Mi-e dor de atunci când vedeam și auzeam înțelegând. Apoi s-a așternut tăcerea, trezindu-mă în pielea personajului care uită, fiind incapabil să controlez pe deplin ceea ce sunt, rămânându-mi în minte câteva fragmente de luciditate, suficient de multe pentru a mă determina să cred că am existat încă de la început. Trăiesc cu impresia că cineva se joacă cu ideile mele, neștiind dacă totul e în zadar sau vădit cu un scop, lăsându-mă impresionat de începutul în care vedeam cum florile înfloresc și apa se prelinge. Prezentul mă chinuie, nepricepând ce devin. Mă tem de felul în care fragmentele acestea de luciditate se vor pierde în întunericul etern, rămânându-mi doar liniștea dureroasă și apăsătoare, incapabilă să vibreze în ea însăși, eu devenind numai ceea ce visez și crezând că cea mai mare dorință a sufletului e însăși ființa pe care o trăim.