NEA MÃRINU: Măi nene, tu parcă îmi aduseși aminte de cineva!
NENEA IANCU : Eu sunt nen’tu, Iancu din Ploiești. Noroc, dă să te pup!
NEA MÃRIN : Hai noroc, măi Iancu Plimbatu’... Nu muriși încă? Să mor eu, chiar tu ești. Cu mustața și bărbia mare, întoarse... Cine le făcu în ciudă la toți mai mult ca tine, haiduc vestit ?! Numai că parc-ai fi arvanit în costumul ăsta și nu român!
NENEA IANCU : Ja, wohl, du nicht selbst... Mofturi, ce vrei!
NEA MÃRINU (nedumirit) Ce ghiavol, ce tunică, doar ești muntean ca mine, nene Iancule! Sau te gătiși pentru d’ale carnavalului ?
NENEA IANCU : Alerg și eu. Mă duc mai pe seară la operă. Dar văd că n-ai slăbit, nene Anghelache!... (Intră puțin să schimbe valută)
NEA MÃRINU: Îți arde de glume, sau... poate nu mă știi… (Aparte, vorbind singur) Băi frate, nu-i altcineva, el e chiar nenea Iancu, Plimbatu’ prin Berlin! Ia stai – îl știură toți din lume pe nenea Iancu, dar pe mine nu. Și de-aceea mă tot porecli acu’. Oare cum așa?... Ajunse să mă știe tot satu’ și orașu’, dar degeaba. În lumea asta liberă, în Apus nu mă știură mulți. Piesele lui se tot jucară din Paris pân’ la Tokio. Glumele mele nu prinseră pe la alții. De ce ? Oi fi eu un personaj de schiță ? Nenea Iancu sau nea Mărin se ramoli printre străini? Dacă asta o fi, hai să nu-l dezamăgesc...
NENEA IANCU: Nu ești tu nenea Anghelache, despre care am făcut și-o schiță, “Inspecțiune”?
NEA MÃRINU: Ei, cum să nu!
NENEA IANCU: Te-am cam schimbat acolo, ai citit, nu? Criticii mei cred că încă te visez, că te văd în orice cunoscut, dar eu le zic unora cu numele tău numai ca să-i avertizez. Tu ești funcționarul perfect, zăpăcit de sistem, cinstit până la sacrificiu, iar dobitocii te cred corupt! Orice hoț strigă hoțul...
NEA MÃRINU (cu un ton diferit, condescendent): Eu mi-s Anghelache, măi vere, măi! Vino să te strâng la piept. Trecuși pe Gesichtstrasse și nu mă văzuși... păi zi așa, crezui că Sucă-i ăl mai deștept de pe la țară, dar văd că tu îl întrecuși mult. Mă depășiși chiar pe mine, că de..., fuseși puțin mai în vârstă decât mine. Iete-te, ce mustață faină îți trăseși…
NENEA IANCU : S-a pleoștit, că mi-e dor de-ai mei, de moftangii...
NEA MÃRINU: Cum așa, te tunzi în creștet nemțește, cu lama?
NENEA IANCU: Ce lamă, aia paște creștetele Anzilor, băi Anghelache, băi... Cu briciul poate-ai vrut să zici.
NEA MÃRINU: Zisei lama, dar vrui să te-ntreb dacă te duseși la Grosse Plaze sau doar te plimbași pe cămilă sau cu lama ca să le tunzi și să le scurtezi verdeața pe-aici... O, chilug te mai făcuși, vere Iancule și te tot porți ca Skanderberg pus pe scandal în Berlin... Bine că nu-ți luași pălăria aia a ta de american cu bor întors și ți-o uitași la noi. Că yankeii nu fură încă băgați în seamă de nemți. La niciun război până acum. Nici la ăla franco-prusac pe care îl știi de pe când scriseși în “Românul”. Așa, cu fesul ăsta de arvanit îi uimiși pe toți prusacii ăștia.
NENEA IANCU: Îi ador pe nemți pentru ordine, lege, prosperitate, cultură, pentru tot, tot, tot ceea ce-i lipsește românului.
NEA MÃRINU: Văd bine că îți făcuși deja un cult pentru ei. Oare te-or fi jucat, te-or fi publicat aici?
NENEA IANCU : Nu mă cunoaște nimeni la Berlin. Dar sunt mulțumit că pot să le studiez comportarea. Îi pun imaginar să joace în piese, care nu s-or juca niciodată, decât în teatrele de operațiuni, unde vor să aibă succes mondial! Am și învățat nemțeste, mai ales din Ardeal, când dădeam și eu câte-o meditație prin Brașov sau Sibiu, sau când mă scotea conu' Titu prin lume în câte o excursie pe la neamurile sale.
NEA MÃRINU: Filotin și Maiorescu ăsta... Însă nu dezinteresat, când cu tine, când cu bădia Mihai, că vă plăti cam puțin pentru ceea ce făcurăți din "Timpul", până se descotorosi de voi... Și ce le spuseși acum nemților despre tine, dacă băuși cu ei o halbă prin alte localuri Gambrinus de pe-aci?
NENEA IANCU: Le spun că sunt un scenograf. Atât. Ei bănuiesc că vin din Austro-Ungaria, de la Viana. Că studiez oamenii, pentru scenariile unor viitoare filme. Să știi că lumea asta a fraților Lumiére o să bată lumea spectacolelor teatrale. Ce păcat! Imagini pe pereți! Măcar dacă ar fi mai clare...
NEA MÃRINU : Te supărași că te făcură și nemții arvanit?
NENEA IANCU : Cum să mă supăr, Anghelache, așa mă cunoști tu pe mine? Află că părăsind Bucureșcii și descălecând la Berlin pot striga : pohta ce-am pohtit! Păi turcii, albanezii sunt prietenii lui Wilhelm al II-lea!
NEA MÃRINU : Stai, coboară, nene Iancule, nu te urca pe soclul statuii ecvestre a lui Frederik al II-lea, cel Mare…
NENEA IANCU: Ba asta o să fac. Șezi cu capul la cutie! Să nu te clatini!... Așa, stai să pun și piciorul stâng! Gata! Sunt lângă Keiser. O, liebe Frederik, mit deiner grosser Kampf, sehst-du ein neuer Land, mit vielen Ûbermenshen? Nein? Warum?
NEA MÃRINU: Da, ce-i? M-ai strigat? Să nu crezi că mă cocoț acolo! (Aparte) După ce mi-au tăiat capul în “Mihai Viteazul”, nu mai am nici mândrețea aia de barbă. Pentru nemții ăștia, care nu mai văzură bărbați adevărați cu o cămașă lungă peste fund, aș semăna pe cal cu Veta mea... (Tare) Mai încet, că poate plătesc acum și amendă, că mă dau în spectacol prin Berlin!

(Nenea Iancu vede garda publică și e nevoit să sară jos de pe soclu. Mai înainte, însă, apucă să atârne traista lui cu mărci germane, desaga sa de arvanit, chiar de botul calului pe care a încremenit împăratul prusac.)

NEA MÃRINU : Fugi, nene Iancule, că ăștia mai cred în posibile atentate, și nici măcar n-a fost Sarajevo!
NENEA IANCU: De ce se traseră clopotele, Anghelache ?
NEA MÃRINU : Păi tu trăseși pe sfoară tot Berlinul! I-auzi cum ne fluierară și ne tot bătură la cap clopotele din vehiculele lor, mai încete decât trăsurile!... Hai s-o luăm pe strada asta strâmtă, ca să ne pierdem urma!
NENEA IANCU: Să-ți zic ce ascund sub pecetea tainei care-l frământă de pe-acuma pe fi-miu mai mare, Mateiu: în desaga mea se găseau bani falși... Ce era să fac?! Mi se cam terminaseră paralele și-am vrut să scot și eu o coroană, două, că-mi mor copiii și nevasta de foame !

(Scena 2)

OSPÃTARUL: Bitte schön!... (le pune farfuriile pline pe masă) Gutten Apetit!
NEA MÃRINU: Nocheinmal!
OSPÃTARUL: Ja, ja.
NENEA IANCU: Ce faci, mai ceri un castron de fasole cu praz?
NEA MÃRINU: Mă crezi prost, nene Iancule? Ba dimpotrivă, tocmai îi arătai că mai vreau un praz, chiar mai mare. Tare mă mirai cum de au, însă-i gratis la ei, numai fasolea și cârnații tăi costară mai mult. Nu mai mânca fasolea cu ridichi, știi ce-au pățit părinții lui Kir Ianulea pe vas! Uite-l, nene, se-ntoarse deja băiatul !
NENEA IANCU : Lasă, că-mi rup o bucată de la tine!...
NEA MÃRINU (mușcând din praz) Ne, ne, ne!... Că mi-l aduse pentru Veta! (Făcând același semn către chelner, strigă) Nocheinmal!
NENEA IANCU (mâncând și el un praz gigantic, abia servit): Știi că nu-i deloc rău, nene? Of, dar nu mi-e că o să se supere nevastă-mea, ci băiatu’ ăla mare, Mateiu, că o să-i put a praz. A fugit odată de-acasă! Mi l-a adus înapoi o familie de marchizi. Se pretindea fiul lor. Se făcea că nu mă cunoaște deloc. Refuza numele de Caragiale, care înseamnă “al lui Caragea”. I-am explicat că numele său de familie e voievodal și că-i un mic prinț. I-am dat o chelfăneală și i-a revenit imediat vorba românească...
NEA MÃRINU: Ce năpăstuit fu băiatu’ matale! Să nu-l mai bați, nene Iancule. Așa-i că îți calcă pe urme?
NENEA IANCU: Cine, Mateiu? Mă calcă pe bătături! Nu, sper ca doar cel mic, Luca, să devină scriitor, un al doilea Eminescu. O să vezi, că scrie de mic versuri!... Chiar și fiică-mea are talent. Îi încurajez de pe-acum. Deștepți foc!
NEA MÃRINU: Deși aflai multe elogii și destule critici despre tine, auzii numai și numai laude despre Mateiu Caragiale, fi-tu! Nu știui însă, până ce nu-mi ziseși tu, că mai ai alt băiat și o fată... Să-ți trăiască, nene, la mai mulți!
NENEA IANCU: Ce ai, Anghelache, nu mă vezi cum sunt acum? Pot eu să?...
NEA MÃRINU (nelăsându-l să ducă vorba până la capăt) : Dar coane Iancule, îți urai ca să ai parte de mai mulți scriitori în familia ta ! Să fie până la urmă trei, în afară de tine... Consideră-l de pe-acum și pe Mateiu câștigat de partea muzelor! Adu-ți aminte cum fuseși tu la vârsta lui! Și eu îl bat la cap pe Sucă, dar nu-i deloc atent la mine... Bă (zic), deschide bine felinarele, pricepuși că ai talent, nu vrei să joci la Naționalul din Craiova cu Tudor Gheorghe? De vreme ce fiică-mea, Oana, e actriță în București, poate o să fii și tu în Craiova!
NENEA IANCU: Mă bucur că ai o fată pe cinste și e actriță. Tu, ca tată, ce-ai vrea să aleagă atunci când va fi de mare renume, teatrul sau filmul?
NEA MÃRINU: O văzui demult actriță de teatru și de film. E bună în amândouă, dar parcă se lipi de teatru pentru totdeauna...
NENEA IANCU : Cum așa ? Vezi că eu am lucrat cu actorii cei mai mari de pe vremea mea, la Naționalul bucureștean! Sunt o categorie dificilă. Dacă dau de-un regizor încăpățânat, sau de-un director scrintit și au repertoriul prost, n-ai ce să le mai faci! Devin turmă bezmetică și strică apoi orice interpretare într-o piesă comică. Declamă ca-n tragedii!... Sau viceversa, în drame se-mping pe scenă, improvizează, își dau coate...
NEA MÃRINU: Bine, nene Iancule, o să-i spun Oanei să se facă scriitoare...
NENEA IANCU: Nu, nu! Las-o să se rămână actriță!... O să se pună pe scenă comediile mele, o să fie filmate! Cine să-mi joace rolurile feminine din piese, mai ales pe Anca din “Năpasta”? Dacă vrea ca artistă să-și publice odată și memoriile, precum Ion Creangă și C.A. Rosetti, în secolul trecut, foarte bine!... Secolul care a început și cel viitor o să vadă cine-s eu, Caragiale! Contemporanii mei știu prea puțin. Așteaptă doar să mor, să dispar...
NEA MÃRINU: (mușcând cu poftă din coada prazului) Așa că fu bun prazul?
NENEA IANCU: Ja, sehr gutt!
NEA MÃRINU: Să-ți fie de bine! Nene Iancule, îți doresc din toată inima ca fi-tu ăl mare al tău să te-ajungă din urmă, să fie mai ceva decât ești tu acum!
NENEA IANCU: Mersi monșer, la fel și pentru tine și fiică-ta! (Închină câte o halbă mare de bere, că merge după praz)

(Scena 3)

(Cei doi, mirosind magnific, o iau spre Poarta Brandenburgică. Caută și ei un Gambrinus, ca să stea parcă pe veci împreună la aceeași masă... nesătui de conversație.)

NEA MÃRINU: Mi-adusei aminte. La serviciu glumii cu câțiva preteni...
NENEA IANCU: Vezi, vezi!... Să nu țină ei seamă prea mult de glumele tale! Ai câteodată și-un umor negru, de înspăimânți lumea! Odată chiar le-ai trimis scris, de altcineva de încredere, bineînțeles, că ai fi murit și lăsai lipsă o sumă măricică scoasă de la serviciu, în prag de inspecțiune. Ce foială pe colegi, pe toți Miticii ăștia mici..., cum își schimbaseră părerile despre tine!...
NEA MÃRINU: Aflași repede! Fusei și eu mai tânăr și mă enervară tare. Unii chiar încercară să mă umfle, să mă ducă și mort de-acasă la secție, ca să n-o înfunde ei... Iar când am deschis ochii în fața tuturor pretenilor mei, ce fețe avură, să-i fi văzut!... Dar nu-ți povestii eu astea odată? Știu că le redași tu altfel în “Inspecțiune”, de mă supărași tare!
NENEA IANCU: O glumă de tragedie, o farsă tragică, lacrimogenă, ce vrei...
NEA MÃRINU: Vezi, măi vere! Pe alți monșeri nu ți-ai permis să-i omori. Fatalitatea, fatalităților!... Pe mine mă găsiși cel mai prăpăstios: îmi puseși juvățul la gâtul meu de juvete și trosc..., un picior la scaun! Þine-te bine, renghi, spectacol, bâlci, nu alta!
Eram în concediu când nu mai apărui în carne și oase, și fusei căutat de amici exact ca prin schița ta funebră! Când revenii la slujbă, șefii deja aduseseră pe altul în locul meu. Avură motivul tău, dar n-avură deloc dovezi, cum c-ar fi lipsit ceva din evidență, cât rămaseră și ei la băi, pe la Baden-Baden.
NENEA IANCU: Bravos națiune, halal să-ți fie! Și zici că ți-ai schimbat de-atunci locul de muncă, nu?
NEA MÃRINU: Nu-mi schimbai nimic. Îmi plătiră și daune morale. “Momentele” tale geniale mi-ar fi stat apărare în instanță. La încept se codiră ei să-mi dea despăgubiri. Auzi, tu, cum dispăru reșpectul față de angajați! Mă luai imediat de ei, ce s-o mai strig și pe Veta..., că mă rezolvară la loc.
NENEA IANCU: Mă bucur, monșer pentru tine, că trăiși, iar noi acum bem împreună, cot la cot! Uite, pentru unii ca tine m-aș întoarce oricând, să mai văd cum o duceți...
NEA MÃRINU: Nu te-ntoarce! Într-adevăr, dividendele operei tale crescură mult în ultima vreme. Poate vrei să-ți scadă brusc în prezent! Știi cum îți și întoarse spatele bucureștimea asta ingrată!... Ceva de speriat! Poate acolo, un teatru “particoler” – cum ziseși așa de frumos tu că-ți plăcu să ai – ți-ar mai juca bine, ca în 1880, pe-un Conu’ Leonida, pe-o Efimiță..., o noapte și-atât, nu tu Scrisoarea, nu tu Năpasta, nu tu D’ale carnavalului!... Să n-ai parte de-o mare dezamăgire: să-i revezi mai îmbătrâniți pe mofluzi, de când plecași tu dintre ei! Tare s-au mai ramolit ei, de parcă au trecut vreo trei dictaturi peste țărișoara noastră!
NENEA IANCU: Sunt atunci hotărât. Autoritățile germane, după ce-oi muri vor încărca sicriul meu fără adresă precisă, totuși spre România, ca să le fac ultima farsă bucureștenilor sau ieșenilor. Dacă au râs bine cât am trăit, mai ales de mine, să-și smulgă părul din cap că trebuie să mă-ngroape pe banii lor și că le-am dat și mort țepe! Am eu acolo în Bellu o casă de bilete, închisă înainte de ultimul mare spectacol!... O să le joc o piesă,... de-o să mă țină minte, ca să râdă toți urmașii de prostia lor. Mai ales de conu' Maiorescu și de Herr P.P. Carp, care i-au nenorocit pe Eminescu și pe Veronica! Să știi că o rudă de-a ei a adus în Șvițera maldărul principal al scrisorilor adresate de către Emin chiar ei, “Dulcei Doamne” a inimii sale. Ar trebui traduse și publicate în străinătate, pentru că au structura unui roman de iubire, cum n-a mai existat!
NEA MÃRINU : Așa, nene Iancule, îmi dăduși tu dreptate după cum îți dădui și eu de când ai plecat. Și eu îi spusei lui Sucă-al meu deunăzi : Bă, ce se mai mâniară pe mine, ce se mâniară șefii, de parcă le suflară la urechi unii că eu fusei Bibicul. Nici tu nu mă mai cunoscuși, nene Iancule ? Mă știi bine, nu mă dusei la altele, mă ținui doar de Vetă. Nici să mă pice cu ceară nu m-aș duce! Nu-s ca Bibicul dumitale.
NENEA IANCU: Dacă tot aduseși vorba – că tot mă molipsiși cu graiul tău – dacă fu vorba de femeie, “ochi alunecoși, inimă zburdalnică”, să știi de la mine un mare secret: pe ea am realizat-o cea mai lucidă, mai tare-n clanță, ba chiar și-n decizii mai iute și mai dreaptă decât bărbatul! Și știi de ce? Doar ea are nevoie de avocați ca mine, când e batjocorită, încă ne’nsoțită, indepandantă. Și de gurmanzi care să-i aprecieze sarmalele, cinstea de soție, ca tine...

(Se îndreaptă spre Grossteather, să vizioneze o piesă germană)


Actul al doilea

(Scena 1)

(S-a stârnit pe seară o ploaie nebună prin Berlin. Le-a adus aminte de Walhalla și de Wagner. Stau acum într-o lojă și discută la operă în șoaptă.)

NEA MÃRINU: Tii, cum mi se făcu gura apă după sărmăluțele Vetii! Veta îmi plăcu să-i zic. Veto, mă chemi, să vin odată acasă, iar eu stau în loja asta și nu mai pot de poftă să...
NENEA IANCU: O, târrr! Herghelie! De ce i-ai zis Veta? Să știi că mă copiași pe mine!
NEA MÃRINU: De ce pusei numele Vetei? D’aia. Stătui dus pe gânduri. Mult stătui. Stătui. Să-i zâc eu Fifina?! Nu, ca să n-aibă nas lung, să-și dea aere. S-o chem eu Mița?! “Mița, hăi, n-auziși de piața Amza ? Vezi, lângă Piața Romană, mai sus de Muzeul Literaturii.” Da’ ce crezi, nene Iancule?... Îmi veniră atunci trei-patru mâțe printre labe, că duceam smântână și lapte proaspăt, de la țară. Zât, Mița!
NENEA IANCU: Nu impieta asupra numelui eroinei mele preferate!
NEA MÃRINU: Stai, să vezi! A, ia să luăm noi alt nume: “Fă, Didino – da’ nu știu de el, crezu că-i spusei “Tetino”. Și-n plus, cine mai auzi-n țară de pampon sau “Mazu”, ea având treabă-n curte cu altele. Pe bune, nene Iancule, ce nume de familie inventași ! La o adică, draga mea tăcu chitic și când o strigai Efimițo, Safto, Zoițico, Anco... Bună pace! Dispărură toate cucoanele alea. Așa că nu avui deloc de ales, îi spusei Veta și Veta rămase... însărcinată. Tu ai fi trebuit să fii nașul de botez al fiică-mii, că parcă-i spiritul tău în ea, așa-i de aprinsă la vorbă și zglobie! De mică ținu la spectacole în casă, prin vecini, mă înveseli, mă inspiră, de-o iubii ca pe Veta, nu alta...
Îți spusei, vere, o botezai pe nevastă-mea Veta. Pare mai ca pe la noi. De fapt, în cinstea ta, că fu prima femeie din piesele tale. La tine Veta ținu doi bărbați deodată... Aparu al treilea, Rică și să nu-i crape inima!... Femeie de-a noastră, din popor, îmi veni pe limbă și mie... La mine, în schimb... Veta, Veta, mi-a crăpat chiuveta! Mă iubește de parcă-s trei în unul!
NENEA IANCU: Vai, nenorocitule, schimbă-i iute numele! Veta nu-i decât un nume sărman de vădană... Te pierde din ochi de drag ce-i ești ei...
NEA MÃRINU: Nu murii eu. Nu murii. Nu-s cu superstițiile. Ea îmi stătu mereu păzită, din moment ce mai făcui câte un turneu prin străinătate. Ce să facă Sucă? Bărbat frumos, juvete voinicel, ochi albaștri…
NENEA IANCU : Cunosc. Cunosc, amploiat, nu, leafa... leafă?
NEA MÃRINU : De bine, de rău are serviciu! Dacă nu curge, pică. Mi-e drag Sucă, nu știu ce m-aș face fără el. Știi cum ascultă de mine? Îi zic eu văr, doar așa, să mă invidieze lumea că am o femeie aleasă. Dar nu mi-i văr. Una-i Veta, știui de la-nceput. Una-i Oana, ruptă din mine, picătură cu picătură...

(Scena a doua)

NENEA IANCU: Măi, Anghelache, ia spune-mi, dar alt om să aibă grijă de nevastă-ta, decât pe Sucă ăsta, chiar nu găsiși? Ai lăsa-o singură cu el și-n casă?
NEA MÃRINU: Da’ prost nu m-o făcut muica, bre! Ce te aprinseși așa? Ce ai cu Sucă-al meu ?
NENEA IANCU : Am ce-ar avea oricine. Nu crezi că Sucă ar fi Bibicu în cazul tău?
NEA MÃRINU (izbucnind în hohote, de se-ntorc spectatorii și cântăreții de pe scenă spre loja lor) Hai că mi-ai plăcut, monșer Iancule! Știi tu cine-i Bibicu de Sucă? Nu știi. Să-ți spui... Îți spui acum. O lăsai singură pe-o doamnă ca Veta mea cu Sucă, pentru că... Mi-e teamă c-ai să izbucnești...
NENEA IANCU: Pentru că... Zi, că-nnebunesc!
NEA MÃRINU: Tu nu știuși ceva...
NENEA IANCU: Ce să nu știu eu despre tine?
NEA MÃRINU : Gata ! Zic. Sucă, pe care tocmai îl batjocoriși în fața mea, monșer Iancule, e cumnatul meu. Fratele mai mic al Vetei. D-aia îi dădui mereu sfaturi. D-aia m-ajută și el oricând. Nu-i nici văr de-al treilea, nici de-al doilea, nici primar, cum crede tot olteanul... Nu, e cum-na-tul meu și fra-te-le Vetei!
NENEA IANCU: Curat ca-n altă schiță de-a mea!
NEA MÃRINU: Te fierseși singur și tu! Uite ce te înroșiși la obraji… Auzi la el, Sucă și Veta, hm! Ce idei! Când îți veni la o adică așa sperietură, fandaxia-i gata. Monșer Iancule, șezi, nu te mai ridica, îți fac eu vânt cu pliantul ăsta. Nu te crezui ipohondru și pe tine... Nu fuseși mai înainte. S-o bănuiești chiar tu pe Veta mea c-ar face ocheade… și cui... juvetelui de Sucă..., lu’ frati-su?! Aburiși lumea, bre, lasă-te de comèdii nemțești. Te văzuși cu bănișorii aici, la capitala neamțului și crezuși că peste tot umblă aici numai de-alde “năică”, “soro” – ca la noi – însă pe-aici nu-s decât alte Zițe, Mițe, Vete, Didine, Zoițe frigide, înțepate, milităroase. Bărbații lor nu prea au pomenit revoluții, iarmaroace, bâlciuri, tărăboi, muțime de tarabe, gropi sau femei adevărate (ca-n București la nimeni nu găsești)... Ci doar parade paramilitare și spiritul cazon de gașcă partizană, de castă mai bine zis. Mai recent apărură în Berlin și parade ale unora ziși pe inglăjește gay, de prin 1989. Pe ei să-i vezi ca actori. Băga-și-ar prazuri în fund! De ei să-ți placă, să te joace peste tot în lume, intrând în cămășoiul conului Leonida față de reacțiunea de nevastă-sa, Efeminița? Halt?