Păpuși din linguri de lemn

Teatru (monodramă)


Personaj feminin: Adela, aflată la vârsta amintirilor

Actul 1

Decorul este compus dintr-o cameră de zi, stil vechi, dar foarte luxoasă, cu mobilier de valoare. În fața unei oglinzi, un buchet imens de trandafiri roșii. Fundalul sonor la început este unul de ploaie care bate pe acoperiș, în geamuri, curge puternic. Se poate folosi melodia Eros (rain) – Chris Spheeris (în care se aude și muzica, dar și zgomotele ploii). Din când în când se mai aude câte un tunet și camera, în semiobscuritate, se luminează de câte un fulger.
Adela stă așezată la un birou pe care sunt împrăștiate fotografii. Din când în când mai trage sertare, scotocește și scoate alte fotografii. Le privește atent, sortează, etc. Camera se luminează treptat. Se ridică, privește pe geam, apoi privește buchetul de trandafiri, îi miroase, mai îndreaptă câte unul, cu infinită grijă să nu strice aranajamentul. Se studiază atent în oglindă, apoi, de parcă nu i-ar plăcea imaginea, face un gest din mână, a lehamite. Într-o parte a oglinzii, o fotografie înrămată, cu chipul unei tinere (Adela elevă). O ia și o privește, transportându-se în alt timp:

ADELA: Ca un ciulin rostogolindu-se-n mine inima, plecam într-o zi de-acasă. „Ai grijă, mamă!“ zicea bunica, suspinându-și neliniștea-n poartă. La ce, la ce să am grijă? E lumea mare și toată-i a mea. Copil necopt, ducând bagajul cu mâna stângă, cu dreapta căutându-mi punctul de sprijin... Rămăsese în urmă poarta și buna cu lacrimile-n batistă.
Ca ciulinii învârtindu-se-n mine gândurile… Începeam să aflu ce-i viața. Ai grijă! La ce, la ce să am grijă? E viața frumoasă și-n brațe-i plutesc.
Ca ciulinii poposind când și când, preț de-o amintire, ici-colo. Ai grijă! La ce, la ce să am grijă? E dragostea foc și-n foc e lumină. Focul se stinge. Ba nu! Ai să vezi.
Încotro?
„Ai grijă - îmi zice - eu sunt acum la altă poartă, dar tu să ai grijă!“

Se asigură că buchetul e-n ordine, mai aruncă o privire pe geam. Se duce la oglindă și începe să se aranjeze.

ADELA: Dacă tot vine sfârșitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Ce tânără și frumoasă erai! Și proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu frumusețea ta. Nu-ți mai trece degeaba mâna prin păr, și-așa mai ai trei fire! Ce frumos îți cădea, negru, strălucitor și ușor ondulat, până aproape de umeri! Și ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Și Ana lui Manole s-a dus. Auzi și la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să curgă șiroaie!” Și Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o pe Ana să se ducă. Putea și el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină la mine!” Lipsa de imaginație a bărbaților! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut și-ai avut! Ană zidită îți trebuia ție? Egoistule! Þi-ai iubit mai mult arta decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înșelate cu cineva: cu vreun zid, cu o întreagă construcție, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ți mai stă! Þie la ce-ți trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerți cu Manole, mai bine grăbește-te să-ți dai halatul jos! Și papucii. Dă-ți-i singură, decât să ți-i dea alții! Parcă s-a mai potolit și potopul. Mă voi duce. Oricum ar fi, mă voi duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneția? Veneția, ah! Romantism desuet. Și totuși, mi-ar plăcea să mă plimbe cu barca pe apele verzui ale Veneției. Verzui, neverzui, eu așa mi le imaginez. De la culoarea igrasiei. Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci și gărgăuni! Vezi să nu uiți vreun retuș important... (În timpul acesta, se machiază. Apoi, merge la dulap, să-și caute haine) Ia te uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roșie. Cine mai avea ca mine umbrelă-baston roșie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mișcă-te!

Din nou ochii pe geam.

ADELA: Tot așa era și-n prima zi când te-am întâlnit prima dată în locul acela. Orașul era inundat pe alocuri. Mașinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher se oprise și își vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo. Atâtea gesturi inutile facem în viață! Șoferul încercase să mă convingă să nu plec. N-a avut pe cine. M-am dus. (Își amintește cu plăcere). Ploaia se revărsa peste setea pământului neroditor. Cum îi mai înțelegeam setea! Și mie îmi fusese sete, de chipul tău, de căldura ta… Băusem… doar cât să-mi amăgesc setea. În anul acela se dăduse drumul la… secetă. Și de-atunci, așa a rămas. O sete cumplită, un dor de tine, pe care mi-l mai ostoiesc o dată pe an (o dată pe an!) când merg acolo unde știu sigur că vii, de ziua ta. Și ploaia asta, în miezul verii, parcă n-are nici un chichirez. Ah! Astăzi îți voi spune. Îți voi spune totul despre mine. Mă vei cunoaște așa cum nu m-ai cunoscut niciodată. Și poate… măcar în această nesuferită iarnă a vieții, poate măcar acum mă vei privi cu alți ochi. Poate chiar ne vom uni destinele. (Căzută pe gânduri): Ar mai avea vreun rost?
Ia o fotografie a lui și monologhează privind-o:

ADELA: Să-ți povestesc, dragul meu Dmitri! Ah! Cu ce-aș putea să încep, ca să nu amestec lucrurile? De fapt, dincolo de cele povestite de mine, tu ar trebui să înțelegi dorul cu care te-am iubit, durerile pe care mi le lăsau plecările tale, veșnic plecările, venirile prea rar, o singură dată pe an. Atunci când îți luai răgazul să vii din măreața Rusie, să evadezi din viața de acolo, pe care eu n-am știut-o, n-am vrut niciodată s-o știu. Trăiam tot anul și îmi întemeiam toată existența pentru acele 7 zile din an, fix șapte zile, niciodată una în plus, în care te vedeam. Și atunci eram… cât se poate de protocolari. Dar eu simțeam, știam că și tu împărtășești aceleași bucurii, aceleași dureri, că împreună formam o singură bătaie de inimă. Atâta doar că, în timp ce viața ta se compunea și dintr-o altă existență (pe care eu n-am vrut, n-am suportat să o cunosc!), a mea se raporta numai la tine. Păguboasă treabă! În timpul acesta mă curtau bărbați, care frumoși, care inteligenți, care cu poziție socială. Dar eu, eu cum te-aș fi putut trăda, Dmitri? Eu am trăit în visul nostru, m-am hrănit cu el, am călătorit în căruța cu vise. Așa mi-am alergat visele toată viața: ca un câine legat de căruță cu un lanț prea scurt. Lanțul acela care nu te dezleagă, rupându-se, nici nu te lasă să iei prea multă distanță, dar nici să le ajungi din urmă vreodată. Căruța mea cu vise a alergat întotdeauna mai repede ca mine. Vizitiul n-am fost eu. Vizitiul căruței mele cu vise era aproape invizibil. Eu am fost doar câinele legat în urma ei, cu un lanț prea scurt. Uneori, aș fi vrut să mă extrag din poveste. Sau să-i transform finalul într-unul fericit. Așa cum, în copilărie, voiam să schimb finalul poveștilor care se terminau trist.
Bunica îmi spunea povestea căsuței iepurașului. Iepurașul avea o căsuță de gheață. Acolo se simțea apărat de toate, dar mai ales de vulpe. Totul era bine și frumos iarna. Dar când venea primăvara, soarele începea să topească gheața, căsuța dispărea, iar iepurașul era... un biet iepuraș. Plângeam și îl rugam pe bunicul să îi construiască el o căsuță. Una adevărată, din scânduri, pe care să n-o mai poată strica nimeni. Bunicul îmi promitea de fiecare dată că i-o va construi. Însă, de fiecare dată, bunica îmi spunea povestea la fel. O puneam mereu s-o repete, în speranța că va schimba finalul. Dar ea se încăpățâna să mi-o spună mereu la fel. Iar plângeam, iar reproșam, imploram... bunicul iar promitea... mâine. Și mâine povestea se repeta. Identic.
Din acea poveste nu m-am putut extrage niciodată. N-am înțeles de ce n-am schimbat-o eu, să mi-o spun singură, așa cum voiam. Probabil, simțeam, pe undeva, că n-ar fi fost decât o amăgire, o înșelare. Speram, credeam, așteptam minuni. Așteptam cu sufletul la gură s-o aud altfel. Chiar credeam că bunicul va construi o căsuță bietului iepuraș, iar bunica se va grăbi să-mi aducă la cunoștință.
Într-o zi, sătulă de insistențe fără rezultat, mi-a venit o idee. Am găsit ușa atelierului deschisă, am furat niște scânduri, cuie și un ciocan. Încercam să schimb finalul poveștii. Am cărat totul în fundul curții, unde am meșterit nestingherită de nimeni. A ieșit ceva care, cu multă indulgență, putea fi asemuit cu o căsuță. Avusesem grijă să mă interesez cam cât de mare poate fi un iepuraș, și am probat căsuța pe pisică. O concepusem pentru două locuri, nu-mi imaginam că o ființă poate să trăiască singură. Gândeam că, într-o zi, și iepurașul se va însura, așa cum se însurase bunicul cu bunica și-o adusese în casă nouă.
Aveam căsuța. Dar unde era iepurașul? Am avut un moment de derută, am vrut să întreb, apelând la serviciile oamenilor mari, dar am renunțat repede; mă dezamăgiseră destul. Mi-am zis că e imposibil ca iepurașul să nu știe că eu am construit o căsuță pentru el. Cum să nu simți când cineva te iubește? O să vină el! Am găsit un loc mai ferit, dar destul de la vedere. Nu voiam să caute prea mult ori să n-o găsească. În fiecare zi, mă duceam de mai multe ori, să văd dac-a venit. Când seara se-așternea peste sat, îmi spuneam c-o să vină mâine. Până într-o zi, când „opera” mea construită cu trudă, dar mai ales cu dragoste, a servit drept lemne la foc. Atunci am crescut dintr-odată. Și-am înțeles că nu te poți extrage singur dintr-o poveste; cum nu te poți scoate dintr-o mlaștină trăgându-te de păr. E nevoie de cineva să te scoată.
Uneori, mă simt de parcă mi s-a topit căsuța de gheață. Și-aș vrea să mă extrag din poveste sau, și mai bine, să-i scriu un final fericit. Închid ochii și-mi imaginez că undeva, cineva îmi construiește o căsuță, una adevărată, poate chiar rănindu-se, așa cum eu îmi rănisem mâinile de copil. Înainte s-adorm, nu uit să repet… Mâine… Vezi, Dmitri, aceasta am visat, aceasta am sperat de fiecare dată când veneai: că de data aceea, îmi vei vorbi despre căsuță. Îmi imaginam zeci de moduri în care ar fi urmat să mi-o spui. Și alte zeci de moduri în care ți-aș fi răspuns. Iar și iar. În fiecare an. Și de fiecare dată, în imaginație, deznodământul era la fel. Cu aceeași emoție și speranță cu care mergeam zilnic la căsuță, să văd dacă iepurașul a venit, așa veneam în fiecare an la întâlnirea cu tine. După ce plecai fără să-mi fi vorbit de căsuță, îmi spuneam… mâine. Adică la anul. Astfel au trecut ani, astfel s-a rostogolit viața peste noi, din așteptare în așteptare. Cred că mie îmi era cel mai greu. Tu veneai, plecai; eu rămâneam în același loc. Pentru mine nu se schimba nimic, nici măcar visul. Când o ființă îți pleacă – din viață, din suflet, ori numai până-n orașul vecin - rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată. Să pleci. Niciodată să rămâi.
Pleca bunica, la moară. Mă lăsa încuiată în casă. Stăteam cocoțată pe o masă, mai aproape de geam, să privesc păsările. Mă jucam cu bețe de chibrit. Le așezam sub diverse forme, construiam case, castele, șine de cale ferată. Stricam construcția și începeam o alta. Nu mă plictiseam niciodată. Nici nu le-aprindeam. Venea tușica, de pe o altă stradă, să vadă ce fac. „Ce faci?”, mă întreba. Nu-i răspundeam: „Construiesc, mă joc, privesc păsările”. Îi dădeam mereu același răspuns peltic: „O aștept pe mamaia”. Așteptam. „A aștepta” cu „a face”. Cât sunt de compatibile? Și totuși, asta „făceam”. Mâinile, ochii, picioarele se puteau ocupa de orice altceva, puteau să se miște în voie. Dar eu... așteptam. Când se-ntorcea bunica, îi săream în brațe, o sufocam. „Ce faci?” Îi răspundeam cu două broboane mari de lacrimi. Mă lua la rost: „Treci la joacă și nu mă mai boci atâta! Că doar n-am murit!” Ce știa ea? Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.
În orice despărțire nedorită, am fost copilul care așteaptă cu sufletul la geam. În despărțirile de tine, Dmitri, sufletul meu aștepta la geam tot anul, într-o hibernare vecină cu moartea. Dar el se trezea imediat ce întorceam fila calendarului la luna în care trebuia să vii. Se parfuma, se gătea de paradă… Apoi tu plecai. Cei care pleacă lasă urme pe suflet. Cei care pleacă promit totdeauna că se întorc. Unii chiar o fac. Îți bat în inimă să afle dacă ești acasă. Bine-ar fi să te și găsească! Cei care pleacă se pierd printre bagaje, gări, aeroporturi… la tine opresc ca-ntr-o haltă cu o singură biată linie de cale ferată năpădită de buruieni. Uneori îi recunoști, alteori te întrebi cine-i străinul acesta scrobit, parfumat, rătăcit de vreun controlor de trafic băut , care-ți invadează viața pe scara de incendiu. Un foc neconsumat. Cei care pleacă, atunci când se-ntorc, vin întotdeauna pe calul lor alb, cu aere de cuceritori, cu fanfare. Uneori te surprinzi întrebându-te cum îi cheamă și de ce au poposit pentr-o clipă la tine-n pridvor. Cei care rămân… rămân uitându-se după cei care pleacă. Așa rămâneam eu după tine, Dmitri. Uitându-mă lung, până când nu se mai zărea nici măcar dâra de fum lăsată în urmă de avionul tău, ca o batistă fluturată din mână, ca un semn efemer al trecerii tale prin inima mea. Când dispărea și dâra aceea, mă întorceam și îmi târam greutatea pașilor spre casă. Atunci știam, în momentele acelea, că am mai îmbătrânit cu un an, că s-a mai pus un rid pe inimă. De când te știu, Dmitri, din ziua aceea nedrept de frumoasă, anii mei nu s-au mai socotit de la ziua de naștere. Anii mei se numărau în plecările tale. Veniri/ plecări, cicluri de viață/ moarte… Oare-nțelegi? Să nu crezi că n-am avut momente de revoltă. Că n-am dorit să arunc amintirea ta în sacul cu vechituri. N-am putut. Și n-am putut, cred, din pricina frumuseții. Frumusețea mă dezarmează. În fața frumuseții rămân încurcată, blocată, fără sabie, fără plasă de fluturi, cu unghiile tocite. Și n-am mai putut, cred, din cauza fluturilor. A fluturilor mei care semănau cu fluturii copilăriei mele, din satul bunicilor, cei atât de frumos colorați, pe care nu m-am îndurat să-i prind cu bolduri în insectar. Doamne! Cum să tragi frumusețea în țeapă?! Nu există crimă mai teribilă decât să ucizi frumusețea.
Bunicul îmi făcuse o plasă, îi spusesem că voi avea nevoie de ea în vacanță, pentru insectarul din clasa a VI-a. Ce mult m-am bucurat când mi-a dat-o! Dar bucuria a ținut până a doua zi. Când am văzut primul fluture mare, cu aripi albastre pe care, parcă, un pictor își scuturase penelul de galben, am amuțit. Am zis: „Să-l las pe ăsta!” Apoi i-am văzut pe cei mici, lilá, atât de fragili, apoi pe cei mari și blânzi, care ți se așezau pe umeri, cu aripi negre cu roșu și portocaliu, pe cei albi... Am plâns toată ziua, trăgând de plasa inutilă, ca de o greutate prea mare. Am plâns, până când am înțeles. Atunci am descoperit libertatea ca și condiție interioară. Libertatea de alegere. Când am avut revelația, am fost cel mai fericit copil de pe Pământ. Am început să alerg, să mă joc cu fluturii, aruncând plasa cât colo. Descoperisem! Descoperisem, așadar, că nimeni nu te poate obliga să ucizi frumusețea, că a prinde fluturii și a-i țintui în insectar sau nu - e o problemă de alegere interioară. Nimeni nu te poate obliga să faci nimic. Desigur, trebuie să fii pregătit să plătești prețul. Am umplut insectarul cu gândaci „puturoși” pe care-i găseam morți pe la noi prin curte, pe stradă sau prin curțile vecinilor. În vara aceea, toată strada a adunat gândaci morți. Dădeam la schimb o turtă dulce sau un cub de zahăr pentru trei gândaci. În anul acela, probabil că producția de zahăr și turtă dulce a țării a crescut simțitor, în timp ce fauna patriei sărăcise în specia „gândaci puturoși”. La începutul de an școlar, când m-am prezentat mândră de recolta mea, profesoara m-a privit indignată, reproșându-mi că n-am niciun pic de simț al esteticului. Bine că-l avea ea! I-am dat un răspuns pe care sper să nu-l fi uitat nici acum: „A iubi frumosul nu înseamnă să-l ucizi!” Nici eu nu știu de unde mi-a venit. Și, mai ales, nu știu de unde curajul. Eram un copil blând, cu bun simț și aproape timid. M-a privit mai stupefiată decât atunci când îi băgasem gândacii striviți sub nas, și mi-a trântit un șapte. Până și abonații la corigenție luaseră zece pe insectar. Dar ce contează? Consideram că plătisem chiar ieftin prețul libertății mele. Și aveam dreptate. Prețul altor libertăți pe care mi le-am permis de-a lungul vieții a fost mult mai mare. Și, uneori, dureros.
Cum a fost prețul libertății de a te iubi pe tine, Dmitri. Dar, oricât de mare a fost prețul, dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu cred că aș schimba ceva. Poate doar finalul poveștii. A te iubi pe tine a fost cel mai mare privilegiu. Și cea mai mare jertfă. Inutilă?? Când voi afla răspunsul? Am căutat mereu frumusețea, sub toate formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-a durut. Și cel mai adeseori, am plătit prețul. Prețul pentru a fi dorit mult, acela care se plătește fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viață, nu te prea poți târgui ca la tarabă: Auzi, cam cât ar face fericirea asta? Eu n-am negociat fericirea cu tine, Dmitri. Am dat tot, fără să cer nimic. Nu ți se pare rezonabil? Am obosit să tac. Am obosit să mă înfășor în tăcere ca într-o mantie.

Scoate din sertarul biroului un teanc de scrisori pe care le desface și începe să le citească, apoi.

ADELA: Iată, aici sunt toate scrisorile pe care nu ți le-am trimis niciodată. Niciodată! Toate gândurile, toate tristețile și fericirile, toți anii mei numărați în venirile/ plecările tale, tot, tot. Nimic nu ți-am spus din toate acestea. Și cum aș fi vrut să mă înțelegi!
Hmm… nici eu nu mai știu ce-ți scriam. Astăzi vei citit totul, Dmitri. Vei avea în față tot filmul iubirii mele nevorbite.
Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranțele mele cine știe unde. De neputință, am plâns. Impiegatul cărunt, trecut prin viață, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe șine. Nu puteam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Și n-aș fi crezut să mi se întâmple mie. Și tocmai atunci! Impiegatul, trecut prin viață, sătul de trenuri, pesemne și de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Și-a îndesat mai bine șapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roșie ridicată. Frânele au scrârțâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar coșmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunțit de vreme și trenuri nu s-a mulțumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ãla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la ușa cortului, când și-a dat seama de ce fusese oprit și întors din drum. “Să-ți fac, să-ți dreg, băga-te-aș în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcție!” Impiegatul cărunt, trecut prin viață ca prin război, nu s-a supărat: “Spune-mă și la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata-asta! Hai, taică, hai, ușurel! Așa, mergi cu bine! Și nu mai plânge, că-ți strici ochii-ăia frumoși!” A răsuflat ușurat, a luat poziția regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poți să pleci liniștit să mă torni la direcție! Ce-am avut și ce-am pierdut?!”
Nici n-am apucat să-i mulțumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealității. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mișcare, nițel cam ponosite, părul cărunt și rar și paletă roșu/ verde. O paletă și-un fluier, cu care făcuse prima minune din viața mea. Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronului: “Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Și mă întreb ce-aș fi devenit, ce-aș fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat și n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aș fi fost un impiegat de mișcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine știe… Sau poate vreun controlor de trafic dând semnalul de plecare avionului tău, Dmitri. Sau…
Tot a propos de gări, mi-am amintit gara noastră din munți. Mai știi? O gară mică, între munți. Clădirea era veche, bijuterie arhitectonică lăsată în paragină. La streșini, cuiburi. Izbânda vieții. Peronul era gol, iar cele două linii de cale ferată păreau luate dintr-un joc pentru copii. Și totuși, pe acolo, circulau, din când în când, trenuri. Și miros de tei înflorit.
Șeful de gară ținea în mâini o vrabie rănită. Toată atenția lui se focalizase între cele două palme - așezate una dedesubtul, alta deasupra păsării – între care s-ar zice că era concentrat întreg universul.
“Și trenurile?”, îl întrebasem. Mi-a răspuns într-un târziu, cu gândul aiurea: “Trenurile… merg. Și când se defectează, are cine să le repare. Dar dacă pasărea aceasta nu va mai zbura…”
Într-o gară uitată, într-un spațiu-timp încremenit, un om se îngrijora de-o aripă frântă a cărei neînzdrăvenire ar fi putut frânge un univers.
Ne îndepărtasem, lăsându-l pe șeful de gară cu grijile lui. “Toți purtăm în noi o însângerare”, mi-ai spus, strângându-mă la piept. “Doar că nu toți avem șansa ca cineva să ne mângâie rana cu palmele sale”, gândeam.
Trenul părea venit din alt timp. Am urcat. Singurii călători din gara dintre munți. Ce mare tristețe e-o gară mică între munți! Doar șeful de gară făcea din ea o lume. O lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor.
Îl auzisem spunând: “Cum vă mai târâți dorurile dintr-o gară în alta! Măcar eu nu mai aștept nimic! Și, mai ales, pe nimeni. Și totuși, dacă reușesc să fac pasărea asta să zboare, poate cine știe…” Eu, însă, așteptam. Cum te mai așteptam, Dmitri! Așteptam să treacă anul, să zboare. Nu-mi păsa că, odată cu el, zburau și anii mei, ireversibil, atât de crud ireversibil. Tot ceea ce conta era să te văd. Și speranța pe care mă sprijineam ca de un baston. Dacă n-ar fi fost speranța aceasta! Poate mi-aș fi croit altă viață. Ce prostii spun? Altă viață… în afara ta?

Se mișcă, privește undeva pe fereastră. Revine la amintiri.

ADELA: Din păcate, mai trebuia să și pleci? De ce??? De ce trebuia să pleci? Hm…
Sunt zile când viața-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat. Cortina cade greu peste vise, peste iluzii, peste închipuirile toate. Luminile se aprind, dar vezi numai praful înălțându-se fir cu fir, umplând până la refuz golul din viețile atâtor muritori, golul atâtor singurătăți, golul acesta atât de plin de nimic și de praf. Actorii își leapădă personajele până la următoarea reprezentație când iar or să facă frumos. Unii mai rămân machiați – o prelungire a iluziei că încă mai sunt aceia care nu sunt, aceia care n-au fost și nu vor fi niciodată. Iat-o pe regina-mamă, și-a dat rochia jos, fumează, înveșmântată-n crinolină. Cineva bate la ușă – niște flori. Ah, florile! Þigara a ajuns la filtru,cade, uitată, în scrumieră,crinolina cade și ea, căzute sunt toate… Gata! Înapoi la pereții tăi! Două ore ai fost regină-mamă, acum te-așteaptă vasele-n chiuvetă (poezie curată!), oglinzile mincinoase și liniștea care-ți perforează timpanul. Te uiți la ceas, ceasul se uită la tine, te uiți la timp, el te uită. Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei – Ofelia cea ingenuă, atât de blondă și cu ochi atât de nedrept verzi, frumoșii ochi verzi, cu gene lungi, negre, întoarse, rimelate. Ești o babă, nu te mai iluziona! Și rolul Ofeliei nu-ți va mai fi atribuit niciodată. Secundele fac piruete, privește-le cât de frumos pleacă una câte una, ca-ntr-un balet de Ceaicovski… Cum pleacă… cum plecai. Ah, dar gata! Astăzi e ziua în care vii, iar eu, nerecunoascătoarea, îți vorbesc de plecările tale. Azi vii! Așa cum ai venit ani de-a rândul, la aceeași dată, oricând ar fi picat, orice se va fi întâmplat. Þi-am pregătit tradafiri. Tradafiri roșii pentru tine, Dmitri. (Se duce și aranjează buchetul).
Nu ți-am spus multe. Le vei afla pe toate azi. Clepsidra nu mai are răbdare, va ajunge într-o zi la ultimul fir de nisip. Vom pleca din viețile acestea fără fi știut unul despre altul cine-am fost. Poate odată îmi vei spune și tu. Așa, ca pe o concluzie trasă vieții. Chiar uneori îmi îmblânzesc așteptarea încercând să ghicesc ce ești, cu ce te ocupi, unde exact locuiești, cu cine… Nu, asta cred că n-aș vrea s-o știu. Ah, ce bine va fi azi în brațele tale! Până la urmă ce contează, cine suntem, cu cine conviețuim… mărunțișuri! Dragostea nu se-mpiedică de fleacuri. Ea știe numai că nu putem fără să ne vedem, chiar așa chinuit, șapte zile din an. Dar cât trăim în cele șapte zile! Până la urmă, ce nu poți face în șapte zile? Dumnezeu a făcut lumea. Lumea! Cu toate de pe ea. Și totuși, Dmitri, noi nu ne-am spus multe. Cum ar fi fost să ne irosim clipele vorbind? Iată, de exemplu, eu nu ți-am spus despre Vasea. Nu ți-am spus despre Vasea și cât de mult te asemăn cu el uneori.
Pe tânărul și frumosul locotenent Vasea (Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în țară încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era comandantul unui pluton la Arma Geniu și, totodată, cercetător științific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre laboratoarele ICECHIM-ului. Lucram în paralel la același studiu despre explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca, la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obținem rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer – mai popular, coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele și ne zdrobeam mințile – câțiva studenți în ultimul an, câțiva militari geniști și o armată de cercetători științifici, profesori și asistenți universitari, o întreagă desfășurare de forțe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă. Șase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 și 10 ore. Ajungeam la Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) și a doua zi abia așteptam să ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da, eram îndrăgostită de Vasea, deși nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluțe de reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud vocea. Vasea nu știa că-l iubesc. Singurul care-și dăduse seama de „problema” mea era Zahangescu – Șeful de laborator, care-mi era și îndrumător de proiect și, în consecință, îmi urmărea atent toate mișcările. Mă văzuse spărgând sticlărie, „lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depășind cu mult culoarea de viraj la titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu finețea mâinii și-a ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.
Astfel că, într-una din zile, mă luase deoparte și-mi vorbise grav: „Ești îndrăgostită.”
Roșisem. N-aș fi avut motiv. Dar uite-așa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtășesc nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat și altora. M-a asigurat că nu mă va divulga, dar mi-a pus în față două alternative: ori lucrez cum trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect și, implicit, laboratorul. Desigur că am ales prima variantă, deși nu mi-a fost deloc ușor să-l văd pe Vasea la câteva mese mai încolo și, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc la semn cu picătura sau să cântăresc cantități de ordinul miligramelor, cu precizie de patru zecimale. Totuși, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică, singura în care nu-l vedeam, și nu știam cum să fac să treacă mai repede. Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea. Și-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Știi, te iubesc!”? Preferam să-i dau de înțeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc, băgându-mi nasul în reacțiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o facă. Mai mult, nici măcar nu știam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai rost atât de greu de orice, chiar și de verighete), poate avea o logodnică, o iubită… În sfârșit, recunosc că eram într-o situație doar o idee mai fericită decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Deși nu sunt chiar sigură că situația mea era mai fericită decât a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale și ulcele, n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă. Și nici Rhett Butler n-ar fi ieșit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu, în schimb…
Într-o zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, își lăsa vestonul în hol, pentru a-și pune halatul peste cămașă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo. Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe cuierul din stânga. Prezența vestonului kaki, cu cele două stele mici pe fiecare epolet, îmi transmitea o siguranță, o liniște și o bucurie de nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de bass, răspunzându-mi la „bună dimineața”, că frumoșii ochi negri se vor opri o clipă asupra mea, că întreaga lui ființă se va concentra, măcar pentru o secundă, asupra ființei mele, cu o înclinare ușoară din cap și un zâmbet abia schițat în colțul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest moment.
De vreo două ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul devenise dens și-mi ploua în suflet cu tristețe. Dar asta nu făcuse decât să-mi amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem ușa laboratorului și dădusem cu ochii de el la masa de lucru. Își îmbrăcase halatul peste veston, iarna era un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost, nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine știe, o fi avut și el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu știu de ce nu mă puteam convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată, laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară – cât de crăpată era faianța de pe mese. Am țipat la colegul meu de echipă fiindcă nu-mi găseam mănușile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare. Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obișnuită, pare nu găseai decât în ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam această operațiune de mare finețe, cineva a venit cu vestea: Vasea murise. S-a dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am înghițit. Mai știu doar că m-am lăsat târâtă la dușul de urgență de colegul la care tocmai țipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleștată, pălmuită ca să mi-o descleștez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie și nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit degeaba în pături. Am refuzat Salvarea, iar Zahangescu nu m-a trimis cu forța la spital, așa cum era de așteptat. Dimpotrivă, îi uimise pe toți când le-a strigat: „Lăsați-o în pace! Nu de doctor are nevoie!”. Doar el și cu mine am știut că nu de la reactiv îmi fusese atât de rău. M-a trimis la Cămin și mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă. Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu știu cum nu m-am dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi negri și voce de bass.
Mi-am luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Dar nu m-am putut bucura.
Rezultatele cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluția, „academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările în domeniul chimiei – date uitării.
Vasea nu mai apucase să-și susțină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era militar, Vasea avea un înalt simț al onoarei și al datoriei. Dar asta n-ar fi fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu știu câți dintre noi avem, militari sau nu: simțul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe alții. Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicații cu plutonul pe care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniție adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuși în astfel de operațiuni, la aplicații, geniștilor începători nu li se spune când urmează ca muniția oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton știe. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el, venise ceasul. Unul făcuse o greșeală, iar el și-a dat seama că e inevitabil ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie și că urmează să moară cât mai mulți. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari șanse ca ceilalți să scape. Asta făcuse Vasea. Își salvase plutonul, cu prețul vieții lui.
La vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl însoțea peste tot, chiar și-n laborator.
- Domnișoara inginer, nu știu cum să-ncep… mă cheamă Ristea.
Știam. Mi-l aminteam pe Vasea cum îi rostea numele.
- Eu… am fost prieten cu tovarășu’ locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnișoara inginer, sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe fratele lui.
Apoi a continuat printre lacrimi:
- Și pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă îi mai erați! Numai mie-mi spusese. Da’ dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveți ochi pentru el, credea că nici nu știți că există. L-am contrazis. Eu am altfel de școală. Văzusem, de-acolo din colțul meu, ceea ce alții nu văzuseră, iar tov căpitan nu îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia nenorocită, se trezise vesel și cânta. Când l-am văzut așa, mi-a venit și mie să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomenești c-oi fi și tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarășe locotenent. Da’ când vă văd așa vesel, m-apucă și pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo! Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicații, dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă. Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă lași! Te duci tu la ea și-i spui: A zis tovarășul Vasea că vă iubește și vă roagă să fiți nevasta lui. Ordin! Ai înțeles? Că dacă nu, Curtea Marțială te mănâncă!” „Am înțeles, tovarășe locotenent, să trăiți! Da’ bine că v-ați hotărât odată, că prea vă perpeleați…” “De, măi Risteo! Auzi, voi, la țară, cum le spuneți fetelor că le iubiți?” “D-apăi ce, le spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boierești. Semn din ochi, mișcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!” “Þărani cocliți ce sunteți! Mă îngrețoșezi!” “Cocliți, necocliți, tov lent, da’ noi, când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic, când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertați, domnișoara inginer, așa i-am zis. Și el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la poligon, a devenit deodată serios și-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie neapărat s-o cer. Se apropie sfârșitul de an, după aia o să plece, cine știe pe unde o să ia repartiție și dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aș de viață!, a luat cu el cererea-asta. Și eu nu știu dac-am făcut bine sau rău că v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am văzut eu și pe dumneavoastră cum îl mai sorbeați din ochi… pe sub ochelarii ăia de protecție. Dacă vreți să vă duc la mormânt…
N-am vrut. Uneori, ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puțin unul să nu ne jucăm, amânându-l la nesfârșit, așa cum nu ne putem juca nici cu muniția neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, țipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluțe de reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur și simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi ridicoli, greșit înțeleși sau neaveniți. Uitând că, într-o zi, poate să vină vremea de a dezamorsa muniție de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă. Și că diferența de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă. Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală. Mă iubește, nu mă iubește, mă iubește…
Dar el? Dmitri? Mă iubește, nu mă iubește… Ba eu cred că mă iubește. „Crezi, dacă-ți face bine!” – ar fi spus bunica. Hm… Ea s-a arătat intrigată și atunci când te-am cunoscut, când am mers să te întâlnesc prima oară.
Corobrâsem din tren printr-o săritură. Fusesem gata să-mi scrântesc glezna, nefiind obișnuită, la vremea aceea, să port pantofi cu tocuri înalte. Nu exista niciun motiv pentru care să nu pășesc treptă cu treptă. Doar că așa simțisem nevoia, să sar, de parcă săritura aceea m-ar fi dus mai repede lângă cel care mă aștepta. Sau, cel puțin așa credeam. Tot drumul, mi se părea că trenul rapid abia se târăște.
Trăgând de bagaj, încercam să te identific prin mulțimea de oameni, care mă încurcau mai mult ca niciodată. Ba încă, mă repezisem la un bărbat care, din spate, semănase cu tine, luându-l de braț, gata să-l dezechilibrez.
- Mă scuzați, v-am confundat!
Cu pași din ce în ce mai lenți, mă îndreptam spre capătul peronului. Îl voi aștepta aici. Până la urmă, trebuie să dispară toți ăștia.
Trecuse deja o jumătate de oră. Începuse să mi se facă frig. Mai bine mă mut în stația de taxiuri. Poate-am să-i zăresc mașina. Văzând-mă dezorientată, un taximetrist mă întrebase unde vreau să mă ducă. Refuzasem politicos: „Mulțumesc, aștept pe cineva. Trebuie s-apară.” Taximetristul se retrăsese dezamăgit în mașină, luând la răsfoit ziarul pe care-l învățase pe de rost de azi-dimineață. Mi-l imaginam spunându-și: „Nu mai face doi bani meseria asta. Trebuie să mă apuc de altceva.”
Și, în același timp, mă întrebam ce-oi fi având de nu mai vii. Îndoiala începuse să mi se cuibărească în suflet. Dar nu voiam să cred cu niciun chip că nu vei veni. O fi blocat în trafic pe undeva. N-are nici cum să mă anunțe. Nu-i nimic, stau aici până apare.
Nu credeam în existența oamenilor care nu-și țin cuvântul. Nu cunoscusem astfel de oameni. În satul meu, cuvântul dat era lege. Oricât de simpli, de neșcoliți ori de bătuți în cap erau oamenii, cuvântul dat era sfânt. Promisiunile trebuiau onorate cu orice chip. De altfel, prima lecție pe care am învățat-o de la bunicul aceasta a fost. Îmi spusese, nu doar o dată, în felul lui brutal și țărănesc: „De mâncători de c... e sătulă lumea! Dacă vrei să faci ceva în viață, ce-ai spus că faci, aia faci! Altfel nu ești bună nici să stai la coada vacii. Ai înțeles?” Înțelesesem. Dar acum începeam să nu prea mai înțeleg.
Taximetristul îmi arunca, în răstimpuri, priviri cu subînțeles, întrebându-mă prin mimică: „Tot nu?” Îi răspundeam scurt, cu hotărâre, printr-o mișcare din cap, rușinată.
Se făcuse miezul nopții. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. Tu mă chemasei, insistasei chiar să vin mai devreme, nerăbdător. Eu mă cam codisem la început, dar, când am luat hotărârea, nimic nu m-a mai putut opri. Bunica mă-ntrebase:
- Ce zor ai?
- Plec la București. Am cunoscut un bărbat...
- Și de ce taman acolo? Gândești că la București umblă câinii cu covrigi în coadă și bărbații cu fericirea pe sulă?
- Bunico! Nu mai fi așa circumspectă! O să-l placi și tu, ai să vezi...
- Deh! Știu și eu? Și nu mă mai face pe mine circu... aia!
Înghețasem de-a binelea. Eram aproape disperată. Ce să fac? Mi se năruiseră toate. Îmi venea să plâng, dar mă jenam.
Taximetristul coborâse să-și dezmorțească oasele și-mi mai adresă o dată întrebarea, privindu-mă cu milă:
- Sunteți sigură că nu vreți să vă duc undeva? Pe mine m-a cam luat somnul, o să plec acasă. Și-așa nu mi-a picat nimic pe ziua de azi. Mama ei de sărăcie, că m-am săturat! Hai că fac cinste! Vă duc gratis, numai să-mi spuneți unde...
Îmi dăduseră lacrimile. Nu mai făceam eforturi să le-ascund. Atunci realizasem că nici măcar nu știam unde stai. Fusesem atât de sigură că mă vei aștepta, încât nici prin cap nu-mi dăduse să-ți cer adresa. Am dat din cap către taximetrist, în semn că nu, și i-am întins 50 de lei.
- Nu-mi trebuie bani de la dumneavoastra! Luați-i! Pentru ce?
Dar eu fugise înapoi în gară, cu lacrimile șiroind, lăsându-l pe taximetrist filozofând, cu banii în mână.Mai aveam trei ore până la trenul de întoarcere. Cu inima în pionieze, îmi luai bilet. Am mai cumpărat niște biscuiți pentr-un cățel care părea flămând și o sticlă cu apă pentru mine, că mi se uscase gura și simțeam o amărală ca atunci când ți-e întoarsă fierea pe dos. Doar că, mie, sufletul îmi fusese întors pe dos. Mă stăpânea o greață imensă, ca-ntr-una dintre diminețile copilăriei când, fără să vreau, asistasem la tăierea mielului de Paște. Mă apucaseră frigurile, tremuratul și un rău general, așa, de suflet întors pe dos. M-au dus zadarnic la doctor, la preot, prin babe. N-am reușit să-mi revin decât mult mai târziu, când reușisem să estompez în minte imaginea mieluțului din balta de sânge, care mă privea cu ochi mirați, neînțelegând, cerându-mi parcă ajutorul.
Mă așezasem absentă pe bancă, în așteptarea trenului. Parcă-l auzeam pe bunicul: „Fata tatii, dacă tot e să șteargă vreunu’ cu tine pe jos, atunci măcar s-o facă un om de onoare. Decât să suferi pentr-un dobitoc, mai bine pentru zece bărbați de cuvânt. Ai grijă cum îi cerni!” Acasă, bunica mă-ntâmpină cu o întrebare cu subînțeles:
- Ei, câți câini cu covrigi în coadă ai numărat?
Bunica, draga de ea! Cum mai venea cu bocceluța la internat… Venise odată iarna. Orașul era trist, cu tot cu luminile lui sclipitoare. Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică. Și ni se pare c-ar trebui să fim fericiți. Până și omul de zăpadă știe, până și el pare să înțeleagă, așa cum îl vezi, stingher în mijlocul orașului. Oamenii de zăpadă n-au ce căuta la oraș, locul lor e la țară; parcă le-ar fi rușine să se arate. Așa cum nu voia bunica să fie văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluța de mâncare, cărând după ea sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ți fie rușine, mamă, - zicea – las’ că stau aci mai ferită.” Nici acum nu știu de unde își dăduse ea seama că eu mă rușinam de băsmăluța ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca și bunicul, când împingeam o dată de căruțul de invalid. „Stai, oprește!” M-a chemat lângă el și m-a pus să-l privesc în ochi. „Adela, ție nu cumva ți-e rușine cu mine, așa cum sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simțise. N-am putut să-l mint, nici să-i spun adevărul. Sunt adevăruri care dor și minciuni care mângâie. Am plecat ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Și-a suflat nasul în batistă. „Du-te, dacă-ți e rușine! Ia-o înainte! Ajung eu pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut puterea să-l las, am împins mai departe de căruț, ca și când aș fi cărat o cruce; și m-am rușinat. De data aceea, de mine.
Nu știu de ce toată lumea avea grijă de sensibilitățile mele. Pesemne pentru că m-au iubit. Și unchiul, când a ieșit din pușcărie, a venit la poarta liceului să mă vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de gât. El s-a tras înapoi. „Stai! Ferește-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă colegii că stai de vorbă cu-n pușcăriaș! Dacă te întreabă vreunul, să spui că era un vecin.” Nu m-a întrebat nimeni. Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculețe și cu lumini sclipitoare, un pospai, o fațadă, o scenă în care jucăm drama fericirii. Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumusețea nu stă în riduri și-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire. Că oamenii de zăpadă sunt atât de trecători. Ca și oamenii-oameni. Trebuie să-i iubești atunci când îi ai. Dar nu știu cum se face că parcă mereu am trăi în contratimpul iubirii...
Ce spui, Dmitri, de contratimpul nostru? Oare contratimpul ne-a învins? Sau poate altceva. Din noi sau dincolo de noi. Poate n-a fost destulă iubire… poate. Știi ce cred? Oamenii sunt ca păpușile. Păpușile sunt de două feluri: păpuși din cârpe și păpuși de lux. Eu, Dmitri, am fost una de cârpă. Dar am crezut că tu tocmai pentru aceasta mă vei iubi mai mult și mă vei prefera uneia de „salon”. În copilărie, mergeam pe la verișoara mea care avea două păpuși frumoase. Liliana era mai frumoasă decât Simina. Brunetă, cu ochi albaștri, albastru închis, cu părul lung și cârlionțat, așa cum mi-am dorit și eu și cum nu l-am avut niciodată. Simina era blondă, cu părul scurt și buclat, iar ochii de un albastru deschis. Când mergeam în vizită, ea era păpușa „mea”. Pe Liliana o atingeam doar când nu se afla verișoara prin preajmă. Le văd și-acum, păpușile-acelea; dac-aș fi fost pictor, le-aș fi redat cu exactitate. Am în imagine chiar și fustițele pe care bunica le tricotase pentru ele. Și totuși, Dmitri, de păpușile-acelea, nu mi-a fost dor niciodată. Când plecam de la oraș, nu luam cu mine niciun regret, nu-mi lăsam sufletul printre ele. Pentru mine, n-au fost niciodată mai mult decât două păpuși frumoase. În schimb, și astăzi mi se face dor uneori, de păpușile mele fără chip. N-aveau nici nume. Cum ar fi fost să botezi niște linguri de lemn? Pe care bunica înfășurase, cu dibăcie, cârpe mai mult sau mai puțin colorate. Nu, n-aveau nume, nici chip, nici părul buclat, nici ochi albaștri, nici hăinuțe frumoase păpușile mele. În schimb, erau pline de viață. Căci ele trăiau în imaginația mea, așa cum trăiesc zânele în basme. Fiecare avea o poveste, o poveste, desigur, inventată de mine. Cu câtă resemnare își acceptau poveștile! Și câtă viață clocotea în ele, odată ce le atingeam cu bagheta magică a iubirii. Și-atât de multe aveau să-mi spună!
Sărmanele mele păpuși din cârpe înfășurate pe linguri de lemn! Eu nu v-am uitat niciodată, chiar dacă uneori mai fugeam la oraș, abandonându-vă temporar pentru păpușile verișoarei mele. Păpuși fără nume, fără chip, voi știți – nu-i așa? – că nu v-aș fi dat pe toate siminele și chiar pe toate lilianele pământului. Că nu m-aș fi lepădat de poveștile voastre, pentru toate buclele și pentru toți nedrept de frumoșii ochi albaștri. Pentru că voi, sărmane păpuși, m-ați învățat bogăția; adevărata frumusețe a acestei lumi. Pentru că voi purtați numele celei mai frumoase bogății din lume: Copilăria!
Vezi, Dmitri, așa mi-am dorit să mă iubești; cum mi-am iubit eu păpușile din linguri de lemn. N-a fost să fie! A fost să fie altfel… Dar cum a fost? Cum a fost păpușa ta cu numele Adela? Cum a fost dragostea noastră? Și vie și moartă, precum cioara de care căra copilul acela de care-am râs. Mai știi? Sașa plimba o cioară de aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau moartă. Răspunsul a fost magistral: „E și vie, e și moartă”. Era vie, întrucât mai mișca, dar moartă pentru că fusese împușcată și era în curs de a-și da duhul. Și vii și moarte, cel mai adesea așa lăsăm cele din viața noastră. Iubirile, pasiunile... nici nu le ținem în viață, nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi așteptăm cu lașitate să-și dea singure duhul. N-avem curajul să dărâmăm până la capăt. Apoi le târâm de-o aripă, așa, vii și moarte în același timp, de-a lungul existenței noastre. Odată cu ele, și noi, jumătate trăim, jumătate murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viața și moartea conviețuiesc la-nțelegere printr-un pact tacit. Ah, Dmitri! Dacă am fi avut timp să vorbim despre toate acestea! Niciodată timpul nu ne ajungea. Și, pentru că știam că e puțin, nu ne înduram niciodată să-l petrecem în discuții. Ce păcat! Deși, uneori, tăcerea e mai bună…
Ce-ar fi ca oamenii să nu poată vorbi? Chiar așa, ce-ar fi? Ce modalitate ar alege pentru a-și îmbânzi singurătățile? Cineva fusese de părere că probabil s-ar asculta mai mult unii pe alții, printr-un dialog al sufletelor, care trebuie să fi existat cândva, dar pe care oamenii l-au pierdut în nesațiul lor de a sporovăi verzi și uscate. Vorbim mult și comunicăm puțin. Problema e: cât poți să stai numai tu cu tine? Câtă vreme poți să te suporți fără să-ți vină să-ți scoți ochii, fără să ai așa un dor de ducă din tine. Vezi, asta facem când ne întâlnim, sătui de noi înșine, încercăm să ne amăgim singurătatea prin alții. Suntem cu adevărat singuri? Adică nu doar în fața marilor dureri, ca și în fața marilor bucurii – după cum afirma Balzac – ci suntem mereu și întotdeauna singuri? Așa s-ar părea. Tot ceea ce întreprindem în viață nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înșela singurătatea. Câtă tristețe în această singurătate! Cândva, mi-ai povestit că fusesei bolnav. Ai fost bolnav două săptămâni, iar eu n-am știut asta. Problema e nu că n-am știut, ci că n-am simțit. De ce? Dacă îmi ești drag cu adevărat (și eu asta afirm și susțin), de ce n-am simțit cumva și eu durerea ta? Nici măcar o neliniște. Cum poți trăi liniștit departe, în timp ce pe celălalt îl doare? De ce era nevoie ca cineva să-mi comunice prin viu grai o realitate pe care ar fi trebuit să o simt, dincolo de cuvinte? Așadar, suntem cu adevărat singuri? Atât de dependenți am devenit de comunicarea verbală, încât, în lipsa acesteia, nu mai știm, nu mai putem și nu mai simțim nimic? Poate graiul mai mult ne încurcă. Dacă nu l-am avea, am fi nevoiți să comunicăm altfel, ne-am dezvolta anumite abilități care poate ne-ar face mai uniți. Cine știe? Ia să vedem, la ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare? Daaa, la trădare. Iuda a trădat prin cuvânt; Petru la fel, s-a lepădat prin cuvânt. Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în lepădarea lui! Să iubești și să-ți fie frică să iubești până la capăt, apoi să-ți pară rău și să plângi la fiecare cântat al cocoșilor. Sună cunoscut? Petru suntem noi! Suntem mai mulți petri decât iude. Trădăm mai rar pentru arginți, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total…
Dar lasă, important e că peste câteva ore te voi vedea! Îți voi sări în brațe și, probabil, voi uita de toate cuvintele, de toate trădările… și ce va conta nu va fi decât prezența ta atât de binefăcătoare, aproape tainică. Uneori, aș putea crede că te-am inventat eu: dacă n-ai fi atât de real, dacă nu ți-aș strânge, peste puțin timp, mâna în mâna mea, dacă nu ți-aș simți barba ușor țepoasă…

Se uită la ceas, pe fereastră, mai aranjează trandafirii, apoi cu gesturi grăbite:

Eh, gata! Trebuie să mă pregătesc. Să mă fac frumoasă, mai frumoasă decât trandafirii tăi roșii. Te iubesc, Dmitri!!!

Dispare câteva minute după un paravan, lumina slăbețte în intensitate; muzica (aceeași: Eros- Rain, Chris Spheeris). Apare după un timp într-o rochie lungă, roșie, sclipitoare, foarte arajată, fardată, coafată… Se studiază în oglindă, ia trandafirii și iese, ferdonând veselă.


Actul 2

În încăperea în care s-a lăsat întunericul, Adela intră abia târându-și pașii. Merge ca un om sfârșit, care a pierdut totul; arată dezolată, în dezordine; în mână, ține buchetul de trandafiri, acum păliți. Gesturile sunt mecanice, de păpușă stricată. Trântește buchetul la întâmplare, apoi se așază. În fundal, muzică tristă de chitară (ex. Armik – Meet you in Haven). Adela fumează, absentă. Multă vreme pipăie lucrurile cu privirea, apoi cu degetele, într-o încercare de încredințare că nimic nu s-a schimbat, că lumea a rămas aceeași. După un timp, vorbește, însă mult mai rar, mai fără vlagă, cu poticneli, printre lacrimi…

ADELA (privind o fotografie a lui Dmitri): N-ai venit! E prima oară când nu vii. După… câți ani? Muuulți… cine mai știe… De ce n-ai venit? Am stat acolo și am așteptat, știi… Omul care știa de noi, singurul… m-a văzut. A așteptat și el odată cu mine, până când s-a plictisit. Cât a stat, m-a umplut de filosofia lui ieftină. Mi-a spus că așa se întâmplă uneori, bărbații uită să mai vină. Dar tu… nu uitai niciodată. Nu-i posibil! Venisem… să-ți spun toate… hm… îți adusesem scrisorile… scrisorile netrimise.

Merge la oglindă și declamă, ca și când s-ar afla pe scenă.

Sunt zile când viața-i mai tristă
decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.
Cortina cade greu peste vise,
peste iluzii, peste închipuirile toate.
Luminile se aprind,
dar vezi numai praful
înălțându-se fir cu fir
umplând până la refuz golul
din viețile atâtor muritori,
golul atâtor singurătăți,
golul acesta atât de plin
de nimic și de praf.
Actorii își leapădă personajele
până la următoarea reprezentație
când iar or să facă frumos.
Unii mai rămân machiați –
o prelungire a iluziei
că încă mai sunt aceia care nu sunt,
aceia care n-au fost și nu vor fi niciodată.
Iat-o pe regina-mamă,
și-a dat rochia jos,
fumează, înveșmântată-n crinolină.
Cineva bate la ușă – niște flori.
Ah, florile!
Þigara a ajuns la filtru,
cade, uitată, în scrumieră,
crinolina cade și ea, căzute sunt toate…
Gata! Înapoi la pereții tăi!
Două ore ai fost regină-mamă,
acum te-așteaptă vasele-n chiuvetă
(poezie curată!), oglinzile mincinoase
și liniștea care-ți perforează timpanul.
Te uiți la ceas, ceasul se uită la tine,
te uiți la timp, el te uită.
Până mai ieri, aveai rolul Ofeliei –
Ofelia cea ingenuă, atât de blondă
și cu ochi atât de nedrept verzi, frumoșii ochi verzi,
cu gene lungi, negre, întoarse, rimelate.
Ești o babă, nu te mai iluziona!
Și rolul Ofeliei nu-ți va mai fi atribuit niciodată.
Secundele fac piruete,
Privește-le cât de frumos pleacă
una câte una,
ca-ntr-un balet de Ceaikovski

Se așază, scoate o hârtie și pix și începe să scrie o scrisoare. Se aude vocea Adelei, din off (înregistrare):

Dragă Dmitri, aceasta este ultima scrisoare pe care ți-o scriu. Desigur, ca și pe celelalte, nu ți-o voi trimite. De ce, atunci, aceste scrisori? Iată de ce: pentru că trebuie să mă conving că exiști! Sau că măcar ai existat. Până la urmă, cine poate spune că cineva nu există, atâta timp cât el a fost creat? Eu te-am creat, Dmitri! Așadar, exiști! Sau, mă rog, ai existat. E drept că, înafară de mine, nimeni nu te-a văzut, dar nici acesta nu e un argument sau o dovadă că n-ai fi fost. Ai fost! Te-am așteptat în fiecare an în luna iulie. Locul îl alesesem eu. Acolo mi-am imaginat prima dată că te-am văzut. Ai venit. De fiecare dată. Timp de o săptămână, cât stăteam la cabana din munți, lângă lacul acela superb, tu ai fost real, ai vorbit, te-ai plimbat, ai îmbrățișat… Anul acesta n-ai mai venit. Pentru că așa am vrut eu! Poate ai murit, poate ai pierdut avionul, poate ai uitat. Oamenii, la vârsta noastră, mai uită. Nu știu ce se va întâmpla cu tine la anul. Nu știu nici cu mine ce se va întâmpla până atunci. Deocamdată, te-am scos din poveste. Te-am lăsat să trăiești în țara și în familia pe care mi-am imaginat că le ai. Rămâi cu bine!

Lipește plicul, îl timbrează și îl pune în sertar, peste celelalte scrisori. Închide sertarul cu zgomot.

ADELA: Așa! Până la urmă, nu toți trăim într-o iluzie? Viața se scrie diferit pentru fiecare dintre noi. Iar la final, cineva ne închide într-un „sertar” până la noi ordine. Dar, cel puțin, să știm că nu suntem singuri. Eu n-am fost. Eu l-am avut pe Dmitri. Două biete păpuși din linguri de lemn, într-un magazin de jucării de lux. Aceasta e lumea: un magazin de lux pentru păpuși din linguri de lemn…


Aruncă tradafirii în coș. Începe să se despodobească de bijuterii. Lumina se stinge treptat. Muzica. Cortina.

SFÂRȘIT