Aș vrea să nu fi trecut degeaba prin viață. Ploaia care cade acum pe strașină , pe geam și pe asfalt și care miroase a vară, aș vrea s-o fixez, să rămână aici, pe foaia aceasta, ca o pânză din cele făcute să nu piară, ca să trăiesc și eu cu ea, mereu, în fiecare din picăturile ei, și ea prin mine, să trecem împreună prin toate picăturile vieților care vor urma... și să rămânem aici, ca acum când îi ascult rostogolirea... Și peste cincizeci - o sută de ani, o fată care nu va dormi și va asculta cum cade ploaia, cu alt răsunet pe geam, altul pe strașină și altfel de asfalt... de parcă ar fi mai multe ploi deodată și fiecare ar vrea să se facă ea singură auzită, să se întrebe când a mai plouat așa, de ce noapte îi amintește ploaia asta, de ce parfum, de ce tristețe...?
Nu cumva ploaia asta am găsit-o într-o carte? Cum se numea cartea? Cum se numea eroina? Îmi amintesc că avea în ochi o neliniște, o nostalgie ca a mea, că era îndrăgostită ca mine și adulmeca roua pământului și asculta rostogolirea grea a apei din jgheaburi. Își asculta singurătatea.