agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-10-26 | | Scena este aparent necuprinsă: imaginați-vă o sală de spectacol precum o grădină de vară, de fapt arena unui circ ambulant, montată sub cerul înstelat. De preferat într-o regiune montană. Poate pe la Băile Tușnad, pe malul lacului vulcanic Sf. Ana. Se pot găsi orice alte locații, de preferat văile, zonele depresionare, defileurile unor râuri ori fluvii, cheile noastre montane, canioane în miniatură. Ca într-un amfiteatru grecesc, dar neapărat sub această aeriană scenă, spectatorii au toate drepturile să se transforme când vor – și atunci când nu vor deloc – în eroi cu actele de actori sau actanți în regulă, nu în simpli figuranți, ci în persoane a căror însușire comună este iubirea artei dramatice, dat fiind faptul că prezența lor de la bun început ca martori ai acțiunii este o noblețe care obligă… Participarea la acțiune poate să fie făcută vizibilă – sau nu - prin ridicarea lor pe frânghii până sus, la acrobațiile scenice. După felul cum critică interpretarea de deasupra lor, după inflamarea spiritelor, spectatorii sunt forțați de către cei de alături să apuce sforile groase, care-i vor urca pe un fel de veliere și catarge, până-n bolta teatrului acestei lumi. Mai întâi se urmărește jocul suspendat al gleznelor și al tălpilor personajelor Rafaelita și Maurițiu, pentru că așa își vor face apariția și altele în aer, pe câte-un leagăn ori mătură, toți protagoniștii piesei apărând flancați și de câte-un fenomen meteorologic, pentru că toți sunt protagoniști din mamă-n fiică, din tată-n fiu. Exact la fel am văzut că vin și noii oameni pe lume, la fel pleacă din casa lor pe ultimul drum… De ce să nu asistăm așadar la o nouă interpretare actoricească, în care expresivitatea să reiasă din jocul tentant al ridurilor tălpilor, din vederea unui fund angelic avântat la propriu de pe-un leagăn suspendat de liane împletite sau răsucite natural? Maurițiu (apare cu o frapieră în brațe, aruncând din ea grindina, măzărichea, apoi, când se înfurie, adevărata „piatră”, cât oul de porumbel, uneori mare cât cel de găină): Ce distracție și ce inutilitate în teatrul acesta, toată sala e în bătaia noastră de joc! Uite-i pe scaune, sunt ca de piatră, sub rafalele noastre, cu gurile căscate, încremenite spre noi! Au primit orice, evoluții actoricești când mediocre, când catastrofale, iar acum se uită la tălpile noastre, le arătăm câte-un deget prea mare, și ei se entuziasmează copilărește.... Așa, fraților, că sunt binemirositoare? S-ar putea să mai așteptați mult timp, până să aterizăm și noi între voi… Rafaelita (se leagănă țanțoșă, deși e costumată ca o monahie din Siria, având capul ascuns sub un acoperământ din pânză albă, o cruce de argint cu un Christ pe piept. La balansările mai ample ale leagănului Rafaelitei i se poate zări o cicatrice verticală pe-un obraz, semn evident c-a trecut printr-o răscruce a vieții, care a convins-o să se călugărească de la douăzeci de ani): Frate întru Hristos Maurițiu, de-ar ști ei acolo jos unde ne aflăm, ce pierd ei, cât aer saturat de idei ne învăluie, câtă libertate de acțiune emană din toată scena aceasta, nu cred c-ar mai funcționa pe pământ în zilele următoare decât casele de bilete ale teatrelor… Ah, dacă mi-ar da cineva doar un mic brânci, aș legăna tot universul odată cu mine! Maurițiu (căzut pe gânduri, după ce golește frapiera cu grindină, își face loc pe frânghiile leagănului și se opintește din răsputeri să facă pe plac Rafaelitei, care începe să… zboare, datorită acrobațiilor abatelui. Află la cârmă, el se lasă pe vine, apoi se curbează de la mijloc în legănare): Nu vrei să te ridici în picioare, ca un om mare? Așa nu vei reuși, Rafaelita, nu vei zbura vreodată, pentru că nu vrei să uiți pământul, nu mai speri că te poți înălța și la cer cum a făcut-o Maica Domnului, nu te lași purtată de îngerii care ți-ar sări în ajutor ca să nu te faci țăndări pe capetele spectatorilor! Rafaelita (schițează un salt în gol, vrând să scape din balansoarul ei atârnat din cer de două liane groase, foarte elastice, însă constată că nu se simte bine și-i nevoită să-și rețină impulsul de moment, să revină în leagăn după ce-a văzut căscat dedesubt abisul ochilor deschiși la maximum, care o privesc îngroziți): Numai asta așteaptă, un salt mortal. Ia uite-i, gata să fie striviți la impactul cu ciolanele mele, de parcă asta le-ar mai trebui în prezent, capete sparte, răni adânci pentru a-și mai aduce aminte de mine!... Maurițiu (cu părul vâlvoi, cu barba zbârlită de curentul iscat de legănare): O să te legăn până când îți vei aduce aminte la cine sau la ce ai ținut mai mult înainte să mori acestei lumi! Rafaelita (se potolește, iar după un vizibil efort de-a rememora clipe neuitate din prima ei tinerețe): Profiți de faptul că patrafirul tău îmi acoperă chipul și umerii. Dar dacă n-aș vrea să mă confesez acum, păi ce, leagănul acesta-i confesionar? Maurițiu: Fiica mea, dacă moartea ți-ar veni în clipa următoare, prin infarct, atac cerebral sau printr-o cădere din zbor, atunci înseamnă că eu n-am de ce să-ți stau pe cap de florile mărului! Rafaelita: Mi-au luat lumina, mi-au dat la schimb întunecimea păcatelor, eu le-am dat trupul meu, ei mi l-au mânjit, m-au făcut să renunț la tot ce aveam mai scump, fugind și de rudele mele! Maurițiu: La cine te referi, fiică duhovnicească? Rafaelita: Nu contează. Peste tot pământul apar pierzătorii de suflete. Să zicem că la Gregorian Bivolaru… Maestrul spiralei, care cere despăgubiri statului român și tare m-aș mira dacă străinii n-o să-i dea câștig de cauză. Și la Sorin Ovidiu Vântu mă refer. Și la Stoica, de la Caritas, și la mama Omida… care i-a zis maică-mii că am cununiile legate, i-a luat un maldăr de bani, iar dacă sufletul cel mai drag pentru mine a crezut în aceste spuse, s-a stins compătimindu-mă… Și ca să-i fac pe plac, m-am călugărit la douăzeci de ani. N-am iubit niciun bărbat. N-am apucat. Să știi că le știu psihologia. Am discutat cu multe pelerine. Viețile lor conjugale mi-au provocat și revoltă, dar și puțină invidie că n-am trecut prin experiența lor. Maurițiu (o ascultă meditativ, foarte surprins, apoi pleacă din leagăn spre hamacul din care se ridicase): Da, nu mă așteptam, te rog să mă ierți. Să te ierte bunul Dumnezeu! Cu puterea care mi-a fost dată, te iert fiică duhovnicească de toate păcatele tale. Să nu le mai săvârșești, că dacă le vei mai săvârși însutit le vei duce cu tine. Cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Crucii lui Hristos, te iert și te dezleg, roaba lui Dumnezeu, spune-ți numele, și te binecuvântez ca să te împărtășești! Rafaelita (legându-și părul care se răsfirase cu pletele ondulate în curentul iscat de leagăn): Să ne trăiești, părințele, ai văzut că nu era ceea ce te așteptai? Maurițiu (posomorât că n-a prins-o cu păcate vechi nespovedite): Ceva-ceva rău poate… c-ai făcut și tu în atâția ani. Dumnezeu le vede pe toate, pentru că El ne citește jurnalul în fiecare zi de pe cardul de memorie al minții noastre. Rafaelita (bucuroasă, bate din palme, se ridică în sfârșit pe leagăn ca să-și ia avânt, însă, stupoare, dintre picioare îi cade boabă după boabă un șir de cafea închisă la culoare, care va poposi drept în părul spectatorilor de sub scenă): Mi s-a permis să viețuiesc mereu în această chilie a mea aeriană. Nu mă interesează impresia pe care și-o fac toți care vin să mă vadă cum citesc biblioteci întregi, cum mă rog, cum fac metanii de șapte ori pe zi, cum particip la slujbe și cum mă recreez, de parcă aș zbura prin tot cosmosul. De fapt un singur viciu mi-a îngăduit Dumnezeu, să consum uneori din cafeaua pe care o țin mereu într-o pungă. Maurițiu: Și unde zici că ai așezat-o? Rafaelita (cu fața de-o mare nevinovăție): Păi, unde s-o pun și eu dacă n-am buzunare, o țin și eu strânsă între picioare… Maurițiu: Ia uită-te în jos, dragă Rafaelita! Rafaelita: Ce-am făcut, Doamne, m-am înnegrit toată, sunt plină de cafea. Þi-am murdărit chilia, Hristoase, leagănul acesta care m-ajută să-ți contemplu frumusețea creației! Vino, preacuvioase părinte, să-mi dai canon greu, îți făgăduiesc, Doamne Dumnezeule, că nu voi mai bea nici cafea, nu voi mai mânca nicio boabă neagră! Maurițiu: Iată-le pe toate risipite peste spectatori… Lasă, Rafaelita, nu-i nevoie să te spovedesc încă o dată, meriți oricum să te apropii de Sfintele Taine. N-ai făcut niciun rău. Uite, boabele prăjite care ți-au căzut s-au prefăcut în boabe verzi. Cei de jos: Da, au căzut peste capetele noastre, le-am gustat, aveau gust de smirnă și tămâie, le-am pus în pământ și s-au făcut niște arbori de cafea uriași. Cu ei te-am urmat, maică Rafaelita, ajungem și noi acum pe scenă, iată, ne-am prins deja de podeaua aceasta a primilor nori, ni se face din faptele bune câte un leagăn, câte un balansoar pentru soți, câte o chilie precum un hamac pentru celibi! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate