Prologul

Scena este în întuneric. Rafael, îmbrăcat într-un veșmânt alb apare în mijlocul scenei, încenuchiat, privind în sus. O lumina puternică apare și o voce gravă îi spune:
- „Am auzit rugăciunea robilor Mei. Ajutor ei au cerut de la Mine, și izbăvire le voi trimite. Fă ce este de făcut, și vor aduce slavă.”
Rafael se ridică, se pleacă sfios, după care iese din scenă. Lumina se stinge și apare decorul


Actul 1.
Decorul. În stânga un morman de pietre și o lopată. Alături 3 butuci, și un pom uscat cu un ștreang atârnat de o creangă. În spate se vede forma unei case evreiești modeste. Alături de butuci mai sunt 2 saci cu paie. Tobit așează cu greutate ultimele pietre pe morman, după care se așează ostenit pe butuc.
Tobit: Of, câtă durere este în această lume. Unde te uiți vezi numai oameni necăjiți, oameni care plâng și se tânguiesc Oameni care cerșesc un colț de pâine, sau cerșesc fericire, și nu primesc nici măcar un dram de milă. Nu primesc nici măcar înjurături. Am ajuns să nu-i mai urâm pe dușmanii noștri. Am ajuns să neglijăm totul. (ia lopata în mână, se ridică și mai așează pietrele de pe morman.) Oare câți copii o fi avut omul ăsta? Nici nu știu din ce seminție era... ce vorbesc eu aici... nici nu sunt sigur dacă a fost evreu. (Privește îndelung mormanul cu pietre, după care se uită îndelung spre pomul uscat). Oare cum a putut să țină această mârțoagă de pom trupul acestui om. Uite că nici măcar nu mai are frunze, și nici culoare de pom nu mai are. Ce să-i faci. Așa ajungem cu toții. Pomi, animale, oameni. Murim și odată cu noi piere și culoarea. Când se naște omul e rumen în obraji de sângele care curge viața prin el. Când murim devenim uscați și negricioși din cauza aceluiași sânge care refuză să mai curgă prin vine. Așa e viața. Ce te face frumos te poate face și urât. (Lasă lopata din mână și înaintează spre o covată de lemn așezată lângă butuci și se spală pe față. Se șterge de veșmânt și se așează cu capul în mâini din nou pe butuc). Oare dacă eu o să mor o să mă îngroape cineva?
Ana: (apărând din dreapta cu un sac sub braț, pe care îl trântește la picioarele lui Tobit) O să te îngroape Aghiuță, Tobite… Aghiuță, că până mori tu ne îngropi pe toți. La câtă experiență ai....
Tobit: Ce ai femeie. Nici nu vii bine acasă și deja începi să pomenești de necuratul. Nu e oare datoria noastră să ne ajutăm aproapele.
Ana: Ba da bărbate, a noastră este, dar nu numai a ta și a mea. A noastră a tuturora. Ce-ți veni să-l îngropi pe spânzuratul asta la noi în curte? Nu avem și așa destule probleme. Parcă ai fi uitat că am rămas ca vai de noi pe drumuri din cauza mărinimiei tale. Ai uitat?
Tobit: Doamne, ce gură ai..... ca.....
Ana: Ca ce.... ha? Ca ce..... spune-mi ca nu am dreptate. Nu e de ajuns că te-ai necurățit îngropând un străin, dar ai mai adus și necurăția asupra casei. Acum tot satul o să vorbească. Tobit și Ana și-au deschis cimitir.... Haideți să murim în grădina lui Tobit că ne îngroapă pe gratis....
Tobit: Ce vorbești femeie. Cum spui că am adus necurăție în casă? Nu este omul creația lui Dumnezeu, fie el și mort? Dacă eu aș murii în curtea unuia nu cred că m-ar lăsa să putrezesc așa în voia corbilor.
Ana: Stai liniștit bărbate. Tu nu o să mori. Te-a angajat îngerul morții ca gropar pentru lume. Nu vezi că deja începe sa-ți placă?
Tobit: Să te ierte Domnul pentru blasfemiile tale. Mai degrabă o să ne vorbească satul pentru gura ta decât pentru faptele mele. De altfel ce era să fac dacă omul a murit spânzurat de pomul nostru. Să-l las aici să te uiți la el? Să-l las pe post de sperietoare pentru corbi?
Ana: Să-l fi lăsat. Că de o vreme doar corbii mai pasc prin bătătura noastră. Am ajuns să trăim din mila altora. Noi care am decideam odată pentru cei de un neam cu noi. Noi care împărțeam odată din visteria regelui, am ajuns acum să stăm la coadă când se împarte grâu ca să primim și noi vreo 2 banițe de tărâțe. Noi.... (și începe să plângă.)
Tobit: (O îmbrățișează și o așează pe un butuc lângă el) Ană nu mai plânge. Dumnezeu nu ne-a uitat. Uite că suntem sănătoși. Avem o binecuvântare de băiat care crește ca și cedrii Libanului. Avem o casă în care să ne ducem bătrânețile cu pace. Și ce e mai important, îl avem pe Dumnezeu alături de noi. Suntem curați în fața Lui că niciodată nu ne-am întinat din hrana idolilor și a desfrânaților.
Ana: (Printre lacrimi) Mai bine mâncam carnea blestemată a idolilor decât tărâțea binecuvântată a sclavilor.
Tobit: (Strângându-o mai tare spre el) Haide nu mai plânge Ano că vine imediat Tobie și iar se întristează. Ști doar cât este de inimos și cum ține toate la inimă ca și o fată. (Ana ștergându-se la ochi) Mai ți minte atunci când Eleazar a lui Eli, de pe colină i-a stricat titirezul primit de la Gabael? ... (Râzând) A plâns o zi întreagă, fără să ne spună de ce, iar pe seara mi-a cerut să mă rog pentru el ca să nu mai aibă niciodată gânduri de ură pentru cineva. Îți dai seama că el avea grija supărării nu a jucăriei stricate?!
Ana: (Ștergându-și ultimele lacrimi) Întotdeauna a fost ca tine. A ținut mai mult la ceilalți decât la el. Asta o să-l tragă înapoi mai târziu.
Tobit: Nu vorbi așa. Dumnezeu nu-i lasă pe cei buni să sufere. Iar dacă totuși îngăduie suferința, o face doar ca să îi facă și mai buni.
Ana: Mai buni? (revoltată)... Mai buni Tobite?... ce folos avem dacă devenim mai buni și în același timp mai săraci? Nu vezi că mă zbat ca peștele pe uscat să pun ceva omenesc pe masă? Mâncăm numai tărâțe fierte, și buruieni de prin curte. Am și uitat cum e gustul mielului, sau a turturelelor. Iar de carne de vită nici nu mai vorbesc. De fapt nici nu mai știu cum arată aceste animale. Noroc cu împuțiții ăștia de guzmani care plimbă oile prin șanțurile satului, și le mai aud behăiturile ca altfel……
Tobit: (nervos)…. Da mai taci femeie că mă înnebunești… numai la mâncare te gândești. Parcă ai fi fost în trecut regina din Saba și ai mâncat numai cocoașe de cămile cu rodii parfumate. Nu te gândești puțin la frații noștri care suferă la Ierusalim, și care poate mănâncă doar pâine veche? Nu te gândești la miile de israeliți care mănâncă pâinea durerii în chinurile temnițelor din Ninive? De miile de prunci care au fost smulși de la sânurile mamelor și care au murit de foame? … nu te gândești?.... (dând din mână ) nu te gândești că așa ție capul. Stomacul tău să fie plin ca în rest… potopul…
Ana: … (la fel de revoltată) Nu e vorba de asta bărbate. Nu de mine mie ci de fiul nostru. De câte ori nu am dormit flămândă și plânsă că Tobie nu a avut parte de o cină decentă. Crezi că eu vrea să mă ospătez? Crezi că eu vreau să trăiesc regește? Pentru mine crezi că mă căznesc? Te înșeli Tobite! Te înșeli amarnic. De fiul nostru mi se rupe inima… dar se pare că numai mie… tu ai treabă cu spânzurații și cu toate mortăciunile. Mă întreb dacă nu cumva te-ai molipsit de ceva boală la căpățână. Că mi se pare că te prostești pe zi ce trece.
Tobit: (mai calm, o ia în brațe și o sărută pe frunte) … Mă gândesc…. (o sărută din nou) … crede-mă că mă gândesc în fiecare ceas. Și mă zbat să găsesc o soluție ca să scăpăm din această situație. În Dumnezeu îmi pun nădejdea și sunt sigur că El ne va ajuta. Nu ne va lăsa de izbeliște la fel cum nu l-a lăsat nici pe Lot în Sodoma, și nici pe David în mâinile lui Goliat. Și la noi va trimite un înger. Ai să vezi.
Ana: (mai liniștită) … Vreau să văd… dar vreau mai repede că nu știu cât mai rezist. (cu glas tot mai stins, afundându-se în brațele lui Tobie) … vreau să văd… (se retrag împreună înspre casă cu un mers apăsat și legănat.)
În scenă intră Tobie, împreună cu un tânăr frumos. Par să fie bine dispuși și să discute ștrengărește.
Tobie: (către tânăr) … Dar este nemaipomenit ce-mi spui. Așa ceva nu s-a mai pomenit de multă vreme. Nici nu știam că Dumnezeu mai face minuni așa de mari, azi când oamenii sunt așa de mici. Și ziceai că l-a înviat din morți numai atingându-se de haina lui?
Rafael: Da prietene. Numai atingându-se de haina lui. Dar acea haină era a lui Ilie, mentorul său care a fost ridicat la cer.
Tobie: Extraordinar (se așează pe unul dintre butucii de lângă pom). Ce nu aș da să-l cunosc pe acest Elisei. Mi se pare că ar fi un om mare, cât un munte… (Rafael se așază lângă el) … e mare Elisei, Rafaele? Spune-mi cât de mare e?
Rafael: ai fi uimit prietene să știi că de fapt este un om mărunțel și mai e și chel pe deasupra. Ți-a mai spus că Dumnezeu caută la inima omului nu la înfățișare. Credința lui în schimb e mare. Atât de mare e credința lui că dacă ar zice unui munte să se arunce în mare, muntele l-ar asculta.
Tobie: Fenomenal… (exaltat) … Lăudat să fie Domnul Savaot că face minuni mari. Așa este prietene Rafael. Dacă stau bine să mă gândesc și David a fost doar un puști când l-a doborât pe uriașul Goliat. Tata spune întotdeauna că Mâna Domnului a fost cea care a aruncat piatra exact în creștetul păgânului. Parcă îmi imaginez (gesticulând energic) cu David a încordat praștia (gesticulând) și … pleosc…. în fruntea monstrului. (cade pe butuc obosit) … ce fapte minunate săvârșește Domnul prin fiii săi. (din nou exaltat) Lăudat să fie Domnul Savaot!
Rafael: (râzând) Liniștește-te prietene să nu te rănești. Într-adevăr Domnul face minuni mari. Dar nu e nevoie întotdeauna de minuni. Domnul lucrează și altfel. Măreția lui se vede mai ales în lucruri mici, mărunte. Într-o gâză, spre exemplu. Cât de minunate sunt albinele, și cum pot ele, așa mici cum sunt, să adune dulceața florilor ca să ne-o dea nouă. Sau cum știe vrabia să făurească cuib pentru puii săi, mai bine închegat decât porțile lui Solomon din Ierusalim. Aici prietene Dumnezeu își arată cu adevărat măreția. În lucruri mici, pe care noi le neglijăm, dar care sunt la fel de mărețe ca și minunea trecerii prin Marea Roșie.
Tobie: Ai dreptate Rafaele. Multă înțelepciune zace în tine. Mă mir cum așa tânăr ai reușit să strângi atâta deșteptăciune și cumpătare. Dacă ar fi toți oamenii la fel de înțelepți ca și tine, lumea ar fi un paradis. Mulțumesc Domnului că mi te-a scos în cale.
(din stânga apare Tobit cu o bucată de pâine uscată la mână, încercând că muște din ea. Când îl vede pe Tobie o ascunde repede rușinat la spate…)
Tobit: (fericit) Fiule! Te-ai întors (îl îmbrățișează încercând să ascundă pâinea uscată în haină în același timp)… Oooo ce dor mi-a fost de tine….(îl îmbrățișează din nou nereușind să ascundă pâinea)
Tobie: (nedumerit) Da tată m-am întors… De la Eleazar… Unde am mers acum vreo 3 ceasuri… Tu m-ai trimis… Iți amintești?... așa dor ți-a fost de mine?
Tobit: (vizibil rușinat, încercând să mascheze ultimele semne ale pâinii din haină) mda… Mi-a fost dor de tine. Doar ești fiul meu și te iubesc. Ce nu am voie să-mi manifest dragostea?!
Tobie: Ba da tată. Știu că mă iubești. Nu m-am îndoit niciodată de acest lucru. Și eu te iubesc numai că m-ai surprins. Așa drăgăstos…
Tobit: da … da … lasă astea acum. Ia spune-mi ai rezolvat problema. Ai vorbit cu Eleazar? Ce zice se poate?
Tobie: (puțin dezamăgit) Da tată… am vorbit dar se pare că veștile nu sunt prea bune. Nu ți-a găsit nimic de lucru la curte, iar cu datoria spune că nu ne mai poate păsuii mult timp. E și el la strâmtoare acum cu noile taxe. Dar în schimb am și o veste bună…. Vrei să o auzi.
Tobit: Sigur că da fiule. Orice veste bună e ca o clipă de liniște cu maică-ta în casă. Floare rară…
Tobie: Eleazar zice că îmi poate rezolva mie să intru în slujba generalului Omar, ca și îngrijitor la grajduri. Mă plătește bine, și îmi dă și un animal de lucru pentru treburile casei. Ne-ar ajuta tare mult, mai ales în perioada acesta… ce zici tată? Nu e bine?
Tobit: (iritat) Nu fiule! Nu e bine. Ți-am mai spus de o mie de ori. Ești prea tânăr ca să lucrezi. Cât sunt eu în putere e de datoria mea să duc această familie în spate. Tu trebuie să-ți continui studiile. Tu trebuie să ajungi om mare, nu îngrijitor la cai. Tu ești Tobie, fiul lui Tobit, din seminția lui Israel. Noi niciodată nu am fost sclavi. Suntem fiii lui Dumnezeu, nu sclavii păgânilor. Nici nu vreau să aud de așa ceva.
Tobie: Dar tată, avem nevoie de bani. Avem nevoi de animale ca să lucrăm pământul. Nu te gândești că în scurt timp murim de foame? Cum o să îmi continui studiile dacă sunt mort?
Tobit: Gata! Ajunge! Nu mai avem ce discuta. Am zis nu și gata. Tu vezi-ți de ale tale. Continuă cu studiul și lasă pâinea în grija mea. Găsesc eu o soluție. Până una alta du-te și te spală și intră că mama ta a pregătit fiertura.
Tobie: Bine.. încăpățânat mai ești…
Tobit: Ce? Ai zis ceva?..
Tobie: mda… am zis…. Ãăăăă…. Tată prima dată vreau să-ți prezint pe un prieten de al meu. Ne-am întâlnit întâmplător pe drum. Merge în Media și e evreu. L-am invitat la noi la masă, și speram să-i găsim un loc unde să se odihnească la noapte.
Tobit îl privește pe tânărul care se ridică de pe butucul din spatele lui. Rafael îl salută prietenos făcându-i plecăciune.
Rafael: Stăpâne, mă numesc Rafael din seminția lui Efraim. Vin de la Ierusalim și mă îndrept pre Media. Sper să-mi acordați găzduire în noaptea acesta ca mai apoi să pot pornii iarăși la drum.
Tobit: Cu cea mai mare plăcere fiule. Casa mea e și casa ta. (către Tobie)… De ce nu mi-ai zis că avem oaspeți? Du-te repede și adu ceva de băut, probabil va fi însetat de pe drum. (către Rafael) Suntem săraci dar din sărăcia noastră îți oferim ce avem mai bun. (îi pune părintește mâna pe cap). Ziceai că vi de la Ierusalim? Ia mai spune-mi ce mai e pe acolo? Cum sunt frații noștri? Cum mai rezistă zidurile?
Rafael: Stăpâne din păcate veștile nu sunt prea bune. (Tobit îi face semn lui Tobie care iese din scenă și intră după un timp cu două pahare)… tot ce au construit părinții noștri se dărâmă. Nici chiar acum când sabia dușmanilor amenință firavul gât al poporului evreu, nimeni nu se întoarce către Dumnezeu. La Sichem se aduc jertfe continue zeului Baal, și desfrânatei zeițe Astarte. Preoții păgânilor i-au omorât aproape pe toți cei din seminția lui Levi. Au mai scăpat câțiva care s-au ascuns prin pustiul de la Marea Moartă. În templul din Ierusalim nimeni nu mai înalță rugăciuni către Dumnezeu. Mai grav este că pentru prima dată de când mărețul Solomon a pus torța legământului în jertfelnic, focul sacru a fost stins. Câțiva bravi tineri din seminția lui Iuda mai apără templul de hoți, care dacă ar putea ar fura și Chivotul din Sfânta Sfintelor. (Tobie intră cu două pahare de apă)…
Tobit: (vizibil întristat)… în ritmul acesta Dumnezeu nu va mai lăsa mult pe evrei în viață. Un nou potop ne paște…
Rafael: Dumnezeu știe… însă nu te întrista stăpâne… niciodată un tată nu-și pedepsește fii ca să-i piardă, ci ca să-i îndrepte… (bând apa) …
Tobit: Așa e prietene… să ne rugăm ca totul să fie bine…(către Tobie)… Fiule! Condu-l pe oaspetele nostru în casă să mănânce ceva. Probabil va fi înfometat și ostenit… Mergeți în pace… (Rafael se ridică și condus de Tobie merg spre casă)
Tobie: Tată dar tu nu vii? Mama a pregătit fiertură pentru toți…
Tobit: Nu vin fiule, eu am mâncat mai devreme… mai rămân puțin prin curte… mergeți în pace….
Tobie: Cum dorești… (către Rafael)… haide să mâncăm. Am o foame de lup. (ies din scenă)
În scenă rămâne doar Tobit. Se ridică de pe butuc, ia unul dintre cei doi saci de pai de alături și îl aranjează sub forma unei perne. Se așează lângă sac și scoate pâine uscată din buzunar, începând să o roadă. După mai multe încercări nereușite ia unul dintre paharele cu apă și înmoaie pâine în el…
Tobit: Așa poate o să o pot mesteca… și o să-mi țină și de sete…. (mușcă cu sete din colțul înmuiat în apă) … Ce bun ar fi fost ca apa să fie vin… (mușcă) … ce bun era vinul acela negru ca și chiparosul pe care mi-l aducea Eleazar de la dregătorii din Babilon… și pastrama acea parfumată, din carne de căprioară crescută în pădurile Libanului….. și rodiile sângerii ce veneau cu vaporul tocmai din îndepărtata Cretă…. Și ce bune erau curmalele cumpărate de la ismaeliții din Arabia… și pâinea albă și pufoasă pe care Ana o cocea din făina egipteană… ce vremuri de liniște și bunăstare… atunci nimeni nu se certa pe uliță… toată lumea era bine dispusă și fericită, și toți vecinii se adunau în curtea mea seară de seară ca să povestim și să petrecem… Acum în curtea mea se adună guzganii ca să mănânce iarbă uscată. Vecinii nici nu mă mai salută… când mă văd își întorc capul parcă ar vedea un lepros… și ieri, da ieri îngâmfatul acela de Așar mânca smochine în fața casei și nici măcar nu m-a salutat când am trecut pe lângă el… ar fi trebuit nu numai să mă salute, dar și să-mi dea și mie smochine… a uitat că era doar un pârlit de țăran care fura carne din cămara mea… și nu i-am zis niciodată nimic… (trist) nimic nu i-am zis… nici lui, nici altora… nimănui nu am zis nimic… pe nimeni nu am supărat și totuși uite ce am ajuns… groparul satului… zdrențurosul satului… un biet bătrân fără dinți ce se chinuie să roadă un colț de pâine tare și mucegăit… cu adevărat pâinea durerii este acesta… (revoltat aruncă pâinea) să te mănânce Aghiuță…. (cu capul în palme) mizerabil am ajuns… stau aici pe paie ca Iov pe gunoiul orașului… că așa este omul… dar ca și Iov îmi voi duce suferința până la capăt. Dacă Iov a primit iertare și eu voi primii, iar dacă nu înseamnă că nu o merit… Dumnezeu să-mi dea ce e mai bine pentru mine… (își aranjează încă odată sacul sub forma unei perne si se întinde cu fața în sus)…
Lumina difuză. Tobit doarme cu fața în sus. Dintr-o dată se aude o muzică drăcească și în scenă intră trei diavoli dansând și râzând. Îl văd pe Tobit dormind și încep să sară peste el. La un moment dat se aude o voce puternică din culise…
Asmodeu: Unde sunteți sluților… (diavolii la auzul vocii se ascud după Tobit care doarme în continuare. În scenă intră Asmodeu, îmbrăcat în negru cu o pelerină ce atârnă. Îi vede pe diavoli cum încearcă să se ascundă.) Ați crezut că veți scăpa de mine? Ticăloșilor… (diavolii speriați se reped la picioarele lui Asmodeu făcându-i închinăciuni)
Diavolii: (în cor) Iertare întunecimea voastră… noi nu ne ascundeam… vroiam să-l ispitim cu vise pe bătrânul acesta… iertare … iertare…
Asmodeu: (alungându-i de la picioarele lui) Ce tot îndrugați acolo proștilor… va ascundeați de mine ca să nu vă trimit în fundul iadului acolo de unde să nu mai ieșiți în veci. De ce nu am auzit azi nici un blestem ca lumea. Nici o minciună mârșavă nu a coborât la mine. Pentru ce va țin ca pe niște porci pe lângă mine?... mai multe rele fac copiii de țâță decât voi. (merge amenințător înspre ei. Diavolii se feresc din nou). Gata vă trimit în iad… nu mai aveți voie la muncă de teren… ca cuptoare cu voi….
Diavolii: (se aruncă din nou la picioarele lui Asmodeu) nu stăpâne te rugăm nu… ști că suntem alergici la pucioasă… uite lui îi cad coarnele de fiecare dată iar mie întotdeauna îmi ia foc coada… te rugăm răutăcimea vostră, încă o șansă… promitem că de data asta o să facem ce ne spui…
Asmodeu: promiteți pe numele meu… m-am săturat de promisiunile voastre. Mă… dacă nu faceți ce vă spun vă trimit să mâncați pietre… Auziți
Diavolii: Facem stăpâne orice… facem orice…
Asmodeu: aveți noroc… Sarra se căsătorește iar. A mai prostit un tânăr, și în două săptămâni fac nunta. Știți ce aveți de făcut. Dar atenție… să nu cumva să dați greș că ….
Diavolii: nu stăpâne… nu dăm greș….
Asmodeu: Plecați acum… am treabă cu bătrânul Tobit…
Diavolii ies cântând… Sarra se îndrăgostește/ un nou soț e își dorește/ dară noi cu drag lucrăm/ nunta să le-o încurcăm….
Asmodeu se învârte în jurul lui Tobit. Se uita la el și râde ironic.
Asmodeu: bătrân prost și senil. Nu-ți ajunge câtă suferință înduri tu și familia ta? Câtă foame și frig înduri seară de seară? Nu-ți ajunge?... tu continui să-L lauzi pe Dumn…ah că era să-I zic numele…. Ba mai mult ești și milostiv. Îngropi toți morții de pe toate șanțurile… bătrân prost și senil… să văd ea acum după ce-ți fac dacă vei mai fi la fel de evlavios… (scoate o sticluță din haină și o toarnă peste fața lui Tobit. Acesta doarme în continuare)… să te văd acum Tobite dacă vei mai lăuda tu pe ști tu cine… al meu vei fi de mâine… te aștept Tobite… te aștept… (iese) te aștept…..
Scena se luminează și întră Tobie vesel și cântând
Tobie: ce dimineață frumoasă… soarele stă să răsară imediat… să mă spăl și să merg să adun ceva de mâncare… (privește spre tatăl său care dormea) săracul… o fi adormit aici azi noapte… să-l trezesc ca nu cumva să-l prindă roua dimineții și să răcească…(se apleacă peste Tobit) … tată trezește-te… e dimineață și ai dormit în curte… tată…
Tobit se trezește cu greutate și se șterge la ochi
Tobie: așa bine că te-ai trezit… du-te în casă să te încălzești. Cred că ți-a fost frig toată noaptea aici în curte. A bine că mi-am amintit… vezi că azi o să mă duc să aduc calul de la Eleazar și să mergem să strângem ceva grâu…(în tot acest timp Tobit se șterge la ochi… la un moment dat speriat, cu vocea tremurândă zice:)
Tobit: … Fiule… Tobie.. fiule unde ești? (Tobie care povestea și se spăla se uita uimit la tatăl său)
Tobie: Tată aici sunt… lângă tine, nu mă vezi… îți ziceam că azi….
Tobit: fiule nu te văd…. (caută cu mâinile tremurânde în față) nu te văd… nu mai văd nimic… (Tobie sare și îl ia pe tatăl său de jos și îl așează pe unul dintre butuci).
Tobie: cum nu mai vezi? Mamă…., Rafael… Cum nu mai vezi tată… ce s-a întâmplat?
În scenă intră Ana și Rafael.
Ana: Ce s-a întâmplat? De ce urlii în halul asta?
Tobie: Tata nu mai vede nimic… e orb…
Ana: e orb pe naiba… nu vede de somnoros ce e. Așa a fost toată viața.
Tobie: nu mamă e adevărat… tata nu mai vede
Tobit: Ana… te aud dar nu te văd… fiule… am orbit!
Rafael se apleacă în fața lui Tobit și se uită la fața lui…
Rafael: Nu mai vede pentru că are albeață. Se pare că i-a căzut ceva în ochi azi noapte când a dormit aici sub pom și l-a orbit.
Ana: (începe să plângă) ce ne facem acum Tobite… ce ne facem… asta ne mai lipsea… Doamne ce nenorocire… ce nenorocire…
Tobie: (către Rafael) nu se poate face nimic? O să rămână așa…
Rafael: nu cred prietene…nu cred…. (Ana plânge la picioarele lui Tobit. Tobie trist privește spre tatăl său. Un moment de liniște.)
Tobit: Ană nu mai plânge… Dumnezeu nu ne va lăsa… Fiule stai lângă mine… am ceva important să-ți spun.
Tobie: Da tată… te ascult.
Tobit: Fiule pregătește-te de drum… trebuie să mergi în Media la prietenul meu Gabael…
Ana: Nu Tobite… nu-l trimite și pe Tobie de la mine… nu….
Tobit: taci femeie… Fiule ascultă-mă bine… e pentru binele tău și al mamei tale. I-am dat prietenului mei Gabael din Media 2 talanți de argint ca să-i țină pentru zile grele. Vroiam să-i păstrez pentru momentul în care te vei căsătorii. Acum sunt unica noastră șansă. Trebuie să mergi să îi aduci… e periculos, dar Dumnezeu va fi cu tine.
Tobie: Mă duc tată, mă duc pentru tine și pentru mama… o să îi aduc cât pot de repede, după care mergem la toți doctorii ca să te facă bine.
Tobit: Ai grijă fiule… pe drum vei găsi multă mizerie și nedreptate. Fii cu băgare de seamă… cu Dumnezeul să călătorești în gând… numai cu el…
Tobie: Da tată… cu Dumnezeul și cu dorul vostru…
Ana: (îl îmbrățișează plângând pe Tobie) fiule să nu pleci. (către Tobit) nu-l trimite. O să lucrez eu… o să ne descurcăm… fac orice numai nu-l trimite pe fiul meu de lângă mine…
Tobie: nu mamă… trebuie să mă duc… tata are dreptate. E unica noastră șansă. Sunt bărbat acum și e de datoria mea să-mi ajut părinții.
Rafael: (către Tobit) Stăpâne… dacă-mi permiteți o să-l însoțesc pe Tobie. Vă sunt recunoscător pentru găzduirea primită și astfel o să vă pot întoarce favorul… vă promit că o să ne întoarcem teferi…
Tobie: (către Rafael) mulțumesc prietene…. (către Tobit) Tată, dă-ne binecuvântare, ca fără griji să ne fie, lunga noastră călătorie.
Tobit: Mergeți în pace, și Domnul să vă apere.
Ana: (plângând isteric) …Fiule nu pleca… către Tobit… nu-l trimite… ce mă fac singură…Doamne ce mă fac… ce mă fac…
Tobie: Fii fără grijă mamă (sărutându-o) o să mă întorc cat de repede pot… (o sărută) o să fiu bine… (către Rafael) haide prietene să ne pregătim… ne așteaptă un drum lung și plin de încercări…
Rafael: Da prietene multe încercări…. Multe, multe încercări. (ies)
Cortina