruiată de vremuri prin barba țepoasă și pornind a șuiera nepăsător la dureri firești o arie mozartiană.
Gujghil dădu abătut colțul străzii, redevenind mărunt, flămând, murdar și cu adidași sparți.
Vântul rece al înserării îi zvârli în ochi o mostră din colbul mu-nicipiului, ajutându-1 să deplângă nestatornicia feminină întruchipată de Agripina, care primise găzduire, fusese îmbrăcată, apoi hrănită și, numai din motive tehnice, doar sărutată și uite că totuși se cărase cu primul venit !
Așa se întâmplă și cu gloata electorală : poți să-i satisfaci toate plăcerile, toate capriciile, și să constați pe urmă că și-a deplasat votul spre alte formațiuni, momentan mai promițătoare !
“Să fiu al dracu, se îndârji el, să mor în pușcărie ia, dacă nu încerc diseară cu Dințișor și cu Picior-de-Porc să ne scoatem înapoi de pe ea rochița purpurie cu bretele… Și desuurile ! Și tamponașele !
“Ah, femeia, cu ea să nu te pui ! Ah, femeia e dată dracului !” se bubui tocmai atunci în boxe pe la casetari un distih care unde îi părea rău lui că e compus de alt poet.
“Nu mai fi și tu așa de rău cu ea, Gujghile mamă ! i se păru atunci că a-ude ca-n căști glasul molcom al doamnei Prepeliță. E și ea amărâtă, fără mămuță și cu un tată vicios, de mai bine lipsă ! Ce să facă și ea, sărăcuța, singură-singurică pe lume ? Cum să se mai ajungă de pe o zi pe alta cu banii, când noi, oameni în toată firea, Gujghile, abia de ie-șim, și numai pielicica noastră știe cum, la un aliman. Iart-o și tu, că e ti-nerică, mamă, și fără minte, e receptivă la orice mesaj promoțional, crede că tot ce zboară se mănâncă și că toată lu-mea altă treabă n-are decât să se ocupe de a-i crea ei niște condiții de afirmare doar pentru că e frumoasă foc, inteligentă și încă fragedă, multifuncțională… 0 să se convingă ea până la urmă că, nu-i bai, numai dragostea este lucrul cel mai prețios într-o tinerețe atât de scurtă ca a ființei umane, așa că tot la tine o să vină, scumpul meu Gujghil, tot la voi în canal la colțul mitic al cotiturii, așa că nu te mai amărî atâta, băiete, că te necăjești degeaba !!!”
Amurgul se prăbuși peste oraș cu repeziciune, ca la o eclipsă tropicală.
Gujghil era trist, dar acest disconfort devenea în cazul său o tră-ire lirică, nemotivată, fără obiect. Era ca și cum nu Agripina cu rochia ei purpurie și cu părul lung și negru 1-ar fi părăsit, ci toate iubite-le tuturor deodată, în dreptul florăriei Orhideea, i-ar fi dat simultan papucii, în timp ce alerga după Maimuțaru să-1 ia la rost că ce are de gând cu ăia 30 de dolari, se face că a uitat de ei să-i mai dea înapoi ?
Devenea astfel tot mai evident că dubletul Gujghil-Agripina ca ti-tlu de semnificație pentru un poem romantic punea în relație doi termeni care în timp nu vor acționa într-un câmp al cooperării, ci, dimpotrivă, se vor dovedi inexorabil antitetici. În lumina diafană a beculețelor de Crăciun care se alergau unul pe al-tul în frigiderul cu mezeluri de pe colțul de unde începea cu adevărat cotitura, dar era colțul blocului, nu colțul ei unde se afla groapa cu schivnici, eroul nostru se îmbrăca într-o aură legendară, înțelegându-și cu seninătate destinul de a se contopi cu natura și de a compune, inspirat de acest prilej, cel puțin o elegie, prodigioasă specie literară în versuri care dau glas eternelor senti-mente ale tristeții umane, de la forma cea mai ușoară - melancolia !- până la cele mai grave accente pe care le poate conține în compoziția ei dure-rea, fiind scrisă deobicei la persoana întâi singular, nu plural.
Căci copleșit de melanholie și de sentimentele multiple care-i răvășeau sufletul ca la o percheziție menegerită de specialiști, Gujghil ar fi dorit să se stingă în mij-locul naturii debordante amazonic, nu între pereții jupuiți ai blocurilor roase chiar la baza lor de igrasie, de la noi din cartierul pe care-l iubim mai ales acum când e al nostru.
O, vai vouă, oițele mele, că v-am făcut staul în mijlocul naturii și n-ați știut să apreciați ! Fugit-ați cu toatele la oraș și acum pașteți dacă vă dă mâna și burduful asfaltul crăpat și iedera de pe terase ! Dar va veni Zi-ua cea Mare a Chemării, când se vor rostui toate în veac și toată pasă-rea de curte sau de combinat sau răpitoare va fi judecată pe măsura realizărilor și ne-împlinirilor sale !
Iară tu, oame, Gujghile, săvârșești cea mai mare greșeală că regreți tocmai ce nu trebuie regretat, că n-ai făcut progrese cu fata, care n-ar fi finalizat decât într-o risipă de energie din cea mai pură, mai purinică, mai pirimidinică în felul ei și tocmai de aceea poate cea mai prețioasă poezie, în acest Univers iluzoriu ca o năframă, care te face să uiți că, bestie gânditoare, ai putea face Facerea însăși printr-un șir de transmutații fabuloase ce te-ar dota cu puteri benefice oculte de o intensitate record pentru scara umană…
Fuștei cu fuștei, cobora amărât din cale-afară Gujghil în sanctuar, fără de hierodula pe care o pierduse la florărie, dar Dințișor, ascetul slab, aflat în con-centrare, dar Picior-de-Porc, alchimistul sumbru surprins în rugăciune, nu numai că nu deplânse-ră nici un pic absența prezenței feminine, ci mai rău încă, erau atâta de detașați spiritual de această lume infectă pe care noi o luăm în prea serios, încât poetului însuși îi fu rușine să-și exprime frustrarea pătimită recent. “A venit, băi tâmpiților, madam Prepeliță cu mâncarea ?”o dădu el pe coarda prozaică, gata să se bată cu careva, că-l durea și capul. Dar nici unul din cei doi interogați nu catadicsi să răspundă, pentru că firea lor era economicoasă ca energie psihică și răspunsurile negati-ve între ei și le dădeau regulat prin legea tăcerii.
Gujghil pricepu și se întinse lângă rigolă să asculte susurul lăptos al apei călduțe care întotdeauna îl calma și chiar îl adormea ca un cântec de leagăn. Nu prea știa nici el, era prea june, care pierdere îl roade mai tare, că fără nici o explicație, madam Prepeliță l-a abandonat inaniției sau că visul de-o după-amiază că A-gripina va înnopta mereu în sacul lui de dormit s-a dus cu taxiul. Până să se a-runce într-un somn la fel de profund ca moartea, ceea ce-i sărise în ochi de cum revenise acasă, rămase arzător pe retină : că Dințișor și cu Picior--de-Porc înfulecaseră până și brânza topită triunghiulară pe care ieri, la belșug, o lăsaseră drept ofrandă la firidele zeilor Tellur și Zalmoxe ! Nu era de glumit : ascetul și alchimistul ar fi fost în stare să mănânce și pe zeii înșiși, iar asupra acestei capacități a omului de a mânca orice era urgent de meditat.