agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10303 .



Domnișoara Christina
proză [ ]
capitolul 6

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Eliade ]

2004-12-30  |     |  Înscris în bibliotecă de Diana Rizoiu




VI

Egor visa în acea noapte unul din obișnuitele lui vise, neinteresante și foarte puțin dramatice. Prieteni din studenție, rude, călătorii fară rost, dialoguri fără nici o logică. De astă dată se visa undeva într-un oraș din Franta, într-o camera streină, ascultând - rezemat de ușă - convorbirea între un profesor de al lui și alt tânăr, necunoscut. Se vorbea despre o expoziție recentă de pictură și despre lăzi.
- Îmi plac lăzile âncărcate, pline de lucruri ascunse, stranii, exotice, âncepu tânărul necunoscut. Întotdeauna le privesc cu emoție, așa cum stau ele închise, ân prăvălii sau pe cheiuri, purtând cine știe ce povară sau comoară între pereții lor de lemn...
De la cele dintâi cuvinte, Egor înțelese. Necunoscutul care vorbea era, de fapt, prietenul lui, Radu Prajan, mort de mult, mort ântr-un accident stupid de stradă. L-a recunoscut după glas și după emoția cu care vorbea despre lăzi. Asa vorbea Prajan și ân viată; âi plăceau uleiurile, văpselele, pentru mirosurile lor complicate și tari, mirosuri ,tehnice", sintetice", pentru mirosurile acelea care îi aminteau de cutii, de lăzi, de tot ce e adus de undeva de departe, dintr-un port exotic sau dintr-o fabrică... Ce schimbat era, totuși, acum, Radu Prajan... Dacă n-ar fi fost glasul lui și cuvintele lui, Egor nu 1-ar fi putut recunoaște. Părul îi crescuse acum lung, atât de lung, încăt uneori i se părea că are plete pe umeri. La fiecare mișcare a capului îi fluturau în dreptul obrazului, aproape acoperindu-i urechile. Vorbea necontenit cu profesorul, fără să-l bage în seamă pe Egor. Nerăbdarea lui Egor creștea cu fiecare vorbă spusă. ,,E, totuși, mort, gândea el, Prajan e mort de mult. Poate de aceea se sfiește să se întoarcă spre mine, să mă recunoască. Și părul acesta lung, de femeie, tot ca să nu fie recunoscut și 1-a lăsat."
Dar chiar în acea clipă, brusc, cu un gest speriat, Prajan se întoarse spre Egor și se apropie de el într-un singur pas.
- Pentru că veni vorba despre tine, spuse el, repede, păzește-te bine, căci ești într-o mare primejdie...
- Da, înțeleg, sopti Egor. Știu ce vrei să-mi spui...
Erau ochii lui Prajan, acum. Figura lui începea să semene cu cea dinainte, cu cea adevărată. Numai părul prea mare, nefiresc și dezgustător de lung pentru un bărbat...
- Și eu mă păzesc, adăogă Prajan, scuturându-și pletele. lată, nimeni nu-mi poate face nimic sub pelerina aceasta...
Într-adevăr, Prajan era acum departe, parcă mai ridicat, căci Egor înălță măna spre el fără să-1 poată ajunge. Î1 vedea în preajma lui, dar îl simțea totusi depărtat, înalt, inaccesibil. Și în acea clipă înțelese de asemenea că Prajan s-a depărtat de frică, alungat parcă de o putere nevăzută. Alături de Prajan era acum și profesorul, și încă vreo câțiva necunoscuți, toți înspăimântați de ceva care se petrecea poate chiar în spatele lui Egor, căci Egor nu vedea nimic, el îi privea doar uluit de groaza lor, de brusca lor îndepărtare. În jurul lui Egor, obiectele se abureau, se ștergeau. Începea și pe el să-1 cuprindă frica. Întoarse capul și întălni, alături, trupul domnișoarei
Christina. Îi zâmbea, ca în tabloul lui Mirea. Dar parcă era altfel îmbrăcată; într-o rochie albastră, cu franjuri, cu dantele multe. Avea mănuși negre, lungi, care îi faeeau mai albe brațele.
- Plecați! porunci domnișoara Christina, încruntându-se și ridicând încet brațul către Prajan.
Egor simți o cumplită amețeală la auzul glasului ei. Se deosebea de toate celelalte glasuri auzite în vis. Parcă venea din afară, din altă lume, și Egor se clătină ca și cum s-ar fi pregătit să se trezească. Domnișoara Christina îi apucă însă brațul și îi șopti aproape de ureche:
- Încet, dragul meu, nu te speria. Ești la tine în odaie, la noi, dragostea mea...
Într-adevăr, decorul se schimbase brusc. Porunca domni¬șoarei Christina alungase umbrele, alungase obrazul schimbat al lui Prajan, topise pereții camerei streine. Egor privi de jur-împrejur uluit. Căută ușa de care se rezemase cu câteva minute înainte. Totul dispăruse fără înțeles. Se afla în odaia lui; recunoștea cu uimire fiecare obiect. O lumină ciudată, care nu era nici de zi, nici lumină de lampă.
- De când te aștept, șopti din nou domnișoara Christina, de când aștept un bărbat ca tine, un bărbat fumos și tănăr...
Se apropiase atât de mult, încât Egor șimți un insuportabil parfum de violete învăluindu-1. Voi să se dea un pas înapoi, însă Christina îl apucă de braț, reținându-l.
- Nu fugi de mine, Egor, nu-ți fie teamă că sunt moartă...
Dar lui Egor nu-i era teamă că stă de vorbă cu o moartă, ci îl stânjenea apropierea ei prea caldă, parfumul prea putemic de violete, răsuflarea ei atât de femenină. Domnișoara Christina era emoționată, era nerăbdătoare, căci răsufla ca o femeie turburată în preajma unui bărbat.
- Ce frumos ești, ce palid, adăogă Christina,
Se aplecă spre el atât de insistent, încât Egor nu avea unde să se mai retragă. Își afundă capul în pernă, atât. Căci de abia acum își dete seama că el doarme, în patul său, și că domni¬șoara Christina se apleacă peste el, încercând să-1 sărute. Astepta cu groază să simtă buzele ei pe gură sau pe obraz. Dar Christina se muțumi să-și apropie mult fața de fruntea lui, atăt.
- Nu, pe tine nu vreau, șopti ea, nu te sărut așa... Mi-e teamă de mine, Egor...
Se retrase deodată, oprindu-se la câțiva pași de pat, și-1 privi lung. Părea că se luptă cu sine, că încearcă să-șì stăpâ¬nească o pornire oarbă, puternică. Își mușca buzele. Egor începea să se mire că stă atât de liniștit alături de o moartă. ,,Ce bine că toate lucrurile acestea se întâmplă în vis", gândi el...
- Dar să nu crezi tot ce ți-a spus Nazarie, continuă domnișoara Christina, apropiindu-se din nou de pat. Nu e adevărat, n-am fost un monstru, Egor. De ceilalți nu-mi pasă ce cred; dar nu vreau să crezi și tu aceleași lucruri absurde. Nu e adevărat, mă-nțelegi tu, dragul meu?! Nu e adevărat...
Ce clar răsunau cuvintele ei în odaie. „Numai să nu audă cineva, să creadă că am dormit noaptea asta cu o femeie", gândi Egor. Dar în acea clipă își aminti din nou că totul se petrece în vis și se liniști, zâmbind.
- Ce frumos ești când zâmbești, spuse Christina, așe¬zându-se pe margina patului.
Își scoase alene o mănușă și o azvârli peste capul lui Egor, pe măsuța de alături. Mirosea acum mai puternic a violete. ,,Ce gust prost, să te parfumezi într-un asemenea hal..." Simți deodată o mână caldă mângâindu-1 pe obraz. Tot sângele i se scurse din vine; căci senzația acelei mâini calde și totuși de o căldură nefirească, inumană era îngrozitoare. Egor voi să strige de teroare, dar nu mai găsi nici o forță, glasul i se stinse în gâtlej.
- Nu te speria, dragostea mea, șopti atunci Christina. Nu-ți voi face nimic. Þie nu-ți voi face nimic. Pe tine te voi iubi, numai...
Vorbea încet, rar, uneori cu multă melancolie în glas. Î1 privea nesățioasă, înfometată. Și totuși, în ochii ei sticloși se cobora câteodată o umbră de infinită triștețe.
- ...Te voi iubi cum niciodată n-a fost iubit vreun muritor, adăogă Christina—
Îl privi câteva clipe, zâmbind. Apoi, glasul ei se auzi din nou, mai melodios, mai ritmat:

„ Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde..."

Încă de la prima frază, Egor simți o neînțeleasă turburare copleșindu-I. Cuvintele acestea le mai auzise, de atâtea ori. Acum își aducea prea bine aminte: Eminescu, Luceafărul. Și mai înainte, tot din Eminescu citase domnișoara Christina. ,,Poetul ei favorit, de atunci", își spuse Egor.
- Să nu te temi, Egor, dragostea mea, spuse încă o dată Christina, ridicându-se de pe pat. Orice s-ar întâmpla, de mine să nu-ți fie teamă. Cu tine mă voi purta altfel, altfel... Sângele tău mi-e prea scump, dragul meu... De aici, din lumea mea, eu voi veni în fiecare noapte la tine; la început, în somn, Egor, și pe urmă în brațele tale, dragostea mea... Să nu-ți fie teamă, Egor, să crezi în mine...
În acea clipă, Egor se desteptă brusc. Își amintea cu o extraordinară preciziune ficeare amănunt al visului. Nu mai era înspăimăntat. Toată ființa lui era răvășită ca după un mare efort. Ceea ce 1-a mirat întâi a fost parfumul puternic de violete. Își frecă ochii, își trecu de mai multe ori palma pe frunte, dar parfumul stăruia, amețindu-I. Zări deodată, alături de el, mănușa neagră a domnișoarei Christina. ,Nu m-am deșteptat din vis, își spuse el, înspăimăntat. Trebuie să încerc ceva, să mă deștept. Am să înnebunesc dacă nu mă deștept." Se mira el însuși de luciditatea cu care cugeta. Aștepta, cu o extraordinară nădejde, să se trezească. Dar își simți măna pe frunte; se surprinse pipăindu-se. Nu dormea, deci; nu visa. Își mușcă puternic buza de jos. Simți durerea. Ar fi vrut în acea clipă să sară jos din pat și să aprindà lumina. Dar zări la doi pași de el, în picioare, nemișcată, silueta bine cunoscută a domnișoarei Christina. Năluca îl țintui pe loc, în pat. Egor îșii strânse încet pumnii, apropiindu-i de corp. Îi simțea. Nici o îndoială; nu mai dormea. Îi era frcă să închidă ochii, dar privi din nou spre domnișoara Christina. Ea era tot acolo, privindu-1 sticlos, zâmbindu-i, învăluindu-1 în mirosul ei de violete. Începu să se mițte. ,Doamne Dumnezeule, Carele ești în Ceruri, Doamne Dumnezeule!..." Cuvintele acestea răsăriseră brusc în mintea lui Egor, din cine știe ce rugăciune de copil, și le repeta cu răsuflarea tăiată. Domnișoara Christina se opri, și zâmbetui ei deveni parcă acum mai trist, mai deznădăjduit. Egor își dete seama că ea știe că se roagă; ea ghicise tot. ,Ea ,știe că m-am deșteptat, și nu pleacă... `
Christina mai făcu un pas. Foșnetul rochiei de mătase se auzea cu o extraordinară claritate. Nu se pierdea nici o nuanță, nici un detaliu. Pașii domnisoarei Christina se împlântau în tăcerea odăiei cu o perfectă siguranță. Pași de femeie, moi, dar vii, emoționați. Când se apropie de pat, Egor îii simți din nou trupul și simți aceeași senzație de căldură artificială, dezgustă¬toare. Carnea toată i se strânse, ca într-un spasm. Domnișoara Christina, privindu-I mereu în ochi, ca și cum ar fi vrut să-1 convingă dincolo de orice îndoială de prezența ei concretă, vie, trecu pe lângă el și-și luă mănușa de lângă măsuță. Din nou, brațul gol, mirosul de violete. Și apoi, tresărirea mănușei care îmbracă măna, care se întinde ușor, elegant, către cot... Domnișoara Christina continuă să-1 privească tot timpul cât și-a petrecut mănușa. Apoi, cu același pas femenin, grațios, se apropie de fereastră. Egor nu avu curajul s-o urmărească. Rămase cu pumnii strânși, aproape de corp, țeapăn, acoperit de sudoare rece, singur în întunerec. Se simțea pentru cea dintâi oară în viața lui cumplit de singur, blestemat. Nimeni și nimic din cealaltă lume nu putea ajunge până la el, să-1 ajute,
să-1 scape...
Multă vreme n-a mai auzit nimic. Își dete seama că încerca să se păcălească singur, pentru că el știuse clipa precisă când domnișoara Christina plecase din odaie. Simțise cum dispare din spațiu prezența ei terifiantă; simțise asta după sângele lui, după răsuflarea lui. Continuase totuși să aștepte, fără să aibă destul curai să întoarcă capul spre fereastră. Ușa de la balcon era deschisă. „ Poate a rămas încă acolo, poate n-a plecat, ci e numai ascunsă " Știa totuși că se teme degeaba, că domni¬șoara Christina nu mai e în odaie și nici în balcon.
Se hotări brusc. Sări din pat și aprinse lampa electrică de buzunar. Căută înfricoșat chibriturile. Aprinse lampa cea mare. Lumina prea puternică sperie un mare fluture de noapte, care începu să zboare deznădăjduit, lovindu-se de pereți. Egor luă lampa de buzunar și ieși pe balcon. Noaptea era pe sfârșite. Undeva, pe foarte aproape, se presimțeau zorile. Erau aburi reci, un văzduh încremenit. Nu tresărea nici un arbore. De nicăieri, nici un zgomot. Îi fu deodată frică de singurătatea lui și se cutremură. De abia atunci simți cu adevărat cât îi este de fig. Stinse lampa și intră ăn odaie. Îl lovi un miros puternic de violete.
Fluturele continuă să se zbată, lovindu-se cu zgomote surde de pereți, atingând uneori sticla lampei. Egor își aprinse o țigară. O fumă însetat, fără gânduri. Apoi se ridică din nou și închise usa de la balcon. Somnul nu i se lipi de pleoape decât când începu să se lumineze bine de ziuă și cocoșii cântaseră pentru ultima oară.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!