NOTÃ: Acesta este singurul scenariu de film dedicat poetului Mihail Eminescu, scris în secolul trecut și aprobat de Centrul Cinematografic București, care l-a achiziționat de la autor printr-un contract oficial, semnat în anul când a fost scris (1967). În mod firesc, după cinci decenii de la această dată, despre viața și opera Luceafărului nostru, au apărut noi și importante informații care nu aveau cum să fie cunoscute atunci, ceea ce presupune că, în cazul că se va lua vreo decizie pentru realizarea vreunui film pe această temă, conținutul textului de față va suferi o serie întreagă de modificări vizibile, cu o nouă optică de prezentare, la care eventualul regizor își va pune amprenta personală prin scenariul său regizoral. Deocamdată lucrarea prezentă a fost reprodusă aici în forma ei primară, descriind viața genialului creator pe tot parcursul ei, din copilărie până la plecarea lui în eternitate.

Autorul




În loc de prefață


Mihai Eminescu a constituit întotdeauna pentru noi românii un miraj irezistibil care ne-a atras pe toți de-a lungul a peste un secol - și nu există îndoială că așa va fi mereu până la sfârșitul omenirii. Desigur, eu nu puteam face excepție, nu mă puteam sustrage acestui miraj copleșitor, iar românii au inventat chiar și un cuvânt definitoriu atribuit tuturor cercetătorilor vieții și operei Luceafărului nostru - eminescolog, iar de aici a derivat o nouă branșă a literaturii române, o adevărată știință - eminescologia.
Pentru că sunt unul dintre cei care au pictat mai multe portrete ale lui Mihai Eminescu, care i-am sculptat chipul lucrându-i două busturi și care am scris despre el trei cărți, una din cunoștințele mele mi-a reproșat, aproape cu un ton malițios, că personalitatea marelui nostru geniu nu ar fi pentru mine decât o stranie ,,obsesie maniacală”. Mărturisesc aici sincer că - dacă ar fi să-mi numesc adevăratele mele pasiuni sau, dacă vreți, numiți-le chiar obsesii, - atunci ele sunt cu totul altele: astronomia, muzica, filosofia, artele plastice, limbile străine, studiul naturii, al religiei creștine, călătoriile pe mapamond, iar ca profesor de istorie, desigur, istoria, și nicidecum Eminescu, pe care îl iubesc cum trebuie să-l iubească oricare din noi. În primul rând nimeni nu poate contesta că Eminescu este un mare geniu, un creator excepțional în domenii multiple. Desigur, România a excelat și prin alte personalități geniale, dar nu se poate spune că de-a lungul istoriei noastre am avut un geniu mai mare decât Eminescu. Când zicem cuvântul geniu în limba română, fiecare ne gândim aproape spontan la chipul lui Eminescu. Știind că marele poet reprezintă pentru toți conaționalii mei simbolul absolut al românismului, că el este părintele de drept al limbii române moderne (din păcate, nu toți românii cunosc acest lucru), cel mai mare scriitor al neamului nostru, cel mai mare jurnalist român, unul din cei mai mari poeți ai lumii, ancorat pe un solid fundament filosofic, piscul cel mai înalt al genialității noastre creatoare, știind toate acestea, am considerat totdeauna de datoria mea să mă alătur sutelor de români și străini care au făcut ceva pentru perpetuarea memoriei scriitorului nostru național.
Sunt convins că am realizat foarte puțin în acest sens și în nici un caz nu mă pot alătura marilor noștri eminescologi veritabili care au adus contribuții fundamentale la cercetarea vieții și operei geniului nostru național. Ei sunt George Călinescu, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, P. Constantinescu, Augustin Z.N. Pop, C. Noica, D. Murărașu, M. Dragomirescu, Ion Crețu, D. Caracostea, Vl. Streinu, Liviu Rusu, Ion Negoițescu, G. C. Nicolescu, Ion Dumitrescu, E. Papu, George Munteanu, Șt. Augustin Doinaș, Șt. Cazimir, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, medicul Ion Nica ș.a. Și nici măcar nu mă pot adăuga în umbra altor distinși cercetători străini care au scris despre Eminescu: Carlo Tagliavini, Ramiro Ortiz, Rosa del Conte, Umberto Cianciolo, Gino Lupi, Alain Guillermou, B.-A. Taladoire, Pierre de Boisdeffre, Fr. Lang, Lajos Galdi, Kakassy Endre, I. A, Kojevnikov, americanul E. D. Tappe, indianca Amita Bhose, o mare savantă care a învățat românește numai să-l poată traduce pe Eminescu, susținând și o teză de doctorat despre Eminescu ș. a., ca să nu mai vorbim de distinșii traducători ai poetului nostru în diferite limbi străine - în engleză: P. Grimm, E. Sylvia Pankhurst (ale cărei traduceri au fost lăudate de George Bernard Show care-l aprecia foarte mult pe marele nostru romantic); în germană: Konrad Richter, Wolf Aichelburg, M. W. Schroff; în spaniolă: Maria Teresa Leon și Rafael Alberti; în rusă: Anna Ahmatova, Iurii Kojevnikov, D. Samoilov, N. Verjeiskaia; în maghiară: Franyo Zoltan; în chineză: Go Mo-jo, în hindi și urdu (limbile de stat ale Indiei) Amita Bhose - și în multe alte limbi. Pentru că Eminescu a fost tradus, practic, în toate marile limbi de circulație ale lumii și numai în străinătate au fost tipărite mii de pagini închinate lui, toate enciclopediile de pe glob, din toate țările, fără excepție, incluzându-l. Ar putea oare vreun român să nu se mândrească cu așa ceva și să nu vibreze la atâtea impunătoare ecouri? Iată pentru ce fiecare din noi trebuie să devenim... obsedați de Eminescu.
Sub dictatura comunistă opera geniului nostru național a fost editată numai în proporție de aprox. 30,, din cantitatea manuscriselor lăsate de autor (42 de caiete groase, peste 15.000 de pagini, conținând poezii, poeme, nuvele, un roman, piese de teatru, articole de presă, traduceri, note filosofice, scrise numai până la vârsta de 33 de ani, deoarce, după declanșarea bolii, Eminescu a scris foarte puțin), restul paginilor acestui titan fiind interzise din motive politice, situație unică în istoria literaturii universale. Bunăoară, amintesc doar cazul a câtorva profesori de literatură arestați, bătuți și închiși de securitate numai pentru motivul că au citit elevilor sau doar pentru că au amintit în treacăt poezia eminesciană antimoscovită ,,Doina” (unul dintre ei ei este însuși profesorul meu de limba română, A. Neagoie, de la ,,Liceul Sf. Petru și Pavel” din Ploiești, arestat și maritirizat în închisorile securității). Personal, mă enumăr printre cei ce pot depune mărturie că, în anii ‘50 ai lungii terori comuniste, ediții întregi ale operei lui Eminescu, zeci de mii de cărți, au fost aruncate la maculatură pentru a fi topite la fabricile de hârtie din Letea, Bușteni ori Scăieni, neexistând alt motiv decât faptul că în acele cărți era reprodusă faimoasa ,,Doină” ori din cauza prefețelor. Ce epocă cumplită! Ce multe autodafe-uri criminale! Îmi amintesc cum, alături de alți copii de școală de vârsta mea, mă strecuram în vagoanele ce cărau maculatură la fabrica de mucava de la Scăieni și, cum, mituind pe paznici ori ,,furând” din vagoanele de marfă pline cu comori inestimabile de cărți rarissime, mi-am procurat din acele vagoane ediții deosebit de frumoase ale operei lui Eminescu, biblii și alte tipărituri religioase ori beletristice cu care îmi încropisem o bibliotecă de invidiat pentru vremea aceea. Fabrica de mucava de la Scăieni a fost, timp de aproape o jumătate de veac, unul din cele mai mari ,,abatoare” de cărți extrem de prețioase cu care s-ar fi umplut până la refuz rafturile tuturor bibliotecilor din țară și, în mod semnificativ, la descărcatul vagoanelor, erau folosiți numai lucrători analfabeți. Vagoanele veneau zilnic din toată țara, ca urmare a epurării tuturor bibliotecilor de stat ori ale bibliotecilor particulare din casele confiscate de regimul comunist. Pierderile cauzate culturii românești sunt inestimabile.
În timp ce comuniștii interpretau, într-un mod stupid, semnificația operei eminesciene, pe care o cenzurau cu nerușinare, ei aplicau chinurile cele mai aprige colonelului rez. Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al marelui poet (fiul lui Matei Eminescu), condamnându-l la închisoare pentru simplul motiv că susținuse ideile ilustrului său unchi. Abia mai târziu, la mulți ani după ce își ispășise pedeapsa la Canal, unde a fost unul dintre puținii supraviețuitori, i s-a permis, cu mari dificultăți și sub rigorile cenzurii, să-și publice excepționala sa monografie, în două volume, închinată lui Napoleon I. Am fost unul dintre bunii amici ai nonagenarului Gh. Eminescu, plecat dintre noi - o personalitate de excepție, un om blând, foarte inteligent și comunicativ, având la rândul lui un mare talent scriitoricesc - de la care am aflat noutăți inedite despre unchiul său. Ne-am vizitat reciproc, și îmi amintesc că în vizita pe care mi-a făcut-o acasă la Scăieni, nu i s-a îngăduit să vină decât însoțit de ofițerul de securitate, ,,tovarășul” Cenușă, care avea misiunea să-l pondereze ori de câte ori unicul nepot în viață al poetului voia să părăsească subiectele pur literare trecând la cele politice. Din fericire, acel ,,înger păzitor” s-a purtat decent față de cel pe care-l însoțea și față de gazde, înțelegându-i valoarea și lăsându-l să vorbească liber tot ceea ce voia să spună. În timp ce mă aflam în Statele Unite, securitatea din Ploiești mi-a confiscat din casă caseta cu interviul luat d-lui Eminescu, alături de alte documente, (vocea regretatei mele mame, interviul luat de mine lui Petrache Lupu la Madglavid ș.a.), înapoind-o ștearsă și înlocuită cu cântece comuniste ,,de masă”. Lipsa de respect față de cel mai mare scriitor român din toate timpurile am constatat că s-a prelungit îndelung până și asupra descendenților din familia lui (strănepoata lui Mihai Eminescu, poeta Roxana Eminescu, s-a văzut silită să emigreze în Portugalia în anii regimului ceaușist).
Nici în timpul numitei revoluții anticomuniste din preajma Crăciunului ‘89 opera lui Eminescu nu a avut prea mult noroc, dacă amintim numai simplul fapt că manuscrisul poemului ,,Luceafărul” - capodopera sa de o valoare inestimabilă - a suferit arsuri și deteriorări irecuperabile, alături de alte manuscrise, (scrisori originale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici etc. care s-au transformat în cenușă în incinta Bibliotecii Universitare), ca dovadă că nu au fost bine păstrate, în seifuri invulnerabile, cum s-ar fi impus. Din păcate, la fel de lipsite de noroc pot spune că au fost și omagiile aduse de mine poetului nostru - scenariul de față, pe care îl public abia aici în America, după treizeci de ani de la elaborarea lui și, alături de el, o soartă cu mult mai tristă a avut și marele portret al lui Eminescu executat de mine în culori pe fațada Casei de cultură din orașul Boldești-Scăieni, județul Prahova, unde a putut fi văzut de mii de oameni timp de 25 de ani. Acest tablou - foarte apreciat de locuitori și de câteva articole de presă - a fost în mod deliberat distrus în primăvara anului 1995, deci recent, sub pretextul renovării acelei clădiri, decizia luând-o un oarecare maistru Ion Soare, influențat de niște ,,sus puși”, ca o continuare a pedepsirii mele pentru faptul că am părăsit România aservită lui Ceaușescu, în 1985, ca și când confiscarea casei mele de la Scăieni nu ar fi fost o răzbunare suficientă. Casa mea din țară, o casă destul de modestă, la zidirea căreia am lucrat efectiv cu mâinile mele, trebuie să amintesc că nu mi-a fost înapoiată nici până astăzi, iar tatăl meu, un pensionar foarte în vârstă, plătește chirie pentru propria-i locuință, după ce procesul de recuperare a locuinței i-a fost amânat în batjocură de opt ori în ultimii doi ani. (Pe coperta cărții de față reproduc, după originalul aflat la Scăieni, chiar tabloul ce mi-a fost distrus alături de alte lucrări de artă - picturi și sculpturi - create de mine acolo, portret apărut în culori, la pag. 32 în revista ,,Magazin istoric”, anul IX, nr. 2 (95) din februarie 1975.)
Scris pe când aveam 29 de ani, scenariul ,,Geniu sublim”, cum spuneam, nu a fost scutit nici el de câteva avatarii dintre cele mai regretabile. După emigrarea mea și a familiei mele în Statele Unite, în casa noastră de la Scăieni au locuit două familii ce n-au avut niciodată nimic comun cu capitolul cultură, ele acceptând a fi conectate și aservite securității ceuașiste. Membrii acestor familii mi-au devastat cu sălbăticie primitivă toate lucrurile găsite în casă, furându-mi numeroase cărți din biblioteca personală, tablouri, sculpturi, obiecte de artă și majoritatea manuscriselor aflate de ei, ce mi-au fost ulterior fie arse, fie vândute, fie predate securității. Printre ele s-a aflat și manuscrisul scenariului de față ,,vândut” pe o sticlă de țuică unor cetățeni din localitate care, după revoluție, au binevoit să mi-l restituie (numai partea a doua, căci partea întâi s-a găsit, după multe investigații, la o altă persoană. În acest sens, mulțumesc familiei d-lui Romeo Petricioiu care m-a ajutat în recuperarea părții a doua a scenariului de față.) Fără să recurg la o simplă scuză, aici trebuie să menționez că am intrat în posesia doar a primelor variante, nefinisate, ale manuscrisului, nicidecum a variantelor definitivate, retranscrise, care știu că erau mult prelucrate și adăugite cu noi date. Acesta este tristul adevăr, deoarece textele refăcute nu le-am mai găsit niciodată. Sustrăgătorii lor nu recunosc că le-ar fi luat, învinuindu-se unii pe alții. În concluzie, sunt nevoit să public acele variante ,,brute”, ca să le zic așa.
Din fericire, variantele finisate fuseseră deja contractate anterior cu Centrul cinematografic Buftea. Regretatul profesor universitar D. I. Suchianu, cel mai de seamă critic cinematografic pe care l-am avut noi, nu s-a arătat prea mulțumit de faptul că am acceptat cu ușurință semnarea contractului, atenționându-mă că în cinematografia românească de atunci exista posibilitatea reală ca ideile scenariului meu să-mi fie furate ,,de o mafie de fabricanți ai tuturor scenariilor românești” (și dădea niște nume), care tăiau și spânzurau pe-acolo. Cu toate aceste rezerve îndreptățite ale lui D. I. Suchianu, Studioul cinematografic Buftea mi-a onorat scenariul cu o sumă destul de frumoasă pentru vremea aceea, pe care nu puteam să o refuz, însă în contractul pe care l-am semnat erau stipulate niște condiții care îmi interziceau categoric, sub rigorile legii, să public scenariul, să-l modific ori să-l recontractez în altă parte. Important mi se părea însă faptul că scenariul fusese apreciat ca bun - nemaiexistând, la ora aceea, un alt scenariu de film ,,Eminescu”, deși eu consideram că, înainte de a ajunge pe platou, aș mai fi putut face din el o lucrare și mai bună, dar contractul achiziționat de ei nu-mi permitea intervenții ulterioare în text, mai ales că, după informațiile avute, se pusese în mod serios problema intrării lui în producție. Mai mult decât atât, regretatul actor Emanoil Petruț mi-a spus că ar fi fost bucuros să poată interpreta rolul lui Eminescu. Aceasta era și părerea regizorului Lucian Bratu.
Pentru motivul că, după 30 de ani, nimeni nu a mai auzit despre vreo încercare serioasă de a se realiza un film biografic ,,Eminescu”, priorități având atunci doar filmele cu substrat ideologic comunist ori, mai recent, cele cu subiecte despre etniile conlocuitoare, aici în America am luat decizia fermă să încalc regulile rigide impuse în artă de un regim comunist, să trec peste opreliștile contractului ce l-am semnat acum trei decenii cu cinematografia română și să-mi public această lucrare inedită care, chiar și sub forma de față, va fi oricum mai de folos românilor decât dacă ar mai zăcea uitată prin cine știe ce alte cotloane încă 30 de ani, mai cu seamă că, după plecarea subsemnatului din țară, readucerea scenariului meu în discuție devenise cu totul imposibilă.
Existând deja un asemenea scenariu închinat Luceafărului poeziei românești, existând, așadar, textul de față publicat, el va putea în continuare stimula și reactualiza afectiv - presupun - nobila idee inițială de a se concepe un film Eminescu, considerat de toți românii nu numai posibil, dar și foarte necesar. Scenariul meu, plus alte lucrări similare apărute ulterior, îndeplinesc într-o anumită măsură atari condiții, rămânând în permanență puncte potențiale abordabile de plecare în această direcție. Este, desigur, încă un motiv în plus pentru care am considerat că trebuie să nu mai țin seamă de contractul semnat la București, deși, publicându-l, nu-l mai pot prezenta sub aspectul lui cel mai îngrijit, cum cred că fusese în final, pentru motivele arătate. De aceea, vor exista poate unele inadvertențe stânjenitoare față de care nu am întreprins prea multe modificări. Țin să precizez că o variantă definitivă exista cu trei decenii în urmă în arhiva cinematografiei române care își avea sediul în fosta ,,Casă a Scînteii” și altă variantă în posesia d-lui Valeriu Râpeanu, cunoscutul critic literar, dar de aici din USA nu am mai putut contacta aceste surse și după trecerea unui timp atât de îndelungat, plin de atâtea răsturnări în multe domenii, este foarte puțin probabil să mai cotrobăie cineva căutând acele manuscrise îngălbenite de vreme și prăfuite.
Înainte de a mă apuca să scriu acest scenariu, m-am documentat pe cât a fost cu putință în condițiile acelei perioade foarte dificile, am citit tot ce se putea citi atunci despre Eminescu, apoi am pornit vitejește pe urmele călcate de poet. Acest lucru, în virtutea pasiunii de a ști, l-am continuat chiar și după terminarea lucrării. Mai exact, am fost la Ipotești, rămânând acolo un timp și pierzându-mă prin codrii Cătămăreștiului, pe unde știam că peregrinase și Mihai; am fost la Botoșani, Iași, Pașcani, Rădăuți, Suceava, Voroneț, Putna (Mănăstirea Putna), Cheile Bicazului, Roman, Chișinău, Blaj, Alba Iulia, Tg. Mureș, Sibiu, Brașov, Giurgiu, Galați, Brăila, Oradea, Arad ș.a., iar ulterior la Universitatea din Viena, unde studiase poetul, apoi la Berlin, Postdam, Budapesta, Praga, Karlsbad (Karlovy-Vary), Marienbad (Marianske Lazne), Odessa, Tiraspol, apoi traseul prin Polonia al lui Eminescu, pe unde nevoile vieții l-au purtat etc. Tot timpul mi l-am închipuit pe erou că s-ar afla lângă mine. Am vrut să reconstitui cât mai multe din momentele reale ale complexei biografii eminesciene, intervenind cu imaginația mea numai acolo unde documentația lipsea. Totodată, m-am convins că a scrie un scenariu despre Eminescu nu este câtuși de puțin o treabă ușoară ori o aventură lipsită de riscuri.
Trecând însă peste unele sau altele din șirul întâmplărilor, a sosit, cred, vremea să dau aici în premieră, la lumina tiparului, prima din variantele scenariului ,,Geniu sublim”, care nu diferă în esență de varianta a doua, desigur mult mai cizelată și, foarte probabil, după câte-mi amintesc, mai închegată din punct de vedere compozițional. Cu alte cuvinte, mă văd obligat de împrejurări să las scenariul în forma cum l-am conceput în prima lui fază, în momentele mele de inspirație juvenilă și la nivelul documentației de atunci, întocmai cum îl putusem înțelege pe eroul numit de mine Geniu sublim. Și pretindeam că l-am înțeles destul de bine, în primul rând pentru motivul că mă aflam și eu exact la aceeași vârstă cu personajul pe care-l descriam. Numai că, pentru Eminescu, aceea era, evident, vârsta apogeului în lirica lui personală care devenise și apogeul poeziei românești în genere. Poate că acum, dacă aș reface radical lucrarea, aș concepe-o altfel, din cu totul alte perspective, dar în acest caz și ea ar deveni altă lucrare, iar eu doresc să păstrez textul așa cum l-am gândit și imaginat inițial, indiferent dacă admitem sau nu că el ar suferi pe alocuri de regretabile imperfecțiuni. (Singurele modificări esențiale ce mi-am permis a le face în prezenta variantă au fost: secvența întâlnirii dintre Eminescu și regina Carmen-Sylva, prezentată de data aceasta în lumina întâmplărilor reale de atunci și nu cum se cerea ea interpretată în anii 1965-1966, precum și secvențele cu opiniile lui Eminescu despre comunism ori despre apartenența Basarabiei și a Bucovinei la Patria Mamă.) Din păcate, inadvertențele sunt totdeauna greu evitabile când este vorba de un subiect atât de delicat și de complex precum cel de față. În mod logic, un asemenea scenariu trebuia să respecte, pe cât era posibil, adevărul biografic, bibliografic și istoric, ceea ce s-a și încercat, cu mai mult sau mai puțin succes. Oricum, am căutat să prezint un Eminescu veridic, uman, palpabil, plin de multe calități care i-au pus de fiecare dată în umbră omeneștile defecte.
După cum lesne se poate constata, în prima variantă, la fel ca și în cea de a doua, am folosit și câteva elemente de scenariu regizoral, dând unele mici indicații de regie și filmare, mai puțin de montaj, de intervenții de sunet și de indicații muzicale propriu-zise ori de joc de scenă, lăsând restul concepției artistice la discreția absolută a virtualului regizor.
Dacă scenariul va mai fi vreodată propus sau nu pentru a deveni film, rămâne de văzut. Oricum, el urmărește aproape an de an, viața zbuciumată a Luceafărului nostru, din frageda vârstă a copilăriei pe plaiurile de la Ipotești, până ce Zeul poeziei noastre, după suferințe cumplite, prea puțin cunoscute de noi, după un îndelung martiraj fizic și spiritual, a fost învins de nenoroc, secvențele povestirii cinematografice continuând până ce acutizările etiopatologice obnubilante l-au dus la stingerea prematură în casa de sănătate ,,Caritas” a doctorului Al. Șuțu, aflată pe strada Plantelor din București.
Imaginativ, cititorii acestor pagini vor avea totuși în față secvențe vii dintr-un posibil film documentar-artistic despre drama marelui nostru geniu - scenariul fiind, printre altele, o prezentare romanțată și relativ complexă a vieții lui Eminescu - spre înțelegerea căruia am mai făcut aici un modest pas care sper să nu rămână fără acceptabile ecouri.


Cristian Petru Bălan
Chicago, 15 ianuarie 1996







































LISTA PERSONAJELOR, ÎN ORDINEA APARIȚIILOR:
SERIA I
1. Constantin Papadopol, maior medic
2. Mihăiță (Mihai Eminescu, copil de 8-9 ani)
3. Ilie Eminovici, fratele lui Mihai, 11-12 ani
4. Raluca Eminovici, mama copiilor
5. Gheorghe Eminovici, tatăl copiilor
6. Matei Eminovici, fratele cel mai mic al lui Mihai, 2 ani
7. Harieta Eminovici, surioara lui Mihai, 4 ani
8. Aglaia Eminovici, surioara lui Mihai, 6-7 ani
9. Moș Miron prisăcarul, 76-77 de ani
10. Baba Anica, soția lui moș Miron, aprox. 70 de ani
11. Casandra-Elena, nepoțica lui moș Miron și a tușei Anica, 7-8 ani.
12. Litviniuc, învățător la ,,National Hauptschule” din Cernăuți
13. Costin, coleg de clasă cu Mihai
14. Klaus, coleg de clasă cu Mihai
15. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai (13 ani)
16. Șerban Eminovici, fratele lui Mihai (15 ani)
17. Un student orator
18. Aron Pumnul
19. Gheorghe (Iorgu Eminovici), fratele lui Mihai, 14 ani
20. Ștefan Wolff, directorul liceului german din Cernăuți
21. Veniamin Iliuț, preotul școlii
22. Hayduk, pedagog
23. Nicolae Țirțec (Dzierzek), birjar, gazda lui Mihai
24. Ștefanovici, coleg de gazdă cu Mihai
25. Lozinschi, coleg de gazdă cu Mihai
26. Soția birjarului Țirțec
27. Moș Onufri, îngrijitor la școală
28. Aristița Pumnul , soția lui Aron Pumnul
29. Vyslouzil, profesor de matematică
30. Maica Fevronia, călugăriță, mătușa lui Mihai, soră cu Raluca
31. Baba Prodăneasa, vecina casei de la Ipotești
32. Harieta, sora lui Mihai, la vârsta de 8 ani
33. Aglăița, sora lui Mihai, la vârsta de 10 ani
34. Vasile Rusu, slujitor la conacul Eminovicilor; primul argat călare
35. Al doilea argat călare
36. Al treilea argat călare
37. Victor Blanchin, profesor de limba franceză
38. Margueritte Blanchin, soția lui Victor Blanchin
39. Mihai Eminescu, elev la 14-15 ani
40. Florian, tânăr din trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, 16-17 ani
41. Fanny Tardini, actriță
42. Alexandru Vlădicescu, actor
43. Primul țăran din Ipotești
44. Al doilea țăran din Ipotești
45. Al treilea țăran din Ipotești
46. Al patrulea țăran din Ipotești
47. Casandra-Elena, iubita lui Eminescu, 13-14 ani
48. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai, la 18-20 de ani
49. Grigore Lazu, practicant la Tribunalul din Botoșani
50. Teodor Ștefanelli, elev și coleg al lui Mihai la Cernăuți
51. Șahin, idem
52. Iosif Vulcan, directorul revistei ,,Familia” din Budapesta
53. Greta, secretara lui Iosif Vulcan
54. Lajos, un funcționar maghiar din Budapesta
55. Avram Iancu (episodic)
56. Nicolae Bălcescu (episodic)
57. Horia (episodic)
58. Cloșca (episodic)
59. Crișan (episodic)
60. Andrei Mureșanu (episodic)
61. Ion Cotta, seminarist la Blaj
62. Teodor Cojocariu, coleg cu Mihai la Blaj
63. Primul Uilecan, coleg cu Mihai la Blaj
64. Al doilea Uilecan, frate cu primul, coleg cu Mihai la Blaj
65. Baciul Văsălică Bugneriu
66. Ștefan Cacoveanu, coleg cu Mihai la Seminarul din Blaj
67. Nicolae Mihu (zis Chenderi măgărariu)
68. Un profesor de limba latină
69. Un călugăr bătrân
70. Filimon Ilia, coleg cu Mihai la Blaj
71. Timotei Cipariu
72. Gheorghe Barițiu
73. Nicolae Densușianu
74. Dragoș, prieten comun cu Eminescu și Densușianu
75. Un supraveghetor din portul Giurgiu
76. Iorgu Caragiali, actor
77. Lina Popescu, actriță
78. Elena Caragiali, soția lui Iorgu
79. Alesandrescu Teodoreasca, actriță
80. Ecaterina Dimitreasca, actriță
81. Aneta Constantinescu, actriță
82. Costache Dimitriade, antreprenor la Teatrul Național din București
83. Matei Millo, actor
84. Eufrosina Popescu, actriță
85. Costache Caragiali, actor, frate cu Iorgu
86. Catinca Caragiali, prima soră a lui Costache
87. Nastasia Caragiali, a doua soră a lui Costache
88. Mihail Pascaly, actor
89. Ion Luca Caragiale, nepotul fraților Caragiali, 15-16 ani
90. Matilda Pascaly, actriță, sora lui Pascaly
91. Un student, membru al societății literare ,,Orientul”
92. Grigore H. Grandea, folclorist, președintele societății ,,Orientul”
93. Iorgu Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, ofițer, 23-24 de ani
94-97. Patru tâlhari mascați
98. Harieta, sora lui Mihai, la 15 ani
99. Aglăița, sora lui Mihai, la 17 ani
100. Mihai Eminescu, la vârsta de 19-20 de ani. În seria a doua, din ce în ce mai maturizat.
SERIA a II-a
101. Ieronim Barițiu, student ardelean la Viena
102. Ioan Husanu, coleg al lui Eminescu la Universitatea din Viena
103. Ion Slavici
104. Jean, chelner austriac la cafeneaua ,,Troidl” din Viena
105. Alexandru Chibici-Râvneanu, coleg cu Mihai la Viena
106. Papa Wihl, proprietarul restaurantului vienez ,,Zu den drei Tauben”
107. Toma Micheru, student țigan la conservatorul vienez
108. Epaminonda Bucevschi, pictor
109. Un student cu chef
110. Ion Caragiani, student macedonean
111. Mamzell’ Rezi
112. Teodor Ștefanelli, acum student la Viena
113-115. Trei derbedei bătăuși
116. Eliza
117. Prietena Elizei
118. Karl, amantul Elizei
119. Un proletar orator
120. Toma Nour (episodic)
121. Poesis (episodic)
122. Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite, în exil la Viena
123. Elena Cuza, soția lui Cuza Vodă
124. Iacob Negruzzi
125. Titu Maiorescu
126. Mite Kremnitz, scriitoare germană, cumnata lui Titu Maiorescu
127. Gavroche, copilul Parisului (episodic)
128. Ioniță Bumbac, membru al societății vieneze ,,România Jună”
129. A. D. Xenopol
130. Mihail Kogălniceanu
131. Ciprian Porumbescu
132. Natalița Micheru, sora lui Toma Micheru
138. P.P. Carp
134. George Panu, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români”
135. Vasile Tassu, membru al grupului junimist „Cei trei Români”
136. Alexandru Lambrior, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români”
137. Vasile Pogor, junimist
138. Anton Naum, junimist
139. Leon Negruzzi, junimist
140. N. Gane, junimist
141. Samson Bodnărescu, membru al grupului junimist ,,Caracuda”
142. Miron Pompiliu, membru al grupului junimist ,,Caracuda”
143. Matilda Cugler-Burlă
144. Theodor Rosetti
145. Veronica Micle
146. Șerban Eminovici, fratele lui Eminescu, la vârsta maturității
147. O bibliotecară tânără
148. B.P. Hasdeu
149. O doică/profesoară de canto, pentru cele două fetițe ale Veronicăi Micle
150. Valeria Micle, fetița mai mare a Veronicăi Micle, apare, la început micuță, apoi la 11-12 ani
151. Virginia Micle, fetița mai mică a Veronicăi Micle, apare la început micuță, apoi la 9-10 ani
152. Ștefan Micle, soțul Veronicăi Micle
153. Zinaida, o călugăriță tânără
154. I. M. Melik (Mirmilic), director la Institutul Academic din Iași
155. Nicolae Culianu, profesor
156. Grigore Cobălcescu, profesor
157. Petru Poni, chimist și profesor
158. Ștefan Vârgolici, profesor
159. Antoniade, elev la institutul de mai sus
160. V. Dimitriu, idem
161. Dimitrie Petrino, baron și poet, adversar al lui Eminescu
162-164. Prima, a doua și a treia doamnă, admiratoarele lui Petrino (vârste diferite)
165. Un căruțaș
166. Un învățător din Mirești
167. Primarul din Mânjești
168. Notarul din Șipotele
169. Un bătrân doinitor
170. Ion Creangă
171. Grigorescu, elevul lui Creangă
172. Colegul de bancă al lui Grigorescu
173-181. Al treilea....până la al nouălea elev din clasa lui Ion Creangă
182. Tinca Vartic, soția nelegitimă a lui Creangă
183. Andrei Vizanti, deputat în parlament
184. Matei Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, elev la școala militară
185. Un prim-procuror de Iași
186. P. Stoica, judecător de instrucție
187. Kir Amiras, proprietarul restaurantului Borta Rece
188. Vasile Conta
189. I.L. Caragiale - la 25-26 de ani; ulterior mai maturizat
190. Scipione Bădescu
191. Băiatul de la zețărie
192. Un tipograf, Ionescu
193. Ronetti-Roman, scriitor, colaborator la ziarul ,,Timpul”
194. Medicul curant al lui Șt. Micle
195. Harieta Eminovici - la 22 de ani
196. Cornelia Emilian, prietena Harietei, 27-28 de ani
197. Vasile Alecsandri
198. Mircea cel Bătrân (episodic)
199. Baiazid (episodic)
200. Ștefan cel Mare (episodic)
201. Eug. Schuyler, ministrul Statelor Unite al Americii la București
202. D-ra Linda Costacopoulos, o domnișoară mai vârstnică și milionară, prietena lui Mite Kremnitz
203. Elisabeta Carmen-Sylva, regina României
204. Cona Safta, spălătoreasa lui Mihai Eminescu
205. Alexandru Vlahuță
206. Primarul Botoșanilor
207. Th. Boldur-Lățescu, prefectul jud. Botoșani
208. C. Lecca, deputat în consiliul județean
209. Savinescu, idem
210. Gh. Chițu, președintele Camerei Deputaților
211. I.C. Brătianu, președintele Consiliului de miniștri și ministru de război al României
212. Poetul Nicolae I. Pruncu
213. Poetul I. Nenițescu
214. Sturdza
215. Aurelian
216. Un medic curant al lui Eminescu
217. Un comentator, crainicul filmului (vocea lui, alături de alte voci de recitatori).
Alte personaje episodice: soldați, țărani, muncitori în port, hamali, cerșetori, argați, ciobani, căruțași, elevi, învățători, studenți, institutori, profesori, tipografi, diferiți oameni din Cernăuți, Viena, Berlin, Milano și București, măicuțe de schit, actori, honvezi, comunarzi, preoți, lăutari, cârciumari, copii de toate vârstele, personaje din povești etc. Costumația adecvată celei de a doua jumătăți a secolului al nouăsprezecilea din România, Austria, Ungaria, Italia și Germania.
Acțiunea se petrece între anii 1858-1889.














































PREGENERIC
(pe fond color sepia)

,,Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe
soarele un nour de aur din marea de amar.”
Mihai Eminescu

Ipotești: miezul unei nopți din iulie 1924...
(Pe ecran apare scris: IPOTEȘTI, IULIE, 1924.)

Casa, care a fost altădată a lui Mihai Eminescu, apare înconjurată de zeci de ostași din Regimentul 37 infanterie Botoșani, aduși aici de moșierii criminali Constantin și Maria Papadopol, actualii proprietari ai moșiei Ipotești.
La lumina torțelor, ostașii stau cățărați pe acoperișul casei poetului, scoțându-i tabla de tinichea, fărâmându-i șindrila și dezgrădinând căpriorii podului piramidal. Cu mâinile la spate, Constantin Papadopol (cca. 45 de ani), îmbrăcat în uniformă militară de maior medic, supraveghează personal demolarea clădirii. Se plimbă nervos de colo-colo și dă indicații scurte arătând cu mâna ce trebuie făcut. În ochii lui se citește o grabă febrilă, ca și când ar fi conștient de actul tâlhăresc pe care-l comite. Vocea îi este acoperită de ciocănituri repetate, ascuțite și înfundate, de scârțâituri stridente și de răbufniturile bucăților de zid căzute la pământ. Jocul demonic al luminii torțelor aprinse pun în evidență casa lui Eminescu aflată în proces de demolare. Încet, încet, ea se preface vizibil în ruină. Jur-împrejur, numai scări, schele improvizate. Ostașii, inconștienți de ceea ce au fost puși să facă, sunt asaltați aproape încontinuu cu îndemnurile grăbite ale lui Papadopol. El insistă să se dea zor. Mâinile militarilor, încleștate pe târnăcoape, izbesc orbește în paiantă și în cărămizi... Zidurile, fiind vechi, nu rezistă prea mult și se prăbușesc cu zgomot surd pe podele... Stoluri de lilieci speriați se rotesc deasupra clădirii prin luminile tremurânde. O cucuvea fuge din crăpătura unui zid. În sat se aud câinii lătrând. Unul latră foarte aproape și din ce în ce mai furios.
Sătenii din Ipotești, care de zeci de ani își descopereau capul cu pioșenie ori de câte ori treceau prin fața casei poetului, dorm adânc la ceasul acesta. Când, însă, dinspre sat, răsună larma câinilor provocată de loviturile în tabla acoperișului, peste care se suprapun mușcăturile târnăcopapelor în lemn și ziduri, locuitorii sar nedumeriți din paturi ieșind pe prispe și pe la porți. Capul unui bătrân cu mâna streașină la ochi... Casa poetului, fiind în vale iar majoritatea celorlalte case rispite pe deal, țăranii văd și înțeleg îndată nelegiuirea noilor stăpâni. Fiecare se îmbracă în pripă cu ce nimerește grăbindu-se să pornească spre locul cu pricina unde vedem că se strâng în număr din ce în ce mai mare. Sunt și unele femei cu copii care se agață speriați de fustele mamelor. Femeile stau cu mâna la gură, comentând în surdină și mișcând mustrător din cap. Bărbații, destul de numeroși, schimbă între ei priviri mânioase și vorbe scurte, apoi se apropie îndârjiți... Capul unui moșneag pletos în ai cărui ochi încruntați citim mustrare și ură. Sătenii intră în curte unul câte unul. Mulți au stinghii și ciomege în mâini. Dintr-un grup de cinci inși care au venit până lângă prispă se aude un fluierat scurt, apoi un strigăt pe ton mucalit:
- Hei, ce faceți acolo, bre faurarilor, de daramaț cășili oamenilor amu la niez di noapti?! (Soldații tac și demolează de zor.) Ascultă măi ista... Ce, nu se-audi? Ian ti uiti, frățioare, să știi că toate cătanele istea or ramas surdi di pi timpu’ rezbelului... Măi tataie, ia stați oleacă bre! (Fluieră din nou): Băi, nepoților-netoților!.. Știți voi, băi flăcăi, a cui ie casa aiasta di-o daramaț? Ia strigă tu, Nichifore, la spiridușii șeia, că ești mai tare-n glas...
- Iștia-s catanele doftorului Papadopol di la județ, șel di-o cumparat în primavară casa lui domn’ Eminescu, spune Nichifor. (Strigând tare cu glas mânios): Di și-o daramaț mă, tatarilor! Lacașul ista-i pentru noi bisearică! Ea-i ca o bisearică băi, nu-nțălejiți?! Șini muma voastră v-o zâs s-o daramaț?! Dați-vă jos, mă - cozonacul și tămâia anticriștilor voștri!
Deodată, ca dintr-un singur piept, se pornesc zeci de strigăte amenințătoare, proteste, fluierături și huiduieli: Huooo! Afară! Hoților! Ticăloșilor! Dați-vă jos! Pe ei, măă!
Demolatorii, intimidați, se opresc o clipă din lucru.
Maiorul Papadopol, însoțit de un caporal deșirat care poartă o pușcă în spate, apare din umbră și se apropie repede de țărani arătând spre porțile curții.
- Ce vrei, dom’le? Ce vreți mă? Ce-ați văzut de-ați dat buzna cu toți aici ca la bâ1ci ca să căscați gura? Ai? Ia să-mi ieșiți îndat-afară de pe moșiea me până nu pun soldații pe voi! Țărănoilor! Casa asta-i pe locul meu și fac ce vreau cu ea! S-a-nțeles? Nu dau nimănui socoteală, s-a-nțeles? Hai, cărați-vă imediat! Caporal, am ordonat să-i dai afară!
- Știi că ne-ai și spăriet, zice în batjocură un bătrân cu glas mucalit. Tare mi-e că voi o s-o zbughiți mai întăi. Chiar acuș!
- Caporal, ți-am spus odată să-i împingi afară pe mocârțanii ăștia obraznici! repetă Papadopol.
- Nu vor să iasă, dom’ maior, să trăiți! Vedeți, io le zâc mereu...
- V-am spus și vă repet: este casa me, proprietatea me, insistă Papadopol, ceva mai domol.
- Ba nu-i casa matale, dom’ maior. Toată țara știe că ceea ce distrugeți aiși iesti cuibu’ șel sfânt în cari-o trăit și-o copchilărit marele nostru poet Mihai Eminescu. Și ce parcă domnia ta știe să scrie din condei poezii așe de frumoase ca domnu’ Eminescu? Aoleu! Casa asta aparține în primul rând întrejii țări românești... Domnia ta știai aiasta foarte bini, dar poate că-ți trebuiau niscaiva cărămizi ca să fași vrio poiată la găini sau cine mai știe ce...
- Uite, vezi? Ai și ghicit! Asta e: dintr-o casă de poet eu vreau să fac o poiată! Acum e clar? Hai, și-acum cărați-vă cu toții!
Un bătrân:
- E prea di tot, domnule Papadopol! Ipoteștiul nostru doar cu casa aiasta se mai mândre. Că di câti uori trieșeam pi lângă dânsa, ne pătrundia iubirea ce-o pastrăm marelui scriitoriu ce s-o născut iaca chiar aiși. Lăsați-o, domnule doftor... Vă rog eu, un țăran bătrân...
O femeie:
- Îi tari mari pacat, boierule, s-o batjocoriți taman dumniavoastră cari de! vă pritindeți a fi un intelectual di frunti al județului Botoșeni! Dacă nu ne ascultați, apăi mâini să știți c-o să fașem cu toții plânjere scrisă la domnu’ priefect, să vedem dumnialui șe-a zâși...
Maiorul le strigă ceva înfuriat celor care vorbiseră, în timp ce escorta lui scoate amenințător arma. În aceeași clipă, un pumn solid, venit nu se știe de unde îl dă peste cap pe bietul căprar care-și pierde cumpătul și boneta. Țăranii îi smulg arma și i-o dă înapoi fără gloanțe. Caporalul primește un picior în spate și, înspăimântat, își ridică cu iuțeală boneta de jos ștergând-o puțin de praf și rupând-o apoi la fugă. Sătenii râd. Maiorul Papadopol, rămas singur, dă înapoi speriat și, întorcându-se brusc, intuiește pericolul. Își iuțește pașii înjurând. În urma lui răsuna o salvă de huiduieli care sunt însoțite de o ploaie de pietre ce-și fixează tirul în momentele următoare numai asupra soldaților. Aceștia sar buimăciți de pe ziduri, ferindu-se de pietre și aleregând dezorientați care încotro. Un țăran apucă o torță aprinsă și azvârle cu ea după cătane..
- Huooo! strigă din nou cu toții. Un ultim huiduit.
Se aud roțile unei trăsuri care se depărtează. Papadopol fuge huiduit de toată lumea. Fețele țăranilor amenințând cu pumnii și huiduind înfuriați în urma trăsurii. Alții încă mai caută pietre pe jos... Furia țăranilor capătă aliura unei răscoale populare. Câinii de la casele vecinilor latră parcă și mai desperați. Curtea și strada sunt acum pline de foarte multă lume agitată care comentează cu îndârjire cele întâmplate. La lumina torțelor din mâinile sătenilor și a unui foc de lângă zidul din dreapta prispei, oamenii privesc cu toții crispați la ceea ce a mai rămas din casă: zidul exterior din lungul clădirii, interiorul despărțitor dintre fosta cameră a căminarului, alături de cămara de altă dată a copiilor, precum și zidul exterior din dreapta clădirii sprijinit pe un stâlp proptit acolo din anii trecuți de către sătenii credincioși marii amintiri a poetului.
Lumea privește la ruini cu tristețe, ca la agonia unui muribund. Unii fluieră a pagubă iar alții dau cu amărăciune din cap. Câinii toți s-au potolit. Fețele celor din jur sunt luminate de tremurăturile focului făcut și părăsit de soldați lângă zidul din dreapta. Lumina flăcărilor se reflectă pe clopotnița din apropierea casei dărâmate. Se aud trozniturile șindrilelor umezide arzând - de fapt singurele zgomote care mai tulbură liniștea grea ce se lăsase. Capetele acoperite se descoperă și se pleacă ușor. Un lung și trist moment de tăcere absolută. Deodată, zidul mare, al cărui stâlp fusese slăbit de ostașii lui Papadopol, se prăbușește singur într-un geamăt surd peste foc, (fond muzical crescendo) până aproape de picioarele oamenilor care tresar brusc și se feresc cu strigăte. Totul se transformă într-un nor de praf gros amestecat cu fum. Focul este acoperit brusc când este lovit de zidul căzut peste flăcările lui, topindu-se într-un vârtej mare de scântei care persistă răsucindu-se pretutindeni prin aer fără să se stingă imediat. Roiurile de scântei dispar încet, încet. Torțele de asemenea se sting. Prăbușirea este prelungită în ecouri sonore ca niște vaiete, ca și când ecourile (subliniate de fondul muzical) ar fi preluate de sufletele omenești aflate acolo.
(Aici se termină pelicula în alb-negru sau în sepia și se continuă în peliculă color de mare sensi- bilitate, impusă de subiectul filmului.)
*
* *
Pe acest fundal întunecos, de praf, fum și scântei învârtoșite, izbucnește ca într-o explozie de lumini colorate, imaginea retrospectivă a casei aproape noi ridicată de căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe lângă zidurile pereților, o mulțime de trandafiri urcători înfloriți, albi și roșii, agățați chiar pe stâlpii din față ai tindei care imită un fronton grec. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei mari, de asemenea înfloriți, se leagănă în vânt plini de zumzetul albinelor. În fața casei numai flori de toate culorile, peste care zborul albinelor se încrucișează cu cel al fluturilor... Aerul este plin de mireasma îmbătătoare a florilor. Este o minunată dimineață însorită la început de vară și se aud cântecele păsărilor, cântecul greierilor și al cosașilor. Un cocoș bate din aripi și cântă ,,cucurigu!” Din pădurea învecinată răsună cântecul cucului, al pupezei, al privighetorilor, al grangurilor și al mierlelor. Sub grinzile casei - cuiburi de rândunici care ciripesc și aleargă prin aer într-un neobosit du-te-vino. Pe vârful casei un cuib de berze și o barză care veghează stând într-un picior lângă cuib unde clocește perechea ei. În ferestrele zăbrelite ale locuinței, printre perdele albe, râd mușcatele din ghivece... Un frumos câine ciobănesc, destul de mare, - Șoltuz - stă pe prispa casei parcă meditând cu limba scoasă și neluând în seamă o pisică frumoasă care doarme fericită lângă stâlpul din dreapta tindei. În fața prispei, așezată pe un scaun, Raluca Eminovici, mama lui Mihai, stă și împletește ceva cu undrelele. Curtea este plină de vegetație elegant plantată. Atmosferă de calm îmbietor, de pace și fericire.
Simultan cu apariția acestui tablou minunat colorat, răsuna solemn - în surdină, apoi din ce în ce mai tare - acordurile polifonice ale corului și orchestrei care cântă melodia ,,Când amintirile”, compusă de Vasile Popovici, pe versurile poetului:
...Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele...



De la acest punct, începe genericul filmului:
GENIU SUBLIM (MIHAI EMINESCU)
- Seria I -

Comentariul crainicului filmului pe fond muzical:
,,Așa arăta, cu mulți ani în urmă, casa care a adăpostit primele bucurii și visuri de aur ale unui copil minunat și vioi, Mihai Eminescu, fiu al acestor locuri îmbrăcate în hlamida verde a pădurilor seculare. Casa lui Eminescu era o construcție originală, puțin obișnuită prin cătunele sărace ale Bucovinei de atunci. Iată și satul Ipotești - panaromare largă asupra satului -, atât de mult iubit de poetul dornic să-i revadă, după lungi despărțiri și întortochiate peregrinări, pârâul, codrul și colibele-i umile ce respirau visări misterioase...” (Aici se oprește glasul crainicului, după care se aude glasul poetului recitând, tot pe fond muzical, cu o voce dulce, nostalgică, plină de multă blândețe, câteva versuri din poezia-i ,,Din străinătate”):
Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,
Scăldată în cristalul pârâului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice șoptiri.
Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală ce undula în flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburarea mi-a văzut...
Din nou glasul crainicului, pe alt fond muzical:
,,...Mihai venise pe lume în ziua de 15 ianuarie 1850, probabil chiar în această casă, după opinia criticului Titu Maiorescu - dar mai sigur la Botoșani - și mult timp nu se va deosebi cu nimic de ceilalți copii ai satului... Era fiul căminarului Gheorghe Eminovici și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, părinți destoinici și inteligenți, cu o oarecare stare materială, dar cu o casă plină de copii, dintre care Mihai fusese al șaptelea născut, urmat de încă alți patru frați și surori. Cine oare ar fi putut bănui vreodată că acest băiețel zglobiu din fire, jucăuș și năzdrăvan, care băgase spaimă în toate păsările din ogradă prin jocurile lui voioase, va deveni mai târziu cel mai de seamă poet al românilor? Fratele său mai mare, Ilie, îi ținea hangul la orice joacă, în timp ce credinciosul Șoltuz nu se lăsa nici el mai prejos...”











PARTEA ÎNTÂI: COPILÃRIA
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta, cu tot?

1. Casa copilăriei (ilustrație a comentariului)

Casa descrisă are în apropierea ei odăi pentru angajați și slugi, șoproane și hambare solide, ținându-se cont că aparține unui boiernaș cu rang modest dar altminteri om foarte gospodar, Gheorghe Eminovici. În fundul curții, spre dreapta, se întrevede o frumoasă livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. Casa este înconjurată cu flori, verdeață și câțiva tei relativ tineri. Pe acoperiș - două berze albe au un cuib abia început. În spatele casei, sub umbra a altor doi tei bătrâni, zărim clopotnița de scânduri, sprijinită cu pari lungi de jur-împrejur. Lângă clopotniță, este și o bisericuță din lemn nu prea înăltuță învelită cu tablă. Fațada casei rămâne în prim-plan.
Ca și când ar fi fost strigat, câinele Șoltuz tresare, ciulește brusc urechile, se ridică zglobiu, apoi sare peste gărduțul grădinii din față, fugind spre locul unde se aude o larmă mare printre păsările care aleargă cotcodăcind speriate. Pisica de asemenea se sperie și fuge din locul unde dormea.

2. Curtea părintească
Trecând vijelie printr-un cârd de găini, de curci, de rațe și de gâște cu bobocei măricei care toate se împrăștie speriate, doi copii foarte vioi râd și se joacă de-a alergatea și de-a soldații prin curte. Niște slugi se opresc o clipă din treaba lor și îi privesc zâmbind cu îngăduință. Primul, cel mai mare, Ilie, un băiețandru de vreo zece-unsprezece ani, blond, înalt, vesel, având ochii albaștri, se cocoață pe scara rezemată de un stog voluminos de fân lângă care se află o grămadă ceva mai mică smulsă din vârful clăii în scopul vădit de a se putea sări pe ea. Sare din vârful stogului pe claia cea mică și fuge. Cel mai mic, Mihăiță, fratele lui, un copil foarte drăguț - păr scurt și negru ca al corbului, fața de un brun-alb, ochii ceva intermediar între negru și căprui, în a căror privire blândă se citește ceva misterios - urmărește mișcările celuilalt și râde întruna plin de nestăpânită voioșie. Pe cap poartă un coif de hârtie. Cumpănește puțin, apoi aleargă cât poate de tare după fratele său, urmat de Șoltuz care latră vesel și gălăgios participând și el din plin la jocul zgomotos al copiilor. În mână, Mihăiță ține o sabie de lemn cu care șarjează în vânt. Copiii râd întruna fericiți. Când Ilie, ajunge din nou în vârful clăii, pune mâinile la gură imitând o trompetă. Mihăiță îi răspunde la fel, apoi se urcă îndată după el pe șură și se face că lovește cu sabia în Ilie care moare de râs, apărându-se la rândul lui cu un șomoiog dens de paie pe care le aruncă spre atacator. Coiful de hârtie de pe capul lui Mihai zboară în vânt, probabil atins de celălalt. Gestul îl înfurie oarecum pe cel mic care plonjează prin surprindere și-l plachează deodată pe fratele său de picioare. Îi vedem cum se rostogolesc amândoi din vârful clăii pe paiele de jos, dispărând îngropați până la gât. De îndată, peste ei se aruncă Șoltuz, bucuros că are cu cine se juca. Câinele îl apucă pe Mihai cu dinții de cămașă, trăgând puternic de ea gata să o rupă. Copilul strigă de câteva ori:
- Șoltuz, astâmpără-te! Șoltuz, lasă-mă-n pace și du-te la Iliuță și mănâncă-l că este mai mare...
Câinele, parcă înțelegând, lasă cămașa lui Mihai și trage acum cu dinții de cămașa lui Ilie peste care se trântește și frățiorul său. Ilie ridică mâinile în gălgâieturi de râs și strigă:
- Gata, mă predau! Dar asta nu-i drept, fiindcă voi sunteți doi contra unul...
Gâdilat de Mihai, cel de sub el face un mic efort, se scoală repede și o rupe la fugă spre livada cu pomi din spatele casei, urmărit de câine și de frățiorul său. Ajuns între pomi, face semne cu o batistă albă legată în vârful unui băț că se predă fără condiții.
3. În livada de lângă casă
Chipul lui Ilie apare dintr-o dată crispat de atenție. Șoltuz se oprește lângă el și privește la fel de atent într-un punct fix pornindu-se într-o salvă de lătrături asurzitoare și râcâind nervos pământul cu picioarele din spate. Lângă tulpina unui nuc, Șoltuz zărise un șarpe de casă în care Ilie intenționa să dea cu bățul. Mihăiță, sosit chiar în acel moment, îl oprește la timp țipând:
- Stai așe, frățioare, nu-l omorî! Nu-l omorî! Căci, știi ceva? Șerpele ista s-ar putea să fie chiar voinicul din poveste blestemat de vrăjitoare să rămână șerpe până ce-l va izbăvi Făt-frumos din vrajă. Uite, săracul, ce ochi triști are...
- Nu prea mi se par triști, ci mai degrabă șireți și răi! Tu chiar mai crezi în basmele astea de adormit copiii? Mihăiță, acum te-ai făcut băiet mare, iar șarpele ce-l vezi aici nu-i decât șarpe ca toți șerpii și n-o să devină el om câtu-i hăul!
- Ba eu cred, căci sunt copil și pentru copii toate basmele frumoase trebuie să fie adevărate!
Mihai încearcă să pună mâna pe el, dar reptila se ferește printr-o zvârcolire, iar băiatul își retrage instinctiv mâna cu iuțeală. Șoltuz latră în continuare de te asurzește, însă Ilie strigă amenințător la el:
- Ho! Dar mai taci odată, Șoltuz, ce-ai înnebunit? Că ne-ai spart urechile... Și ce n-ai mai vâzut șarpe? Gata, joaca s-a terminat. Acum haida, marș! Pleacă de-aici! Te rog frumos, treci la coteț!
Câinele se potolește și se retrage ceva mai încolo, dar nu la coteț, ci sub umbra nucului și se culcă resemnat în iarbă. Atunci Ilie, ca să-și dovedească bărbăția și curajul, înhață repede șarpele de gât și ridică triumfător mâna în sus. Șarpele i se încolăcește pe mână scoțând mereu limbuța bifurcată, în timp ce Mihai capătă curaj și începe să-i mângâie solzii strălucind în culori metalice, după care îl gâdilă sub gușă cu două degete: gâdi, gâdi...
Ilie bagă șarpele într-o scorbură a nucului și-i astupă intrarea cu un șomoiog mare de iarbă. Mihăiță scoate șomoiogul și-l lasă jos lângă tulpină, după care aduce un pumn de prune verzi pe care le vâră în scorbură, punând mănunchiul de iarbă la loc.
- Poate i-o fi foame... Ce zici? Nu-i așa, Ilie, că șerpilor le plac prunele?
- Da, dar numai dacă-s făcute dulceață cu lămâie și scorțișoare... Oari ai auzât tu vreodată, piciule, că șerpii iștia s-ar putea îmblânzi?
- Cine - șerpii? Păi cum așa?
- Uite așa bine. Ce, tu nu știai? Cică în India șerpii și cobrele, care-s tot niște șerpi, dar foarte veninoși, sunt învățați de îmblânzitori să joace după cum li se cântă dintr-un fluier. Și mai află că șerpii, adică șerpoaicele, fac și ouă, mai multe ca toate găinile, însă nu le clocesc deloc.
- Păi doar nu-s păsări - sunt șerpi! Când îmi citeai pe Robinson Crusoe, tu îmi spuneai că Robinson a îmblânzit toate lighioanele de pe insula lui. Și atunci, de ce nu a încercat să îmblânzească și șerpii dacă zâci că fac atâtea ouă?
- Ei, eu cred că în insula aceea nu prea se aflau șerpi...
- Uite, Iliuță, uite un cubelc mare... Ce frumos e! Cu ceilalți trei din cutie pe care-i am de la tine, am să fac un car cu patru boi și-i înjug să tragă la cutiuța aia mai mică... Dar parcă-ar fi mort, că nu mișcă...
- Tu cântă-i și-ai să vezi cum o să iasă...
- Bine, am să-i cânt. Numai să m-audă, de n-o fi surd: Melc, melc, codobelc,/ Scoate coarne bourești... Tii, adevărat! Numa’ uite, frățioare, cum scoate coarne bourești... Și te du la baltă,/ Și bea apă caldă... M-o auzât și s-o pornit să iasă... Și te du la Dunăre,/ Și bea apă tulbure... Gata, a ieșit de tot, prostuțul de el! L-am păcălit. Privește ce cornițe mici și moi are... Iar pe fiecare din ele are-un ochișor ca un punct de argint viu... Așteaptă nițeluș, melculețule, să te așez pe frunza asta mare de nuc. Uite-așa... Gata. Și-acum mai așteaptă o țâră, mititelule, că o să te punem puțin la treabă. Uite, vezi? Vezi, Iliuță? Merge! Alunecă încet, încet de parc-ar pluti o lebădă de zăpadă pe-o baltă de smarald... Și în urma lui lasă o potecă de argint, presărată cu diamante aurite, care ar putea să ajungă până colo în pădurea de lângă noi, la casa zânelor...
- Ia dă-mi-l puțin și mie...
- Ține-l, dar vezi că vrea să se bage iar în căsuța lui.
- Nu-i nimic. Dacă torn puțină apă pe el, îl fac să rămână afară toată ziua... Dar știi ceva? Eu aș vrea să te învăț cum să le faci la melcii tăi un car frumos din coji de nucă. Și-apoi - n-ai vrea? - o să-i înjugăm, legându-i pe toți cu ață, dar nu la cutiuța ta, că prea e grea pentru ei și nu cred c-ar putea s-o tragă. Ai o ață la tine?
- N-am, dar avem destulă în casă. Mă duc s-o aduc...
- Lasă, stai ici cu mine. Nu-mi trebuie chiar acum; o s-o luăm noi pe-urmă.
- Și cum ai să-i legi tu pe toți?
- Cum? Așteaptă, c-o să vezi...
- Și atunci eu o să mă dau de trei ori peste cap și-o să mă fac mic, mic de tot, și-am să mă urc în carul lucrat de tine. Și, dacă vrei, te prefaci și tu mic, iar pe drumul de gheață al melcilor o să ajungem până la Sfântul soare... ,,Ce căutați la mine, ființe pământene?” - o să zică împăratul luminii supărat. ,,Păi, am venit să ne dai o picătură din scânteierea ta, mărite soare” - le vom răspunde noi. Iar Sfântul soare o să se supere și mai tare și-o să ne arunce furios carul, o să-l azvârle cu putere, dar nu aicea jos, ci uite-acolo, sus pe cer, Iliuță, sus de tot, unde-o să rămână veșnic. Și el va fi Carul Mare. Iar pe noi ne va aprinde și ne va arunca jos, jos pe pământ. Dar nu vom muri, căci vom fi ca niște stele căzătoare... Și vom cădea! Și vom cădea luminând mereu... Eu aș vrea să luminez ca o stea, Iliuță... Tu nu ai vrea?
- Ce tot aiurezi tu acolo, ai oari fluturași la cap? Ia haida mai bine acasă, c-a dat peste mine o foame de trei lupi... Ș-apoi ne-o făcut mama niște sărmăluțe-n foi de viță de te lingi pe degete.
- Bine, vin cu tine că și mie mi-e nițeluș foame, dar am lăsat lăngă pomul cela ,,Turnu Vavilon” ce-l ridicarăm noi ieri. Ai uitat?
Mihai se duce la rădăcina pomului învecinat unde avea o imitație a Turnului Babel, construită numai din cărți de joc. Se apleacă și le dărâmă, apoi le culege pe toate cu grijă și le ține în aceeași mână în care avea melcul ce se strânsese cuminte în căsuța lui.
În timp ce copiii discutau astfel, cerul se acoperise pe nesimțite cu norii atât de trecători ai verii. Un tunet prelung, o rafală de vânt și primele picături îi surprind pe copii nepregătiți de ploaie.
- Văleu, o venit furtuna, Iliuță. Vino-aici sub pom!
Copiii se adăpostesc sub nuc. Adusă de vânt, se aude vocea duioasă a mamei:
- Mihăiță mamă! Mihaaai!... Iliuță! Veniți la mama, copii, că vă murează ploaie!
- Ne cheamă mama, Iliuță. Hai să dăm fuga.
Amândoi odată, cu glas tare:
- Veniiim acuma!
- Hai și tu, Șoltuz, zice Mihai.
- Șoltuz! strigă și Ilie. Na, cuțu, cuțu! Hai cu noi acasă.
Copiii fug înapoi spre casă urmați de prietenul lor patruped. Ploaia îi izbește cu putere în față.
4. Înlăuntrul casei
Casa are o odaie pe dreapta, cu o fereastră în față și două laterale - odaia destinată musafirilor și dulapurilor cu cărți (nu prea multe, dar vechi și interesante, - unele legate în piele -, cărți în limba română, franceză, germană, cărți bisericești scrise în cirilice). În mijlocul odăii - o masă cu două sfeșnice de metal, o călimară și o scrumieră, câteva scaune cu speteze înalte așezate în jurul mesei; pe pereți unele chipuri de domnitori, pictate de Anton Zigri, un pictor german. Sus, agățat de tavan, un candelabru mare de cristal, importat de la Viena. Aceasta este odaia de lucru a tatălui copiilor. Altă odaie, unde dorm părinții, se vede mobilată cu lucrurile aduse de Raluca Eminovici ca zestre: două paturi, două scrinuri de nuc, pe pereți tabloul Ralucăi, tânără și frumoasă, pictat de același pictor neamț. Pe un scrin se află fotografia mamei imediat după căsătorie. Pe murul dinspre răsărit - icoana ferecată în argint a Maicii Domnului, sub care arde lumina sacră a unei candele, tot din argint. Din antreul casei se intră într-o altă odaie dindărăt, o odaie lungă, aceea dinspre livadă. Este camera copiilor care are vreo patru paturi mari și o masă lângă fereastră. Lucrurile sunt puține și sobre, care nu lasă o impresie prea grozavă. Totuși, pereții sunt împodobiți cu scoarțe naționale frumos lucrate făcând ca odaia să nu mai pară chiar atât de nudă.
Mihai și Ilie apar în odaia părinților unde o găsesc pe Raluca, mămica lor, care se trezește dintr-o dată îmbrățișată din două părți. Băiatul mic îi sare de gât și o sărută; cel mare o ia de brațul drept, alintându-se lângă ea. Mama îi sărută pe amândoi și îi șterge pe față de ploaie cu o năframă curată. Mihăiță se lipește de pieptul ei uitându-i-se blând în ochi. Observăm că seamănă puțin cu mama lui care pare tânără și frumoasă, cu trăsăturile nobile cunoscute din fotografii, exprimând o blândețe suavă. În colțul gurii se deslușește, abia perceptibil, un zâmbet dureros. Vocea, deși duioasă, recurge uneori la sarcasm:
- Niciodată când vă chemam nu veneația așa de repede, iezilor. Ori v-a mânat ploaie, ori v-a răzbit foamea...
- Mie nu mi-e așa de tare foame, mamă. Pot mânca mai târziu. Doar lui Iliuță îi este o foame de trei lupi. Așa spunea el. Știi? Eu aș vrea mai bine să-mi termini povestea ce mi-ai început-o aseară. Ceea cu omul sărac și cu nuca cea fermecată. Era frumoasă dar nu mi-ai terminat-o. O mai știi? (Ilie pleacă de lângă ei și se duce în camera copiilor de unde se aud voci și un plânset de copil mic.)
- Sigur că o mai știu, dar asară n-am putut-o găta, pentru că ai văzut că o venit tată-tău cu niște vești nu prea bune despre mătușa ta, maica Fevronia, de la schitul Agafton. (Către Ilie aflat în camera cealaltă:) Iliuță mamă, spune-i Aglăiței să-i schimbe cămășuța lui Mateiaș. M-ai auzit? Bine. O să vin acum la voi... Da, Mihăiță, soră-mea îi puțin cam bolnavă și asta m-o tulburat destul, de nu ți-am mai putut spune toată povestea. Dar dacă ai o țâră de răbdare până ce-i duc lui Iliuță și celorlalți de mâncare, ți-oi spune și ce-o mai rămas. M-aștepți, nu-i așa? (Îl sărută pe frunte.)
- Te-aștept, mămică dulce.
Raluca se duce la bucătărie de unde aduce o tavă mare cu un castron și cu mâncare alături de care se află câteva farfurii. Mihai o ajută și îi deschide ușile. În camera copiilor îi vedem pe câțiva din frații și surorile lui Mihai: Aglae (6-7 ani), Harieta (4 ani) și Matei (2 ani). Le pune masa și-o ajută pe fata cea mare să-i schimbe cămășuța lui Mateiaș pe care îl ia apoi în brațe și îi dă în gură să mănânce. Ilie se așează la masă servindu-se singur.
- Aglăița, zice mama, rămâi de-i culcă tu pe Harieta și pe Matei și stai cu ei până adorm.
- Bine, măicuță. N-avea nici o grijă, că și-așa sunt jumătate adormiți. Au obosit de-atâta plâns.
Raluca revine în camera ei așezându-se pe pat. Mihai stă pe covor jos, culcându-și capul în poalele mamei lui care-l mângâie întruna pe creștet zâmbind amar.
- Cine știe ce-i în căpșorul ista mic al tău, Mihăiță, că prea ai vrea să le știi de-odată pe toate... Nu scapă omul de tine nici în ruptul capului până nu-ți face hatârul, mai ales când îi vorba de povești. Dar, în sfârșit, cum îți spuneam, omul cela sărac o luat măgarul, cârja și nuca, amândouă fermecate, și s-o pornit spre casă... (Eventual, vedem basmul prinzând viața pe ecran.) Așa s-o făcut de bogat acu, de-o ajuns veste până la împăratul... Atâția bani avea el, de-o sămănat și-o crescut numa grâu de aur. Acu-mpăratul o auzât că are un lan de aur și-o trimis doi sufragii să-i deie sămânță, să samene și el împăratul...
- Da ce-s ăia sufragii, mamă?
- Ei, acolo, niște slugi care serveau la masă pe boieri... Așa... Și omul nostru o zâs: să-i spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face... Împăratul când a auzit așa, strașnic s-o mâniet, și-o gătit oștire multă, multă să se ducă cu război asupra lui. Împăratul, vezi bine, era în frunte, știi, ca ăl mai marele. (Îl vedem pe Ilie dincolo, înfulecând nepăsător ceva.) Și-o venit chiar până la ușa omului cu pricina și-o strigat să iasă afară... Acesta pune cârja sub suman și iese afară zâmbind pe sub mustață... Acu-mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost rușine singur lui să se ducă el numa cu unul să se lupte. Și-o zâs: ,,Omule, arată-ți tu întâi puterea!” ,,Bine, măi împărate... Dacă-i așe, păi atunci așteaptă... Cârje-ncârjește-te, la tot soldatul dă câte două și la împăratul nouâ!” Că vezi? Cârja era dumnezeiască - tot în capul lor bâcâia. (Mihai nu-și poate stăpâni râsul și strigă bătând din palme: Bine le-a făcut!). Și uite-așa, cârja o nebunit și pe soldați și pe-mpăratul. (Mihai râde cu lacrimi). Iar împăratul ce era să mai facă, s-o întors ca vai de el, bătut măr acasă. La fel și armata lui. Toți bătuți măr... Ce-au căutat or găsit. Iar omul nostru o rămas în pace și-o trăit bine... Să dea Dumnezeu să trăiască și copiii mei așa... Iaca, Mihăiță, asta o fost povestea omului sărac care-o astupat borta vântului cu șomoioguri de paie. Ți-a plăcut?
- Mi-o plăcut mult, dar știi? Tare-aș mai vrea încă una... Te roog!
- Știu, Mihăiță, tu nu te-ai sătura nici cu o sută de povești, însă, vezi, acuma mai am și alte treburi. Aș vrea să mă înțelegi - și știu că tu mă-nțelegi, da?
- Bine, mămică, răspunde Mihăiță cu glas scăzut și puțin cam supărat, te-nțeleg, dar...
- Altă dată, dacă ești cuminte, ți-oi mai spune și alte istorioare. Acum însă trebuie să mă duc puțin prin curte să văd de orătănii dacă nu le-o fi stropșit ploaia, c-o bătut și ceva piatră.
Îl sărută în creștetul capului pe Mihai și iese. Copilul rămâne în continuare rezemat cu coatele pe marginea patului zâmbind gânditor. Își ține capul sprijinit într-o mână și nu se ridică imediat. Evident, el trăiește intens cele auzite. Totuși nu va sta mult așa. Devine dintr-o dată exuberant, îl strigă pe Ilie și se pitește într-un sertar mare al scrinului din tindă, de unde strigă trăgându-și un prosop peste el: ,,cucu!”. Ilie, fiind în temă, sare fuga de la masă. Continuă să mestece și se apucă imediat să-l caute, începând investigațiile cu camera părinților. În timp ce urmărim cotrobăielile lui Ilie, se aude un hodorogit puternic: sertarul unde se ascunsese Mihai nu rezistă. Un perete de lemn al scrinului se crapă și sertarul, cu copilul ghemuit în el, se răstoarnă cu zgomot mare. Peste el cad diferite alte obiecte mărunte din care distingem niște cutii de tablă și o mulțime de lumânări mari, unele cu feștilele arse. Mihai are fața mânjită cu funingine. Stă pe podea și, uluit de pozna pe care-a făcut-o, se scarpină în cap, în locul unde probabil i-a apărut vreun cucui. După câteva secunde se dezmeticește, clipind des din ochi, mai cu seamă atunci când, lângă nasul lui, zărește cizmele lui taică-său. (Filmare din unghi subiectiv, de jos în sus.) Imediat ochii i se măresc de frică și urmăresc de la cizme până la creștet silueta masivă a lui Gheorghe Eminovici abia întors de la treburi și apărut ca din pământ. Acesta stă cu mâinile încrucișate și zâmbește ironic. Dă din cap mormăind disprețuitor și sarcastic. Se vede că a sosit de undeva de departe fiindcă pare obosit.
- Așe-i că aveam dreptate, ștrulubaticule? Păduchele când se satură, iese în frunte și se-arată... Ãi fi stat tu până azi ca un păduche pi capu’ meu, dar iaca amu ți s-o-nfundat! Din unsprezece copii cu câți m-o pricopsit Dumnezeu, hotărât lucru: tu-mi ești șel mai rău și colțat. Dar ți-o vinit vremea să-ți fac de petrecanie, domnișorule, că de bini văd că ți s-o făcut lehamiti...
Mihai se scoală încet în picioare, apropiindu-se binișor de zid, cu ochii spre ușă și ferindu-se să-l privească drept în ochi pe tată-său căruia îi răspunde totuși curajos:
- Parcă nu spuneai tot dumneata că cu cât ai colții mai mari, cu atât ești mai căutat?
- Haida-de! Încă mai cutezi să-mi răspunzi, răsfățatule, după ce-mi dărâmi dulapurile din casă?! Stăi că-ți arăt ei ție, pui de lele! (Vrea să-i dea o palmă, dar o dă în gol, fiindcă copilul se apleacă iute în jos și fuge afară.) Ia te uită, domnule... Lui prâslea îi arde de filozofeală acuma! Dar decât cu un filozof ofticos mai bine un măgar sănătos! Ralucăă!
Femeia vine repede de-afară cu o privire resemnată și întrebătoare. În același timp, ușa de la camera copiilor se deschide încet și Matei, copilul de doi ani, iese cu Harieta de mână, ajutată de Aglăița. Mateiaș suge cu demnitate dintr-un deget, iar la vederea lui Eminovici, începe să plângă. Harieta scâncește și ea.
- Ralucă, i-ați mai întâi plodurile istea de lângă mine, că m-am săturat de atâția purcei. Vorba ceea: cine crește purcei porci va avea! Uite ici ce ți-o făcut pruncul pe care tu-l alinți cel mai mult și-i cauți în cornițe... Aproape că ți-o daramat casa. Vezi că dumnealui îi acuș pi-afară și face pi filozoful nevinovat.
Raluca, strânge lucrurile răsturnate, le pune în sertar la loc și merge să-i potolească pe copii. Pe Mateiaș îl ia în brațe și-l sărută. Afară a dat din nou soarele. Casa este plină de lumină.
- Tare multe griji am, Gheorgieș, cu copiii iștia, care știi bine că nu-s numai ai mei. Iar dumneata numai pi drumuri și pi drumuri mereu... Doar Dumnezeu sfântul știe ce-nseamnă să fii o mamă ce-a născut unsprezece copii, pe care să-i hrănești, să-i îmbraci, să-i dădăcești, să-i faci mari, fără prea mult ajutor. Și copiii, vezi bini, au și ei necazurile lor, mititeii. Bună oară, numai uită-te încă o dată la Harieta, căci doar tu ai fost primul care-ai văzut-o că suferă. Nu știu de ce, dar iar i s-or umflat gleznele, micuța de ea, și doctor tu n-ai adus niciodată în casă. Oare chiar nu vezi cu câte mă zbat? (Plânge.)
Dintr-odată, soțul ei schimbă tonul, îmbunându-se oleacă și devenind mai împăciuitor:
- Ei, lasă cucoană, lasă Rălucuță soro, că și tu prea le cauți în coarne la toți. Adevărul e că nu
vreau să avem niște copii răsfățați. Află di la mini că pruncul trebuie mângâiet numai când doarmi... (O mângâie.) Iar dacă plânji așa toate zâlili, apăi nu-i de mirare că-ntr-o bună zi te-i îmbolnăvi și tu. Șine plânje pentru toată lumea orbește. Iată însă ce voiam să-ți spun: vezi și tu că Mihai s-o făcut destul de mare. O trecut de opt ani și n-o umblat pe la nici o școală, iar dacă-l vom ține acasă se prostește și mai rău și se pierde, cu toate că moș popa văd că l-o chivernisit oleacă cu buchiile psaltirii și cu niscaiva socoteli. El spune c-o prins totul foarte iute, gata să-l și întreacă. Știu eu? Nu zâc: așe o fi... Și asta poate-aș fi gata s-o cred, Raliță dragă, fiindcă Mihai nu-i deloc prost, bată-l norocul, că și mie mi-i tare drag, dar asta n-o să-i arat eu lui în față, c-atâta mi-ar trebui. Numai că, vezi, mi se pare că băietul s-o cam stricat nițeluș...
- O, nu... Nicidecum! Să nu spui asta, că n-ai dreptate, Gheorghieș. Mihai e un copil foarte plin de viață și foarte inteligent. Atâta tot. Ba chiar mai isteț decât toți ceilalți copii ai noștri și cu mult mai multă vlagă decât toți!
- Buun. Păi tocmai de aceea, nu-l putem lăsa nechivernisit! Că pân-acu ce-o făcut? Mai nimic! Uită-te și tu, încalte: el hoinărește toati zâlile, bătând coclaurii fără nici un rost și pe deasupra, o cam și uitat de frică, fiind cel mai obraznic din toți. Dar, vezi, eu unul nu doresc ca o oaie râioasă să-mi strice toată târla. E clar? Și tocmai d-aia, zâc că peste vreo trei-patru luni o să-i fac pașaportu’ pentru Cernăuți, unde ne sunt și ceilalți copii ai noștri - Nicu, Iorgu și Șerban. Altfel nici că se mai poate. Că de! Numa din hoinăreală știi că nu se face nimeni om!
- Ei, aici îți cam samănă ție, bărbate, că Mihăiță face tocmai după pilda pe care i-o dai. Este-o vorbă: când începe să-i iasă barba fiului tău, tu rade-ți-o întâi pe-a ta... Asta parcă chiar tu mi-o spuseși, dacă nu mă-nșel...
Auzind așa ceva, soțul ei se pornește pe un râs nestăpânit, pipâindu-și barba castanie rotunjită cu foarfeca. Figura lui se îndulcește pe dată. Așa cum apare el acum, înalt, voinic, de o putere herculeană, cu cap masiv, nas acvilin și ochii albaștri-verzui, Eminovici devine într-adevăr simpatic.
- Ãi fi tu meșteră la sucitul fusului și vorbelor încondeiete, dar eu știu una și bună, Ralucă: vreu din toată inima să am băieți învățați, înțălegi? Copii trecuți prin școli înalte și bune, școli care-ți dau meserii folositoare, precum cele nemțăști. Vreau să-i văz oameni, mari, Ralițo, înțălegi? Să-i văz fericiți pi la casili lor. Că eu n-am să le pot lăsa altă avere mare decât numai onoarea și meserii sănătoase. Zăstre să le dau... nu am. Zăstrea-i doar pentru fete. Băieții trebuie să-nvețe, așa cum am visat eu însumi să învăț, dar n-am putut. Că, la drept vorbind, eu blăstămată și gre slujbă am avut la Dumbrăveni, pi moșia de 200.000 di pogoane a lui Costache Balș, până ce m-am împiciorogat oleacă, deși nu prea mult. Că știi bine: eu eram pe-acolo di toati: și scriitoraș, și sulger, și căminar... cu zapis semnat chiar de Grigore Sturza Vodă, domnul Moldovei. E! Ce mai! Știi la fel di bini ca și mine toate aistea: că din paisprezeși slujbași câți ave dumnealui, eu eram de fapt mâna lui dreaptă, iar fără mini conu Costachi nu cred că s-ar fi descurcat și s-ar fi dat demult la fund. Dar adevăr e că și el m-o iubit, Dumnezeu să-l ierte! Că di la dânsul am învățat multe, până și franțuzăști și, mai târziu, și nemțăște. Balș mi-o fost ca un neprecupețât model, aproape ca un tată. Iar gospodăria tot ca dânsul aș vrea s-o am!
- Dar de mine ai uitat, că tot greul gospodăriei cade acum mai mult pi capul meu?
- Ei, lasă, lasă... știu asta. Știu că și tu ai dreaptă dreptati, că fără tine nici n-aș fi îndrăznit să fac nimic. Dar iată că împreună tot încropirăm câte șeva, mai ales după ce vândurăm frumoasele noastre case din Botoșeni. Și-apoi di ce crezi tu că că am cumpărat Ipoteștii acum opt ani de la boierul Hurmuzache, de-s dator și astăzi soră-ti și altora? Numai ca să nu-mi sară, mâini-poimâini, pruncii tăi în cap și să-mi țipe că i-am lăsat goi pe drumuri și muritori de foame! Decât să aud una ca asta, mai bine mor acum! Căci aici am luat locul cel mai bun ce l-am găsât, cu pământul cel mai bogat care trebuie însă zi de zi lucrat din greu, iar eu, vezi bini că nu șed de geaba... Dar ce știu ei năcazurile mele, Ralucă! Și la urma urmelor, nu mi le știi nici tu!
- Da, că parcă tu le știi pe-ale mele!
- Pot zâce că le cam știu și n-am spus că-s ușoare. La drept vorbind, nici unul nu hălăduim. Numai că sătenii de-aici mă cred mare boier mare, dar, Doamne Dumnezeule, eu mi-s omul cel mai plin de datorii pe care l-am cunoscut vreodată pi lumi. Căci datoria e ca râia, Ralucă, - și oricum te-ai scărpina, de ea tot nu scăpi... Bunăoară, acum de unde crezi că vin? Află că am fost de-am cerut lui Gheorghe Ciofu 10 galbeni, de-am stins datoria cătră frații Isăcescu, megieși pe moșia noastră. Păi ce era să fac? Că omul m-o așteptat destul... Asta-am făcut. Dar mult nu cred c-am să mai pot duce așa. Tocmai de aceea, mie doar în băieți mi-i toată nădejdea bătrâneților. Iar băieții mei, dacă stau să judic mai bine... E! (Dă din cap și din mână deznădăjduit.)
- Lasă, Gheorghieș, nu dispera că ne-o ajuta Dumnezeu cum ne-a ajutat și până acum, că mare e puterea Lui. (Se închină.) Doar nu de geaba am cumpărat bisericuța zidită de Teodor Murguleț aflată acum în curtea casei...
Soția căminarului, care-l ascultase plină de înțelegere, lasă pe Mateiaș jos din brațe, dându-l în grija Aglăiței. Copiii dispar toți în camera lor. Eminovici privește trist după fiecare copil și oftează cu brațele încrucișate. Raluca se aspropie tăcută, îngenunche lângă scaunul lui și îi trage cu greu ciubotele din picioare. Intră apoi resemnată după soțul ei în camera de lucru a acestuia. În urma lor ușa se închide.
5. În spatele casei, lângă clopotnița de scânduri
Lângă coroanele frumoase a doi tei imenși, se înalță clopotnița de formă paralelipipedică, cu aspect de porumbar. Sus, cocoțat în turla clopotniței, Mihai scoate dintr-un cuib, făcut între grinzi, o cioară care se zbate în mâinile lui cârâind amarnic. O prinsese clocind. Copilul se uită atent la un ou, îl clatină, îl miroase, îl ascultă la ureche, apoi îl pune grijuliu la loc. Mângâie capul stăncuței cu degetul, o sărută pe crește și-i dă drumul, urmărindu-i zborul...
Mihai coboară... Șoltuz, câinele ciobănesc, îl așteaptă jos. Copilul încalecă pe Șoltuz care face cu greu câțiva pași dar, nerezistând, se lasă la pământ trântindu-și călărețul care râde. Câinele se joacă cu stăpânul lui pe care, data aceasta, îl trântește el la pământ lingându-l și culcându-se peste pieptul lui.
Un boboc de gâscă mic și uitat de Mihai într-o colivie de sârmă, unde ține locul unui canar, țipă de mama focului cerând să fie eliberat. Ușa i se deschide și băiatul se ridică repede de sub Șoltuz, aleargă la bobocul captiv, apoi îi dă drumul prin curte. Bobocul, cu o fundiță roșie la gât, aleargă dezorientat căutând cârdul de gâște care se apropie furioase. Mihai se ferește de gâscan, dar chiar atunci, o slugă, Vasile Rusu, vine și alungă cârdul, apoi îi aduce băiatului o bucată mare de pâine cu unt spunând că este de la coana Ralița, dar el o refuză și i-o dăruie slugii spunându-i: ,,Mănânc-o tu, Vasile, mie nu mi-e foame”. Servitorul îi mulțumește cu un ,,săru’mâna, conașule!”
6. Peste drum, în prisaca lui moș Miron
Din curtea sa, Mihai trece destul de des drumul la moș Miron prisăcarul cu care se vede că este bun prieten încă mai de demult.
- Bună ziua, moș Miroane! zice Mihai. Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă.
Moșul, un bătrân frumos, cu mustață, cu barbă potrivită și cu plete lungi albe, îmbrăcat în straie lungi țărănești, de asemenea albe, peste care s-a încins cu un brâu lat și roșu, să tot aibă vreo 76-78 de ani. Este foarte sfătos și are un glas dulce ca mierea din prisaca lui. Băiatul îl găsește în mijlocul stupilor alcătuiți din coșnițe (30-40 de stupi primitivi), răspândiți printre copaci, într-o frumoasă poiană cu flori parfumate și de toate culorile. Prin pomii cei mai apropiați două veverițe sar din cracă în cracă alergându-se. Mihai le privise cu interes câteva clipe, apoi mai avansează câțiva pași spre locul unde se afla bătrânul. Moș Miron stă cu picioarele goale pe iarbă și este cu totul absorbit de treaba ce o face: descăpăcește cu un cuțit mare un fagure de miere pe care-l scurge într-un vas voluminos de ceramică. Ca să lucreze nestingherit, alungă albinele cu o afumătoare improvizată. În ciuda vârstei, el pare destul de vioi. Totuși, nu a auzit binețea copilului care s-a apropiat până sub nasul moșului repetând salutul:
- Bună ziua, moș Miroane! Nu m-ai auzit? Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă...
- Aa! Mihăiță... Vin la tata moșu’-ncoași, flăcăiaș... Șie vânt ti-aduși pi la mini, zmeușorule? O vinit cuconu Gheorghieș di la Cătămărești?
- O venit mai de dimineață... Da’ ce tot fac acolo, moș Miroane? Și ieri am fost pe la matale dar nu erai acasă...
- Iaca, eu cu muștile mele toatî zâulica. Șie să fac! Pi așiestea mi le-o dat chiar tătucu’ matale, cuconul Gheorghieș, să le grijesc amu patru ani și s-or înmulțât, mânce-le norocul. Ieri o trebuit să prind un roi care scăpase pi Dealul Budăiului... Ia numai ti uită ici (îi arată mâinile). M-or și înțăpat vro trii...
- Sunt chiar așa de rele, moș Miroane? Parcă ziceai că ele te cunosc!
- Aș, nu-s răli diloc, saracuțili. Da, vezi, când li iei așe, cu japca, albinele se cam năcăjesc, iar daca se-nfurii, păi ce să facă și ieli? Uite acuș una șede pi mâna me... Da’ nu-mi fași niica, vezi? Numa’ să n-o zgândări, c-apoi o pățești...
- Moș Miroane, e-adevărat că dacă regina albinelor îți dă o aripă de-a ei, atunci când ai nevoie de ajutor, doar scoți aripa și ea-ți vine îndată cu tot neamul albinelor să te-ajute?
- He! He! Hee! Asta cam așa cred că este, dragul moșului... Albinele ajută totdeauna pe oameni, dacă și oamenii sunt buni și le-ajută pi ieli... Iar eu le-ajut cât pot, nu vezi? Iar dacă ți-oi spune povestea șeea cu aripa di albinî, poate n-ai s-o crezi, dar povestea o fost cândva, fiindcă de n-ar fi, atunși nici că s-ar mai povesti... Numai că lumea s-o înrăit și s-o învățat prea mândră și prea fudulă, de nu mai crede azi în povești... Di-aia nici minuni nu se prea mai întâmplă amu, în zâlili noastri. Și, Doamne, ce de mai minuni erau mai înainti! Dobitoacele vorbeau, florile cântau și puteai be vin până și di-acolo di undi cântă broasca...
- Asta nu se poate! contestează Mihai.
- Ba se poate, cine știe? Sigur că se poate, dacă se putea înainte... Dar ia spune, zmeușorul moșului: crezi tu au ba în vorbele poveștilor?
- Eu cred, moș Miroane, cum să nu cred?! Cred chiar de n-or fi ele toate adevărate, fiindcă, știi? Mie-mi plac mult basmele și parcă văd tot ce aud...
- Păi, dacă-i așe, numai șăzi colea ghinișor lângă tata moșu și doar ciulește o țâră urechile la ce-am să-ți spun.
- Iaca, șed. Și-acuma zi!
- Eei, cică-a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii-n coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești...
De când scria musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede...
...Cică a fost odată, di mult, tare di mult, un împărat mare și o împărăteasă frumoasă - și voind să aibă copii, or făcut ei de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta: or căutat leacuri și băuturi descântate, or cetit cărți învățate, or îmblat pe la vraci și filozofi, ca să caute la stele și să le ghicească dacă or să aibă copii, dar în zadar... Când, tocmai la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânșii și dobândiră un dragalaș de copchil, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Ca matale di frumos... Și împăratul îi puse numele Aleodor... Băietul ista de ce creștea, de-aia se făcea mai plin de frumusăță și mai iscusât... Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Atunci își luă pruncuțul pi genunchi și-i zâse:
- Băietul tatei, dragul meu fecioraș, iată că Dumnezeu mă cheamă din așeastă lumie... Sunt în clipa de a-mi da obștescul sfârșât... Iar eu văz de pe-acuma că tu ai s-ajunji om mare și de frunti... Un lucru numai am să-ți spui: vezi tu muntele șela di colo? Să nu te pună vreodată pacatele să vânezi pe el, că este moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop; și cine calcă pe moșia lui, ăla nu scapă cu una cu două nepedepsit.
Dar, după ce muri tătâne-său, Aleodor, care crescuse mare de-acuma, ieșea tot mai des la vânătoare. Într-o zi, nu știu cum se făcuse, dus fiind pe gânduri, că alunecă de călcă chiar pi pamântul pocitaniei... N-apucă să facă niși zăci, douăzăci di pași, și numai ce se pomeni cu dânsul dinaintea lui:
- Toți nelegiuții care-mi calcă hotarul cad în robia mea, spuse Jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.
- Mai întâi trebuie să știi - îi răspunse Aleodor - că din nebăgare de samă și fără voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gând rău asupră-ți.
- Eu te socoteam mai viteaz, dară văz că ai gând să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți fricoșii.
- Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu doar ți-am spus curatul adevăr, dar dacă vrei luptă, apăi alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă drepată să ne luptăm...
- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu este, decât să te duci să-mi aduci aici pe fata lui Verdeș împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, deși se știa vinovat. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcină pocitania și, neavând în cotro, plecă... Și cum mergea el la drum lung, gândindu-se și răzgândindu-se cum să-și împlinească mai bine datoria, căci, vezi, își dăduse cuvântul, iată că dete peste o albină care căzuse, sărmana, într-o băltoacă murdară.
- Cruță-mi viața, Aleodor-împărat, salvează-mă și eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, iar când te vei gândi la mine, eu voi fi într-o clipită în fața ta cu tot neamul albinelor și te voi ajuta... Auzând Aleodor unele ca aiestea, și mai ales că-i zâse chiar pi numi, odată băgă mâna în apă și lăsă albina să se ducă în voia ei...” (Basmul este oarecum după ,,Aleodor împărat”, de Petre Ispirescu și, de asemenea, s-ar putea ilustra ca o scenă filmată intercalat în film.)
În timp ce moș Miron povestește acestea cu un glas molcom, curgător și plin de farmecul unei blândeți deosebite, Mihăiță stă gânditor și foarte atent, numai ochi și urechi. Expresia feței trebuie să arate limpede acest lucru. Un grangure șuieră prin pomii din livada prisăcii. Alte păsări îi răspund. De altfel, glasul naturii rămâne prezent pe aproape întreaga coloană sonoră. Desigur, basmul ar mai putea fi continuat până aproape de deznodământ. Vocea lui Ilie, care-și strigă fratele, repetată de ecou, ne aduce din nou în curtea părintească.
7. Din nou în curtea casei părintești
Mama, ajutată de o slugă, întinde câteva rufe pe o funie. În jurul dânsei se află toți copiii descriși înainte, mai puțin Mihai. Iliuță, care din greșeală a dat o rufă udă jos, o aranjează binișor la loc, pe furiș, fără să-l vadă mamă-sa, apoi, tot pe furiș o zbughește la fugă după Mihai. Rufa era udă și s-a murdărit, dar Aglăița îl pârăște imediat și-l arată mamei cu degetul în timp ce băiatul fuge vinovat.
8. Revenim la moș Miron prisăcarul
Pe moș Miron, care pe când îi spunea povestea lui Mihai, stătuse în picioare lucrând la faguri, acum îl găsim stând jos pe iarbă alături de micul lui prieten care mușca cu plăcere dintr-un fagure abia scos din ștubei. Moșul lăsase la o parte uneltele de apicultor ca să aibă mâinile libere și să poată gesticula. Apucăm sfârșitul poveștii cu Aleodor împărat:
- ,,...Atunci Aleodor luă de soție pe fata lui Verdeș împărat care era mai frumoasă ca o zână și se întoarse cu ea la împărăția lui unde făcuseră o nuntă d-alea mari împărătești și unde domni cu direptate ocrotind pe nevoiași și neasuprind pe nimeni. Ei or fi domnind până în ziua de azi de n-or fi murit. Asta o fost, hăt dimult, zmeușorule. Și dacă vrei să crezi - bine, dacă nu, nu; dar eram și eu pi-acolo și căscam gura pe dinafară, căci nici pomeneală nu era să fiu și eu poftit înăuntru, ca țăran prost ce sunt, și-apăi nepoftitul scaun n-ari. Și-ncălecai pe-o șea și-ți spusei povestea-așa; și-ncălecai pe-o lingură scurtă, să trăiască cel ce-ascultă...” (Îl ciufulește puțin pe cap.) Ei, ți-o plăcut?
- Sigur, că mi-o plăcut, dar știi? Mai vreau una...
Chiar atunci apare în fugă Ilie. El spune gâfâind:
- Bun găsit, moș Miroane! Am venit după ăla micu’. Când îl caută cineva, numai la dumeata îl poate găsi...
- Bun întâlnișul, Ilieș! Mihăiță îmi mai țâni și nii di urât; ș-apăi văd că lui îi plac poveștili meli. Baba me și-așa nu mi le mai ascultă di mult, nepoțica mi le știe pi toati, iar eu n-am cui să li mai spui... Și daca n-am cu șini vorbi, atunși vorbesc sângur sau cu muștile istea. Dar tu șe mai zâci?
- Pe-aci pe-acasă... Mai face tușa Anica turte d-alea dulci, cu miere? întreabă Ilie.
- Pentru musafiri ca d-alde voi, sigur că fașie. Haide amu la ea să videm...
- Păi haidem.
Moșul se scoală bătrânește, ajutat de copii, și merg tustrei spre bordeiul aflat nu departe de prisacă.
9. Bordeiul lui moș Miron
Bordeiul se află lângă prisacă. În poezia ,,Călin Nebunul” avem o descriere a lui, care ne convinge de simplitatea vieții în care trăiau țăranii noștri în secolul trecut: o colibă mai mult dărăpănată, lipită cu lut. Ușa este strâmbă și alcătuită din scânduri aspre, unite cu doi lați. O ferestruică de-o palmă, cu bășică în loc de sticlă, aduce înăuntru o lumină gălbuie, difuză. Un pat tare cu țoale pe care toarce un motan; deasupra o icoană afumată de o candelă aprinsă îngrădită cu busuioc și mentă. După ușă o cofă cu apă. Alături o bărdăcuță de lut. Două scăunele mici, lângă o laiță, și o măsuță scundă în fața unei vetre mari cu focul potolit. Cam acesta este tot mobilierul. De un picior al mesei stă legat un cocoș. O rățușcă se plimbă liberă pe jos căutând boabe. Un motan moțăie într-un cotlon.
- Babă, hăi! strigă moș Miron. Dă iuti, Anică, c-o vinit fișiorii cuconului Gheorghieș...
- Bunicuțo, te strigă bunicul. O venit cu copiii lui conu Gheorghieș, răspunde o fetiță frumușică foc, cu codițe negre și cu doi ochișori negri ca două mure, aproape de aceeași vârstă cu Mihai, dar care, cam sperioasă, când vede că moș Miron se apropie cu cei doi băieți, își ia repede cu dânsa o păpușică din cârpă și fuge îndată afară, pitindu-se după casă. Baba Anica, soția lui moș Miron, este o femeie ca la vreo 70 de ani, dar vioaie ca argintul viu. Ea tot se învârte pe lângă foc, mestecând ceva într-un ceaun. Când se-aude strigată, iese afară plesnindu-și palmele de bucurie că-i revede pe copii. Este foarte primitoare, totdeauna bucuroasă de oaspeți.
- Săru’ mâna, tușă Anică! spun băieții. Bătrâna îi sărută și îi cheamă în bordei.
- Haideți la maica’ncoa, feți frumoși... Și să nu vă spărieți di golișiunea casei, că ieri am avut o alta mai mari și mai frumoasâ, cu două caturi și poleită cu di toati, dar ni-o lovit-o o pârdalnică di vacă cu chișioru’ di ni-o daramat-o..
- Ei, lasă babo, nu mai șugui și nu ti mai tot scoza-ntr-atâta, că băieții or mai fost pi la tini și-or văzut că sărăcia este zestre bogată di la tata... Cumu-i vorba: - Sărăcie, și-ai cu mini?/ - M-am avut cu tat-tău bini,/ Și nu mă las niși di tini!... Dar unde-o fugit Casandra? Hei, Căsăndruțo-Elenuțo! Vin’ la bunicu-ncoași, că ți-am adus un fagure cu mieri...
Dar fetița nu se ivește. Copiii râd și intră veseli în casă.
- Moș Miron, de ce fuge totdeauna Casandra de noi, ori de câte ori venim aici? întreabă Mihai.
- Fuje acuma, câtu-i mitutică. Dar când s-o fași mari, o să fugă ea după voi. Numai s-aveți răbdare, pân-atunși... Și țâni minti ce-ți spui io; că n-o să se mai sperie ca amu... Ș-apăi di ce nu stați jos, flăcăiașii moșului?
Mihai și Ilie iau loc pe-o laiță. Mihai se uită câteva momente cu ochii atenți prin jur. Motanul își piaptănă acum o ureche în colțul lui. Mihai se apropie de el, îl mângâie câteva clipe, apoi se duce repede lângă vatră, ia un cărbune și zugrăvește fără prea mult talent niște purceluși pe pereții cuptorului uns cu humă. Sunt trei purceluși: doi bot în bot și altul schițat mai departe, stingher. Au coada sfredel și bețe în loc de labe. Ilie vine și-i dă peste mână, luându-i cărbunele și mustrându-l. Moșul îi face semn babei să aducă niște turte, dar îl vede pe Ilie certându-și fratele.
- Dă-i pace, bre Ilieș, lasă-l, taică, să zugrăvească ce-i place lui, că tot n-aveam noi podoabe și tablouri pe păreți. Și-apoi noroc cu voi, că purcei n-am mai văzut cam di mult pi la mini prin bordei...
Baba Anica aduce o turtă mare, aburindă, pe care o rupe în două. Copiii o iau și mănâncă cu poftă, privegheați de ochii blânzi ai celor doi bătrâni. Mihai ia apă cu bardaca de lut de lângă cofa de brad și bea ducând bardaca la gură cu amândouă mâinile. Apa îi curge pe piept. Mihai mulțumește pentru tot și se șterge cu mâneca la gură, dus și-ntors. Căpșorul fetiței apare o clipă în dreptul ușii. Râde când îl vede pe Mihai cum bea apă. Apoi dispare iar chicotind.
Mihai și Ilie pleacă amândoi de mână, fiind sărutați pe rând de moș Miron și de baba Anica. Casandra scoate râzând din nou capul după colțul casei, dar când copiii o privesc, se pitește iar.
10. La balta din pădure
Din bordeiul bătrânilor, copiii pornesc pe deal în sus spre pădure. În mijlocul pădurii se află o baltă mare cu pești și broaște. Se aude orăcăitul unui cor de broaște. Apa nu este prea adâncă. O insulă mică și verde, cu stuf în centrul bălții. Mihai și Ilie se despoaie de tot și se aruncă în baltă. Sunt surprinși într-o cursă de înot spre insuliță. Mihai știe să înoate bine și ține ochii deschiși sub apă. (Imagine subacvatică.) Peștii nu se tem de el. Îi vede ca prin ceață când îi trec pe la nas. Unui pește mai mare îi atinge ușor cu mâna vârful cozii, apoi copilul iese la suprafața râzând și zbenguindu-se cu fratele său. Soarele luminează puternic. Niște păsări acvatice pescuiesc fără teamă nu departe de copii. Ilie ajunge pe insulă. Imediat debarcă și Mihai. Zecile de broaște care străjuiau țărmul sar pe rând în apă, unele ca la o comandă. Ilie chiar prinde câteva. Nici Mihăiță nu se lasă mai prejos. Vânătoarea de broaște devine o adevărată pasiune. Prizonierii se înmulțesc și sunt închiși într-un țarc de lut cu borduri înalte. Alături de țarc băieții construiesc un castel din pământ și din trestie, cu turnuri de tinichea.
- Mihai, fiindcă le-am declarat război broaștelor, te rog să ai grijă tu de prizonierii iștia, că eu mă duc să mai prind și alții.
- Eu zic că-s destui, Ilie, opinează Mihăiță.
- Ba nu, mai trebuie și mai aduc! răspunde fratele său, și se scufundă în baltă. Iese după puțin timp ținând în mână un broscoi imens pe care i-l întinde lui Mihai țopăind și gâfâind:
- Na, ține-l, măi, că-mi scapă... Ãsta trebuie să fie broscoiul ăl bătrân, împăratul și tartorul tuturor broaștelor. Gata, războiul s-a terminat! Victoria este de partea noastră, Mihăiță! Uraaa!
Mihai, preia ,,prizonierul” și după ce închide broscoiul în turn, dă raportul salutând militărește pe Ilie aflat până la umeri în apă:
- Să trăiți, domnule general! Îmi permiteți să raportez: inamicul a fost înfrânt. N-am avut nici o pierdere; am luat 31 de prizonieri, în frunte cu însuși regele!
- Țara-ți va fi recunoscătoare. Vei primi imerdiat o decorație. Stai s-o caut... Iar pentru comportarea supusă a prizonierilor, îți ordon să le dai drumul...
- Ba eu mă opun: doi prizonieri au sărit peste zid. De aceea propun o pedeapsă pilduitoare pentru restul tuturor ostatecilor!
- Ce pedeapsă?
- Propun să-i înecăm pe toți în baltă!
- Să-i înecăm?
- Da, pe toți!
- Bine, se aprobă. Îi condamnăm pe broscoi la moarte prin înecare... Ordon: executa-rea! Și pentru că ai dat dovezi grozave de vitejie în luptă, iată aceasta îți este decorația ta pe care o meriți pe deplin: ține-o! (Ilie îi aruncă o bucată mare de mătasea broaștei vrede care i se lipește lui Mihai drept pe piept. Bucăți din ea i se lipesc și pe gură, poate și pe ochi, în timp ce Mihai scuipă râzând și se spală pe față imediat). Pentru toate aceste înalte merite, din clipa de față te numesc și rege în miază-noapte peste toate popoarele indiene, iar ca soție ți-o promit pe prințesa Tlantaqu-caputli, e clar?
- Nu e clar, că nu știu cine mai e și aia! Eu n-am văzut-o niciodată...
- Ai s-o vezi. E-o păpușă de lemn pe care-am să ți-o prezent acasă ca să-i ceri mâna.
- O, nu! N-o vreau. Dacă-i așa, atunci eu, drept mulțumire, am s-o arunc în foc în fața ta, dar deocamdată trebuie să duc tratative de pace cu neamurile lui Oac-împărat! (Se duce și dă drumul broaștelor care sar cu toate bucuroase în lac.)
Mihai sare apoi și el în apă înotând spre mal în partea unde-și lăsase chiloții cu care se îmbracă.
De lângă o tulpină țâșnește pe neașteptate un iepure. Copilul strigă surprins:
- Iepurele, Ilie! Iepurele, măăă!
O rupe imediat la fugă după urechiat, dar se împiedică după primii pași rămânând cu fața în jos în iarbă privindu-l cum fuge. Aparatul insistă mult timp asupra acestei primei prăbușiri, marcând o parte din sfârșitul fericit al copilăriei. Apoi imaginea se suprapune prin fondu cu următoarea...
11. Anul 1858. ,,National-Hauptschule” din Cernăuți
Pe ecran apare titlul: 1858 - CERNÃUȚI, NATIONAL-HAUPTSCHULE
Crainicul filmului:
,,În 1858, Mihai va fi dus de tatăl său la Cernăuți înscriindu-l la Școala greco-orientală din acel oraș românesc din nordul Bucovinei ocupat de Imperiul Habsburgic. Gheorghe Eminovici considerase că, pentru început, aceasta era cea mai bună soluție pentru a-i pregăti copilului intrarea la viitorul gimnaziu. Drumul până la Cernăuți l-au făcut cu căruța mânată de Vasile Rusu, cel mai de încredere slujitor de la conacul de la Ipotești. Școala din Cernăuți avea, evident, influența sistemului de învățământ prusac, ca toate școlile din Imperiul Austro-Ungar. Copilul a fost înscris direct în clasa a III-a primară și documentele arată că el învăța destul de bine, fiind al 15-lea între 72 de elevi. Era foarte bun la română, la religie și la alte obiecte, dar lasă ceva de dorit la limba germană. Îl surprindem chiar la ora de germană unde învățătorul clasei, Ioan Litviniuc, îl asculta pe Mihai...”
Ilustrațiile comentariului:
Ecranul este ocupat de niște roți de căruță care se învârtesc. Doi cai puternici aleargă trăgând în viteză acel vehicol care trece peste dealuri și văi. (Imagini suprapuse.) Surugiul este Vasile Rusu. În spatele lui: Mihai însoțit de tatăl său, Gherghe Eminovici. Cernăuți... Școala... Imaginea din clasă...
- Mihai Eminovici!
- Prezent!
- Tălmăcește acum din limba română în limba germană următoarea propoziție: ,,Brațele noastre vor sta veșnic ca un zid în jurul tronului majestății sale imperiale.”
Copilul traduce fără plăcere, cu poticneli, necesitând intervenția dascălului care încheie cu un ,,mmda”. Între timp, când Mihai era ridicat în picioare, un coleg blond și gras din spate îi pune pe scaunul băncii o felie de pâine cu magiun. Ceilalți colegi își dau coate și râd pe înfundate.
- Eminovici, conjugă acum verbul ,,a avea” (haben) la prezent...
- Ich habe, Du hat, Er, sie, es hat.... Wie haben, Ihr habt, Sie haben...
Litviniuc îl aprobă cu capul după fiecare persoană, uitând dificultățile anterioare:
- Sehr gut! Acum tradu din germană în română: Aus Mehl und Wasser macht der Backer den Teig fur das tagliche Brot... Aud?
- Din făină și apă... brutarul... face pâine...
- Nu ,,pâine”, ci ,,aluat”!
- ...face aluat... pentru pâinea zilnică. Din făină și apă brutarul face aluat pentru pâinea zilnică.
Un coleg completează:
- Pâinea n-o să fie bună, domn Litviniuc, c-a uitat să pună și maia, adică drojdie...
- Tu lasă gura! Buun, Eminovici, ți-am pus ,,vorzug”, ,,bine”, dar bagă de seamă: dacă a limba română ești cel mai bun din clasă, de ce nu ai ambiția să fii la fel și la limba germană? Acum ia loc; stai jos!
Mihai zâmbește enigmatic și la semnul învățătorului se așează, ridicându-se însă imediat în picioare ca ars având felia de pâine cu magiun lipită de fundul pantalonilor. Vrea să reclame ce-a pățit, dar apoi se răzgândește. Nu pârăște pe nimeni. Pune felia de pâine în pupitru și se așează cu stoicism. Cei din jur, în primul rând cel blond și gras, chicotesc pe înfundate, iar Litviniuc îi liniștește fără să știe ce s-a întâmplat:
- Silențium, domnilor!
Clopoțelul sună. Litviniuc potolește copiii care-și strâng grabnic cărțile, dornici să plece cât mai repede acasă.
- Silențium, am zis: pentru mâine, luați de aici până aici...
Ora se termină cu hărmălaie și copiii ies zburdând afară.
12. În curtea școlii
La fântâna din curte un prieten a terminat de șters pantalonii lui Mihai.
- Gata, Mihăiță! Acum nu se mai cunoaște. Lasă că-i arat eu lui umflatul ăla de Klaus! Ce crede el că dacă-i fiu de baron... Vrei să vii după masă la mine acasă? O să facem împreună o plimbare prin Volksgarden...
Mihai, care tot timpul privise colțul unei coperte de cărți din servieta prietenului său, arată curios cu degetul spre ea și întreabă:
- Ce carte-i asta, Costine?
- Care, asta? A, e o carte de... d-alea, cum le zice? (Scoate cartea mai bine și citește cu glas tare): ,,Balade adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”... Vezi? Sunt niște poezii populare românești, Mihai. Le-am luat de la tata. Nici nu știe că le-am luat, dar zice că sunt tare frumoase și că-s scrise de cel mai mare poet român. Dar ce faci, nu vii acasă?
- Eu n-am nici o casă aici... Stau în gazdă la domnul profesor Aron Pumnul. Are o mulțime de cărți acolo. Și poate o are și pe-asta, dar n-am văzut-o încă. Mi-a promis că săptămâna viitoare îmi dă voie să mă uit printre cărțile lui. Să știi că și tata are cărți acasă, dar nu ca dânsul atât de multe...
Copiii ies pe stradă. Aici - lumea împestrițată a Bucovinei. Cernăuțiul este un burg de provincie austriacă. Piața Ringplatz, de formă dreptunghiulară, respira atmosfera de germanizare forțată prin care elementul autohton, românesc, răzbate foarte greu. Arta italiană din settecento predomină stilul gotic, totuși vizibil. Remarcăm arhitectura cazematei cu turn, ridicată în această piață. În rest - acoperișuri cu țiglă roșie peste case monotone. Străzile sunt brăzdate de chervane cu coviltir care se întâlnesc cu landouri luxoase. Vedem și o căruță românească cu boi pe care stăpânul lor, un țăran cu căciulă mițoasă, îi mână cu ,,hăis-cea!” Pretutindeni ofițeri austrieci, țărani români, ruteni, ucrainieni, evrei cu caftane, cucoane îmbrăcate după moda occidentală etc. Multe cazărmi. Pe o stradă, în fața unei asemenea cazărmi, o gheretă vărgată în fața căreia se schimbă garda. Se aude hurdubăitul unui poștalion cu șase cai care apare în viteză după o cotitură. Lumea se ferește, căci era gata să calce pe cineva. La un colț de stradă, un cerșetor român, bătrân și orb, stă cu mâna stângă întinsă în care ține o căciulă. Sub subțioara stângă se sprijină de o cârjă. Cu mâna dreaptă se închină și cerșește în versuri, aproape cântând:
- Dă-le, Doamne, sănătate
Și mi-i iartă de păcate
Pe cei care-mi fac un bine
Purtând grijă și de mine,
C-am ajuns un orb bătrân
Să cer milă-aici în drum...
Copiii, care au mers liniștiți până în acest loc împreună, se opresc impresionați în fața cerșetorului. Mihai, mai cu seamă, îl privește cu multă atenție și compasiune. Se scotocește prin toate buzunarele, dar nu găsește nici un ban și ridică cu regret de câteva ori din umeri, însă scotocind în ghiozdan, dă de un covrig pe care i-l înmânează moșului. Acesta îi mulțumește și mușcă din el cu poftă închinându-se. După câțiva pași, cei doi băieți ajung la locul despărțirii. Mihai i se adresează colegului său:
- Costine, știi ce te-aș ruga? Dar să nu te superi...
- Spune, Mihai.
- Ai putea să-mi împrumuți până mâine, dacă vrei, cartea aceea a ta de poezii? Mâine ți-o aduc înapoi, neapărat...
- Până mâine... cred că aș putea să ți-o las, dar mai mult să n-o ții, Mihăiță, și să nu mi-o pierzi, că de-ar ști tata m-ar omorî!
- Fii pe pace, că-mi place să mă țin de cuvânt! Uite, am să merg după masă pe malul Prutului, în dumbrava de la Horecea. Acolo am s-o citesc toată... Îți mulțumesc mult, Costine, pentru încredere și nu-ți fie frică, fiindcă n-am s-o pierd. Am toată grija. Cu bine!
- Noroc bun, Mihai! Și nu uita: mâine să mi-o aduci sigur, că altfel mă omoară tata!
- Ți-am promis, promis rămâne! Pe mâine.
Copiii se despart.
13. Lângă dumbrava de la Horecea, pe malul Prutului
Deși ne aflăm la sfârșit de septembrie, toamna nu s-a grăbit să înainteze prea mult. Este destul de cald, aproape o vară târzie. Frunzele au început totuși să se îngălbenească. Unele deja cad, imprimând o atmosferă de melancolie. Este spre apusul soarelui. Cerul amurgului spre apus este splendid, încărcat cu mii de culori rubinii și aurii. În față un deal înverzit pe care pasc trei turme mici de oi ce se mișcă alene. Se zăresc cam departe, dar se aud clar tălăngile și scurte fluierături. Cu ele sunt trei ciobani și câinii. Sub ramurile unei sălcii pletoase, îl vedem pe Mihai sorbind cu nesaț din cartea împrumutată de la Costin. El citește cu glas tare, oprindu-se din când în când meditativ și parcă mirat, ca să privească în depărtare. Își alternează privirile când spre dealul cu oi din stânga lui, când spre liniștitul Prut care-i curge la câțiva pași înainte.
Glasul lui Mihai este murmurat și însoțit de clinchetul îndepărtat al talăngilor, de șuieratul duios al cavalelor:
- Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată, vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei...
Copilul se oprește și privește înfiorat de coincidențele din preajma lui... Într-adevăr, turmele cobor ușor la vale... Lectura continuă:
... Unu-i moldovean,
Unu-i ungurean
Și altu-i vrâncean...
Mihai privește cu entuziasm spre cei trei ciobani. Citește mai departe:
... Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean
Mări se vorbiră
Și se sfătuiră
Pe la-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovean...
Se oprește iar și se uită spre apusul soarelui. Niște păsări ciripesc în salcia de deasupra sa. Mihai reia lectura cu glas tare. Când ajunge la episodul în care ,,oița bârsană” se apropie de baciul moldovean ca să-i denunțe pe răufăcători, copilul privește din nou spre turme... Într-adevăr, o oiță este mai aproape de unul din ciobanii care pare mai izolat de ceilalți. (Oaia îi mănâncă ceva din mână.) Balada poate fi citită în felul acesta în întregime. Mihai scoate din ghiozdan o foaie de hârtie și un creion, apoi se gândește un timp după care scrie și el ceva. Încet, încet se înserează. Soarele apune. În locul lui se vede clar un astru strălucind: este Luceafărul de seară. Mihăiță se oprește din scris și întinde zâmbind mâna în care ține creionul spre direcția Luceafărului care în acele clipe își intensifică mult razele... Secvența aceasta trebuie să devină simbolică. Semnificația ei este clară: de la Miorița la Luceafărul...
14. În clasa a III-a, la ora de matematică
Un elev este ascultat la tablă unde rezolvă o problemă. Învățătorul Litviniuc îl supraveghează privind peste ochelari. Într-o bancă de la mijlocul unui rând, Mihai desenează o broască, o oaie, un luceafăr și scrie niște versuri. Apoi îl bate discret pe umăr pe prietenul său Costin care stă în fața lui și îi înmânează cu zâmbetul pe buze o poezie și îi șoptește:
- Pst! Costine, întinde mâna să-ți dau ceva... Uite, aici am scris și eu o poezie după modelul celor din cartea pe care ți-am înapoiat-o. Ține-o.
Când Costin se întoarce s-o ia, colegul de bancă al lui Mihai i-o smulge cu iuțeală din mână și fuge cu ea la catedra învățătorului pârându-l:
- Domn Litviniuc, domn’ Litviniuc, uitați ce face Eminovici în clasă: nu este atent!
Învățătorul oprește lecția, își aranjează mai bine ochelarii și desface foaia pe care-o citește cu glas tare în fața clasei:
- Măi ciobane de la oi,
Măi ciobane măi,
Tu cânți noaptea din cimpoi,
Măi ciobane măi.
Dragi îmi sunt oițele
Ca și poienițele;
Dragi îmi sunt mioarele
Ca și dumbrăvioarele;
Dragă mi-e pădurea verde
Unde pasul ți se pierde
Prin lăstari de iarbă verde;
Dragi îmi sunt izvoarele,
Luna și cu soarele...
... Iete-te... Va să zică-așa: asta faci tu în ora de matematică?! Îmi desfizi profesiunea mea... Nu știam că mătăluță ești un pic și poet, domnule Eminovici Gh. Mihai... Poate că poezia este frumușică, nu zic ba, că eu nu mă pricep, numai că vezi? Mie unul nu-mi plac poeziile românești. De aceea, uite ce fac cu ea... (O rupe în mici bucăți, apoi zbiară): Lecția aritmeticească este baza vieții, ticălosule, nu poezia, ai înțeles?! Iar aritmetica nu se-nvață cu poezioare! Și dacă ți-s dragi oile, păi la oi să te duci! Vino imediat la tablă, iar tu ăstălalt treci la loc... Și continuă tu problema! (Mihai nu știe de unde s-o ia. Rămâne puțin buimăcit. Când voiește să continue o împărțire, o cam încurcă. Învățătorul îl oprește): Lasă, acuma ia-ți pedeapsa și învață-te minte! (Îi aplică patru nuiele, două la fiecare palmă - jap! jap! jap! jap! Apoi una finală: jap!): Na: asta-i pentru oițe..., asta-i pentru ciobani..., asta-i pentru poienițe... asta-i pentru căprițe... Na, c-am greșit, că nu erau acolo și căprițe... (Copiii râd.) Atunci mai na una... pentru iarba verde!
Copilul nu scâncește; doar se uită vinovat în jos.
15. La Ipotești
Crainicul filmului:
,,În urma acestui nefericit incident, sfidând atmosfera de teroare, Mihai a fugit de la Cernăuți revenind acasă pe jos, mergând câteva zile, până a ajuns la Ipotești unde bineînțeles că nu-l aștepta nici o bucurie. Vasile Rusu și încă doi argați îl prind și-l dau pe mâna conului Gheorghieș care îi aplică binecunoscuta pedeapsă - harapnicul, în speranța că de-acum încolo îi vor intra mințile în cap și se va face un băiat de treabă...”
Ilustrațiile comentariului (sincronizate cu imaginile):
Mihai mergând pe jos, trecând prin mai multe localități. Sosirea la Ipotești. Argații sunt trimiși să-l prindă. Este adus în fața tatălui său. Argații îl țin în timp ce părintele îl lovește la fund cu harapnicul de câteva ori cu sete. Infractorul țipă, mușcă și se smucește dând din picioare. O șfichiuitură de bici lovește chiar și în mâna lui Vasile Rusu care și-o retrage repede slăbind lațul băiatului care deodată scapă. Este însă prins din nou și numai intervențiile mamei sale îl scapă de o nouă biciuială.
Bătrânul ofteză ostenit:
- Uf! Mâni ti duc legat fedeleș înapoi! Ghiavole!
16. O nouă ilustrație: Ecourile Unirii Principatelor:
Din nou Vasile Rusu și căminarul Eminovici în căruță ducându-l pe Mihai la Cernăuți... Băiatul este predat de tatăl lui directorului școlii. Revedem apoi orașul Cernăuți, iarna. Pe ecran apare scris: CERNÃUȚI, 25 IANUARIE 1859. Ninge și viscolește ușor. Piața Ringplatz este plină de foarte mulți români, majoritatea tineri - studenți și elevi, dar și destui țărani, femei și copii. Vestea unirii principatelor i-a electrizat pe toți. Asistăm la o manifestare spontană de bucurie. Câteva drapele tricolore și un portret înghirlandat al lui Cuza Vodă răsar peste capetele mulțimii. De la câteva ferestre și balcoane sunt aruncate manifeste. În piață răsună ,,Hora Unirii” și urale puternice: Trăiască Principatele Unite Române! Trăiască domnitorul Alexandru Ioan Cuza! Bucovina-i românească! Trăiască unirea tuturor românilor! Uraaa! De pretutindeni o mulțime de glasuri răspund: Uraa!
Crainicul filmului (pe fondul muzical în surdină al ,,Horei Unirii”):
,,Cu o zi înainte, la 24 Ianuarie 1859, se proclamase Unirea Principatelor, visul de veacuri al tuturor românilor și primul pas decisiv spre înfăptuirea României Mari. Anul începuse bine și cu mari speranțe pentru întreaga națiune română. Din păcate, atât nordul Bucovinei, aflat sub suzeranitate habsburgică, precum și Moldova de peste Prut, Basarabia, dominată de Rusia țaristă, teritorii sfinte românești, nu se puteau bucura de acest crucial eveniment istoric. Viitorul poet va fi însă martorul puternicelor ecouri și speranțe ce le-au lăsat Unirea Principatelor și proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza ca unic domnitor al noului stat român. Chiar în condiții de ocupație străină, la Cernăuți este mare sărbătoare.”
Un tânăr student cu o înfățișare distinsă este înălțat pe brațe de camarazii săi și ține un panegiric patriotic despre Unire chiar în piața din centrul orașului Cernăuți. Este emoționat și are un glas puternic, pătrunzător, care răscolește și înalță sufletele tuturor prin fierbintele său patriotism:
- Fraților! Confrații mei români! Poporul nostru și-a văzut ieri visul de veacuri împlinit... În fața națiunilor europene contăm în prezent ca o singură țară, ca un singur popor care de abia de acum încolo va avea un glas mai puternic - și nu este departe ziua când Muntenia, Moldova, Banat, Transilvania, Basarabia și Bucovina se vor uni toate într-un stat mare și modern - România! Primul pas important a fost deja făcut ieri, 24 ianuarie 1859, o mare zi istorică pentru noi românii, când colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales la București domn al Moldovei și al Țării Românești care se numesc acum Principatele Unite Române! (Urale prelungite.) Frați români! În curând Patria va cunoaște hotarele pe care le-a avut pe timpul lui Mihai Viteazul și-al lui Traian - ba fi-va chiar și mai mare! Viitorul României este strălucit, frații mei dragi. Dulcea Bucovină, Cernăuții, vesela grădină, acest străvechi pământ românesc, salută cu entuziasm înfăptuirea Unirii și strigă din tot sufletul: Trăiască România unită! Trăiască domnitorul noastru Alexandru Ioan Cuza I! Vrem libertate pentru Bucovina! Pentru că Bucovina-i românească, frați români, precum Transilvania este românească, frați români, și precum Basarabia este românească, scumpi frați români! Sunt românești de 2000 de ani, când nici nu existau cotropitorii din jurul nostru! Sunt trup din trupul pământului strămoșesc! Ele sunt ale noastre, ale tuturor românilor! Jos mâinile de pe teritoriile istorice al națiunii române! Afară cu dușmanii cotropitori! Trăiască România unită! Uraa!
Un tunet de urale se aude în întreaga piață Ringplatz. Tânărul este auncat de trei ori în sus, apoi lăsat în jos și el dispare fericit și îmbrățișat de toți în mulțimea care clocotește de entuziasm. Se aud în continuare cântece patriotice românești: Deșteaptă-te, române! și Hora Unirii. Fiecare se prinde într-o horă mare jucând Hora Unirii... Tarafuri de lăutari cântă aceleași cântece alături de popor. Mai toți au lacrimi de bucurie în ochi.
Costin și Mihai apar și ei în mulțime grăbind pasul.
- Ai văzut, Mihăiță? S-a cântat și s-a jucat după Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri și Deșteaptă-te române, un cântec de Anton Pan pe versurile lui Andrei Mureșanu... Am uitat să-ți spun că tata era prieten bun cu Andrei Mureșanu...
- Mureșanu? - murmură Mihai. Ce nume frumos!
Dintr-o dată, prin mulțimea foștilor demonstranți, Mihai își zărește pe frații lui.
- A, uite-i și pe frații mei, Costine. Hei, Șerbane, Niculae, Iorgule! Sunt și eu aici!
Șerban, cel mai mare din frații Eminovici, este oacheș ca un țigan. Este un tânăr simpatic, înalt, debil, cu nas puțin acvilin. Niculae, cu un an mai mic, - șaten, cu ochii căprui, figură maladivă, de statură mai scundă, dar prietenos și la fel de simpatic. Iorgu, al treilea ca vârstă dintre frați, este cel mai înalt din toți, frumos ca și Mihai, brunet ca Șerban, semănând cel mai mult cu mamă-sa, Raluca.
- Mihai! Și tu pe-aici? întreabă Șerban.
- Da, eram cu prietenul meu Costin. (Acesta dă mâna cu toți trei.)
- Știți ceva? întreabă Mihăiță. Mi-au venit așa, pe loc, niște idei-fulger în versuri: ce-ar fi să începem noi primii a striga ceva nou. Poate se iau și alții după noi...
- Ce să strigăm? întreabă Niculae nedumerit.
- Uite, ceva cam așa: ,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire!” sau ,,Frați români din Cernăuți!/ Noi uniți ne vrem văzuți!”... Sau alta: ,,Noi din Cernăuți/ Nu mai stăm tăcuți!” Și dacă mai vreți, încă două: ,,Cernăuți, un’ te gândești? / - Vreau să fiu cu București?”, ,,Cuza Vodă să trăiască/ Peste glia românească!” E bine?
- Nemaipomenit! Extraordinar! răspund cu entuziasm aproape tuspatru deodată.
- Cum de ți-au venit asemenea idei strașnice? întreabă și Costin.
- Nu știu, așa din senin, fără să vreau, fiindcă așa trebuie.
- Stai nițel, că am la mine un plaivas și o hârtie, zice Șerban, ca să le scriem. Cum ziceai?
- Nu e nevoie, răspunde Mihai. Sunt cuvinte simple și le încep eu întâi. Voi le ziceți după mine... Începem?
- Începe! comandă Iorgu.
Mihai pune mâinile la gură și strigă tare, la început singur, apoi, însoțit de ceilalți:
- Bu-co-vi-na vrea u-nire
Sub ro-mâ-na stăpânire!
Cer-nă-u-țiul vrea unire
Sub ro-mâ-na stăpâ-nire!
Deodată sute de glasuri preiau lozinca și o repetă. Chemarea se răspândește în toată piața...
Mihai și cei patru lansează o nouă rafală de proiectile verbale:
- Frați români din Cernăuți,
Noi uniți ne vrem văzuți!
Apoi:
- Cernăuți, un’ te gândești?
- Vreau să fiu cu București!
- Cuza vodă să trăiască
Peste glia românească!
Lozincile se răspândesc ca un incendiu... Toată piața strigă cu voce de tunet: ,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire! Apoi le repetă și pe celelalte. Frații Eminovici se țin de braț și strigă tare, împreună cu toată lumea. Mihai este la mijloc, între Șerban și Iorgu. Ochii îi sticlesc de lacrimi; Costin, la margine, este ținut de braț de Niculae. Ei strigă alături de mii de alte glasuri, făcând să vibreze aerul geros din ianuarie. Se aud nesfârșite urale. Cuvintele lor sunt parcă de foc, căci din gura fiecăruia ies norișori de aburi care dau impresia că sunt de fum...
Din păcate, sărbătorirea nu poate dura mult. Deodată tropotele de cai ale honvezilor și undrofițerilor austrieci anunță intervenția autorităților. Mulțimea este brutal împrăștiată. Drapelele tricolore sunt rupte și călcate în picioare. Portretul lui Cuza la fel. Unii demonstranți sunt loviți. Cineva naiv se arată indignat și strigă tare:
- Nu se poate așa ceva! Că doar guvernul austriac admite libertatea demonstrațiilor dacă nu-s împotriva lui!
Mihai culege un drapel tricolor de jos și fluturându-l strigă: ,,Trăiască România!”
Iorgu îl trage de mână pe Mihai după un copac gros aflat pe marginea trotuarului pentru că un honved călare se apropia în viteză de el, dar acesta trece în goană fără să se oprească.
- Gata, băieți! A fost frumos, zice Niculae. Oricum, a fost un succes! Să mergem, că demonstrația s-a terminat.
- Străinii trebuie să înțelagă odată, să știe că au ocupat un pământ românesc și că unirea cu țara nu poate fi oprită! răspunde Iorgu. Protestul de azi va rămâne în istorie.
- Așa și trebuie, completează Mihai.
- Haideți cu noi, copii! le mai spune Iorgu, apucându-i de braț pe Mihai și pe Costin.
Dispar îndată toți cinci după o cotitură, în timp ce camera de filmat revine asupra mulțimii care continuă a fi împrăștiată cu forța de armată. Din fericire, nimeni nu a fost arestat. Piața este golită încet, încet.
17. Acasă la Aron Pumnul
Suntem în biblioteca personală a revoluționarului pașoptist ardelean refugiat la Cernăuți. Aron Pumnul, acum în vârstă de 41 de ani, arată puțin cam pleșuv și poartă o mustață asemănătoare cu cea a lui Andrei Mureșanu. Mihai stă în gazdă la profesor de aproape doi ani și-l ajută să-și rânduiască toate cărțile în niște rafturi mari, pe lângă pereți. Distingem cărți vechi, groase, legate în piele, de valoare incontestabilă. Băiatul le ia de pe o masă mare, unde stau teanc și, ștergându-le de praf cu o cârpă, le aranjează cu grijă în rafturile de jos sau de sus, după cum îi spune gazda care-i cere să le anunțe titlurile cu glas tare. Mihai le dictează, iar Aron Pumnul le scrie într-un registru mare. Este vorba despre o evidentă inventariere a cărților din bibliotecă.
- Psaltirea lui Eudoxiu Hurmuzachi, citește Mihai. Domnule Pumnul, această carte este cumva de la domnul Hurmuzachi, cel care v-a găzduit aici după revoluție?
- Întocmai, Mihai! Dânsul mi-a dat-o când m-am refugiat din Ardeal. Psaltirea asta treabă mult aprețuită pentru limbământul ei curat românescu. Atâta doar că, din păcate, este scrisă cu caraptere cirilice... Noi românii suntem latini și ne-ar fi trebuit de la început litere latine. Alta, te rog!
- Cartea românească de învățătura duminicilor de preste an sau Cazania lui Varlaam...
- Eei! Mitropolitul Varlaam, săracul! Dumnezeu să-l păstreze întru împărăția Sa! El a fost, dragă, întâiul om carele au băgat limba română în bisearică, vorovind întregii seminții românești pretutindene ce se află pravoslavnică întru această limbă. Este prima carte românească de principiu pentru școala duminicală. Ce mare om a fost Prea Sfințitul Varlaam! (Oftând): Alta, Mihai...
- Elementa lingua-e Dacoromana-e sive Valahica-e, de Gheorghe Șincai.
Pumnul, surâzând înțelegător:
- Este scrisă în lătinește și treabă cetită așa: Elemente lingve dacoromane sive valahice... Asta easte întâiași carte de limbământu românescu care spune că limba nostră îi de obârșie latină. Și pentru că toți românii suntem latini, urmași ai romanilor, și tu Mihai ar trebui să înveți latinește, ca să poți ceti corect în această nobilă limbă. În latină literele ,,ae” se citesc ,,e”, dacă ,,a” nu are deasupra o linie lungă..
- Eu vă promit că o să învăț să citesc și latinește.
- Am să te învăț chiar eu. Și te învăț un curs complet. Alta te rog...
- Ioan Eliade Rădulescu: Gramatica românească, Sibiu, 1828... (Mihai o răsfoiește puțin.)
- Aa! Limbământul românescu... Nu-i re cartea lui Eliad, nu-i re deloc; numai că Eliad cere să împrumutăm de la limbile surori, italiana, franceza, partea ce zâce el că ni se cuvine... Dar noi putem face cuvintele nostre după sufletământul năciunii românești, fără nici un împrumut. Are însă dreptate când cere o dreaptăscriere după cum rostuim... Alta, Mihai.
- Uitați, aici am găsit mai multe cărți scrise de dumneavoastră, legate împreună cu o sfoară: Convorbire între un tată și un fiu asupra literelor românești, tipărită acum nouă ani, în 1850, iar alta e manuscriptul cărții Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, tomurile I, II și III, pe care le semnați Arune Pumnul...
- Acestea pune-le, te rog, deoparte. Când oi săvârși celelalte trei tomuri, dacă m-o ajuta bunul Dumnezeu, le dau la tescuit pentru învățăceii mei...
- La tescuit?
- Da, adică la tipar, cum zic unii...
Mihai răsfoiește curios manuscrisul, citind cu voce tare:
- Dimitrie Cichindeal..., Barbu Paris Mumuleanu..., Ion Prale..., Iancu Văcărescu..., Dimitrie Bolintineanu..., Andrei Mureșanu... Iar Mureșanu? Dar cine-s ăștia?
- Ãștia? Ei sunt apostolii literelor românești, Mihai. Poeți vechi... Ce-au scris o limbă ca un fagure de miere... Sfântă a fost ocupăciunea lor! Să-i citești, copile, și să-mi citești toate foilea acelea din mâna ta, că multe lucruri frumoase am adunat eu acolo... Lucrările a peste o sută de autori români, cum nimeni altul nu a cules până acum. În cămara asta poți veni când vrei tu, ca la tine acasă.
Cineva ciocăne la intrare. Ușa bibliotecii se deschide și apare Gheorghe (Iorgu), fratele mai mare al lui Mihai, elev în clasa a V-a secundară (cam 15 ani), care stă de asemenea în gazdă la Aron Pumnul. Pe Iorgu l-am mai întâlnit și la demonstrația prilejuită de Unirea Principatelor. El seamănă cu Mihăiță puțin, dar are tenul mai negricios. ,,Când râdea se schimba vremea”, scria despre el poetul.
- Uite-ți fratele, Mihai, zice profesorul.
- Domnule profesor, vreau să vă anunț că a sosit un mandat poștal de la tata. Vă trimite 6 galbeni pentru găzduirea noastră și vă roagă să-mi spuneți mie cum învață Mihai în clasa a IV-a, ca să-i scriu o epistolă.
Pumnul zâmbește cu bunătate și răspunde:
- Poți lăsa mandatul pe masă, Iorgule. Trimite-i multă sănătate domnului Eminovici din partea mea și spune-i multe mulțumiri pentru osteneală. Mihai? Oricum, merge mai bine ca anul trecut. Chiar ieri m-am întâlnit cu Zybaczynski, dascălul său, și-l lăuda pentru sârguința lui la toate obieptele. Este cam al cincile din 82 ai clasei, ceea ce nu-i rău deloc. La toamnă se poate înscrie la gimnaziu și știi că cel mai bun gimnaziu din Cernăuți este ,,K. K. Ober-Gymnazium”. Îi recomand domnului Eminovici cu căldură să-l înscrie aici. Vezi? Mihai, sub oblăduirea mea, este-acum în frunte. Numai tu mi se pare că mergi ceva mai slab, Iorgule, nu-i așa? (Băiatul pleacă privirea rușinat.) Ei, - zice profesorul ironic - dar tu nu-i da vestea asta în scrisoarea pe care vrei să i-o trimiți tatălui tău...
Adresându-se acum lui Mihai:
- Alta, dragul meu.
- Hoffmann: Povestiri...
18. Toamna anului 1860. La Gimnaziul din Cernăuți.
Pe ecran apare cu majuscule: TOAMNA ANULUI 1860...
Vedem firma gimnaziului scrisă în nemțește: K.K. OBER-GYMNAZIUM. Școala este un fel de cutie lungă cu etaj, neornamentată. Turnul din Ringplatz stăpânește fundalul perspectivei.
În fața cancelariei, Gheorghe Eminovici cu fiul său Mihai, însoțiți de slujitorul Vasile Rusu, stau la ușă. Bătrânul este îmbrăcat modest; poartă cisme înalte, iar în cap o pălărie boierească, cu boruri largi. Mihai a mai crescut întrucâtva. Este pârlit la față de aerul de la țară și pare foarte curățel. Părul îl are de data aceasta dat peste ceafă, cam lung; fruntea lată și umerii obrajilor puțin ieșiți îi conferă încă de pe acum aerul tipic și exotic al poetului ce se va impune lumii întregi. Tatăl copilului așteaptă puțin la ușă sfătuind în șoaptă ceva pe Mihai care stă mai la o parte, aproape sfios. În toată comportarea sa, bătrânul este destul de degajat, ca unul care a fost de mai multe ori pe-aici. Are multă prestanță și vorbește foarte politicos cu dascălii. Ciocăne ușor la ușă. Când intră în cancelarie, își scoate tacticos pălăria. Rusu rămâne afară. Este întâmpinat cu mâinile întinse de directorul gimnaziului, Ștefan Wolff, un om înalt, solid, cu o mină gravă, cu mustăți tarasbulbiene, ceea ce-l fac să pară în vârstă deși nu este prea bătrân. În cancelarie mai sunt și alți profesori, plus preasfinția sa părintele catihet Veniamin Iliuț.
- Aa! Domnul Eminovici, cunoștință veche... Iar cu vreun necaz?
Își strâng scurt mâinile, apoi bătrânul i-l arată pe fiul său.
- De rândul ista cred că-i ultimul, domnule Wolff.
Când dă cu ochii de copil, directorul duce mâna la cap și se miră foarte:
- O, Jesus-Maria, așadar, și acesta-i tot un Eminovici!? Dar câți copii ai, omule, că de când sunt director aici, mi-ai umplut școala cu ei!
- De! Mulțămesc lui Dumnezeu că n-am prea mulți: din unsprezece, am mai rămas doar cu opt, căci două fetițe și-un băiețel mi i-o luat Dumnezeu înapoi așa cum mi i-o dat. Dar după Mihai - acesta este Mihai - vă promit că n-o să vă mai diranjăz cu niși unul. Dacă vi l-am adus, zâșeam să mai fașem și cu el o încercare... Că șini știe? De-o învăța, îl fac și doctor, iar de nu - vorba ceea: dacă se furișează câinele în biserică, nici câinele nu s-o sfinți, dar nici biserica nu se dărâmă.
Bătrânul scoate actele lui Mihai și alte ,,documente” (bani). Wolff ține actele în mână, iar ,,documentele” le bagă cu discreție în buzunar, încercând să zâmbească cu amabilitate. Îl ia pe tatăl copilului de braț, apoi îl bate prietenos pe umeri.
19. În drum spre biserică
Este duminică. Elevii claselor gimnaziale mai mici (clasele I-II-III) sunt încolonați în curtea gimnaziului unde, ca de obicei, sunt pregătiți să meargă la biserică. Un pedagog, Hayduk, îi aliniază trei câte trei și, în așteptarea preotului Veniamin Iliuț, face câteva încălziri alergându-i încolonați și explicându-le cum se bate pasul cazon în stil prusac. Elevii execută la început greșit, apoi, după câteva încercări, mărșăluiesc ca niște adevărați soldați, lăsând un nor gros de praf în urma lor.
Pe poarta școlii apare preotul, un om trecut, înalt și frumos. Pedagogul strigă:
- Coloană, stai! Elevii se opresc. A venit părintele Veniamin Iliuț să vă ia la biserică. Așa cum sunteți, vom merge în pas liber spre catedrală. Nimeni nu părăsește coloana!
- Mulțumesc, domnule Hayduk, zice preotul dând mâna cu pedagogul și înlăturând praful cu mâna. Dumnezeu va avea nevoie și de ostași... Acuma, fiii mei, ca în fiecare duminică, să pornim cu toții spre sfânta biserică. (Se închină, binecuvântând apoi cu semnul crucii pe toți elevii din coloană.)
- Coloană, înainte marș! comană pedagogul. Și repet: nimeni nu părăsește încolonarea...
Șirul lung de elevi pornește pe stradă. Clopotele catedralei din Cernăuți se aud din ce în ce mai aproape. În fruntea coloanei merg pedagogul și preotul care discută între ei. Coloana este lungă dar se scurtează pe măsură ce elevii se apropie tot mai mult de biserică. Elevii dezertează unul câte unul, în primul rând cei aflați mai la coadă și dispar îndeosebi când cotesc străzile, pe la colțuri. Printre fugari îl zărim și pe Mihai. Un coleg de-al lui fuge și o ia înainte, strigându-i:
- Eminovici, hai cu noi, măi. Ne găsești pe maidan, la toloacă!
Mihai iese puțin din rând, se preface că-și leagă șireturile la un bocanc, apoi o zbughește după ceilalți.
20. Maidanul toloacei
Pe strada Ciucur-Mare (citim numele străzii pe o casă), în spatele grădinii publice, se întinde un mare maidan, toloaca. Aici elevii (,,studenții”), ucenicii și calfele de meseriași își au locul pentru bătut mingea. Între ,,studenți” și calfe s-a pornit un război în lege pentru stăpânirea terenului. Asistăm la o încăierare multiplă, cu bețe încrucișate și îmbrâncituri. Mihai este purtătorul de muniții pe care le aduce de la o casă din apropiere unde avea o mulțime de bețe pitite sub streașina casei. Într-o ambuscadă, cade ,,prizonier” în tabăra ucenicilor, dar este tras de mâini de colegii lui care-l salvează. Deodată un elev dă alarma:
- Domnul Pumnul, mă!
Toți fug rușinați fiindcă îl văd pe profesorul Aron Pumnul trecând pe stradă. Atunci părăsesc terenul chiar și ,,ucenicii”. Profesorul se oprește zâmbind cu bunătate și le face semn fugarilor ca să se apropie. Mihai vine primul. După el toți colegii. Profesorul întreabă:
- Mihai, ce faci aici? Tu n-ai fost azi la predicăciune?
- Ba da, dar să vedeți... Astăzi... azi... am terminat mai devreme, domnule profesor!
Ceilalți aprobă în gura mare.
- Da, domnule profesor, am terminat foarte repede...
- Păi, dacă-i așa, no, hai să vedem cumu-i jocul.
Un copil aruncă o minge jos iar ceilalți aleargă într-o mare hărmălaie după ea. Când ajung în dreptul profesorului, acesta își leapădă servieta și haina lungă și, amestecându-se între copii, trage în minge cu putere, apoi aleargă urmat de o ceată gălăgioasă care nu-i poate scoate mingea din picioare. Nimeni nu se aștepta ca Pumnul să se descurce atât de bine la jocul cu mingea. Mihai aleargă și el după grămadă râzând cu poftă. Tabloul se termină când profesorul trage cu putere un șut în minge și sparge un geam de la casa cea mai apropiată de maidan.
21. La Nicolae Țirțec în gazdă
Crainicul filmului:
,,Nicolae Țirțec (Dzierzek) este un birjar jumătate rutean, jumătate polonez, care locuiește pe strada Sfintei Treimi, la numărul 1301 (Dreifaltigkeitsgasse), dar știe destul de bine românește. Vizavi de casa birjarului se află biserica Sfânta Treime de la care vine și numele străzii. Însăși casa lui Țirțec fusese tot casa bisericii. Clădirea are multe odăi în care dormiseră înainte călugării. Ca să nu stea goale, birjarul ține o droaie de copii în gazdă. Sunt copii de toate vârstele. În fața odăilor este o livadă de pomi roditori, majoritatea meri. Pe marginea curții - plopi. Un gard năpădit de viță de vie sălbatică desparte livada de un atelier de fierărie. (Vedem toate aceste lucruri.) Mihai locuia și el la birjarul Țirțec, fiind unul din cei 20 de chiriași...”
Odaia în care locuiește Mihai și ceilalți colegi ai lui dă spre grădină și are gratii de fier la ferestre. Este toamna, spre seară. Unii copii stau grupați câte 3-4 și învață, alții stau sub meri jucând cărți și fumând, iar alții mai mici vin de pe poartă în goană imitând poștalionul din Cernăuți. Printre ei iată-l și pe Mihai. El este surugiu și ține ,,hățurile” de sfori în mâini, avându-le petrecute prin gura unuia din cei doi ,,cai”. Intrând în curte, ,,caii” cotesc brusc și-l trântesc pe ,,surugiu”. Birjarul Țirțec (figură de cazac cu vipușcă) apare zâmbind ironic între copii, ținând în mână o bardacă cu vin din care soarbe din când în când. Biciul este lângă el. De fapt Țirțec păzește copiii să nu dea lovitura la mere. Lângă un șopron i se vede trăsura și doi cai frumoși priponiți lângă niște vite. Când se trage o panoramă asupra casei și curții, îl putem vedea pe birjar cum se întoarce de la slujba lui zilnică. El este un ins în vârstă, lăsând însă impresia de om viclean și speculant. În ochii-i de vulpoi îi citim uneori o abia reținută răutate față de toți școlarii pe care-i ține în gazdă. Dar chiriașii lui nu prea se sinchisesc de aceasta și-l iau adesea pe birjar peste picior. Văzându-l pe Mihai căzut, gazda își răsucește încet mustața, se apropie de el, apoi îi șfichiuie una cu biciul pe deasupra capului fără să-l atingă și i se adresează rânjind sarcastic:
- De, istețule! Voiai să mă imitezi pe mine? Nu orice prost poate fi un birjar de frunte ca Țirțec, cunoscut și respectat aici de toată lumea... Ce n-ai da tu să ai măcar jumătate din faima mea!
Când se apropie de elevii care fumau și jucau cărți, aceștia pitesc repede țigările. Unul bagă țigarea aprinsă în buzunar, dar mucul îi iese fumegând și găurindu-i buzunarul. O stinge repede lovindu-se de mai multe ori pe pulpă spre amuzamentul proprietarului. Copiii pitesc și cărțile de joc sub caietele de studiu și se prefac a învăța cu voce tare, făcându-și cu ochiul. Țirțec însă nu e chiar prost. Le zice în față:
- Ia uite-te la ei, mititeii, cum se omoară învățând, de iese fumul din ei! Pe din față toți sunt sfinți, iar prin spate draci cumpliți! Bă, loazelor, voi știți cărți, bă, nu carte! Că dac-ar fi după carte, caii mei știu mai multă ca voi... Dar ia ascultați la mine: să nu-mi ziceți voi mie pane Țirțec dacă nu-i fac urechi de măgar ăluia de-l mai prind că fumează și că mai joacă ferber cu șantel aici la mine-acasă... Că altminteri chem pe directorul școlii. Și vă mai asigur odată: urechi de măgar îi fac!
- Și-o să avem toți urechile ca ale matale, zice unul mai obraznic, Lozinschi, în timp ce toți râd și se pregătesc să-și găsească alt loc mai liniștit unde să-și continue partida de cărți. Țirțec aparent înghite gălușca, dar îl înjură pe rusește - ibi tvoi mati! Îi zâmbește șiret și își duce bardaca din nou la gură ștergându-și și răsucindu-și mustățile.
Băieții se scoală leneș, cu mâinile în buzunar. Unii fluieră nepăsători și se fac că nu aud. Ies încet și pe rând afară din curte trecând unul câte unul pe lângă Țirțec care le zâmbește cu dispreț. Când Lozinschi ajunge în dreptul birjarului, acesta se strâmbă la el, iar Lozinschi, care este un vlăjgan mai înalt decât birjarul, se oprește în fața lui și îl imită strâmbându-se la fel. Ba, în plus, duce ambele mâini la urechi ascuțindu-le și mișcându-le ca să semene cu urechile de măgar. Țirțec râde și se face că îi trage un picior în spate, dar în realitate nu-l atinge.
- Haideți mă în ,,Ulița jidovescă”, la ,,Cocoșul roșu”, propune Lozinschi.
- Haidem!
Toți din grupul lui îl urmează. Ștefanovici, unul din pensionarii gazdei, îl trage de mână și pe Mihai care poartă la gât un frumos șal turcesc primit de curând de acasă. Pe drum, Ștefanovici, care poartă o carte groasă sub braț, îl mângâie pe fular și-l întreabă:
- Măi, măi, măi, ce șal frumos porți tu la gât! De unde-l ai?
- Mi l-a trimis mama de-acasă săptămâna trecută cu un pachet.
- Ți-a trimis și bani?
- Prea puțini, Herr Ștefanovici, dar de ce?
- Fiindcă vreau să facem un târg, Herr Eminovici. Cât îmi dai tu pe Biblia asta?
Băiatul o ia în mână, o deschide puțin apoi i-o înapoiază.
- Nici un ban. Mai am și eu una la fel, exact aceeași ediție.
Ștefanovici insistă:
- Ba ai s-o cumperi. Ai să vezi că eu te fac să mi-o cumperi!
- Nu cred că ai să poți, răspunde Mihai zâmbind.
- Asta rămâne de văzut...
22. ,,La cocoșul roșu”
Vedem firma crâșmei. O hrubă de mâna a treia, fără ferestre. Așezați pe un poloboc răsturnat, elevii aflați în gazdă la Țirțec, printre care și Mihai, joacă cu pasiune ferber pe bani și obiecte. Fețele lor sunt luminate de o feștilă mare de seu înfiptă într-un cartof. Cel care dă cărțile, același vlăjgan, Lozinschi, este un mare și talentat trișor. Lângă el se află cârciumarul cu care-și face diverse consemne. Lozinschi mânuiește cărțile cu o repeziciune uimitoare și le ia la toți deodată grămezile mici de bani, cărți vechi, obiecte... Îl vedem de mai multe ori cum strânge fluierând banii de la fiecare. (Umbra mâinilor lui pe perete.) Cei care nu au bani, plătesc în obiecte jocul pierdut: unul se descinge și-și dă cureauna, altul un briceag. Mihai își scoate lent și cu tristețe șalul de la gât și-l dă cu o mutră foarte plouată... Trișorul este fericit și repetă bucuros:
- Dați la tata Lozinschi-ncoa, că la urmă vă-nvăț și pe voi cum să câștigați la cărți...
Mihai, pe furiș, fără să-l simtă nimeni, se retrage abătut de la joc. A fost o experiență tristă. Părăsește cârciuma și-l vedem pe drum zgribulit și cu gulerul hainei ridicat. Își lungește pasul spre gazda unde locuiește. Afară burează ușor. Băiatul ține mâinile în buzunare. Este destul de subțire îmbrăcat.
23. Căsuța din curtea lui Țirțec
Grădina cu meri este străjuită de mulți plopi pe lângă gard. Între meri se află o magazioară de scânduri. Este dimineață. Mihai a pus pentru câteva ore bune stăpânire pe această magazie pe care a transformat-o într-o expoziție originală. Pereții interiori i-au fost decorați cu fotografii și chipuri decupate din ziarele nemțești. La intrare a scris pe o hârtie: GALERIA DE TABLOURI. ,,Expoziția” se află lângă un măr bătrân în care Mihai și-a construit un fel de cuib ca de vulturi în care s-a cățărat și de acolo strigă, făcându-și reclamă:
- Hai, să vizitați prima expoziție originală din Cernăuți! V-am pregătit o surpriză! Este prima galerie de tablouri care va fi deschisă numai câteva ore. Intrarea se face fără bani, doar pe bază de nuci și mere... Haideți cu toții, măi băieți. Veniți, dar nu vă înghesuiți!
La început nu vine nimeni, dar după câteva minute încep să apară pe rând toți colegii aflați în gazdă la Țirțec. Primul sosit întreabă:
- Hei, vulturașule! Cum dai intrarea?
- Unu-două mere de căciulă și câte nuci te lasă inima...
- Dă-te jos să-ți dau un măr și șapte nuci!
Mihai coboară din ,,cuib” și începe să-și încaseze plata: mere, câteva pere, nuci, chiar și câțiva struguri, ceva prune, pe care le depozitează într-o cutie la picioarele lui. Aproape toți băieții aflați în gazdă intră curioși să-i vadă expoziția. În mod neașteptat, fiecare rămâne încântat atunci când Mihai îi explică precum un adevărat ghid semnificația exponatelor, mai ales că el, la urmă, îi donează fiecărui vizitator câte o amintire - un decupaj din reviste, un articol, o fotografie etc. Pereții i se golesc încet, dar cutia i se umple cu nuci și mere. Ultimul care iese îi spune:
- Mihai, a fost strașnică ideea ta cu această expoziție, dar eu am pentru tine o surpriză și mai mare!
- Ce spui, domnule? Vorbești serios? Ce surpriză mai mare decât asta ar mai putea fi?
- Dacă vrei să afli, numai haide cu mine în podul casei, căci acolo băieții din odaia noastră pregătesc o piesă frumoasă de teatru. Mâine vor să dea acolo un spectacol cum nu s-a mai pomenit!
- Știi că mă faci curios? Asta chiar că m-ar interesa!
- Păi atuncea, haidem!
24. Repetiția din podul casei
Copiii urcă pe-o scară. În pod se află un fel de odaie-mansardă, destul de spațioasă. Aici vreo opt băieți sunt toți spectatorii. Alți trei repetă o piesă de teatru de Kotzebue, Das Landhaus au der Heerstrasse. Rolurile sunt în germană, limbă pe care o vorbesc toți.
- Vi l-am adus pe Eminovici, zice băiatul care îl însoțea. Știți că Mihai se pricepe cel mai bine la teatru. Și-atunci lăsați-l pe el în locul lui Fritz care ați văzut că încurcă mereu rolul!
- Eminovici, măi frumosule. Tu trebuie să cunoști deja piesa, că doar de la tine am cartea lui Kotzebue, zice ,,regizorul” amator, un flăcăiandru înalt, voinic și foarte autoritar. Dar n-o să te primesc în rol la repetiție pentru nimic în lume, oricât ai fi tu de bun la literatură, decât numai ca spectator, dacă nu-mi dai chiar acum un sfanț. Că nimic nu-i pe gratis aici. Să fim înțeleși.
Mihai se scotocește și găsește în sfârșit un sfanț. Atunci ,,regizorul” îi smulge hârtia cu rolul din mâna lui Fritz și i-o dă lui Mihai. Scena se reia de la capăt.
- Uite, citește-ți rolul după hârtia lui Fritz. Tu ești cameristul Baltazar. Iar tu ieși afară, Fritz. Regret, îmi pare rău, Ich bedauere, n-am ce-ți face, doar știi că nici n-ai plătit. Am spus, că aici nu-i nimic pe de-a moaca. Asta-i viața! Te păstrez însă pentru mâine în rol, cu condiția să-mi aduci sfanțul promis și atunci vei fi ajutor de camerist. Ne-am înțeles? Fără supărare! Gata, (bate din palme) o luăm de la început!
Fritz iese din scenă puțin cam bosumflat, dar nu protestează și se așează în rândul spectatorilor. Repetiția reîncepe. Scenă fără sonor.
25. Acasă la Țirțec. Masa de seară
Este seară. Țirțec și soția lui servesc copiilor cina, o masă foarte săracă: păsat, fasole, porumb fiert cu lapte sau cam așa ceva. O jumătate de ciorbar la fiecare, ca să se ajungă. Femeia toarnă cu zgârcenie, cu mâna tremurândă, iar copiii se uită flămânzi, înghițind în sec; apoi, când au blidul în față, se reped și înghit cu lăcomie. Când îi toarnă și lui Lozinschi, acesta se uită urât. Atunci femeia îi umple farfuria cu vârf, punându-i două polonicuri pline. Acesta înjură pe nemțește, împinge cu scârbă strachina la o parte. O parte din zeamă se varsă pe masa care nu are nici un acoperământ. Lozinschi se ridică brusc, cu ochii mânioși, scoțând un pumn de bani din cei câștigați la cărți, pe care-i trântește pe masă cu putere în fața lui Țirțec.
- Na, pane! Ține-ți banii pe luna asta, că eu m-am cam dus! M-am săturat pân-aici de-atâta porumb fiert și de boabe de fasole cu gărgărițe cât fasolea! Mâncarea asta nici porcii n-ar gusta-o! Mi se-ntorc mațele pe dos când o văz! Și să-l mai mânce și pe altul puricii și păduchii de lemn! Că eu m-am săturat, nene, de cocina asta pentru care ne jupoi de bani! (Iese trântind ușa. Lumina lumânărilor se clatină un timp.) Țirțec îl înjură în poloneză. Lozinschi îl aude și-l înjură de-afară pe românește.
Profitând de acest duiel lingvistic din folclorul internațional, Mihai se scoală și el imediat vrând să plece și el după cel răzvrătit, dar Țirțec îl împinge de piept să stea jos pe banca lungă pe care stăteau mai mulți deodată.
- Stai așa, puișorule... Stai-stai-stai... Tu nu poți pleca, fiindcă n-ai plătit costul. O să-mi rămâi aici ca zălog pân’ ce mântuiești cu datoria și nu te lua după nebunul de Lozinschi, că ăla-i zurliu la minte, nene, și v-a stricat pe toți! Treci mai bine cu ceilalți și mergeți în odaia de culcare că mâine dis-de-dimineață vă scol pentru școală.
Ceilalți râd, iar Țirțec și nevasta lui ies. Unul din meseni îl întreabă pe Ștefanovici:
- Măi Ștefule, nici acum nu ți-ai vândut cartea aia?
Ștefanovici îl privește țintă pe Mihai și zice râzând:
- Încă nu, dar este cineva aici care de-abia așteaptă ca să mi-o cumpere. Cu forța...
Mihai surâde.
26. În odaia de dormit a copiilor, înainte de culcare
Ca în fiecare seară, înainte de culcare este multă zarvă. Odaia pare destul de spațioasă. În ea dorm însă vreo zece copilandri pe saltele întinse pe jos. Unii din băieți fumează, alții, sfidând gălăgia, încearcă să-și repete lecțiile pentru mâine, la luminile unor lumânări individuale lipite pe gâturi de sticle. Printre aceștia este și Mihai care citește dintr-o carte groasă, Weltgeschichte (Istoria universală), de Weller. Lângă el, pe podea, mai sunt și alte cărți. Gălăgia este infernală. Fiecare povestește isprăvile de peste zi sau ce-i trece prin minte. La un moment dat, Mihai se trezește cu o pernă în cap. Cartea îi pică din mâini și lumânarea i se stinge. Cel care a aruncat cu perna strigă:
- Ho, ajunge, tocilarilor că o să vă ia foc creierii!
- Ce-aveți, măi, cu băiatul? intervine vecinul de saltea al lui Mihai. Habar n-aveți voi că cel mai al naibii profesor de istorie, Neubauer, de care tremurăm toți, a zis astăzi în clasă la noi așa: ,,Vă anunț că în clasa a II-a A gimnazială este unul, Eminovici, care vă bate pe toți la istorie”. Are pe linie numai ,,foarte bine”. Și astăzi a mai luat unul. Așa-i, Mihai?
- Asta n-are nici o importanță. Cui ce-i pasă!
- Dacă n-are, atunci ține și de la mine una! Cum vine asta? Eu încerc să te apăr de nebunii ăștia, iar pe tine te doare în...
Mihai ascultă, zâmbește, apoi zvârle perna înapoi în cel care a aruncat-o primul. Acesta se scoală în picioare ridicând din nou perna gata-gata să o mai arunce odată și răspunde râzând:
- Eminovici, dacă vrei să scapi teafăr, atunci spune-ne povești sau snoave, că-n astea nu te-ntrece nimeni. Altminteri, țin-te bine!
- Lăsați-mă, măi băieți în pace! Vă rog frumos, că tocmai dădusem aici de-o pagină grozavă despre regele Cyrus și iată că acum, din cauza voastră, am pierdut-o...
Nu apucă să termine bine de vorbit, că perna îi zboară din nou în cap, după care urmează o adevărată ploaie de perne. Mihai se apără din greu cu coatele și râde:
- Bine, bine, păcătoșilor. Atunci ascultați la minciunile mele, că de-ale voastre sunt sătul...
În dormitor se face deodată liniște. Toți se bagă liniștiți în țoale să-l asculte.
- Fire-ați atenți să fiți și nu vă fie rușine să vă fie, începe Mihai. Un bărbat dormea lângă nevasta lui și sforăia... În timpul ăsta nevastă-sa are un vis că făcea dragoste cu amantul ei și strigă înspăimântată prin somn: ,,Fugi mă repede, că vine bărbatul meu!” Bărbatul ei aude vocea de-alături, dar buimăcit de somn cum era, fuge de lângă ea din pat și sare repede afară pe geam!”
O explozie de râsete în cameră.
- Bună de tot! A fost faină!
Unii râd mai târziu că nu au înțeles imediat sensul anecdotei.
- Sper că v-ajunge, zice Mihai. Și-acum mă lăsați să citesc?
- Nuuuu! strigă toți în cor. Vrem alta! Alta! Al-ta! Al-ta!...
- Halt! strigă Mihai în nemțește. Stați să mă gândesc... Hai să vă mai spun acuma o snoavă populară, dar după aceea mă lăsați să citesc ori nu?
- Dacă-i frumoasă, te-om lăsa, iar de nu... om vedea noi, vorbește unul mic.
- Ascultați: un popă...
- ...ca Veniamin Iliuță al nostru? întreabă băiatul cel mai apropiat de ușă.
- Da, ca el, dacă vrei tu, îl asigură Mihai. Era un popă tânăr, fără prea multă experiență, care își ținea în prima zi de Paști slujba la biserica lui... După ce termină el cu ,,Hristos a înviat!”, cu ,,Aleluia!” și cu ,,Doamne miluiește”, hai că vine timpul să citească și din Evanghelie. Biserica era plină de lume, iar popa tocmai căuta citania care trebuia spusă în zilele Paștilor... Dar când ajunse la ,,zis-a Domul”, ce să vezi? Bietul preot nu mai găsea semnul de carte acolo unde știa că-l lăsase el. Pasămite, i-l luase dascălul ca să-și râdă nițel de preotul cel nou, căci observase că acesta nu se prea descurca atât de bine într-ale predicii. ,,Zis-a Domnul...” - făcea popa și mai întorcea câte-o filă. ,,Zis-a Domnul...” - căuta el mereu cu disperare și tot învârtea foile prin carte de la început la coadă și de la coadă la început... ,,Zis-a Domnul...” - cânta el mereu și tot căuta din ce în ce mai nervos prin carte. ,,Zis-a Doomnuul...” și nu mai spunea altceva. ,,Da’ ce-a zis Domnul, părinte?” - întrebă dascălul mustăcind. ,,A zis Domnul să te ia toți dracii, dascăle, și să te duci cu ei în iad, că mi-ai furișat semnul din carte și mi-ai încurcat utrenia de astăzi... Amiiin!”
Alte hohote cumplite de râs.
Anecdota cu popa, trezește gustul colegului din dreapta lui Mihai care intervine:
- Aoleu, stați măi băieți, că mi-am adus și eu aminte de una cu un popă... Cică un popă mergea cu botezul... La capul satului era și casa unei văduve tinere...
Ușa dormitorului se deschide deodată brusc de perete și vreo trei găligani din dormitorul vecin, printre care și Ștefanovici, cel cu cartea, dau buzna în odaie.
- Ia mai tacă-vă fleanca, măi puștilor, că noi nu putem să-,,nvățăm” dincolo de răcnetele voastre... Eminovici, zice primul intrat, doar tu îi întărâți cu goangele tale de râd ăștia ca nebunii! Dacă ești așa de grozav cum se-aude că ești, atunci mută-te la noi de ne spune și nouă snoave și povești, că noi te-om răsplăti cu pițule serioase nu ca ăștia care-s lefteri și râd ca proștii!
Mihai însă se face că nu aude, își pune capul pe brațe, zâmbește disprețuitor și se culcă.
Ștefanovici îl provoacă:
- Lăsați-l bre în pace. Nu vedeți că-i un fricos și jumătate? Doar știți că în odaia noastră s-a spânzurat călugărul ăla acum doi ani, până să cumpere Țirțec casa de la mânăstire... Mulți i-au văzut stafia călugărului umblând noaptea prin camera noastră. Nu-i așa, Mihai, că ție ți-e frică de stafii?
- Cui, mie? Frică? sare Mihai indignat. Mie? Uite, mă plăvanilor, că merg cu voi, ca să tăceți din gură!
Își ia salteaua, perna, cartea și sticla cu lumânarea și pleacă după ei.
27. În odaia vecină
Încăperea alăturată este ceva mai mică. Aici dorm doar vreo cinci inși, mai mari de vârstă. Mihai este acum al șaselea. Colegii joacă plini de pasiune cărți stând roată pe salteaua unuia. Mihai se instalează lângă peretele din fund. Ține istoria lui Weller în mână și scrie versuri pe-o hârtie sprijinită pe carte. Unul dintre colegi, poreclit ,,țiganul”, întoarce capul și-l întreabă ostentativ:
- Măi Mihai... Ia vedeți ce face Mihai acolo? Hei, Mihai! (Mihai privește spre el.)
- Ce vrei, mă?
- Unde ți-i șalul acela turcesc pe care l-ai primit de la maică-ta?
Mihai dă din umeri nepăsător și scrie mai departe. Ștefanovici se preface că-i ține parte.
- Știi ce, țigane, de azi încolo să nu te mai legi de Eminovici, și să mi-l lași în pace, căci acum e de-al nostru. M-ai înțeles? În seara asta el a venit la noi să ne arate că-i cel mai curajos din lume. Se știe că aici dorm doar bărbați adevărați ca noi, cu toate că odaia este bântuită noaptea de stafii... Am dreptate, Mihai? (Face semn celorlalți cu ochiul.)
Mihai însă nici nu-l ascultă. El scrie de zor, măsurând ritmul cu degetele. Stă puțin gânditor, apoi iar scrie. Pe perete se proiectează umbra mâinii lui Mihai care măsoară ritmurile versurilor...
- Ștefanovici, ai pierdut! Dă încoace colivia cu păsări. (Alături se vede o colivie cu doi sticleți.)
- Ia-le, cocoșule, că mâine prind eu altele... Nici nu mai joc. Care merge să furăm mere de la Țirțec, fiindcă acuma s-o fi culcat...
Toți lasă jocul de cărți și ies afară. Rămas singur, Mihai suflă în lumânare și se culcă.
28. În grădina lui Țirțec, noaptea
Pe cei cinci vlăjgani care au ieșit afară îi vedem cățărați prin merii din livadă cărăbănind cu iuțeală fructe. Își umplu cât pot sânii și buzunarele. Când se satură, se dau jos și merg la ușa birjarului ca să-l sperie. În odaia lui este întuneric. Poznașii își subțiază glasurile și după ce-i ciocăne ușor în geam, pițigăiesc pe mai multe voci:
- Pani Țirțeec! Pani Țir-țeec! Be-he-he-he-hee! Be-he-he-hee!
Opaițul din camera omului se aprinde și atunci cei cinci se pitesc după casă. Țirțec iese afară în izmene luminând din prag împrejurimile cu opaițul. Nevăzând pe nimeni, își face cruce, intră bodogănind în casă și se culcă.
29. În odaia unde doarme Mihai
În colțul lui, Mihai a adormit cu cartea în mâini. Liniște. Deodată, se aud ciocănituri în geam. Mihai deschide ochii nedumerit. La fereastră apare o fantomă luminoasă. Peste un dovleac scobit
care are ochi, nas și gură, cu o lumânare înăuntru, Ștefanovici a aruncat un cearșaf... Mihai se ridică tremurând într-un cot. Nu este sigur dacă este o glumă sau o stafie adevărată. Ștefanovici cu fratele său, aflați la geam, vorbesc gros și răgușit dintr-o cofă goală:
- Eminovici..., Eminovici... De ce nu cumperi cartea? Uuuu!!
Mihai se ridică înspăimântat și vrea să fugă pe ușă, dar ușa care scârțâie se deschide singură încet, încet și o altă arătare în alb (cineva cu cearșaful pe cap) rostește cu voce joasă, rară, alterată, aproape șoptită:
- Jură... că ai să cumperi Biblia aceea, Eminovici! E-o carte sfântă... Altfel... intri... sub blestemul stafiei... călugărului... care... nu te va mai lăsa liniștit în nici o noapte....
- Bine, o cumpăr, dar vreau să-mi dai pace...
- Promiiiți? Juură!
- Jur! dar pleacă.
- Biine!
Ușa se închide încet și umbra albă dispare deodată împreună cu luminile de la geam. Ușa se închide singură încet. Mihai își strânge pe întuneric calabalâcul și se mută cât poate de repede în camera din care plecase. Oricum, nu este chiar atât de curajos pe cât voia să pară.
30. Din nou afară în curte
Mihai nu poate dormi. Se îmbracă agitat și iese în curte. Merge până la ușa gazdei. Ciocăne și-l trezește pe Țirțec. Băiatul arată cu mâna spre odăi. Vedem cum Țirțec îl ascultă, dă din cap și zice:
- Cred că a fost ceva, căci am auzit bine și eu. Păi ăsta nu-i lucru curat și nu cred că au fost golanii de-aici. Dar, haide, acum du-te și te culcă... Om vedea noi ce-a fost.
Mihai revine în dormitorul lui, în timp ce Țirțec stă nițel afară la pândă cu un zăbun pe umeri. În mână are o toporișcă. La urmă se plictisește și intră în casă unde se culcă și adoarme iar. Nu trece mult timp și cei cinci draci împielițați, apar cu cearșafurile în cap la geamul birjarului zgâlțâind de ferestre. Același cap luminos cu cearșaful pe el vorbește înăbușit:
- Pane Țirțeec... Pane Țirțec... Tu dormi și iapa-ți piere-n grajd... Scoală-te și du-te s-o vezi cum moaaree...
Țirțec dă iarăși năvală afară cu lămpașul spre grajd, iar copiii chicotesc și fug. În timp ce Țirțec era în grajd, poznașii intră repede în dormitor și se culcă toți, tragând păturile peste ei și prefăcându-se că dorm. În timp ce revenea spre odăi, dintr-un măr sare un hoț care escaladează gardul și fuge urmărit de câinii vecinilor. Țirțec se duce cu lămpașul în mână și verifică ambele dormitoare. În dormitorul cu băieții mai mari, toți dormeau și sforăiau vârtos. Țirțec îi numără cu degetul. Nici un copil nu lipsea. Iese afară și se duce spre casa lui de alături, închinându-se și bodogănind nedumerit.
31. La o oră de limba română predată de Aron Pumnul
Crainicul filmului:
,,Profesorul de limba română Aron Pumnul vine tot mai rar pe la gimnaziu. Boala care i se înrăutățise îl săpa încet, încet. Chipul lui blând apărea tot mai trist și mai trist, datorită durerilor lăuntrice. rareori mai zâmbește. În schimb, pune mult suflet în timpul explicațiilor de la orele lui. În clasa a II-a A, unde Eminovici, elevul lui preferat, stătea în banca întâi, profesorul vorbește acum despre formarea limbii române...”
- ...Și astfel, din limba lătinească, vorbită de colonii romani din Dacia, Moesia și o parte din Ilyricum, a luat ființă cu tâmpul limba cea rumână sau română, după numele romanilor. Ea a izvorât din lingua romana rustica, la fel ca și surorile ei: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provansala, retoromana sau rumanșa, catalana, sarda și dalmata. Aceasta din urmă a dispărut, ultimul vorbitor fiind Antonio Udine, mort nu prea demult. Noi, bunăoară, avem zeci de mii de vorbe de la latini: părinte, frate, soră, fiu, fiică, a ara, a sămăna, câne, miel, bou, vacă, lup, urs, leu, cerb, cap, deget, casă, curte, botez, credință, cruce, sfânt,... și multe, multe altele. Tot latinești sunt și unele cuvinte mai noi, venite pe urmă și împrumutate artificial din limba franceză ori italiană, precum: psihologie, batistă, rațiune, și altele, măcar că, după opiniunea mea la care țin mult, le-am putea face și noi mai pe rumânește, înlocuindu-le cu creațiile noastre originale: sufletământ, nasștergău, răciune - după cum ni-i firea noastră inventivă.
Așadar, stăpânirea romană a păsuit în Dacia până la anul 275 după Hristos, când împăratul Aurelianus au trebuit să plece la rosturile lui, fără numa grupăciunile mari de lăcuitori ca țărani și sărăcime, rămâitori la glia loru. Așa suntem noi în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, fără începutu, precum vom fi și fără săvârșitu...
Copiii aplaudă cu entuziasm afirmațiile domnului Pumnul. Câțiva - după chip austrieci, ucrainieni sau nemți - nu manifestă nici un fel de entuziasm. Dimpotrivă, au priviri reci și indiferente. Ba, chiar mai mult, un copil blond, îi spune colegului său de bancă, destul de tare ca să audă și colegii săi români:
- Das interessiert mich nicht!
Mihai, aflat în fața lor, le răspunde în română cu indignare:
- Ba ar cam trebui să vă intereseze, frațior, și pe voi, căci noi românii suntem urmașii Romei, iar cultura romană stă la baza tuturor culturilor europene, inclusiv a celei de origine teutonică!
Spunând aceste cuvinte, Mihai se ridică în picioare și aplaudă cel mai tare, în timp ce profesorul își duce crispat mâna la inimă, apoi tușește puternic. Tocmai când profesorul era gata să se prăbușească, un grup de câțiva copii, printre care și Mihai, inclusiv cei doi care vorbeau între ei nemțește, îl prind în brațe și-l susțin. Sprijinit de elevi, dascălul le mulțumește și este nevoit să fie scos din clasă la jumătatea orei. Toți copiii îl urmează îngrijorați. Cineva strigă tare:
- Chemați-l repede pe servitorul gimnaziului!
Mihai îl vede și îl strigă cu disperare:
- Nene Onufri, nene Onufri! I-a venit rău domnului profesor Pumnul. Vino, te rog, fuga să ne ajuți!
Onufri, un bătrânel mărunt și foarte inimos, zvârle cât colo mătura cu coadă, sare și-l ajută pe Aron Pumnul să meargă până la prima trăsură oprită de elevi. Mihai îl ține de un braț, Onufri de altul. Profesorul pășește cu greu sprijinindu-se de bastonul cu care venise la școală și este ajutat să se urce în vehicolul tras la poarta gimnaziului... Mihai se urcă lângă profesor. Trăsura pornește. Mihai strigă:
- Birjar, te rog, mână mai repede! Mai repede, te rog!
Birjarul privește în spate și răspunde.
- Dac-mi plăteai costul la timp, caii mei ar fi mâncat mai bine și-ar fi mers și ei mai repede. Atâta au mâncat, atâta trag...
Birjarul era chiar Țirțec. Acum Mihai îl recunoaște și strigă:
- Hai, pane Țirțec, mână mai repede că nu-i de glumă. Nici nu te-am recunoscut... Domnului profesor îi este rău și trebuie să ajungem imediat acasă, iar dumitale-ți arde de predici acuma...
- Bine, bine, puișorule, haida că mân... Diee, Russki i Polski!
Dă câteva bice cailor care o rup zdravăn la fugă. Privim trăsura care se depărtează cu viteză.
Revenim în curtea gimnaziului unde un elev vine la Onufri, îngrijitorul școlii, și-l roagă ceva:
- Moș Onufri, nu ai vrea cumva să mă împrumuți și pe mine până mâine cu un sfanț ca să-mi cumpăr doi covrigi?
Moș Onufri scoate pe dată sfanțul din buzunar și i-l dă zâmbind cu bunătate băiatului:
- Ține-l, domnișorule dragă, și mi i-oi da și mata când oi pute...
32. Din nou în biblioteca lui Aron Pumnul
De data aceasta biblioteca este foarte ordonată Se văd rafturile cu cărți aranjate la linie. La o masă lungă Aron Pumnul, cu o haină lungă pe umeri, soarbe dintr-un ceai în care mestecă din când în când cu lingurița. Lângă cana cu ceai vedem ,,Gazeta de Transilvania” care apare la Brașov încă din 1838. La aceeași masă, Mihai se află cufundat în lectura Lepturariului rumânesc, prima antologie de literatură română incluzând biografia și operele a peste o sută de scriitori români. El extrage pe o foaie câteva notițe dintr-unul din volumele Lepturaiului. Doamna Aristița Pumnul, soția profesorului, nemulțumită că soțul ei stă prea mult în bibliotecă, intră fără de veste în cameră admonestându-și bărbatul de la ușă:
- Hai în casă, domnule! Tot aici ai vrea să stai și când bolânzești? De-ai termina odată cu cărțile tele, că mi-ai scos sufletul cu ele, nu alta! Arde-le-ar focul! (Iese trândind cam tare ușa.)
- Bine, Aristițo, iaca vin, vin. Ai puțină răbdare, numai! Uf, ce cicălitoare sunt muierile estea, Mihai! Dacă nu mă însuram, aș fi scris de zece ori mai multe cărți ca până acum! Visurile neîmplinite de mine vor trebui însă ca să le împlinești tu. Dar mai întâi va trebui să te documentezi și să aprofundezi învățătura literelor rumânești mergând pe calea ce au deschis Gheorghe Șincai, Samuil Micu și Petru Maior, înfățișați de mine în Lepturariu, mergând pe urmelor lor la Blaj care este Roma noastră mică. Aș fi vrut să mergem amândoi acolo, dar, vezi? Eu nu cred să mai apuc acea zi... Tu ai să vezi însă Blajul, dragule, ai să ajungi acolo unde a răsărit soarele românismului!
Profesorul tușește și se ridică încet, răspunzând invitației soției. Tocmai atunci, la ușă ciocăne cineva. În bibliotecă pășesc doi elevi mai mari care solicită în împrumut cărți românești. Profesorul, înainte de a ieși, îl arată pe Eminovici și le spune:
- Adresați-vă lui Mihai. El e bibliotecarul meu!
33. La ora lui Vyslouzil
Vyslouzil, profesor de matematici, este foarte nervos, din care pricină este și foarte temut de elevi. Metoda lui de predare nu pune în joc judecata, ci memoria mecanică. Profesorul explică ceva despre divizibilitate și dă definiția divizibilității. Pe tablă se văd câteva exemple, fracții, factori primi etc.
Vyslouzil, adresându-se unui elev:
- Ca să înțelegi, zi acuma după mine: un număr este împărțibil prin altul când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea, nu rămâne rest, adică rămâne restul zero... Este foarte simplu! Și-acum repetă...
Elevul (înghite de frică în sec și stâlcește definiția): un număr este împărțibil cu altul când... nu rămâne restul zero când facem împărțirea lui cu a primului număr, când nu rămâne rest...
- Nu așa, nătărăule! Fii atent aici și zi după mine: un număr este împărțibil prin altul...
- Un număr este împărțibil cu altul...
- ...când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea...
- ...când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea...
- ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero.
- ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero.
- Așa. Acuma zi de la început singur! Un număr este împărțibil...
- Așa. Acuma zi de la... (Scutură din cap.) Un număr este împărțibil... (Se oprește, fiindcă a uitat.)
- Când? Când este împărțibil, nenorocitule? Ce-ai în capul ăla sec de uiți așa repede? Când este împărțibil un număr?
- Un număr este împărțibil când...
- Când?!
- Când... Un număr este împărțibil când...
Vyslouzil se bate cu mâna peste frunte uitându-se în sus, apoi închizând ochii.
- Cine m-a blestemat să vă fiu eu profesor, mă paricopitaților?! Ia să vedem un cap mai bun... Eminovici!
Mihai nu aude. Stă în banca din fund și citește aprofundat ,,Povestirile” lui Hoffmann. Profesorul îl strigă din nou răspicat și mai răstit:
- E-mi-no-vici!! (Elevul tresare speriat ca din vis... Nu știe despre ce este vorba.)
- Repetă definiția!
- Care definiție?
- Cum? Tu mă întrebi pe mine, obraznicule? Ce citeai acolo pe sub bancă de nu ești atent? Ia așteaptă tu mintenași! Face câțiva pași spre fundul clasei cu o vargă în mână luată de pe catedră. Mihai se scoală binișor, bagă calm cartea în geantă, înfașcă odată geanta și, fără să mai zică ceva, țuști! fuge pe ușă afară, lăsând ușa deschisă în urmă-i. Copiii râd, iar Vyslouzil merge până la ușă după el.
34. În drum spre Ipotești
O harabală mare de marfă trece granița în România. La postul de grăniceri, oficianții controlează biletele de liberă trecere. Cercetează puțin căruța, apoi se retrag. Urmează la control alte patru căruțe. Când cea de din capăt se așterne drumului, în dosul ei, în rezerva de fân, zărim pe Mihai ascuns bine. Scoate cu grijă capul din fân. Mai departe îl vedem mergând pe jos... Se oprește lângă un râu, se scaldă... Se cațără într-un pom și culege niște fructe în buzunare, mâncând pofticios din ele... Se uită după niște păsărele într-un nuc mare... Întâlnește un câine vagabond ca și el, cu care își împarte din merindele ce le ține într-o bocceluță purtată în spinare într-un vârf de băț. Câinele îl urmează credincios, cu limba scoasă... La capătul unui sat se întâlnește cu o nuntă țărănească, la celălalt capăt cu o procesiune de înmormântare. Își ia căciula din cap și rămâne pe marginea drumului trist, ascultând bocitoarele... Această scenă îi creează impresii puternice despre contradicțiile existenței. Acum îl vedem scoțând apă de la un puț cu cumpănă și bând însetat apă de la fântână... Înnoptează într-o claie cu fân la marginea unui sat... Nu este singur, ci însoțit de același câine vagabond. Câinele îl păzește și latră ori de câte ori simte ceva în apropierea lor. Din vârful clăii, Mihai contemplează un splendid răsărit de lună. Se aud pitpalacii cântând... mai târziu o bufniță, un ciuf și cucuvelele... Câinele i-a pus încrezător capul pe genunchi și se lasă dezmierdat. Băiatul l-a botezat Ramses I și chiar așa îl strigă. Nu peste mult timp, Mihai se scarpină insisten în mai multe locuri de purici... Dimineața cântecul unui cocoș îl trezește în zori. Mihai se scoală și se întinde. Ciocârliile piruie vesele prin apropiere. Mihai le privește cum se înalță spre seninul cerului. În alte scene îl urmărim străbătând și alte sate... Intră în vorbă cu niște țărani care cosesc lucernă. Pune mâna și-i ajută culcând câteva brazde... Mănâncă la masă cu ei. Îl vedem acum apropiindu-se de Ipotești.
Ajuns în sat, nu vine de-a dreptul acasă. Dă întâi târcoale unui păr din ograda vecinului Isăcescu, din apropierea casei părintești. Maica Fevronia, soră cu mama băiatului, se află în curte și pune intrigată mâna streașină la ochi. Este convinsă că l-a zărit pe dealul din apropiere. O cheamă repede pe Raluca, mai mult prin gesturi.
- Ira! Ian te uită, Ralucă soro, cum samănă băietul cela cu Mihai al nostru!
Raluca pune privește în același fel spre deal.
- Cum să nu semene, Fevronică, dacă-i chiar el? Dar ce-o fi pățit, mititelul, de s-o fi întors?
O babă, Prodăneasa, intră tocmai atunci pe poartă, întârind vestea:
- Coană Ralițo, s-auzi și să nu crezi ce ți-oi spune c-am văzut...
- Dacă mi-i spune că-l văzuși pe Mihai, atunci uite-l colo în ograda lui Isăcescu, tușă Prodăneaso... Mă mir și eu ce-o fi... (Îl strigă tare): Mihai, mamă! Mihăițăă!
Auzindu-se strigat, băiatul se pitește după o căpiță de fân... Atunci Raluca îl strigă pe vizitiul Vasile Rusu care robotea ceva prin curte:
- Vasile, ia aleargă tu și vezi ce-i cu Mihai al meu că se pare c-a dat din nou bir cu fugiții de la școală... Vezi că-i ascuns colo, după căpițele lui Isăcescu... Și de-i putea, te rog prinde-l și adă-mi-l imediat încoace. Nu mă gândesc decât la Gheorghieș, c-o să se facă iarși foc și pară.
Vasile Rusu, pe care-l cunoaștem, un bărbat înalt și voinic, îl ia prin surprindere, alergându-l printre căpițe. Mihai dă să fugă, dar este prins. Țipă, mușcă, dă din picioare, dar Vasile este foarte voinic și-l umflă pe sus aducându-l în curte.
35. Acasă
Este seară. Conul Gheorghieș stă la masă și mănâncă. Harieta (8 ani) se târăște încet spijinind-se într-o cârjă și îi aduce tatălui ei o cană cu vin. La masă mai vine și Aglăița (10 ani) cu un castron de salată. După cum se vede, copiii au mai crescut. Eminovici bătrânul mănâncă cu poftă, iar soția lui stă tristă lângă el fără să se atingă de mâncare. Gheorghieș o întreabă:
- Dar tu ce-ai, Ralucă, de nu guști nimic? La ce te gândești?
- Știu eu? Apăi năcazuri, bărbate. O mulțime de năcazuri! Sunt unele pe care mi-ar veni foarte greu să ți le spun...
- Oare șini ti-o mai fi năcăjât, soro, că eu nici n-am fost azi toată ziua pe-acasă și nu poți da vina pi mini.
- Vezi tu? Copiii au crescut. Dar au și ei năcazurile lor, Gheorghieș... Matei tușește mereu să-și dea duhul de vreo trei zile... Harieta - o vedem bine că de-abia mai merge. Ceilalți mai mari i-ai trimis prea departe de casă, la studii grele și costisitoare. Pe Mihai, printre străinii ceia, l-o fi apăsând dorurile cele grele di noi, căci el știi că este cel mai simțitor dintre toți în această privință. Numai Dumnezeu le mai poate înțelege sufletul la fiecare.
- Dar di unde știi tu șe-l doari pi Mihai al nostru... Fiindcă el îi acolo, la studiile lui unde l-am dus cu Vasile Rusu.
- Hm! zâmbește mama. Ba nu-i acolo, Gheorghieș. Trebuie să-ți spun de-a dreptul că Mihai o venit azi acasă...
Eminovici trântește cuțitul și furculița pe farfurie și sare ca ars.
- Dumnezeule, asta nu se poate! Copilul ista mi-o scos sufletul și m-o omorât di tăt... Măi femeie, tu glumești!
- Așa e cum îți spun eu. Chiar așa e... Dar de ce te-ai ridicat. Liniștește-te! Stăi și mănâncă tot.
- Să mănânc, să mănânc... Ce, parcă asta mai e mâncare, cu-atea noduri în gât?!
- Haide, Gheorghieș, haide frate, acuma ogoiește-te! Ți-am spus: i s-o fi acrit și lui, săracul, între nemții ceia, că-n altă parte, parcă tu nu puteai să-l dai - la Botoșani, la Ieși ori la București, că acuma știi că suntem o țară unită și la noi nu costa atât de mult! Prin școlile nemțești am auzit că se bate, iar Mihai n-ar putea îndura așa ceva.
- Ei și? Ce dacă! Bățul scurt face mintea lungă... Știu eu de ce l-am dat acolo! Unde-i Mihai?
- La gazdele tale o căpătat și-o boală de urechi. Acolo stăteau mulți, înghesuiți, deseori flămânzi... Scrisorile lui nu mințeau. Copii răi care pot strica pe oricine, Gheorghieș.
- Eu i-am trimis bani mereu. Și lui, și la toți! Le-am dat tot ce-am avut. Mai mult nici că pot. Cum-necum, trebuia să se descurce, întocmai ca și frații ceilalți ai lui. Unde-i Mihai acum?
- Ho, că ți l-oi aduce, nu te pripi, frate. Ți l-oi aduce... dacă-mi juruiești că nu-i faci nimic.
- Adă-l mai digrabă! Și pi urmă... om vide noi.
- Nu, nu merge așa! Mihai e și copilul meu. Juruiește!
- Oof! Femeie, femeie! Bine, n-o să-i fac nimic. Uite, promit... Dar spune odată, unde este?
Raluca iese și vine cu băiatul. Mihai, știindu-se vinovat, ține capul în jos. Gheorghieș nu-și mai găsește cumpătul: tremură de nervi, dar se stăpânește. Sprijinindu-și capul într-un cot pe masă, se adresează oftând soției sale care stă în fața lui Mihai ca un scut.
- Ee... Atâta treabă am, Ralucă, și-acum iată, trebuie să plec din nou la Cernăuți să-l duc pi tâlharul ista mic la școală...
- Nu mai mă duc la școală, tată! îndrăznește să vorbească Mihai, ridicând privirea. Am să învăț acasă și mă prezint doar la examene, ca privatist.
- Cuum?? Ca privatist? Ci-ci-ce tot spui tu acolo?! (Bătrânul se scoală amenințător în picioare cu pumnii strânși și se apropie cu un pas de băiat.) Mihai se dă doi pași înapoi ascunzându-se după maică-sa care strigă din răsputeri:
- Gheorghieș!
Bătrânul revine încet la locu-i și se așează lent, dar tot cu pumnii strânși și tremurând de nervi.
36. A doua zi, diminața
Mihai fuge din nou de-acasă luând-o la deal, pe șoseaua națională ce duce la Botoșani. Merge repede alternând pașii iuți cu alergăturile și din când în când se uită speriat înapoi. Deodată zărește pe urma lui trei oameni călări. Fugarul se abate pe dată la dreapta, străbătând câmpul pieziș. Oamenii îl înconjoară și-l ajung. Unul din ei este chiar Vasile Rusu care se apropie cel mai mult și-i strigă:
- Haide îndărăt, cuconașule, haide la boier acasă, să te dea tot la Cernăuți, că nu-i chip altfel.
- Nu merg, nene Vasile! Nu vreau! La ce să mă dea la Cernăuți - răspunde Mihai - că eu sunt învățat și fără Cernăuți.
- Dar avem poruncă de la conu’ Gheorghieș și trebuie să te aducem cu forța. Ce-ai face dacă ai fi în locul nostru?
Văzând că de vorbă copilul nu înțelege, strâng cercul rotindu-se în jurul lui cu cu caii și unul aruncă un laț ca de cowboy peste trupul copilului blocându-l pe loc. Mihai protestează și se zbate din nou, dar și de data aceasta fără nici un succes. Vasile îl ia sus pe calul lui și-l duce în galop înapoi acasă.
37. Din nou acasă (secvență scurtă)
Pe un scaun, tatăl său îl leagă strâns în opinteli, dar Mihai dă din picioare și strigă:
- Dă-mi drumu’! Dă-mi drumuul! Nu mă lega... Nu mai vreau! Nu așa! De geaba mă legi, căci eu tot știu să mă dezleg!
- N-o să-ți dau drumul până nu promiți că mergi cu mini înapoi la școală, zice bătrânul Eminovici.
- Bine, mă întoc la Cernăuți, dar dă-mi drumul, căci nu-s hoț să mă legi!
- Ce-i faci, Gheorghieșule? Dă-i drumul băiatului și ascultă-l ce-ți spune. Dezleagă-l odată, omule, n-auzi? zice Raluca, soția sa, care tocmai atunci a intrat în odaie. Dac-a zis copilul că se întoarce, se întoarce! Mă pun eu zălog pentru el.
- Mamă, spune-i să mă dezlege mai repede, că nu-s hoț să mă lege, strigă Mihai zbătându-se în frânghii.
- Uite, îți dau drumul, dar mâni ti duc iarăși la gimnaziu, împreună cu Vasile Rusu. Că m-ai înnebunit cu fugile tale de la școală!
Eminovici își dezleagă odrasla, ajutat fiind de Raluca și de servitorul lor care-i desface nodurile.

38. La K.K. Ober-Gymnazium din Cernăuți
În fața cancelariei, tatăl și fiul. Vasile Rusu așteaptă singur afară în birja trasă în fața școlii. Tatăl este îmbrăcat ca și data trecută când l-am mai văzut pe-aici, deci se prezintă destul de elegant. Mihai, arată și el foarte îngrijit, cu haine noi. Pare ceva mai voinic. Tatăl său îl ține de mână, apoi își mângâie puțin copilul pe cap aranjându-i părul și reverele hainei. Înainte de a ciocăni la ușă, i se adresează fiului său:
- Ti rog să zâmbești și să-l saluți respectuos pe domnul director, Mihăiță. După ce ieșim de-aiși, mergem să te stabilesc în gazdă la domnul profesor de franceză Victor Blanchin care te-o vrut la el încă de rândul trecut. Domnul Blanchin îmi cere plata de gazdă cea mai mică fiindcă mă cunoaște mai demult. Și acum vină di ciocăne ușor la ușă... Și nu uita să faci o plecășiuni când intri! Uite-așa... (Îi arată cum. Mihai zâmbește și face o mică plecăciune.) Nu așa... Mai aplecat! (Mihai repetă exersarea plecăciunii.) Da, acum e mai bini. Așa să ti apleci și să saluți în canșelarie. Haide, intră...
Mihai se conformează. Bate la ușa cancelariei de trei ori, deschide ușa, iar când îl zărește pe directorul Wolf, se oprește în fața lui și face o respectuoasă reverență. Acesta însă, văzându-i, se plesnește nervos cu mâna peste frunte și închide ochii sastisit.
39. În gazdă la domnul Victor Blanchin, profesor de franceză
Profesorul vine acasă pe două cărări cântând ,,Marseillesa” și sughițând:
- Alons, enfants de la Patrie,
Le jour de gloire est arrive,
Contre nous, de la tyranie,
L’etandard sanglant este leve...
El ține într-o mână un buchet de flori și în cealaltă un baston pe care-l învârtește în aer. Evident, Monseur Blanchin apare cam turmentat. El locuiește în Cernăuți, pe Strada Domnească de Jos, nr. 23. Când ajunge acasă, bate cu bastonul în ușă și o strigă pe soție să-i deschidă:
- Allo, Margueritte!! Mar’-iitt, cheri..., ouvre-moi la porte, s’i’ous plaît... Sapristi! Ouvre la porte, madame, quand je t’ dis! Mar-gue-iitte!
Soția iese furioasă cu mâinile în șold. Domnul Blanchin îi oferă buchetul de flori, dar soția i le ia și i le aruncă jos, intrigată. Îi dă una peste pălărie turtindu-i-o pe ochi.
- Olala, Victor! Ainsi vien tu a la maison? Achetez-mois tu, gros ivrogne!
- Ne me touche pas! Je te promets, oiseaulette: c’este pour la derniere fois! Je te promets... (Sughiță.)
serieusement...
- Je ne te crois plus, parce-que je te connu tres bien, vieux menteur!
- Je jure, oiseaulette... C’este pour la derniere fois! C’est pour la... (Sughiță iar.) Je suis tres fatigue, ma’ame...
Dar Margueritte nu ține cont. Îi face un scandal monstru și îi smulge bastonul din mână, apoi îi aplică cu el vreo două lovituri ușoare la fund. Se ceartă amândoi pe franțuzește, fără să mai putem distinge ceva. Îl ia de guler și-i face vânt în casă, unde îl ajută să se dezbrace de redingotă. Pălăria însă o nu și-o scoate. Odată intrat, mai lălăie puțin, apoi întreabă:
- Mais ou est Mi-michel? Miche-el?
Mihai apare din camera lui cu o carte în mână. Blanchin îl sărută pe frunte și cade istovit pe un scaun.
- Oui, monsieur le professeur. Me voila!
- Mi-michel, malheureusement, (sughiță) j’ai une mal nouvelle pour toi!
- Que nouvelle, monsieur Blanchin?
- V-votre professeur de langue roumaian... (sughiță iar), monsieur Aron Pumnul... est tres malade... Aujourd’hui il a ete remplasse par monsieur le professeur Calinesco.
- Monsieur Blanchin... Je... îmi cer pardon, mais... eu n-am înțeles prea bien...
- Ecoutez-mois, Michel... Domnul Pumnul ești tare bolnave, mon ami. El nu mai poți (sughiță din nou) se mai vine la școla. Și a transmis se vizitezi la el a la maison astezi. Me comprenez-vous?
- Oui, am înțeles! Am să-l vizitez curând. Merci, monsierur Blanchin.
Apare din nou soția lui Blanchin și-l trage de mâini sculându-l de pe scaun și împingându-l în altă cameră. Blanchin răspunde cu același ton certăreț, dând însă înapoi în fața soției care-l tot împinge de-a lungul pereților. Vorbesc amândoi deodată atât de repede încât nu se mai înțelege nimic. Margueritte îi mai dă una peste pălărie înfundându-i-o din nou pe ochi. Blanchin și-o scoate și o trântește furios pe covor. La fel face și cu papionul. Mihai nu suportă gălăgia și își pune mâinile la urechi întorcându-se în camera lui destul de sărăcăcioasă. Închide ușa și continue să scrie acasă o scrisoare din care vedem titlul: ,,Dragă mamă și tată”...
40. Ipotești, 1864. În camera lui Gheorghe Eminovici
Crainicul filmului:
,,Au mai trecut câțiva ani... Bătrânul Eminovici a acceptat ca fiul să continue gimnaziul din Cernăuți ca privatist, prezentându-se numai la sesiunea de examene. Mihai a împlinit 14 ani și s-a maturizat atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. A devenit mai gânditor, iar uneori foarte serios. În general, dacă tot comportamentul lui anterior îl arăta ca pe un copil precoce, acum precocitatea a devenit o preocupare susținută de a-și satisface nepotolita-i sete de cunoaștere. La Ipotești, stă mai mult în casă, în camera cu cărți a tatălui său, citind aproape tot ce strânsese bătrânul căminar în rafturile lui. Din păcate, o mare nenorocire se abătuse peste familia Eminovici: Iliuță, student la facultatea de medicină a doctorului Davilla, din București, fratele lui Mihai, cu care acesta copilărise cel mai mult, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a murit în iarna anului 1863, lăsând un mare gol și o mare durere în familie.”
Afară este sfârșit de iarnă (21 martie 1864). Prin ferestrele casei se vede cum fulguiește peste mugurii cruzi care abia începuseră să se deschidă. Mihai stă în casă și răsfoiește printre rafturile cu cărți ale tatălui său. De data aceasta viitorul poet se prezintă ca un tânăr de 14 ani, frumos și voinic. Cu un manuscris slavon în mână, se așează în dreptul mesei. Pe masă, în fața lui, se află un teanc de patru-cinci cărți vechi. Mihai extrage pe filele unui caiet citate din prețioasele cărți adunate cu trudă de Eminovici bătrânul. Pe mâneca pulovărului distingem doliul după fratele său Ilie.
În cameră intră mama lui. Este toată îmbrăcată în doliu și plânge îndată ce-l vede pe Mihai. Acesta se ridică și caută să-și consoleze mama care îl strânge la pieptul ei rămânând mult timp așa.
- Mihăiță, mamă, s-a dus Iliuță-al nostruu... S-a dus... Băiatul mamei, băiatul mamei drag! Iliașul meu scump! Flăcăul mamei, frumos ca un brad... Ce frumos se mai juca el cu tine, Mihai, și cât de mult te iubea! Ce bun era el cu toți. Iliuță, mamă, Iliuțăă-ă-ă!... Ne-ai lăsat pe toți și te-ai dus, mamă, și te-ai dus în veșnicia necunoscută de noi păcătoșii... Doamne, de ce mi l-ai luat!
- Nu mai plânge, mamă - o consolează Mihai care are și el lacrimi în ochi. Nu mai plânge, că de trei luni îl plângi așa întruna și ai să te topești de tot.
- Nu mai pot, Mihăiță mamă, nu mai pot! Aah, copiii mei dragi! Puișorii mamei scumpi...
În cameră mai intră și Gheorghieș, la fel de indispus. Pe mâneca hainei lui de asemenea poartă doliu. Îi pune pe masa lui Mihai o hârtie.
- Îi di la școală di la Botoșeni... Îți răspunde că Ministrul Instrucțiunii nu mai ari locuri de bursier cum ai cerut tu.
- ,,...nefiind nici un loc vacant de bursier anul acesta...” Semnat, ss/indescifrabil... Tată, nu-i nimic. La primăvară am să mă duc iar la Cernăuți ca să-mi dau examenele. Iar până atunci, învăț acasă. Aici am găsit o mulțime de cărți bune care mi-au folosit. Le-am citit aproape pe toate.
- Citește, băietule, cât ți-a pofti inima. Numai că... (Se uită fix în ochii lui.) Lasă-te de prostii!
- Care prostii, tată?
- Știi tu care!... Bărzăunii tei care-ți ies din cap când și când. (Arată cu mâna.) Și cu care câteodată umpli file întregi din caietele și caiețelile tale. Văd că ți-ai lăsat chică de poet și, de la o vreme, bați cu frunte în nori! E-hei! Nu așa se câștigă pânea, Mihai! Cu măscări pe hârtie nu te chivernisești tu niciodatî. Înțăleg să-ți înveți stihurile din carte pentru lecție, dar să le faci tu, ei bini - aiasta nu! Poiziile, Mihai, se scriu numai în franțuzăști, pentru boieri și cuconițe, ca să rumege cu toții mai bine după ce mănâncă și când se plictisesc... Dar nouă nu ne trebuie așa ceva. Lipsă!
Mihai ascultă și zâmbește amar:
- Dumneata nu înțelegi nimica, tată.
Mama, care stătuse izolată, cu capul între mâini și cu coatele pe masă puse lângă o batistă udă de lacrimi, intervine cu vocea seacă, plânsă:
- Lasă-l, Gheorghieșe, nu-l mai necăji și tu. Lasă-l, că știe el ce face...
- Dacă-i așe, la urma urmei, și eu știu și-am sî fac... Pregătește-te, domnișorule, de conțopeală!
Bătrânul se scoală și pleacă. Îndată ce iese, soția lui pornește plânsul de la capăt punând mâna pe mâna lui Mihai.
- Mihăiță mamă, tare mă doare inima de Iliașul nostru! Ce i-a trebuit lui medicină la București? Ce i-o fi trebuit?! Că dacă nu mergea acolo nu se îmbolnăvea și acum ar fi trăit...
- Știu, mamă, dar ce mai putem face noi acum? Nu putem face nimic! Legile vieții sunt implacabile. Dacă există o nemurire a sufletului - și cred că există - atunci ne-om vedea iar cu toții... Nu ne rămâne altceva decât să ne rugăm pentru sufletul lui bun.
Mihai are lacrimi în ochi și se uită pierdut în gol. Pe ușă intră Harieta târându-și cu greu picioarele care i-au fost ,,întărite” cu un fel de atele metalice în jurul gleznelor. Harieta are acum 10 ani. Mama o strânge lângă dânsa plângând:
- Fetița mamii...
Sora lui Mihai plânge și ea îndoliată, punând capul cu ochii închiși pe umărul Ralucăi.
- Copiii mei dragi, zice mama. Am o rugăminte mare față de voi: haideți să mergeți cu mama la bisericuța noastră din curte ca să ne rugăm împreună pentru frățiorul vostru...
- Bine, mamă, mergem, răspunde Mihai. Harieta, ține-te de brațul meu.
Ies tustrei în curte. Harieta se ține în drepta de brațul mamei și în stânga de brațul lui Mihai. Îi revedem îngenunchiați în bisericuță în fața unei icoane cu candela aprinsă lângă un sfșnic cu lumânări aprinse.
41. Cernăuți, 1/3 martie 1864. Spectacolul trupei teatrale Tardini-Vlădicescu
Crainicul filmului:
,,În primăvara anului 1864, trupa teatrală Tardini-Vlădicescu ajunge la Cernăuți unde prezintă câteva spectacole în premieră de mare succes, având în repertoriu piese de teatru românești, precum ,,Coana Chirița”, de Vasile Alecsandri, dar și traduceri din piesele străine. Mihai a descoperit că lumea actorilor îl fascineză într-un fel irezistibil și va face tot posibilul să i se alăture, pentru că își crease prea multe iluzii despre viața boemă a acestor curajoși promotori ambulați ai teatrului românesc.”
În sala unui hotel din Cernăuți de pe strada Lemberg - Hotel de Moldavie - (vedem firma hotelului și afișul piesei cu actorii Comino, Mihalescu, Evolschi, Dimitreasca, domnișoara Albini ș.a.). În acea sală are loc spectacolul ,,Chirița în provincie”, comedie-vodevil în trei acte, de Vasile Alecsandri. Rolul Chiriței ot Bârzoieni este interpretat de Catinca Dimitreasa. Orchestra acompaniază pe actorii care cântă. Publicul, format în majoritate de elevii români ai liceului german din Cernăuți, apaludă cu mult entuziasm. Se vede că piesa este pe sfârșite. Unul din prietenii lui Mihai G. Eminovici, Theodor V. Ștefanelli, ne povestește tocmai momentul în care Mihai se delecta enorm asistând la asemenea spectacole ale trupei de teatru Tardini-Vlădicescu, moment de răscruce în viața sa.
Așadar, îl vedem pe Mihai asistând ,,nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii, și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări și observații. Îl supăra mult și aplauzul zgomotos din teatru, pentru că în aceste aplauze se pierdeau multe fraze și melodii ale artiștilor.”
Mihai a făcut tot posibilul să găsească loc în rândul întâi, lângă scenă. Sala aplaudă pe Catinca Dimitreasca. Ea își zice rolul înainte făcând abstracție de entuziasmul publicului. Băiatul nu schițează nici un gest, ascultând foarte încordat. Nu îndrăznește încă să aplaude. Colegul din stânga vrea să-l întrebe ceva, dar Mihai îl îndepărtează nervos cu mâna și nu-l ascultă. Abia când cortina cade aplaudă și el cu toată însuflețirea.
42. În culisele teatrului, după spectacol
Prietenia lui Mihai cu actorii este mai veche și s-a legat în împrejurări necunoscute de noi. Trupele de teatru își aveau chibiții lor, oarecum selecționați de actorii participanți care nu admiteau în preajmă-le pe oricine. Acești tineri, angajați pe posturi de ,,ajutoare de băgători de seamă”, se mulțumeau cu o simbrie de nimic și făceau orice slujbă li se cerea pe lângă companiile teatrale pe care le urmau ca niște câini credincioși, în speranța că, într-o bună zi, vor deveni și ei actori vestiți, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmpla. Mihai cunoștea pe un asemenea entuziast încă de la Botoșani când trupa respectivă mai trecuse pe acolo. Urcat prin dosul scenei, viitorul candidat la titlul de sufleur își revede cunoștința: un tânăr simpatic, de vreo 16 ani, înalt, drăguț, blond. În timpul spectacolelor principala lui sarcină era să deschidă și să închidă cortina. Mihai, cum îl vede, îl strigă timid:
- Domnule Florian... Domnule Florian... Îți mai amintești de mine?
Cel strigat se oprește o clipă. Are brațele pline de costume de epocă, bărbi, măști, săbii ș.a. Întoarce capul și ezită puțin. Deodată însă își amintește figura tânărului care-l strigase și răspunde prietenos:
- Aa! Domnul Eminovici Mihai din Botoșani!
- Da, chiar eu. M-ai recunoscut? Îți amintești că la Botoșani am promis să vă revăd spectacolele când veți trece prin Cernăuți, nu-i așa? Uite, acum mă țin de cuvânt.
- Ei, cum să nu-mi amintesc? Ce mai faci, domnule Mihai? Urmezi cumva vreo școală pe-aici?
- Da... Adică nu. De fapt, am fost înainte elev la un gimnaziu austriac de la ale cărui cursuri cu frecvență m-am retras din mai multe motive și, uite, vin aici doar în sesiunile de examen, iar acum mă pregătesc în particular pentru acele teste. Sunt, adică, privatist.
- Nu faci rău. Privatist am fost și eu. Domnule Eminovici, așteaptă-mă numai puțin. Revin imediat, căci să știi că îmi face mare plăcere să mai discutăm. Doar să duc recuzitele astea la căruță.
Rămas singur, Mihai mângâie cu privirile totul. Privește cu mult interes lumea stranie din dosul scenei și din culise. Pe lângă el trece o fetișcană deosebit de frumoasă care îi zâmbește dispărând cu iuțeală într-o cameră alăturată. Mihai o petrece foarte atent cu privire. Între timp, Florian se întoarce și îi pune mâna pe umăr.
- Să-ți spun drept, chiar mă gândeam deunăzi la dumneata. M-ai impresionat cât de multe lucruri știai. Vrei cumva o țigară?
- Nu... Dar câteodată, din când în când, mai ciupesc câte una... Mulțam! (Ia țigarea și o aprinde de la Florian.)
- Știi că mâine jucăm în ,,Bătălia de la Călugăreni” de Bolintineanu? Dacă vii, ai să mă vezi într-un rol episodic de ienicer turc. O să fiu bandajat la mâna stângă. Domnul Alexandru Vlădicescu îl joacă pe Mihai Viteazul...
- Și... aveți nevoie de ostași mulți în piesă?
- Să fiu sincer, nu știu. După mine, cred că ar cam mai trebui, mai ales că... Dar, vezi, noi ieșim prin dreapta scenei și intrăm iar prin stânga, de multe ori cu altă haină ca să nu fim recunoscuți că am fi aceiași... Cum s-ar spune, un mic trucaj. Și atunci cei din sală au impresia că-s ostași mulți...
Între timp, apare doamna Fanny Tardini care trece pe lângă cei doi băieți însoțită de coproprietarul trupei, domnul Alexandru Vlădicescu. Florian îl informează pe Mihai în șoaptă:
- Pst! Uite-i pe madam Fanny Tardini și pe domnul Alexandru Vlădicescu, șefii noștri. Ea este italiancă.
Mihai îi privește cu respect și admirație, iar când se apropie îi salută cu o ușoară plecăciune a capului. Dânsa se oprește o clipă și-l face atent pe Vlădicescu:
- Guarda, caro mio! Questo ragazzino mi sembra avere un fisico interessante. Che mi dici?
Vlădicescu îl privește pe Mihai atent și o aprobă:
- Si, davvero, Fanny. Credo che hai raggione, perche non ho visto mai un giovane bello como lui.
După ce se depărtează, Florian îl întreabă pe Mihai:
- Ai înțeles ce-au spus? Sau tu nu știi italiana?
- Nu prea știu, dar cred că am înțeles ceva...
- Atunci s-ar putea să ai noroc dacă ai încerca să te angajezi aici ca ajutor, căci amândoi s-au uitat cam lung la dumneata și te-au plăcut.
- Ar fi fain să fie așa. Dar aș vrea să fiu ceva mai sigur de acest lucru.
- Atunci așteaptă puțin.
Aleargă imediat după cei doi. Când se întoarce, aduce o veste bună:
- Bucură-te, domnule Eminovici! Am zis eu că ai noroc? Am zis! Madam Fanny te invită să treci mâine dimineață pe la dânsa. Acum se grăbește să plece în oraș.
43. În trupa Tardini-Vlădicescu
Cu un braț mare de fân, Mihai se îndreaptă spre ieslele cailor de la căruțele teatrului ambulant. Într-o curte mare se văd trei căruțe înalte, pline cu bagaje, butaforie și alte decoruri. Băiatul este vesel, se apropie de cai, începe să-i țesale pe spinare și fredonează pentru el, cu o voce destul de plăcută, o canțonetă italiană foarte la modă pe-atunci:
- Sull’ mare lucica, l’astro d’argento,
Placida e l’onda, prospero il vento.
Venite all’ agile barchetta mia,
Santa Lucia, Santa Lucia...
Este primăvară. Vedem câțiva copaci înfloriți. Caii, în majoritate albi, sunt voinici, frumoși, bine îngrijiți. După ce-i țesală, le mai dă puțin fân și îi mângâie cu blândeșe pe grumazul lor tremurător. Apoi dintr-un colț al grajdului ia o carte groasă pe care-o pune sub braț. Într-o mână apucă o găleată goală și iese cu ea afară fluierând aceeași melodie italiană, Santa Lucia.
44. Seara, cu o oră înainte de spectacol; apoi spectacolul
Mihai, împreună cu Florian, transportă un perete mare de carton care face parte din decor și-l dă mașnistului care-l agață de niște scripeți ce vor fi manevrați de sfori trase cu mâna. Îl vedem ajutând la montarea decorului. Împrejur, pe scenă, actori, figuranți, prinși într-o pregătire febrilă. Vedem apoi sala cum se umple încet, încet de spectatori. Se aprind lumânările cu oglinzi reflectoare de la rampă. Răsună ultimul gong. Cortina se ridică. Sala aplaudă. Asistăm la începutul ,,dramei naționale” ,,Bătălia de la Călugăreni” de Dimitrie Bolintineanu. (Vedem unul din afișele lipite pe pereții din sală.) Răsună câteva cântece naționaliste care înfierbântă sala. Tineretul aplaudă frenetic și cântă secondând pe cei de pe scenă. Mihai stă la cortină cu sforile în mână și cântă împreună cu actorii și sala. Privește spectacolul din acel loc și manifestă mult entuziasm. Se vede că știe rolurile pe dinafară deoarece buzele i se mișcă odată cu cele ale interpreților.
45. Plecarea trupei
Este 28 mai 1864. O minunată zi de primăvară. După spectacolul de adio, trupa Tardini-Vlădicescu pleacă spre Brașov, urmând să facă un mic popas și la Botoșani. Vedem pe actori într-un fel de cupeu mare acoperit care este tras de patru cai. Actorii fac cu mâinile către publicul care i-a îndrăgit și care își ia rămas bun de la dânșii. Sute de oameni îi petrec cu urale și cu flori de-a lungul drumului. Capul Ștefaniei Tardini la fereastra cupeului... Fluturări de mâini și de batiste... Se aude vocea unui actor: ,,La revedere! Ne vom revedea la toamnă când o să venim iarăși pe-aici!” După cupeu urmează căruțele cu coviltir în care se află ajutoarele actorilor. Sunt patru căruțe și sunt încărcate până la refuz cu decoruri. În ultima îi privim cocoțați sus pe Mihai lângă Florian. Căruțele își iuțesc mișcarea. Florian se ridică într-o rână și-i spune lui Mihai:
- Așa-i că-ți place la noi? Greu, greu, dar e o aventură frumoasă! Și mergând cu noi, artiștii ăștia vagabonzi, o să vezi toate provinciile românești. Oricum, se merită! În Botoșani nu stăm decât cinci zile... Să nu zăbovești prea mult, Mihai, prin Ipotești, c-apoi ne pierzi urmele și nu ne mai găsești. La Brașov nici vorbă să ne mai ajungi. Așa că să vii înapoi la timp.
- N-avea nici o grijă, Floriane. Nu stau acasă decât vreo patru zile ca să mai mă aprovizionez cu câte ceva. Și n-o să scăpați voi de mine chiar atât de ușor!
- Dar oare ce-ai luat, Mihăiță, cu tine în geanta asta ruptă?
- Aș, o nimica toată! Vezi, aici am o cămașă murdară, câteva plaivasuri tocite, iar aici două cărți și un caiet. Uite, în caietul ăsta am început să compun și eu un fel de... cum să-i zic? Un fel de piesă de teatru, după modelul celor prezentate de voi...
- Hai nu mă omorî! Tu vorbești serios? Cum? Tu ești scriitor? Păi asta n-o știam.
- Ei, nu chiar! Mai mâzgălesc și eu, din când în când, foile cu gândiri și cu imagini, în proză, ori în versuri, dar încă n-aș îndrăzni să mă erijez în postura de scriitor ori poet... Niște simple încercări, acolo... Cam atâta tot, căci a scrie ceva serios presupune nu numai talent dar și mult studiu. De-acord?
- De-acord. Dar, vezi, tu ai foarte multă cultură pentru vârsta ta. Cunoști la perfecție germana, literatura universală, limba franceză...
- Germana, da. Literatura română și universală, încă mai trebuie, iar la franceză nu sunt as.
- Și ce zici? Ai putea să-mi arați și mie piesa la care lucrezi - ori măcar câteva versuri?
- Nu, regret, dar acuma nu se poate. Ți-o arat numai când o fi gata. Deocamdată îmi poți citi doar poeziile astea. Sunt ultimele. (Îi înmânează un caiet. Florian le citește curios și cu chip zâmbitor.)
- Tii! Dar știi că sunt bune, domnule? Păi tu ești poet adevărat, nu glumă! Cine te-a învățat să faci versuri?
- Nimeni, cine să mă învețe! Îmi vin mie așa prin cap, iar eu le scriu. De fapt, am citit și citesc întotdeauna foarte multe poezii scrise de poeți români, germani, francezi, englezi și alții?
- Aoleu, știi și engleza?
- Nu, le-am citit în traducere germană, dar aș vrea să știu engleza. Am un manual nemțesc care ne învață limba lui Shakespeare pe care eu îl ador. Și poate, într-o zi, cine știe, o s-o știu, căci seamănă cu germana.
- Mihai, și mie mi-ar plăcea să pot scrie versuri. Oare n-ai putea să mă înveți și pe mine să fac așa, câteva poezii, că tare aș vrea să pot și eu! Am și cui să le dedic...
Prietenul lui îi răspunde printr-un surâs cald:
- O să-ncerc...
Caravana teatrală străbate dealuri și văi. După o zi și jumătate de mers, iată că a ajuns la Botoșani. Mihai se dă jos și îi face cu mâna noului său prieten. După aceea se așterne drumului spre Ipotești.
46. Mai, 1864. Pe o uliță din Ipotești
Este sâmbătă spre seară. Clopotele bisericii din sat, abia aduse de curând, răsună armonios în depărtare. În Ipotești oamenii stau pe la porți discutând. Pe o ulicioară, un grup de vreo zece bărbați, printre care și bătrâni, discută despre lovitura de stat dată de Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu și despre apropierea reformei agrare menită să desăvârșească pe plan social actul de la 24 ianuarie 1859.
Un țăran nebărbierit, între două vârste, vine mai târziu dând vestea pe care de altfel ceilalți deja o cunoșteau:
- Ați auzât, fraților? Cuza și Kogălnișeanu or pus mâna mai bini pi puteri și-or alungat pi boierii care nu voiau riforma...
- Ehei, abia acum știi dumneata asta? Păi noi aiși dispre șie crezi că vorbim, măi Ioane? răspunde unul.
- Șî si mai zâși că ni-o da șî pământ, brie... Oari așe să hii?
- Haida-de, la paștili cailor! - intervine o voce mai sceptică. Da’ șie crezi mata, că boiarii îl lasî pi Cuza di capu’ lui, băi Culai tată? Niși poveste, mă! Șî să-ți iasă, neică, din cap balivernele-aistea!
Dar ceilalți îl combat imediat, îndeosebi cei mai tineri:
- Fuji, dom’le! sare un mustăcios. Că Cuza ari puteri mari, bre. Șie, te joși cu ei? Iar Kogălnișianu îi mâna lui dreaptî... Într-o zî cică o luat un biși împletit ca pi mâna me și i-o batut pi toți boierii din divan di-or cazut toți în jănunchi și și-or șierut iertari. Iștia-s oamini cu cap, bre, nu prapadiți ca noi! Dumnezeu să ni-i țîi!
- Uite că taman vini fișioru’ lu conu Iminoviși, observă altul. (Se fac câteva clipe de tăcere.)
- Frumos băiet, taică! Și cică umblă pi la școlile ăli mari, ca și frățânii șeilalți ai lui. S-o fi făcândă doftor poati, mai știi?
- Nu știu, dar îi așa voinic ca și conu’ Ghioghieș. Îi dai v-o șaișpci-șaptișpci ani, dar conu Mihai ari doar v-o pașpci-cinșpci...
Mihai se apropie cu o carte groasă la subțioară și cu foi înăuntru. Arată foarte elegant îmbrăcat. Părul negru, crescut mare pe spate este bine pieptănat. Pantofii îi sunt lăcuiți. Discuția se poartă între Mihai și consătenii lui:
- Bună sara, oameni buni! Toate bune?
- Săru’ mâna, conașule... Așe și-așe... Când mai buni, când mai răli, răspunde unul. După cum dă bunul Dumnezeu.
- Cred că mai multe-s rele decât bune...
- Ba vor fi fiind eli șî buni că acuma, videți, s-o făcut riforma... Cicî ni dă și nouî pamânt. (Încet, la ureche lui): Oari chiar așe să fie, conașule?
- Știu eu? Cuza s-a zbătut mult pentru asta. De-aia a și dat el lovitura de stat. Însă prea mult pământ n-o să poată împărți, oameni buni, sunt sigur. Mai are încă mulți dușmani de înlăturat; altminteri ăștia îl vor detrona, căci de-abia așteaptă.
Țăranul sceptic, cel cu ,,paștele cailor”, intervine iar adresându-se unuia de lângă el:
- Na! Ți-am spus eu, Niculae? Niculae, Niculae! Bogatul si scarpinî șî saracul credi că si caută să-i deie bani și-ntindi mâna-n vânt...
Toți râd. Mihai râde și el și-i răspunde:
- D’apăi că șugubăț mai ești, bade Toadere. Dar ai dreptate... Lumea asta-i cam pe dos. Numai că eu m-am cam dus. Cu bine, oameni buni!
Pleacă și urcă dealul spre pădure. Sătenii răspund: ,,Cu bine” - alții: ,,Bună sara.”
- Diștept băiet, bre! zice Toader. Ș-apăi judică bini lucrurile pentru vrâsta lui... Dar undi s-o fi ducândă așe sângurel?
47. La marginea pădurii Ipoteștilor. Prima idilă a lui Mihai
Descrierea de mai jos poate fi folosită, eventual, ca un comentariu al filmului:
Soarele apune încet după culmea împădurită. Satul a rămas departe, în vale... Tăcerea telurică este înfiorată de cântecele răzlețe ale greierilor din tremurătoarele ierburi și de concertul privighetorilor care, aici în marginile pădurii, au venit să-l întâmpine pe Mihai. Apusul este măreț, culorile rubinii răsfrângându-se pe picăturile de rouă ale frunzelor și ierbii. Aerul e cald și plăcut. ,,Stelele izvorăsc umede și aurite pe jumalțul cel adânc și albastru al cerului, buciumul se aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carele vin cu boii osteniți, scârțâind; din lanuri oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sărei, talangele turmelor, apa fântânelor, cumpenele sună, scrânciobul scârțâie în vânt, cânii încep a lătra și prin armonia amestecată s-aude plin și languros sunetul clopotului, care împle inima cu pace.” (Vezi Mihai Eminescu, ,,La curtea cuconului Vasile Creangă”.)
Cam acesta trebuie să fie tabloul scenelor de natură când Mihai apare la marginea pădurii în cămașă albă, cu haina dezbrăcată ținând-o pe umăr cu degetul petrecut peste gaică. S-a cam încălzit puțin la urcuș. Ajuns sus, Mihai nu intră imediat în pădure. Respiră adânc și se uită atent împrejur rotindu-și capul în dreapta și-n stânga. Caută ceva cu privirea... Imită perfect prin fluierat un pițigoi, apoi se oprește, lasă jos cartea groasă de sub braț și ascultă atent. Repetă de două ori semnalul...
Deodată, de sub un salcâm, nu departe de el, i se răspunde de două ori: ,,cu-cu!”, ,,cu-cu!”... Mihai se uită acolo și aleargă bucuros spre salcâmul înflorit unde îl așteaptă o copilă de vreo 13-14 ani, însă bine dezvoltată, brunetă, cu codițe, care este însoțită de un câine mare, jucăuș. Câinele vine gudurându-se în întâmpinarea băiatului, sărindu-i cu labele pe pantaloni, ca dovadă că-l cunoștea mai dinainte. Băiatul încetinește fuga la doi-trei pași de ea și o contemplă zâmbind duios.
Fata este de o frumusețe fără seamăn. (În acest moment, peste cântecul privighetorilor, peste țârâitul greierilor și sunetul în surdină al buciumului, răsună corul armonios care cântă melodia ,,Sara pe deal”, de Vasile Popovici. Cântecul se aude crescendo, cu reverberații, ca și când corul ar cânta undeva în pădure sau într-o vale. Mihai se apropie mai mult de fată care-l privește cu ochii înlăcrimați. Ea pleacă ușor capul în jos, iar băiatul o ridică delicat de bărbie în sus, apoi îi mângâie blând obrajii de mai multe ori cu dosul mâinii drepte, apoi îi mângâie ochișorii închiși, apoi cosițele, apoi umerii și mâinile... O ia încet de ambele mâini. Câinele se uită curios la această scenă, cu ochi aproape omenești, și dă din coadă plin de bucurie. Copila respiră repede, plină de emoțiile revederii. (,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină...” De altfel, într-un eventual film ,,Eminescu”, absolut toate melodiile reușite compuse pe versurile poetului vor trebuie folosite acolo unde secvențele respective le impun.) Tinerii nu-și vorbesc nimic cât timp cântă corul. Muzica este lăsată să spună totul în locul lor. Luna se zărește printre ramurile salcâmului. Este lună plină... Câte un nor creează efecte de lumini și umbre... Mihai îi ridică încet o cosiță împletită și i-o sărută timid. Atunci iubita lui își înalță ochii înlăcrimați privindu-l pe Mihai și zâmbindu-i dulce. La rândul ei, îl mângâie și ea ușor pe obraz, apoi privește tristă într-o parte, cu o reminiscență de zâmbet în colțul gurii. Ea își înalță visătoare capul spre luna plină (imaginea lunii), pe care o privește printre frunzișul și florile salcâmului ce-și scutură peste părul lor câteva flori. (,,Luna pe cer trece-așa sfântă și clară/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară...”) Lângă salcâm este un bolovan mare, parcă rupt dintr-o stâncă. Cei doi se așează pe el. Copila își lasă ușor capul pe umărul lui Mihai și închide ochii. Câinele se culcă credincios la picioarele lor. Băiatul privește fericit când la lună, când la obrazul fetei luminat de lună. Apoi Mihai se uită la bolta cerească și iarăși la zâna de lângă el. Caută și descoperă din nou LUCEAFÃRUL. (Muzica subliniază brusc descoperirea astrului de pe boltă. În general, în toată secvența aceasta, muzica trebuie să fie prioritară, la nivelul imaginilor și subliniind-le în modul cel mai sugestiv.) Pentru câteva secunde, Luceafărul le aruncă de sus, mănunchiuri de raze mai strălucitoare decât razele lunii... Iubita lui îl ia de braț, iar Mihai îi ridică încet mâna stângă și i-o sărută lipind-o de obrazul său.
În finalul acestei secvențe mute îi vedem pe cei doi tineri mergând să ridice cartea lui Mihai lăsată mai încolo în iarbă, apoi îi admirăm coborând de mână spre sat. Privighetorile cântă în mai multe locuri. Câinele merge supus în urma lor...
48. A doua zi dimineața în pădure
Aceeași pădure, dimineața, într-o splendidă zi de la sfârșitul lui mai...
Lângă lacul din inima pădurii, Mihai stă pe iarbă cu o alură foarte visătoare... Pare nespus de fericit, transportat într-o lume ireală. Alături de el, la numai doi pași, susură un izvor care-și varsă melodios undele în lac. Deasupra - un tei din care se scutură flori peste Mihai care s-a lungit între lac și izvor cu brațul drept sub cap. Se-aude clar murmurul izvorului... (Scena ne amintește versurile: ,,Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă isvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetișor.”) Ramurile freamătă ușor... Din lac se înalță aburi care se răsucesc printre crengile copacilor. Prin ceața pădurii străbat mii de raze solare. Mihai are niște pantaloni mai ponosiți ca ieri și o cămașă cu mâneci lungi. Este desculț, descheiat la piept. Stă lungit în iarbă, picior peste picior și cu fața în sus ținând o floare albă în gură. Un fluture se învârte pe lângă el. Cinteze, mierle, pitpalaci, granguri, cuci, privighetori - toate cântă fericirea primăverii și a lui Mihai... El se ridică încet într-un cot și, cu ochii întredeschiși, privește zâmbitor spre lac. Câteva raze jucăușe îi brăzdează fața... Pe lac, ceva mai depărtișor de mal, plutesc două lebede strălucitor de albe. Prin păienjenișul genelor, Mihai le privește cu ochii întredeschiși cum se învârt într-un elegant dans-carusel. Pentru câteva clipe, lebedele dispar, transformându-se în două balerine îmbrăcate în alb dansând pe luciul lacului... (Se aude melodia ,,Balerina siguratecă”, de White, ori un fragment din baletul ,,Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski.) Balerinele seamănă mult cu fetița din ajun. Mihai zâmbește în direcția lor, cu ochii din ce în ce mai închiși. Deschide deodată ochii brusc și... balerinele dispar. Revedem cele două lebede. Băiatul privește acum spre un tei gros din fața lui... Deodată, din scoarțele teiului, din inima trunchiului, se desprinde o crăiasă eterică, diafană ca o silfidă sau o ondină din basmele germane, îmbrăcată în mătăsuri străvezii, care plutește, învârtindu-se ușor, ușor prin aer, cu brațele goale ținând volanele largi, țesute parcă din aburi și scântei... Și ea are chipul copilei cu care venise aici la pădure... Zâna îi face o plecăciune, îi zâmbește cu ochii înlăcrimați și de asemenea dispare... În mijlocul lacului se află o mică insulă de trestii. Când Mihai le privește, trestiile se transformă într-un minunat castel pe insulă. Mihai clipește des, se freacă la ochi și castelul de asemenea dispare...
Un strigăt cu ecouri dulci îl trezește pe tânărul visător la realitate. Când își aude numele, el sare repede în picioare. Fata cu care venise aseară aici îl caută acum prin pădure și-l strigă: Mihaai! Mihaai! Are o voce cristalină, foarte melodioasă.
Mihai aleargă îndată spre ea. Fata, de asemenea desculță și îmbrăcată simplu, în albastru, îl vede pe Mihai, dar cum îl zărește, se oprește și fuge de el râzând. Lovește cu o nuielușă găsită pe jos o ramură cu flori scuturându-le petalele peste băiat și apoi fuge din nou. Mihai o aleargă după copaci. Amândoi sunt foarte veseli. Sunt fericiți și râd în timp ce aleargă. Când ea se lasă în sfârșit prinsă, băiatul o aduce sub teiul de lângă izvorul unde stătuse adineauri. O lipește de trunciul teiului, o lasă așa și se depărtează de ea câțiva pași, contemplând-o de la distanță cu ochii întredeschiși. Dintr-o dată o vede transformată, pentru câteva clipe, în zâna ieșită din tei. (Un fond muzical plin de armonii pierdute subliniază scenele de față.) Mihai revine lângă fată și o apucă de mână. Ea se lasă molatec, dusă de mâna lui, ca și când ar fi târâtă, și ținând ochii închiși. Se așează amândoi lângă izvor, nu departe de tei... (Acum auzim un fragment din frumoasa melodie ,,Dorința”, compusă de Beno Sârcu și cântată de un cor mixt):
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund.
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz...
...........................................................................
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Fata își reazimă capul de capul băiatului. Peste ei, când adie vântul primăverii, pică flori de tei. Mihai miroase o floare din capul iubitei... Apoi ia floarea și și-o bagă în sânul lui, mirosindu-i din nou părul. Doi fluturi albi se rotesc pe lângă ei. Un cuc cântă mai demult prin apropierea lor. (Aici se termină fondul muzical și tot de aici va începe sonorul vorbit.) Copila numără șoptit de câte ori cântă cucul:
- ...28...29...30...31... Gata, a tăcut după ce a cântat de 31 de ori! Știi ce înseamnă asta?
- Ce înseamnă?
- 31 de ani am să trăiesc, Mihai! Dar poate n-o fi adevărat...
- Sigur că nu-i adevărat! Ia-ți mai bine ca model pupăza... Ea cântă și de o sută de ori fără să obosească... Dar am să-ți spun un secret: noi nu vom muri niciodată, Casandra!
- Ba trebuie să murim, că doar nu suntem îngeri!
- Eu nu, dar tu ești! Eu sunt sigur că tu ești înger, răspunde Mihai, scoțându-i altă floare de tei din păr.
- Ba nici eu nu sunt, dar ce-ai cu părul meu, Mihăiță?
- Nu am nimic. Îmi place mult părul tău, îmi plac sprincenele tale, îmi plac ochii tăi, îmi placi Tu! Și vezi? Ți-am luat floarea asta de tei din cap, însă părul tău tot a flori de tei miroase...
Casandra nu-i răspunde. Zâmbește, îl privește dulce în ochi și rupe din iarbă o floare de mușețel (romaniță) din care smulge pe rând, cu delicatețe, petală după petală, șoptind mereu:
- ...mă iubește, nu mă iubește, mult, puțin, deloc... Mă iubește..., nu mă iubește..., mă iubește..., nu mă iubește..., mă iubește!! Mă iubeștee! Oare așa-i, Mihai, cum spune floarea?
- Cum de mă mai întrebi, dulce înger blând? Floarea știe la fel de bine ca și mine. Dar parcă nici n-ai fi auzit ce-am spus adineauri: toată miroși a flori de tei!
- Ba te-am auzit! (Copila miroase la rândul ei capul lui Mihai, replicându-i râzând): Dar și părul tău tot a tei miroase! Suntem două flori de tei...
- Nu două flori, ci doi tei înfloriți care cresc îngemănați unul lângă altul...
- Eu nu vreau să fiu tei, fiindcă teiul se usucă sau poate îl taie cineva. Aș vrea mai bine să fiu o pasăre, Mihai... O pasăre măiastră, cu penele de aur, ca paserile-n rai... Și-atunci am să zbor... Uite-așa... (Dă din mâini.)
- Da? Ei bine, și-atunci eu am să mă fac un vânător și-am să te prind cu lațul... Uite-așa... (O cuprinde de mijloc. Fata se fâstâcește și schimbă vorba.)
- Mihai, spune-mi o poveste, că tu știi destule...
- Ce poveste? Aceea cu feciorul de crai care și-a căutat iubita nouă ani?
- Care vrei tu... Aceea!
- Păi... Și-a găsit iubita! Iar când a găsit-o, și-a îmbrățișat-o.. Vrei să știi cum? (Îmbrățișează fata care se lasă pe pieptul lui fără să-l respingă.)
- Mihai... Noi ne cunoaștem de mici copii. Totdeauna mi-a plăcut de tine.
- Iar mie de tine!
- Și în veci vreau să rămân a ta, auzi? Tu auzi? (Îl zgâlțâie ușor.) În veci! Căci îmi ești drag de mor... (Plânge.)
Mihai îi sărută lacrimile de pe obraz, îi mângâie părul și stă lângă ea îngândurat.
- ...dar tu pleci, Mihai... Totdeauna pleci departe și vii atât de rar pe la noi pe la Ipotești! Știu, tu trebuie să înveți... Tu trebuie să devii domn mare... Medic... profesor... avocat... artist sau, cum spuneai odată, scriitor... Și, de aceea, te duci mereu foarte departe de mine... pe la școlile tale... Iar în drumurile ce le faci ai să găsește alte fete frumoase... Și-ai să mă uiți... Cum să nu uiți pe o țărăncuță mică și proastă!? Dar știi ceva? Vrei să nu mai pleci? (Îl apucă cu amândouă mâinile de braț și-l ține strâns.) Uite, eu nu-ți mai dau drumul... Nu te mai las să pleci... Haide, mai pleacă dacă poți!
Mihai zâmbește trist.
- Hm! Și totuși va trebui să mai umblu mult de-acum încolo. Ei, dac-ar fi după mine, Casandra... Dac-ar fi cum vreau eu... Dacă! Dacă... Atunci aș sta aici cu tine toată viața. Mă cheamă însă un destin ciudat pe care eu nu-l cunosc; și căruia nici nu pot să-i rezist. Simt că mă trage cu putere o ață de oțel spre necunoscut.... Altfel zău c-aș rămâne cu tine aici...
- Dar am muri amândoi de foame în pădure!
- Nu, n-am muri! Ne-am hrăni cu iubire... Iar cine iubește nu mai simte nici foame, nici sete și nici nu mai vrea să moară. Ți-am spus că noi suntem nemuritori.
- Ne-am hrăni și cu versurile tale frumoase... Nu-i așa? Mai mi-ai făcut vreo poezie, Mihai?
- Parcă numai una? Aproape toate poeziile ce le scriu eu sunt pentru tine. Doar că nu întotdeauna mi se par îndeajuns de frumoase ca să ți le dau, iar atunci eu mă necăjesc și le rup. Cred că mai mult șterg și rup decât scriu..
- Să nu le mai rupi, Mihai... Să mi le dai mie. Am arătat două poezii colegelor mele de școală de la Botoșani și cea mai deșteaptă din clasă, fiica unui preot, care scrie și ea versuri, dar știe să dea și-n cărți, mi-a spus că tu vei ajunge cel mai mare poet de la noi!
Mihai râde din toată inima.
- O, sărăcuța de ea: exagerează! Iar ghicitul în cărți e o prostie... Realitatea este că atunci când vin singur în pădurea asta a noastră, sunt, într-adevăr, cel mai mare poet din pădure! Sunt sigur de acest lucru... Și, totuși, mi-e teamă că trilurile unei privighetori au mai multă poezie în ele decât versurile mele. Uneori, vin aici și scriu versuri în liniște, ca să mă iau la întrecere cu ele. (Se caută prin buzunare și scoate o hârtie împăturită, puțin cam mototolită, și un creionaș mic.) Uite, chiar și acuma am o poezie scrisă pentru tine... E proaspătă, e caldă, căci mi-a izvorât direct din inimă... Adică-s două poezii: mai întâi asta... Ține-o. (Fata o ia și o citește zâmbind, făcând ochii mari, mirați.)
- S-o vedem. Ce micuță ee! zice Casandra făcându-se că plânge și alintându-se cum se alintă copiii mici: Ã-hâî! De mi-ai făcut-o așa micuță?! (O citește cu glas tare., apoi rămâne puțin pe gânduri):
- Dacă vrei dragoste-aprinsă,
Adu-mi gura neatinsă
Și o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară...
...Îmi place foarte mult, Mihăiuț, dar nici inima, nici gura nu mi le-au atins nimeni în afară de tine... Tu știi! Și asta mi-ai scris-o tot acuma?
- Nu, să fiu sincer, asta n-am compus-o eu. Am auzit-o la o clacă și am cules-o pentru tine, cum culegea și poetul Vasile Alecsandri. Scrisă de mine este numai asta... Și trebuie să-ți spun că am scris-o astăzi, dis-de-dimineață, chiar aici în pădure. Versurile acestea da, sunt într-adevăr numai pentru tine, Casandra mea frumoasă!
- Dis-de-dimineață? Aici??! Tu vorbești serios?
- Da, da, chiar aici, ce te miri așa? Aici în pădure! Vorbesc foarte serios. Aseară, după ce te-am condus acasă, am trecut apoi și pe la ai mei, m-am schimbat și, după ce s-au culcat toți, am venit din nou sub salcâmul nostru. Luna plină lumina ca ziua... Și toată noaptea mi-au cântat privighetorile...
- Ai venit singur sau l-ai luat și pe Șoltuz, că nu prea l-am mai văzut?
- O, Șoltuz, săracul... Șoltuz a murit astă iarnă, cu o lună înainte de a muri frate-meu Ilie! Îmbătrânise foarte mult și nici nu mai auzea bine. Așa că, după cum vezi, am venit singur.
- Dar conul Gheorghieș nu simte în dimineața asta că lipsești? Dânsu-i mai neînduplecat...
- N-are cum, căci tata nici nu-i acasă, Căsăndruțo, el e la Iași cu niște treburi. Iar mama știe că-s la pădure. Adică, nu i-am spus eu, dar presimte dânsa ceva despre noi...
- Să știi că mie îmi place foarte mult de coana Ralița. Și dânsa mă place pe mine - de câte ori mă vede, mă strigă și mă sărută: ,,Elenuțo - așa-mi zice dumneaei - vino să-ți mai dau ceva!” Și-mi dă câte-un lucrușor, dar mie totdeauna mi-e cam rușine să iau. Iar de nu iau se supără și eu nu vreau s-o supăr. Săptămâna trecută mi-a dăruit o pereche de șosetuțe albe noi-nouțe. Dar, uite, ne-am luat cu vorba și uitarăm de poezia ce mi-ai scris-o. N-ai vrea să mi-o citești chiar tu?
- Desigur. Atunci stai lângă mine și-ascult-o... (Mihai va citi poezia ,,Frumoasă-i...”, pe care Eminescu o va scrie în realitate peste vreo doi ani, în 1866, dar acest lucru nu are importanță, întrucât unele din poeziile datate într-o anumită perioadă au fost concepute și mai înainte):
În lacul cel verde și lin
Răsfrânge-se cerul senin...
(Fata privește lacul în care se răsfrânge cerul senin.)
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfâșiind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă în umedul val,
O stâncă stârpită de ger
Înalț-a ei frunte spre cer.
Pe stânca sfărmată mă sui,
Gândirilor aripi le pui;
De-acolo, cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Și caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stânca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cânt,
La geamătul dulce de vânt.
Natura, de jur-împrejur,
Pe sus e o boltă de-azur,
Pe jos e un verde covor
Țesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vântul o-cruntă-n suspin,
Simt zefiri cu-aripi de fiori
Muiate în miros de flori,
Văd lebede, barcă de vânt
Prin unde din aripe dând,
Văd fluturi albaștri ușori,
Roind și bând miere din flori.
De ce nu am aripi să zbor!
M-aș face un flutur ușor,
Un flutur ușor și gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aș pune pe-o floare de crin
Să-i beau suflețelul din sân,
Căci am eu pe-o floare necaz:
Frumoasă-i ca ziua de azi!
(Băiatul privește zâmbind spre Casandra și o ciupește ușor de năsuc. Fata rămâne pe gânduri, foarte încântată. Mihai spune):
- Gata, asta a fost tot, dar încă nu știu ce titlu să-i pun...
- Frumoasă-i!
- Cum ai zis?
- Frumoasă-i...
- Buun. Chiar așa am să-i zic: ,,Frumoasă-i...” (Îi scrie titlul pe hârtie.)
- În felul acesta m-ai făcut și pe mine autoare de titlu... Mihai, ce sunt eu pe lângă tine! O biată fată neștiutoare! O țărăncuță prostuță care nu înțelege multe și nici nu știe ce vrea! (Pleacă încet capul cu tristețe în jos.) Mihai o apucă de bârbie și o sărută pe buze exact când fata nu se aștepta. Casandra se lasă mult sărutată, dar după câteva clipe se desprinde cu ușurință și fuge râzând. Băiatul - după ea. Deodată Casandra se oprește brusc din fugă și duce îngrijorată mâna la inimă. Pe chipul ei apare o umbră de durere.
- Ah! Inima, Mihai!
Mihai tresare foarte speriat:
- Casandra, ce-i cu tine? Ce e, fetiță mică? Nu cumva te prefaci?
- Nu, Mihăiță, nu mă prefac... Stai puțin...
- Dar ce-ai pățit? Nu-nțeleg... (O sprijină de brațe.) Spune-mi ce ai, copiliță frumoasă?
Fata mai stă puțin cu mâna la inimă și cu ochii închiși, apoi inspiră profund, deschide ochii și își revine zâmbind:
- Gata, mi-a trecut! Din când în când, mă fulgeră câte un junghi ascuțit prin inimă... Dac-ai ști ce rău e! Dar noroc că de data asta nu m-a ținut mult...
- Asta nu e bine! Nu-i bine deloc, zânișoara mea de aur. Oare din ce cauză? De ce? Fiindcă eu tot nu pricep ce poate fi!
- Nici eu nu știu. Bunica zicea că poate-ar trebui să-mi descânte cineva... A, dar uite-un pui de căprioară, Mihai! Uite un ieduț! Un ieduț mic... Mic, mic, mic... Stai că-l prind! (Aleargă după el și-l prinde, căci puiul, abia născut, are picioare firave.) Vai, ce micuț și frumos este! Cred că abia l-a fătat. Ptiu, să nu fie de deochi!
Ridică puiul de căprioară în brațe și vine cu el spre băiat. Amândoi îl mângâie. Casandra îi sărută ochișorii și botișorul și își lipește obrazul de căpșorul lui. Îl ia și Mihai în brațe, care de asemenea îl sărută pe botișor, apoi i-l dă înapoi fetei. Ea observă imediat ceva:
- A... uite-i și mama!
Căprioara vine fără teamă în fața Casandrei, întinzând capul după ied.
- Ce blândă și frumoasă ești! Nu te supăra pe mine, regină dulce a pădurii, că uite îți dau puișorul înapoi... Haide, puișor, du-te la mămicuța ta... (Îl mai sărută odată pe căpșor, apoi lasă iedul jos.)
Căprioara și iedul dispar în inima pădurii. Elena vine zâmbind spre Mihai, foarte impresioant de scena aceasta, și-l ia de mână. Mihai o îmbrățișează strâns încă o dată... Un alt tei își freamătă bolta de frunze și flori deasupra lor. Peste secvența aceasta care piere într-un fondu evanescent, se suprapune secvența următoare.
Observație:
Mihai Eminescu a acordat o atenție deosebită în poeziile sale primei sale iubiri. Imaginea acestei fetițe l-a urmărit toată viața și a descris-o în mai multe versuri:
O, dulce înger blând
Cu ochi uimiți de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreui al meu gând?
Părea că te-am uitat,
Că-n veci nu-i mai veni
Să-mi amintești o zi
Din viața mea de sat.
Mai poți să-ți amintești
Cum noi umblam desculți
Și tu stăteai s-asculți
Duioasele-mi povești?
.........................................................................................
Uitași al tău cuvânt.
Nu m-ai chemat să viu
Alături în sicriu
La stânga ta-n mormânt!
..........................................................................................
Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte,
Destul că nu mai este... și chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.
..........................................................................................
Și te-ai dus, dulce minune,
Și-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! Floare-albastră!
Totuși este trist în lume!
49. Cu trupa teatrală, pe drum spre Brașov
Cocoțat în vârful bagajelor, îl vedem din nou pe Mihai stând lângă Florian. Caravana trece prin pasul Buzăului spre Brașov... Avem ocazia să vedem multe din frumusețile țării noastre așa cum le-au văzut și ochii lui Eminescu cu un secol în urmă. Băiatul stă trist și gânditor. Florian îl întreabă:
- La ce te gândești, Mihai?
Mihai oftează adânc și dă din cap fără să răspundă.
- Nu fi trist, Mihăiță! Nu stăm în Brașov și-n împrejurimi decât vreo trei luni. În septembrie ne-ntoarcem la Cernăuți! Doar știi cum zboară timpul!
- Din Brașov, eu cred că am să dau totuși o fugă și pe la Sibiu... Niculae, un alt frate de-al meu, e student jurist pe-acolo. El cunoaște și ce școli m-ar interesa pe mine, fiindcă aș vrea să lichidez cu examenele din clasa a treia gimnazială.
Căruțele se împotmolesc la trecerea unui vad. Toți bărbații din trupă, actori și ajutoarele, se dau jos și pun umărul ca să ajute. Mihai și Florian împing din răsputeri căruța lor... Vadul este în cele din urmă trecut cu bine.
50. Brașov
Centrul Brașovului de acum 100 de ani... Brașovenii, în număr foarte mare, fac o primire zgomotoasă trupei. La intrarea în sala ,,Gimnaziului român” actorii sunt întâmpinați cu ovații și flori... Și pe umerii lui Mihai cad câteva flori... Acum arată foarte fericit și prinde din zbor un trandafir roșu aruncat de o fată.
51. Spectacolul de la Brașov
Se joacă piesa de teatru ,,Maria Tudor”, de Victor Hugo, în traducerea lui Costache Negruzzi. (Vedem afișul.) De data aceasta Mihai nu este un simplu ajutor, ci un profesionist. A devenit sufleurul trupei. Îl vedem în cușca sufleurului, suflând răspicat pasaje întregi fără a recurge la text. Are o memorie fenomenală. Se șterge mereu de transpirație și bea din când în când apă dintr-o sticlă... În cușca lui este poate prea cald. Când actorii se încurcă se uită la speranța lor - Mihai - care-i scoate imediat din încurcătură.
52. Sibiu - 1864
Mihai se întâlnește pe ,,Podul mincinoșilor” cu fratele său Niculae (descris în secvența nr. 16). Mihai a mai crescut. Frații se îmbrățișează.
- Niculae!
- Mihai! Ce-i cu tine aici, frățioare! Sper că nu visez... Ce vânt te-a adus prin Sibiu?
- Nu, te asigur că nu visezi. Sunt chiar eu în carne și oase. Pipăie-mă, ca să te convingi... Și te căutam chiar pe tine, căci știam cam pe unde stai...
- Și de unde ai tu adresa mea?
- De la mama, de unde s-o am?
- Ce face mama?
- Mama a fost puțin bolnavă. Și a slăbit. Acum este mai bine. Cu Harieta era mai rău, că nu mai putea merge deloc. S-a dus tata la Iași să-i cumpere niște suporturi de fier pentru picioare. Cântăresc vreo 5 oca. Când s-o face mai mare, tata a zis că o duce la un medic din Viena.
- Sunt tare îngrijorat de dânsele. Și ce zici de surioara noastră: o să meargă de-acum cu suporturile astea?
- Deja merge, dar merge destul de greu. Doctorii au spus că va rămâne infirmă toată viața.
- Știu asta; am auzit și-mi pare destul de rău, Mihăiță. Mă îngrijorez și de sănătatea mamei. Dar nu mi-ai spus totuși: de ce ai tu nevoie de mine? Ce cauți aici la Sibiu?
- Mare nevoie, Nicule. Mare nevoie, fiindcă zilele acestea am fost informat că se țin examenele la ,,Gimnaziul catolic”. M-aș înscrie pentru probe și echivalențe, iar de le iau plec imediat acasă.
- Știi unde-i școala?
- Habar n-am. Nu știu Sibiul ca tine.
- Atunci hai cu mine pe-acolo, că-i cunosc pe toți. Să vedem ce se poate face. Ești pregătit la toate obiectele?
- Să zicem că da.
- Mergem pe jos cam o jumătate de oră. Mai întâi să vorbesc cu secretarul gimnaziului, cu care sunt prieten. No, haidem chiar acum!
53. Acasă la Ipotești, în camera tatălui său
Pe geam se vede bine cum afară plouă mărunt, bate vântul și cad frunzele. Gheorghe Eminovici îi dictează fiului său o cerere către tribunalul din Botoșani:
- Așa... Acum, pentru că zici că ai sfârșit cu bini examenul de la Sibiu, poți face această petiție pentru angajare într-o slujbă frumoasă. Scrie întocmai cum îți spun eu:
Domnule Președinte, (Mihai scrie.)
Avend dorinția de a servi în cancelaria onorabilului tribunal la care Domnia-voastră presidați, mult și respectuos vă rog...
- De ce ,,mult și respectuos”? Scriu numai ,,vă rog”...
- Bine, urmează și cum vrei tu. Așadar,
...vă rog să binevoiți a me prenumera între practicanți. Credendu, domnule Președinte, că’mi veți approba cererea mea, ve rogu...
- Am mai zis odată ,,Vă rog”...
- Nu-i nica! Lasă așa...
...vă rog să bine-voiți a primi assigurarea profundului meu respectu.
- Și-acum semneaz-o și pune data: Mihai Gh. Eminovici - 1864, octombrie în 4 dile...
54. Practicant la Tribunalul din Botoșani
O cameră cu rafturi de jur-împrejur. În rafturi sute de dosare. În mijloc - o masă. La masă Mihai, noul angajat, înregistrează într-un caiet-copier numerele teancului de dosare de pe masa lui, scuturându-l de praf. Pe ușă intră colegul său de birou, Grigore Lazu, poet de ocazie, un tânăr cu plete enorme. Aduce în brațe un teanc nou de dosare pe care le pune pe masa lui Mihai. Mestecaă ceva în gură și vorbește mâncând:
- Astea-s ultimele, sire. Înseriază-le tu, că de mine scapi! Am aflat că te avansează copist la Comitetul permanent al județului Botoșani... Cu 250 pe lună... Sumă frumușică, dacă stai să te gândești...
- De unde știi?
- Unul este Grigore Lazu! Conțepist flămând și poet trubadur neînțeles de nimeni...
- Lazule, talentul tău stă mai mult în plete!
- Dacă râzi de ele, le las mai mari, ca să-mi crească și talentul! Oricum, eu nu scriu ca alții versuri cu creta pe porțile și gardurile oamenilor să mă-njure...
- Și cine scrie versuri pe porți și pe garduri, mă rog frumos?
- Cine? Dacă te uiți bine în oglindă, ai să-l recunoști...
Mihai râde:
- Și asta o știi, măi trubadurule flămând și indescifrabil?
- Dar ce nu știe bietul Lazu!... Și ca să te las în pace, mai bine spovedește-te tu, că păcatul mărturisit, jumătate e iertat... de mine.
- Curios mai ești, măi Lazule! Cine știe multe moare...
- Curios, necurios... Trebuie să-mi spui toată pătărania.
- Eei, istorioara asta a fost o întâmplarea adevărată, Lazule, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Acum vreo două săptămâni... Ba nu, greșesc! Mai exact, acum trei săptămâni, eram cu Matei, frate-meu ală micu’, pe la Dumbrăveni... (Eventual, imaginea celor relatate de Mihai.) Tot satul vuia că nepoata nevestei lui Balș, boierul de-acolo, se îndrăgostise de un flăcău chipeș, cu părul cârlionți, de băiatul lui Gheorghe Hodoroabă din Verești după care mureau toate fetele... Nepoata asta era cam nemțoaică de sânge, dar blondă, cu un păr de aur și cu ochii albaștri ca cicoarea, ce mai! frumoasă coz, că toată lumea se mira de frumusețea ei și de picioarele ei frumoasă pe care le arăta făr frică până mai sus de pulpe la toată lumea, încât babele și moșnegii își scuipau în sân și închideau ochii când o vedeau. Moșii numai un ochi... În plus, îi mai plăcea să călărească la fel ca o amazoancă pe un cal alb arab, dăruit de boierul Baluș. Într-o zi frumoasa amazoană a furat 300 de galbeni de la mătușă-sa și a fugit călare la Verești să-și vadă iubitul cu care s-a întâlnit în lunca Sucevii. Ce-au făcu ei acolo, ce-au dres - numai ei știu, dar și calul... Iar calul, care a adus-o și care nu putea vorbi precum calul din poveste, a fost lăsat apoi slobod, cu șeaua pe el, și chiar așa s-a întors singur acasă, nechezând la poarta conacului să i se dschidă. La început toți s-au cam speriat, dar sub șea au găsit o scrisoare care mai mult i-au tulburat decât i-au liniștit. De-aici, într-o seară, eu am scris cu creta pe poarta lor așa:
La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume...
Pe când scriam, m-a văzut cineva și m-a pârât servitorilor. Pentru asta era să mănânc și-o chelfăneală de la o slugă a Bălușoaiei...
Lazu repetă râzând:
- Zi, așa, frățioare: ,,La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpână...” Ã-hă-hăăă... Știe ea nemțoaica ce-a pățit, măi, că doar n-o fi fost flăcăul nostru prost când a dat de așa picioare frumoase! (Râde cu semnificație.) Crede-mă, și eu aș fi făcut la fel ca el dacă... Ei, dacă, dacă... Dacă ar veni una ca ea cu calul după mine. Dacă m-ar lua cu ea... Dar, cin’ să vină? Că vezi tu, uite c-așa ,,ghinion” nu mi se va întâmpla mie nici măcar la paștele cailor... Iar paștele cailor cade la ora 25 în ziua de 31 februarie, ziua când trebuia să mă nasc eu, mămăliga ei de viață!
Pe ușă intră un șef de birou cu o mutră acră. Este scund, bătrân, cu apărătoare negre de coate și cu ochelari groși pe nas. Are un braț de dosare în mâini. I se adresează lui Mihai, apoi iese:
- Eminovici, te cheamă domnul președinte al tribunalului.
Lazu se vaită dintr-o dată:
- Aoleu, maică! Asta înseamnă că... Știi ce-nseamnă? Că iar am rămas singur, vai și-amar de mămăliga mea! Păi bine, măi frate Mihai, de-abia ai venit și te și avansează, iar eu de trei ani o să tai câinii la frunze ca mai ‘nainte...
- Ai răbdare, Grigorașe, - zice Mihai mai mult în șoaptă - că eu n-o să fac purici mulți cu conțopeala de-aici care nu-mi place nici să mă omori. Deocamdată îi fac numai voia lui bătrânul meu, fiindcă nu peste mult timp o să-ți las locul liber. M-a chemat domnul profesor Pumnul să revin la el la Cernăuți. Lucrez aici doar până-mi strâng banii de drum... Ai să vezi asta curând.
Mihai iese pe aceeași ușă pe care intrase bătrânul conțopist, iar Lazu rămâne trist și bleojdit, apoi își dă dintr-o mișcare a capului tot părul pe ochi de necaz și rămâne foarte zburlit, cu privirile triste spre ușa care se închide simbolic în fața lui.
Observație:
Grigore Lazu (1845-1898), în ciuda faptului că nu a fost niciodată un poet de performanță, a avut ambiția de a deveni unul din cei mai prolifici traducători români din secolul trecut, publicând o antologie cu retroversiuni din lirica universală intitulată ,,451 de traduceri libere și imitațiuni de poezii antice și moderne din Orient și Occident”, tălmăcind modest, în stilul lui Coșbuc (pe care totuși îl combătea) din poezia indiană, persană, chineză, elină, germană, italiană, spaniolă, poloneză, rusă, engleză, franceză, americană etc.
55. Cernăuți, 12/24 ianuarie 1865. Din nou în gazdă la Aron Pumnul. Moartea profesorului
Mihai locuiește chiar în odaia cu cărțile. Are un pat simplu, așezat lângă unul din dulapurile cu autori români, alături de broșuri, foi răzlețe, calendare, opere de istorie națională etc. Lângă el un sfeșnic aprins. Este ora culcării. Mihai citește răsturnat în pat revista ,,Familia”... Liniște. Dar liniștea este curând tulburată de strigăte și văicăreli ce răzbat din clădirea vecină. Mihai tresare și se îmbracă iute. Traversează curtea înzăpezită și urcă cu pași grăbiți în casa mare cu cerdac unde se vede lumină și de unde veneau strigătele. Dă buzna speriat în casă... Acolo îl vede pe profesorul său Aron Pumnul respirând repede mai mult pe gură, în timp ce soția lui, Aristița, striga după ajutor ținând în mână o lumânare aprinsă. După el mai intră alți doi elevi aflați la Pumnul în gazdă. Aceștia se opresc la ușă. Se descoperă și rămân în picioare, cu capetele plecate. Mihai îngenunche repede lângă patul bolnavului. Pumnul are fața galbenă și tristă, îmbătrânită înainte de vreme, deși nu avea decât 47 de ani. Când băiatul vine lângă pat, profesorul șoptește:
- Mihai... Aici... mă opresc eu... De aici... începe tu. Mihai... te-am iubit ca pe copilul meu. Da, drăguțul meu băiet... Te-am iubit... Eu... știu... Știu ce poți tu, Mihai... Dumnezeu te-a ales... Aristița... fata mea... Te-am iubit mult și să mă ierți dacă... dacă te-am necăjit cu cărțile mele. Ele mi-au fost... Mi-au fost menirea vieții mele...
- Nu m-ai necăjit, Aronaș. Nu m-ai necăjit deloc, răspunde soția lui printre sughițuri și suspine.
- Ba da, te-am necăjit... mult! Te rog, iartă-mă... Dar uite... Uite că azi... Azi... Atot-pu-ter..nicul... mă cheamă. Și-acum... vă las... Eu vă las... Și vă iubesc... Vă iu...
Zicând aceste cuvinte, profesorul întinde mâna dreaptă spre Mihai, apucându-i mâna ca și când i-ar preda o ștafetă invizibilă, dar nu i-o mai poate strânge, căci palma se destinde flască în mâna băiatului care îi strânge întreaga mână cu putere, închizând cu forță ochii ce i se umplu brusc de lacrimi. (Camera insistă în gros-gros plan asupra acestei imagini-simbol.) Iar capul profesorului cade inert spre partea unde erau Mihai și soția lui care-l ținea de cealaltă mână. Ochii i-au rămas deschiși privindu-l țintă, parcă din zona ,,de dincolo”, pe cel în care ilustrul dascăl întrevăzuse cu claritate marea speranță a literelor românești. Mihai îi închide ochii cu delicatețe și își pleacă fruntea peste mâna inertă cu degetele bătătorite de scris și cu urme de cerneală pe care i-o udă cu lacrimi, în timp ce soția pune capul pe pieptul lui înecându-se de plâns. Sufletul Pumnului plecase însă spre Elizeu.
56. A doua zi, dimineața
În biblioteca profesorului, Mihai stă la o masă scriind și ștergând de zor la un manuscris. Din când în când își șterge lacrimile cu dosul palmei ca să nu-i mai picure pe hârtie. Ușa este închisă cu cheia să nu fie deranjat de nimeni. În ușă se aud ciocănituri puternice. La început, băiatul nu răspunde, fiind foarte absorbit de scris. Dar ciocăniturile se repetă din ce în ce mai tare și mai insistent. Ele se transformă în adevărate bubuituri și zguduituri de clanță.
- Mihaai, deschide! Mihai, știu că ești aici... Deschide, domnule, odată! Mihai, tu nu mai auzi? Ce faci acolo?
- Dar cine e?
- Credeam că mă cunoști după voce. Sunt eu, colegul tău, Teodor Ștefanelli. Am venit pentru materialul de tipografie...
- Așteaptă-mă puțin, Tudore, că-ți deschid... Stai așa.
Se duce la ușă și răsucește cheia. Ștefanelli, un tânăr bucovinean cu un an mai mare decât Mihai și cu mustăcioara abia mijită, dă năvală în odaie și vorbește repezit:
- Mihai, ești gata cu poezia închinată domnului Pumnul? C-am venit s-o iau.
- Ho, ho, ho, Tudorele, stai, oprește-te, drăguțule. Că doar nu dau turcii, iar eu nu-s o mașină automată de făcut versuri. Lasă-mă nițel să-ți explic...
- Ce să-mi mai explici, frate, că domnul profesor Sbierea care redactează revista comemorativă închinată Pumnului mi-a spus să vin imediat cu poezia ta, că de n-o duc într-o oră la tipar, tipografia se închide și rămânem fără revistă încă două săptămâni... Sbierea m-așteaptă!
- S-aștepte!
- Bine, atunci revista o s-apară și fără poezia ta. Și după câte-am înțeles, ea ar fi debutul tău tipografic.
- Și ce dacă! Mai e timp și de alte debuturi.
- Dar eu nu-s de acord! Poezia trebuie să apară acum, în această revistă a școlii! Tu nu-nțelegi?
- Păi, stai, nițel, Tudore. Lămurește-mă odată: ieri era vorba de o simplă foaie și azi te-aud vorbind de-o revistă.
- Nu, nu e chiar o revistă, ci mai mult o broșură comemorativă - uite, i-am notat aici, pe notița asta, titlul kilometric ales de Sbierea: ,,Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de’n Cernaeuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul raepaeusat într’a 12/24 ianuariu 1866”. Dar, între timp, s-au strâns mai multe articole și fiecare profesor a contribuit cu bani, încât, având acum alte posibilități, s-a renunțat la ideea cu foaia comemorativă și iată că astăzi gimnaziul scoate o cărticică.
- Într-adevăr, titlul este cam lung, dar Sbierea văd că l-a ales și l-a scris în stilul purist de vorbire și de scriere a domnului Pumnul.
- Da, a făcut-o în semn de respect față de teoriile lui lingvistice, dar arată-mi și mie ce-ai scris pân-acum...
- Uite, asta-i poezia cerută... Vezi, citește-o, căci știu că și tu ești autor de versuri românești și nemțești.
Ștefanelli încearcă să citească, dar o înapoiază:
- Nu, eu nu-nțeleg nimic, Mihai. Toată-i numai ștersături. Și nici nu prea știu cum se vor descurca ăia de la tipografie ca să-ți descifreze manuscrisul tău.
- Dacă-i așa, atunci lasă, c-am să merg și eu cu tine la Sbierea și-apoi la tipografie, și-am să stau chiar lângă tipograful care culege textul, să evităm orice neînțelegere. Adevărul este că nici nu-mi mai dau seama în ce măsură ar mai putea fi bună sau nu, fiindcă totul a venit așa, deodată, pe neașteptate. Și-a trebuit să versific în pripă, iar sub impresiile emoțiilor, poate înțelegi și tu că sufletul mi-a fost prea amar ca să mă pot concentra spre a scrie și mai bine. Căci domnul Pumnul mi-era ca un tată și-a murit chiar în fața mea... Iată, ce-am compus aici în memoria lui. Sunt cinci strofe care încep așa:
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!
Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuiește în cadență și sună întristat...
Ștefanelli, ce zici tu de expresia asta: ,,C-acuma din pleiada-ți - etc., etc...” și de asta: ,,Metalica, vibrânda a clopotelor jale” - etc., etc... Nu-mi plac deloc cum sună și dacă ai răbdare, dă-mi puțin răgaz să găsesc alte imagini mai fericite în locul lor. Lasă-mă să le schimb...
- Aoleu, Doamne ferește! Fii serios, copile! Cine mai are timp de revizii de amănunt acuma? Zi-i înainte, băiețaș, că n-avem vreme de pierdut și de lustruiri de cuvinte, iar Sbierea și-așa o să zbiere la mine c-am întârziat. Las-o așa, domnule, că-i destul de bună; este exact cum trebuie pentru îngropăciune! Ce-oi fi vrând? Crezi c-ar putea face altcineva un panegiric mai bun? Hai, zi-nainte:
- Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuiește în cadență și sună întristat;
Căci ah! geniul mare al deșteptării tale
Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Și-n urmă ne-a lăsat!
Eventual, poezia poate fi citită până la capăt.
57 . Tipografia
O rotativă de mână scoate sute de exemplare comemorative. Aparatul se apropie de unul din ele, permițându-ne să-i vedem titlul broșurii: ,,Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști...” O mână care deschide broșura în dreptul poeziei ,,La mormântul lui Aron Pumnul”... Textul tipărit și semnat M. Eminoviciu, privatist, se vede mărit în detalii, umplând ecranul. Printre literele poeziei, care încep să devină transparente, zărim foarte scurte scene de la înmormântarea lui Aron Pumnul - un car mortuar, plin cu coroane, crenguțe de brad și flori, urmat de sute de elevi și profesori... Un sobor de preoți, printre care și Veniamin Iliuț... Îl vedem pe Mihai pășind încet în imediata apropiere a carului mortuar, lângă soția defunctului și lângă alte rude îndoliate... Cuvântări ținute la mormânt... Se aude un clopot bătând rar... (Imagini suprapuse care dispar simultan.)
************************************
58. Iarna anului 1866. Prin centrul Cernăuților
Ninge și viscolește. Mihai înfruntă cu greu troienele. Are o căciulă de oaie îndesată pe cap și gulerul ridicat. Pe stradă îl întâlnește pe prietenul său, Ștefanelli. Acesta trece de Mihai fără să-l cunoască. La fel și Mihai. Dar bănuind că ar putea fi un coleg, se uită în urmă și strigă:
- Hei, Eminovici!
- Tudorică?
- Chiar el! Nici nu te mai cunoșteam.
- Nici eu, căci pe viscolul ăsta... De-abia te mai văd.
- Mihai, altă veste proastă: Cuza a fost detronat! Nu știai?
- Ce spui, domnule? Când asta? Și de cine oare?
- Pe 11 februarie, alaltăieri! De liberalii de dreapta și de conservatori, de cine alții... Candiano-Popescu, C. A. Rosetti și alții... Cică aduc în locul lui un domn străin. Cuza a și decis să părăsească țara, plecând, pare-se, în Austria, Germania sau în Franța. Nădejdile națiunii sunt pierdute, Mihai.
- Canaliile! Auzi, să-l înlăture pe Cuza! Pare de necrezut, Tudore, deși... de la o vreme simțeam eu ceva. Or să năvălească iar străinii în țară, măi Ștefanelli, îndrăgi-i-ar ciorile!
- Să te-audă Dumnezeu! Dar tu unde te duceai acum?
- La teatru. Un teatru nemțesc de mâna a doua care dădea astăzi ultima reprezentație aici. Dar, uite, ca să le fac în ciudă, n-am să mai merg! Haidem acasă, că tot am de revizuit o poezie pe care vreau să o trimit revistei ,,Familia” din Pesta.
- Revista ,,Familia”, zici? Știi că am auzit și eu de ea? Dar nu cred c-am văzut-o vreodată.
- Păi, atunci vino la mine și ți-o arat. Că posed toată colecția strânsă de regretatul nostru Aron Pumnul. Se pare că este cea mai citită revistă de către români la ora actuală.
- Și cine, mă rog, a scos publicația asta?
- Nu se poate să nu fi auzit de directorul ei, Iosif Vulcan... Un scriitor și jurnalist tânăr, cu vreo zece ani mai mare decât noi...
- Da, am auzit de Vulcan, dar nu știu prea multe despre el. Și mă întreb de ce oare să fi scos ,,Familia” tocmai la Budapesta și nu prin ținuturile noastre românești?
- Crede-mă, dar n-aș putea să-ți spun exact motivele. Știu însă că revista a apărut de 5 iunie
1865, deci are abia vreo nouă luni de existență, că este un săptămânal foarte documentat, creat după modelul celor mai moderne reviste maghiare și germane, că publică pe toți scriitorii români, dând și alte informații din toate științele și așa mai departe. Și de ce apare în Ungaria... Probabil - gândesc eu - pentru că Vulcan însuși a terminat dreptul la Budapesta, locuind la Buda și pentru că acolo hârtia și poșta de expediere sunt mai ieftine. Dar într-unul din numerele trecute dânsul scria că ar dori ca în viitor redacția să se mute la Oradea. Deocamdată nu poate. Mai multe chiar că nici eu nu știu.
- De fapt, mi-ai spus cam tot ce voiam să aflu. Mihai, ce mai tura-vura: merg cu tine să văd și eu colecția scoasă de Vulcan. Mă iei?
- Ce-ntrebare! Sigur!... No, haidem, Tudore, și ține-te bine de mine să nu te ia vântul!
Ștefanelli îl apucă vârtos pe Mihai de braț și pornesc în direcția locuinței acestuia din urmă, luptându-se cu viscolul ce le sufla cu putere în față.
59. BUDAPESTA - 1866. În redacția revistei ,,Familia”
Imaginea generală a Budapestei pe fondul muzical al ,,Rapsodiei ungare” de Liszt... Apoi vedem colinele din Pesta. Iată și clădirea unde se află redacția revistei ,,Familia”: la intrare - firma pe care scrie în limba română, maghiară și germană: FAMILIA/ A CSALAD/ DIE FAMILIE... Interiorul redacției: biroul lui Iosif Vulcan. Acesta, instalat într-un fotoliu, scrie ceva... Secretara lui, o românca tânără, destul de prezentabilă, îi pune pe masă un teanc de scrisori:
- Pe acestea le-a adus poșta azi dimineață. Cele mai multe sunt din Transilvania și România...
Vulcan, un tânăr simpatic, cu fața rotundă și cu mustăți tăiate scurt, le ia în mână și le așează pe colțul biroului, apoi își închide caietul în care mai înainte scria ceva și se apucă să frunzărească cu atenție scrisorile.
- Nu știu dacă tu ai observat, dar din zi în zi primim tot mai multă corespondență pentru poșta redacției. De aici poți deduce că tineretul nostru a devenit mai studios, mai preocupat de soarta muzelor, nu-i așa? Cel puțin asta-i concluzia mea citind zilnic corespondența la care ai văzut că răspund cu destulă promptitudine.
- Asta mai înseamnă că revista ,,Familia” este citită de mulți români, domnule Vulcan, adaugă secretara.
- A, nici vorbă! De altminteri, m-am străduit ca publicația noastră să aibă o înfățoșare cât mai frumoasă, cât mai modernă și articole cât mai interesante. Mă bucur că nu multe reviste de-astea sunt în Europa. (Deschide plicurile și citește scrisorile și materialul literar expediat pe adresa revistei lui.) No, din păcate, astăzi văd că n-am primit opuri prea deosebite... Doar vreo trei: una de la Liege, semnată Haralambie Grandea, cu niște poezii... Asta din Oradea Mare, semnată I.P...., o traducere făcută de o domnișoară, iar noi, dupâ cum știi, încurajăm sexul frumos să colaboreze cu ,,Familia” - și gata. Cam asta-i tot... Ba nu, ia stai... Ia stai, stai, stai puțin... (Se uită mai bine la ultimul plic desfăcut și recitește un text.) Mda! Asta, da! Greta, ia ascultă aici o epistolă și o poesie demnă de Alecsandri... (Secretara, care lucrează la un birou de lângă ușă, lasă hârtiile pe care le tot aranja pe masa ei și ascultă cu atenție. Chiar atunci intră un tânăr maghiar pe ușă, după ce ciocănise scurt):
- Jo reggelt kivanok es kezeit csokolom, kedves Greta es kedves Joozsef... Bocsanat, hogy zavarom, de... Egy keresem van onokhoz...
- Jo reggelt, kedves Lajos! Kerem varjon meg - îl roagă Iosif Vulcan, invitându-l cu amabilitate să ia loc. Se vede că este un prieten maghiar al redacției.
- O, igen, igen, koszonom, răspunde noul venit și se așează pe un scaun lângă secretara directorului căreia îi oferă un buchet de trandafiri roșii de seră și spre care privește apoi destul de des și cu înrobită și languroasă insistență.
- Să vă citesc, deci, această scrisoare - reîncepe Vulcan - trimisă cu poezia din mâna mea, scrisă în stil popular, care mi se pare o surpriză foarte frumoasă... No, ascultați-o numai:
,,Cernăuți, 14 fevruarie 1866
Stimate domnule director Iosif Vulcan,
Sunt un june de 16 ani ademenit de nemuritoarele Muze. Studiez la Cernăuți și, de fiecare dată, îmi parvine revista Dvs. pe care o aștept cu multă impaciență. Dacă nu vă este cu supărare, îndrăznesc să vă trimit aici niște prime încercări poetice despre care aș fi bucuros să văd părerea revistei ce cu onoare o conduceți. Poezia ,,De-aș avea” am scris-o, de fapt, anul trecut, în luna septembrie, dar v-o trimit abia acum... „ Ortografia versurilor se vede că nu este a fi a revistei noastre - adaugă Vulcan - și ar trebui adaptată. În sfârșit, iată și această gingașă poezie:
De-aș avea...
De-aș avea și eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca și florile de mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetișor,
Șoptind șoapte de amor;
De-aș avea o floricică
Gingașă și tinerică,
Ca și floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Și de una purpurie,
Cântând vesel și ușor
Șoptind șoapte de amor;
De-aș avea o porumbiță
Cu chip alb de copiliță,
Copiliță blândișoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ți ține ziulița
I-aș cânta doina, doinița,
I-aș cânta-o-ncetișor,
Șoptind șoapte de amor.
Cernăuți, fevr. 1866
Semnat: Mihai Eminovici. Da... Ei, ce părere aveți? Poezia este foarte frumoasă, aș zice splendidă, mie personal îmi place. Dar ceea ce nu prea-mi place este numele acestui june de 16 ani - Eminovici... Ce-ați zice, prieteni, dacă i-am schimba -oviciul ăsta din coadă? Să-l înlocuim, de pildă, cu -escu, așa cum sunt multe nume românești. Așadar, E-mi-nes-cu... Sunt sigur că junele autor n-o să supere. (Scrie pe manuscris: Mihai Eminescu, tăind numele vechi.) Mihai Eminescu... Ei, da. Așa mai zic! Ce nume frumos și ce sonor sună acum! Auziți: Eminescu... E-mi-nes-cu... Aș dori ca bunul Dumnezeu să binecuvinteze acest nume.
- Sar putea ca autorul acestor versuri să ajungă un poet mare, opinează Greta. Ce zici Lajos? Ai înțeles ceva, căci știi și tu puțin românește...
- Io nu ințeles tot cuvințele din romanyelv verszak, dar ințeles che este ca un muzsika frumosa...
60. Cernăuți. Curtea lui Aron Pumnul
Este din nou o zi însorită de primăvară. Un april timpuriu și călduros. La marginea orașului sunt casele regretatului profesor ardelean. O curte cu portiță de lemn. În curte, pe dreapta, o casă mai mare cu cerdac, înecată în iederă, unde locuiește singură văduva lui Pumnul. Tot în dreapta curții, mai spre fund, vedem încă o casă scundă unde sunt găzduiți școlarii primiți de regretatul lor dascăl, precum și așa-zisa ,,Bibliotecă a gimnaziaștilor români”. Elevii învață prin curte tolăniți pe iarbă. La tulpina unui pom înflorit, Mihai citește o carte, stând și el tolănit pe iarbă cu fața în sus și picior peste picior. Capul îi este rezemat pe o straiță plină cu alte cărți în ea.
Deodată, un coleg de-al lui vine alergând pe poartă. În mână flutură revista ,,Familia” și o scrisoare, aduse de poștaș. Strigă de departe, iar când se apropie deschide paginile publicației:
- Hei, Eminovici! Eminovici! Eminescule! Am o surpriză pentru tine. Uite-aici, măi, ți s-a tipărit poezia în revista ,,Familia”! Și poți să mă crezi sau nu, dar editorul ți-a schimbat și numele... Iată, ține-ți revista...
Eminescu sare în picioare. Toți cei aflați în gazdă se strâng roată în jurul lui plini de curiozitate. Chipul junelui poet radiază de o bucurie lăuntrică pe care abia și-o mai poate stăpâni:
- Privește, Mihai! Directorul îți răspunde la ,,Poșta redacției”... Uite, chiar aici, sub imaginea asta cu porumbelul care ține un plic în cioc: ,,Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut...” Bravo, Eminescule! (Îl îmbrățișează cu putere.)
Mihai citește nerăbdător poezia și rămâne puțin pe gânduri zâmbind ca pentru sine:
- Eminescu! Hm! Interesant nume, măi băieți! Dar, oricum, îmi place. Eu însumi visam să-mi schimb cândva numele, dar varianta la care rămăsesem era Emineanu. Orice s-ar spune, Eminescu este însă mai frumos, iar Eminovici nu-mi arăta originea mea românească din moși strămoși, căci aici în nordul țării, evenimentele istorice ne-a schimbat cu forța numele multor români, vai de noi săracii!
Ceilalți colegi se uită câteva clipe cu mult respect la colegul lor. Deodată, se pornesc să facă gălăgie și să țopăie în jurul lui strigând ,,ura!” și bătând din palme. La sugestia cuiva, toți îl iau pe sus și-l aruncă de trei ori în aer. Auzind gălăgia de afară, doamna Aristița, văduva lui Pumnul, iese afară și strigă furioasă la ei:
- No, că ce-s ragetele estea? Dar mai tăceți odată, netrabnicilor! Nu poate omul să mai aibă o țâră de hodină cu voi! D-apăi de mâne o să vă țâp pe tăți afară din gazdă, cu biblioteacă cu tăt!
- Biblioteca e-a lui domnul profesor, nu-i a noastră, se aude un glas.
- A fost a lui și acum îi a mea! Se-aude? Dar mai bine îi dau foc decât să vă mai văd pe-aici! Că numa din cauza vostră s-a prăpădit bărbatul meu!
- Ba dumneavoastră i-ați mâncat zilele, că sunteți cucoană rea, rostește alt glas.
- Destul, lupilor! Mă mai și jigniți? Afară, porcilor nespălați! Afară, mintenaș cu voi! Afară din curtea mea, că de nu chem honvezii să vă ridice! (Aruncă cu niște lemne din cerdac spre ei.)
Copiii se feresc și fug care încotro apucă. Mihai spune celui ce i-a dat revista:
- Șahine, cred că mai liniștiți eram când stăteam la Țirțec decât acum după ce ne-a murit domnul profesor. Eu și-așa voiam să mă mut de-aici, căci Pumnul însemna totul pentru mine. Iar peste-o lună-două mă duc la Blaj. Acolo, vorba Pumnului, este mica Romă românească, cu școlile cele mai alese... Gazda mi-am plătit-o, bagaje nu am, și-acum o să-mi găsesc eu alta. De fapt, deja știu unde mă duc. Așa că să fiți sănătoși...
Își închide revista pe care o face sul și o bagă în straița ce-o ia de sub copac, apoi se apropie de cerdacul în care era văduva profesorului strigând:
- Săru’ mâna, doamnă. Plec și eu.
- D-apăi tu poți să rămâi, Mihai. Erai singurul băiet mai liniștit. Tu poți să stăi, că nu de tine mă plâng eu, ci de bolânzii ceilalți. Eștia îs niște animale sălbatece, nu-s copii!
- Nici eu nu vreau să vă mai deranjez, că și așa aveți necazuri destule. Eu vă-nțeleg. Dar poate-am să vin din când în când pentru bibliotecă, dacă îmi mai permiteți. Voi sta un timp cu frații ceilalți ai mei.
- No, asta-i traba ta. Și sigur că poți veni când vrei și citi ce vrei. Că tu ai fost un băiet bun și-mi pare rău că pleci.
- Rămâneți cu bine și mulțumesc pentru găzduire! Sărut mâna.
- Drum bun, iar de nu găsești gazdă, tu poți să vii înapoi...
Când Mihai iese pe poartă, odată cu ceilalți colegi alungați (fiecare își strânsese bagajele, inclusiv: lădițe, saci, ghiozdane, numai că Mihai nu prea avea ce), colegul ce-i adusese revista îl strigă din urmă:
- Hei, Mihai! Dragă Mihai, m-am luat cu vorba și uitai să-ți mai dau ceva important... Odată cu revista, poștarul ți-a mai adus și scrisoarea asta de-acasă... Poftim, ia-ți-o! E nedesfăcută.
- Mulțam, Șahinule! Și nu uita ce-am zis: m-așteaptă Blajul. Dac-o iau pe jos, într-un an tot oi ajunge eu acolo.
- Sigur c-o să ajungi. Până atunci, la revedere,... domnule Mihai Eminescu! Te urmăresc în ,,Familia” și cu celelalte versuri ce le-ai mai trimis, căci i-am luat adresa redacției și mă abonez sigur la ea. Dar să-mi scrii și tu mie măi, pe adresa școlii, c-o să-ți dau noutăți de pe-aici. (Se depărtează și îi face cu mâna.)
Cu o căciulă de oaie pe cap, scoasă dintr-o legătură, cu straițul pe umăr și cu un băț pe care-l rupe dintr-un gard, Mihai pleacă în căutarea altei gazde, dar mai întâi scoate din straița lui și două cărți care atârnau prea grele - un manual de matematică și unul de fizică - și le abandonează de bună voie sub o bancă.
61. Pribeag
Mihai merge pe drum citind scrisoarea. Pășește încet, cu pași mărunți, având o traistă mare legată pe un băț sprijinit pe umăr. Din când în când se izbește de trecătorii care se opresc și-l privesc mirați. Mihai este atât de concentrat asupra textului încât îi ignoră pe toți. Îl vedem recitindu-și poezia publicată în ,,Familia”, apoi își pune revista la loc, în traista de unde o scosese. Pentru a nu se mai izbi de trecători, se oprește sub un pom, așezându-se pe iarbă ca să-și citească în liniște scrisoarea primită de acasă. Se aude glasul mamei în timp ce fiul ei parcurge rândurile primite:
„Noi suntem la fel cum ne-ai lăsat, dragul mamei, dar puțin mai săraci și mai îmbătrâniți de vremuri și de griji. Tata a mai vândut 16 fălci de arătură și pădure ca să-și plătească datoriile și să vă trimită vouă pe la școli. Moartea domnului profesor Pumnul, pe care a anunțat-o prin scrisori ceilalți frați ai tăi, să știi că l-a întristat foarte mult. Și el și eu am plâns. Tata mereu vorbește despre cumsecădenia lui. Domnul Pumnul ți-a fost acolo ca un adevărat părinte și tare mă îngrijurez cum te vei descurca tu fără dânsul. Harieta, mulțămim lui Dumnezeu, pare acum ceva mai bine. A învățat mai mult singură să scrie și să citească după un abecedar nou. Este o fetiță foarte inteligentă și cuminte. Mă ajută după cum pot mânuțele ei în grijurile gospodăriei noastre. Acuma a căpătat și ea boala ta, Mihăiță. Stă printre cărți toată ziua iar uneori compune și versuri. Află că moș Miron prisăcarul a murit la numai câteva luni după ce îi plecase dintre noi tușa Anica, soția, iar nepoțica lor, Elena, fata lui Gheorghe Alupului, - Căsăndruța, cum îi zici tu - îi suferindă rău de inimă, mititica, și chiar astăzi am trecut din nou pe la mămica ei de le-am dat câte ceva de-ale gurii și niște plante de ceaiuri pentru inimă (odolean, păducel, rostopască, unguraș, bobițe de cătină albă și frunze de roiniță), aduse de mătușă-ta Fevronia, că tare mi-e milă de ea, sărmănuța. Eu o iubesc ca pe copiii mei. Când am plecat, a întrebat de tine, m-a sărutat și a izbucnit în plâns...”
Aici Mihai se oprește din citit. Glasul mamei încetează, băiatul își șterge o lacrimă și repetă cu voce tare::
- ...moș Miron și soția lui, tușa Anica, au murit... Casandra este suferindă rău de inimă... Casandra! Înger scump și floare dulce ca și florile de mai! Doamne, ai milă de această ființă minunată! Fie-ți milă de ea și de mine! (Pune mâna la cap, acoperindu-și ochii. Apoi se închină și se ridică să-și continue drumul.)
62. Vara anului 1866: în drum spre Blaj
Comentariu:
ÎIn vara anului 1866 Eminescu isi ia toiagul pribegiei si isi incepe marea calatorie pe jos spre inima Ardealului, spre Blaj... ,,Într-o zi frumoasă de vară - zice poetul într-un pasaj din romanul ,,Geniu pustiu” - îmi făcui legăturica, o pusei în vârful bățului și o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde... Holdele miroseau și se coceau de arșița soarelui... eu îmi puneam pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă și goală, și fluieram alene un cântec monoton, și numai lucii și mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului. Zi de vară până-în sară am tot mers fără să stau de fel...”
Ilustrațiile comentariuui:
Acest comentariu va trebui animat cu numeroase imagini descriind diversitatea și frumusețea peisajelor și contactelor cu țara, cu poporul, de-a lungul pitorescului traseu urmat de poet. Așadar, îl vom vedea pe Eminescu îndreptându-se spre Blaj pe jos. Iată-l cum străbate o potecă printr-un lan de grâu copt... Pășește agale, apoi se oprește, lasă bocceluța jos și rupe câteva spice pe care le freacă în palme până rămâne doar o mână de boabe. Suflă în pleava lor și le duce la gură. Le mestecă flămând. Repetă gestul de câteva ori, după care își continuă drumul fluierând o melodie populară tristă. Se aude cântecul unui pitpalac și al unei ciocârlii. Țârâitul cosașilor... Privește sus spre zborul ciocârliei. (Auzim mici fragmente din ,,Ciocârlia” lui Grigoraș Dinicu.) La spinare are ,,legăturica”; în cap pălăria. Hainele de pe el sunt destul de ponosite. Este în amurg... Pe un drum întâlnește oameni care se întorc cu coasa de-a spinare de la lucrul câmpului. Le dă binețe. Vede niște fete frumoase cu oale și donițe în amândouă mâinile și le privește zâmbind. Fetele îi fac prietenoase cu mâna... Iată acum un car cu boi plin cu fân... Țăranul de pe lângă boi țipă: hăis! cea! ho...
Într-un sat se opreștre pe marginea șanțului unde stăteau niște moși și babe de vorbă. Îi vedem intrând la sfat cu ei. Scoate cu discreție un carnet în care scrie de zor proverbe, cuvinte, expresii... Peste tot este deosebit de inimos și apropiat de oameni. Dar și oamenii sunt receptivi și se vede treaba că și ei îl plac.
63. Spre seară, într-un sat (secvență medie)
Un taraf de taragotiști cântă cu foc o ardeleană. Mai multe perechi de tineri se învârt vijelios în joc. Lume multă privește. Alături, Eminescu stă pe o policioară și scrie niște strigături pe care le aude de la fetele și flăcăii care joacă. Apoi sare și invită o fată mai stingheră la învârtită. Fata îl învață cum să pună pașii... Întâi se încurcă puțin, dar prinde repede ritmul dansului.
64. Pe valea Bistriței, apoi prin Cheile Bicazului (secvență scurtă)
Eminescu trecând cu pluta pe valea Bistriței, apoi prin Cheile Bicazului pe care le admiră înfiorat...
65. Seara, la o stână
Mihai a ajuns la o stână. Ciobanii stau în jurul focului, spunând povești ori întâmplări despre lupi și urși. ,,...iar pe frigări lungi frigând berbeci și oi, chiuind, horind - într-o parte unii jucau pisând pământul pietros cu opinca cea ușoară, pe când unul șezând pe un bolovan fluiera în fluier de soc. Chiuiturile vesele, fumul înălțându-se, fețele cele curioase cu ochii lor cei vii, cari de cari mai mari - în fine, acolo-l vedeai pe român, cu fața arsă, dar adâncă, cu ochii căprii și vioi, cu pletele lungi, crețe, musteața neagră, nasul de vultur, bărbia cam ieșită, ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafenii ce sânzurau pe umere, cămașa cea albă ce, slobodă, dezvelea pieptul cel ars de soare, ce ascundea inimi libere, cioarecii cei strâmți și albi, opincele cu vârful îndoit și legate de picior cu sfoară de lână neagră, brâul cel verde și chinga cea roșie cu cuțit, amnar și cremene, în fine, căciula de oaie înaltă și lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repetându-se în feliurite variante în toți acei copii ai munților.” (Romanul ,,Geniu pustiu” de M. Eminescu, E.P.L. 1964, pag. 169-170.)
Peregrinul nostru mestecând într-un tuci mare în care fierbe mămăliga... Îl vedem apoi tăind câteva bucăți de brânză puse pe-un ștergar mare alb. Le mănâncă direct cu mâna, fără furculiță. Când i se aduce carne, rupe cu dinții o halcă de berbec fript hoțește și închină bardace mari cu vin, participând vesel la prânzul ciobănesc la care fusese invitat. Se aude lătratul câinilor, clinchetul talăngilor și behăitul oilor. Doi păstori mulg oile la strungă... Un ciobam îl bate pe umăr voind să-i mai toarne în bardacă dintr-o ulcică mare. Mihai refuză. Puțin cam amețit, el se ridică în picioare după ce servește masa și se depărtează de grupul ciobanilor privind atent spre văile și culmile munților înconjurători pe care ard focuri. Se oprește lângă un brad unde are viziune aunor scene ale revoluției din 1848:
,,În culmile munților, pe frunțile lor de piatră, care de care mai înălțate, se aprindeau, unul câte unul, focuri mari - părea că munții înșiși se aprinseseră... Din creștetele munților românii slobozeau roți înfășurate-n paie și aprinse, cari se rostogoleau cu o repejune demonică, până se pierdeau hăulind în prăpastiile adânci, în inima pământului.
Buciumele sunau din vârfuri, astfel încât ți se părea că sufletele de aramă a munților se treziseră și sunau a moartea lumii. Culme pe culme ardea, atâția uriași ochi roșii, câte unul pe o frunte de deal...” (Idem, pp. 156-157.)
PLAN SUBIECTIV: câteva scene de bătălie din timpul revoluției din 1848 din Transilvania, toate pe fond sonor distinct - strigăte, vaiete, zgomotul luptelor - apoi scene istorice din trecutul mai vechi al acestei provincii... Chipul lui Avram Iancu în acțiune. Iancu, în fruntea armatelor de români, stând călare pe un cal negru care cabrează... El are o armă în mână, trage cu ea în aer, întoarce calul în cabraj și merge îndemnând pe luptătorii lui. Strigă: ,,No, hai!” Se aude ,,Marșul lui Iancu”: ,,Veniți cu bucurie, românilor, veniți!/ Pe Iancu din câmpie cu toți să-l întâlniți...” Chipul lui Nicolae Bălcescu vorbind aprins unei mulțimi înarmate. Peste scenele acestea se suprapun scene ale răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan... Figura lui Horia, iobagul răsculat împotriva grofilor, îi apare lui Mihai ca un uriaș - figura se mărește din ce în ce mai mult, venind spre el.... La un moment dat, acest uriaș se sprijină cu coatele pe vârfurile munților, profilul lui atingând cu fruntea nourii... (Vezi poezia ,,Horia”: Horia pe un munte falnic stă călare:/ O coroană sură munților se pare,/ (...) ,,- Nalți suntem noi munții - zise-un vechi Carpat -/ Dar el e mai mare, că ni-i împărat”. Se aude un ecou strigând: Horiaaa! Iată, acum, Eminescu îl vede pe poetul Andrei Mureșanu învăluit în mantia-i de profet care îi fâlfâie în vânt. Mureșanu își mișcă buzele strigând (nu se aude): ,,Deșteasptă-te, Române!” (Corul, în schimb, se poate auzi pentru câteva clipe cântând acest marș al revoluției pașoptiste.) Totul dispare când Mihai se întoarce la ciobanii lui.
66. Trecerea Mureșului (secvență medie)
Eminescu trece Mureșul cu brudina (podul plutitor)... Pe pod sunt câteva căruțe și țărani cu care marele călător stă de vorbă. Când și când îl vedem cum notează în carnetul lui câte ceva.
- Nu știu dacă dumneata ești de pe-aice, domnule dragă, - i se adresează lui Mihai un bătrân - dar Mureșul o vin’t anțărț așe de mare, de-o luat tăti cășile de pe mal și le-o dus cu el la vale. No, și-atunce s-or prăpădit mulți omeni și mulce vice... Domnie, Domnie, că mare jele-o fostu...
67. Într-un sat ardelenesc (secvență scurtă)
Mihai trece pe lângă o biserică spre care se uită oprindu-se puțin din mers. Face o mică plecăciune cu fața spre intrarea bisericii și se închină. Coboară apoi valea unui pârâu iute. La pârâu niște fete spală rufe cântând în cor. El se oprește și înregistrează textul cântecului în carnețelul lui. Două fete mai îndrăznețe se apropie curioase de el și îl stropesc cu apă după care fug râzând. Băiatul se șterge cu mâneca hainei și le amenință vesel cu degetul.
68. Pe prispa unei case (secvență foarte scurtă)
Pe prispa unei case sărăcăcioase poetul stă de vorbă cu o babă. Bătrâna povestește ceva gesticulând, în timp ce Mihai se uită atent la ea, dă din cap și scrie de zor...
69. În curtea unui gospodar (secvență medie)
Mihai taie lemne cu fierăstrăul. Crapă lemnele tăiate cu toporul și depozitează bucățile într-o stivă sub șopronul casei. Când termină lucrul, este invitat la masă cu toată familia sub un umbrar. Gospodina casei aduce o pită rotundă, mare cât roata carului pe care o scoate fierbinte de sub un țest. Taie din ea felii aburinde. Aperitiv: slană, usturoi, roșii, ceapă, ardei. Aduce apoi o oală mare cu ciorbă din care umple străchinile fiecăruia. Mihai înghite nerăbdător în sec, apoi începe să mănânce cu înzecită poftă...
- De unghe ești, flăcăiaș? îl întreabă gazda.
- De departe, oameni buni, tocmai din Moldova...
- Ești oarfăn, maică? îl întreabă femeia.
- Îhm! îi răspunde Mihai mestecând cu gura plină și zâmbind șmecherește.
- Mai vrei o țâră?
Băiatul dă aprobativ din cap. La plecare, Mihai primește în dar niște haine și o căciulă.
70. La hanul ,,Calul alb” din Mureș-Oșorhei
O trăsură ușoară cu doi cai voinici gonește pe un drum aproape pustiu la marginea căreia se află o tablă pe care scrie MUREȘ-OȘORHEI... Trăsura se oprește în fața hanului. Din ea coboară doi tineri seminariști îmbrăcați în costume naționale: Ion Cotta, un băiat bine legat, cu mustață scurtă, și Teodor Cojocariu, mult mai voinic decât Cotta și înalt de doi metri. Aceștia intră în han unde este multă lume, veselie, lăutari. Cer de mâncare și de băutură. Chiar atunci apare pe ușă un tânăr destul de prezentabil, cu o haină veche, neagră, cam groasă pentru vara aceea. Pantalonii, de culoare mai deschisă, îi sunt cârpiți la genunchi. Ghetele - și ele destul de scâlciate și prăfuite. Pe cap - o căciulă grea de oaie. Ochii îi sunt însă ageri iar fața surâzătoare. Rotește puțin privirea prin fumul des al hanului în căutarea unui loc liber. În figura celui abia intrat îl recunoaștem pe Mihai. El se decide să vină lângă seminariști unde se mai afla un scaun neocupat. Salută din cap și cere voie să ia loc. Cei doi îi arată locul liber cu mâna. Nimeni nu vorbește la început nimic. Tinerii sosiți cu trăsura îl privesc mustăcind și cu multă curiozitate pe noul venit. Și era firesc să fie așa, deoarece hainele acestuia puteau atrage atenția oricui. Mihai lasă traista jos, reazămă bățul pe ea și căciula și-o pune deasupra. Părul des, negru și lung care n-a mai văzut de luni de zile foarfecele, și-l aranjează cu degetele răsfirate, apoi îi definitivează forma cu o mândră scuturare a capului.
Cotta îndrăznește să-l întrebe:
- Vii de departe, române - dacă n-o fi cu bănat?
- De departe... De la Cernăuți.
- De la Cernăuți? Și... pe jos?
- Ca să zic așa, mai mult pe jos, fiindcă, vedeți dumneavoastră, mi s-a îmbolnăvit vizitiul de la trăsură și n-a avut cine să mă transporte... (Cei doi zâmbesc privind unul la altul.)
- Trăsură avem noi, zice Cojocariu. Dacă ne-oi spune unde marji, te-om lua bucuroși în e...
- Apăi, merg la Blaj, de unde a răsărit soarele românismului.
- A, la Blaj, zici? No, binie. Că și noi tăt cam acolo merem. La seminar - răspunde Ion Cotta. Dar cu cine avem, mă rog, onoarea?
Mihai se recomandă întinzând mâna:
- Mihai Eminescu, student din Cernăuți.
- Bucuroși de cunoștință, frate. Io mi-s Ion Cotta... și dânsul prietenul meu: Toader Cojocariu.
Mihai se apleacă spre desagă, o dezleagă și din ea scoate o jumătate de pâine și trei mere crețești pe care le pune pe masă. Oprește el un măr și le împarte pe celelalte două. Era tot ce avea. Comesenii îi mulțumesc.
- Mărul cel crețesc e dumnezeesc, apreciază Cotta. Apoi către o femeiușcă tânără cu sânii mari ce tot aleargă și se învârte de colo-colo servind printre mese: hei, nană dragă, ia fă binie și adă-ne și nouă, drăguțo, trei puișori chinuiți prin mujdei și tot atâtea bărdace de vin. (Eminescu se scoală și dă să plece.) No, d-apăi stăi binișor, stăi cu noi, amice, că n-o fi foc. O dată pe an face și Ion Cotta cinste... Dar ia spune-ne, mai binie, nu ți-a fost oare teamă de hoți, de tâlhari? Că, vezi, pe-aice ei cam umblă uneori, trăzni-i-ar Domnul...
- Ei, aș! Păi dumeneavoastră nu știți? O sută de tâlhari nu pot despuia pe un sărac gol?
- No, bată-te norocul să te bată, că tocmai așe-i, îl aprobă Cotta râzând și punând mâna pe umărul lui.
Urmărim pe ospătărița care aduce pe-o tavă bucatele comandate și vinul pus într-o oală mare așezată lângă trei bărdăcuțe. Cei trei ciocnesc. Mihai urează:
- Apăi să bem de bine, oameni buni! (Dă însetat toată bardaca peste cap.) Cu multe mulțămiri, domnilor!
- Nu știu de ce, da’ beutura îi mai bună la cârciumă decât acasă, zice Cojocariu ștergându-se la gură. Mi-era și-o sete!
- Ei, frate Cojocariule, beutura cere mâncare și mâncarea beutură, daugă Cotta. Ia mai adă, nană! (Întinde oala care s-a golit repede. Către Mihai care scrie de zor în carnețelul său.) Dar ce tot notezi acolo, prietene?
- Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material...
Cei doi încep dintr-o dată să-l respecte și să-l privească cu alți ochi. Devin mult mai condescendenți.
- Ce spui, dom’le? zice Cotta fluierând ironic.
- O-ho! adaugă și celălalt cu mirare sau poate cu aceeași ironie.
- N-aveți decât să nu credeți, dar iată: astea-s poeziile publicate de mine... (Scoate și le pune pe masă revista ,,Familia” și revista comemorativă a gimnaziului cernăuțean. Comesenii se uită atent la poezii.)
- Și chiar dumneata ești adevăratul autor? întreabă Cotta foarte intrigat.
- Păi cam așa s-ar zice. Închipuiți-vă că aș fi eu sau...Vreți oare să mă legitimez?
- O nu, nu, nu-i nevoie... Te credem și-așa, prietene, intervine Cojocariu.
- Păi sunt bune, domnule! răspunde Cotta cu ton serios. No, citește-le și tu, Toadere... (Cojocariu le citește.)
- No, și eu opinez că-s tare faine, Ioanie. Pentru așa ceva, zău că merită să mai închinăm o bărdacă în cinstea poeziilor estea... Noroc, fraților, și să ne trăiești, domnule poet, că românii au nevoie de scriitori mari și-apoi cine știe de unde mai sare iepurele...
- Să trăiești, domnule Eminescu, iar acuma haida să mâncăm, că ți-o ajunge cât oi fi flămânzit pe drum. (Cei doi teologi se închină. Eminescu se uită la ei cam curios apoi îi imită, și încep toți trei să sfâșie fripturile, seminariștii folosind mai mult mâinile decât cuțitele și furculițele, spre deosebire de Mihai care vrea să dea dovadă de bună creștere și se chinuie să mânuiască furculița și cuțitul însă cu destulă stângăcie.)
- No, lasă-le păcatelor de scule de fier, domnule Mihai, zice Cotta. Nu știai că puiul se mâncă cu mâna? Numai uite ici la mine și la Toader... Și ia exemplu.
- Bună propunere, oameni buni, dar iaca am și eu o altă propunere: vă rog să-mi ziceți de-acum pe nume - Mihai - și să nu mă mai domniți atâta, că domn e numai Domnul!
- Ei, asta-mi place, aprobă Cotta, mâncând cu poftă. Zău că-mi place. Iar tu să-mi zici mie de-acum Ioan și lui Toader - Toader, e binie?
- No, că-i binie, îl imită Mihai.
- Și dacă-i binie, păi să mai ordonăm trei puișori cu mujdei că eștia or fost prea mici și s-or grăbit să zboare din blid, săracii, cu mujdeiul pe ei cu tăt. Ia mai adă, nană, trei pui și-o stacană de vin roșu că n-o fi foc...
71. În trăsura seminariștilor
Trăsura trece pe ulițele unui sat ardelenesc. Apoi vehicolul se vede apropiindu-se de o colină. Cotta explică, dând bice cailor:
- Uite, acesta-i satul Dicio-Sânmartin... Fumezi, Mihai?
- Ei, aș fuma eu, dar, vezi... nu prea dispun de parale. Vremuri grele, fraților!
Seminaristul îi întinde un pachet de țigări și-i aprinde una. Îi oferă un fiorin, dar Mihai refuză. Atunci Cotta i-l bagă în buzunarul hainei fără ca stăpânul să observe. Banul se încăpățânează să nu rămână acolo și îi iese imediat printr-o spărtură a căptușelei. Seminaristul îl ridică și-l pune din nou discret în buzunarul de la rever de unde fiorinul nu mai cade.
72. Spre colina Hulei, Blaj
Trăsura se apropie de Blaj.
- No’, ăsta-i Blajul nost’! zice Cojocariu tocmai când trăsura a oprit în vârful Hulei. Mihai sare atunci dintre cei doi și, oprindu-se sub un stejar, strigă, așa cum văzuse că fac actorii pe scenă, cu carnetul într-o mână și cu căciula într-alta:
- Te salut din inimă, Roma-mică! Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea! (Se închină cu pioșenie.)
Vântul îi fâlfâie părul din cap.
- Haide, Mihai frate, haide c-o să te saturi de Roma asta prăpădită. Urcă din nou ici în trenul meu cu telegari, c-o să tragem curând la baciul Văsălică Bugneriu care ne-a mai ținut pe-acolo...
Mihai se întoarce la trăsură. Își văd cu toții iar de drum spre oraș.
73. La baciul Bugneriu
Baciul și alți seminariști îi întâmpină cu brațele deschise. Cota face prezentările:
- Domnul Eminescu, poet și student la Cernăuți... Ãștia-s frații Uilecan, aspiranți la titlul de popă... (Mihai dă mâna cu baciul, apoi cu cei doi Uilecani. Unul din ei îl recunoaște după nume.)
- Deci, dumneavoastră sunteți domnul Eminescu? Să știți că v-am citit în ,,Familia” poezia O călărie în zori... Mi-am pus mari speranțe în talentul dumneavoastră. Aveți cumva revista?
- Mulțumesc. Încă nu am ultimul număr căci poezia mi-a apărut pe când pornisem deja la drum.
Baciul Bugneriu, un om în vârstă, îi invită în casă.
- No, merem în casă, feciori. Om gusta niscai caș proaspăt și-o țâră de pită și slană, cu ceapă și roșii, apăi cu răchii dă-l vechi pentru ospeți de samă. D-apăi haida!
74. În curtea seminarului teologic de la Blaj
Un grup de seminariști discută aprins între ei iar alții joacă bâza în curtea seminarului. Careva dintre ei vine cu o veste:
- E aici Eminescu, e aici Eminescu, băieți!
- Toți se opresc puțin din joacă și-l privesc curioși pe poet. El stă lângă poartă cu un alt grup de tineri.
- Aaa! Nu mi-l închipuiam chiar atât de ,,arătos” îmbrăcat - constată unul cu dezamăgire.
- Credeam că pentru versurile publicate în ,,Familia” câștigă o avere, se aude o părere.
- Spui prostii! îl apără altul. Căci nici o revistă nu poate plăti pe autori, iar Eminescu nu scrie pentru bani, ci pentru ,,creșterea limbii românești și-a patriei cisnstire”, cum zice Văcărescu.
- Ce mai! Nu contează deloc aspectul vestimentar! Trebuie să recunoașteți, băieți, că scrie bine. Și asta-i destul, îl părtinește un al doilea. No, haidem la el.
Majoritatea o pornesc spre grupul poetului. Restul își reiau jocul de bâză întrerupt.
75. În grupul poetului
Cercul admiratorilor, se vede, este destul de mare. Mihai nu se aștepta să fie cunoscut de atât de mulți gimnaziști și acum se simte cam strâmtorat între ei. Cotta este tot timpul alături de noul său prieten și îi mai face cunoștință cu un coleg:
- Uite, Mihai, ăsta-i Ștefan Cacoveanu din Ciugudul de Sus, de Alba, cu strămoși în comuna Cacova, de care ți-am mai vorbit. El spune singur că-i băiat de treabă, iar tu va trebui fie să-l crezi, fie să-l probezi... (Cei doi dau mâna și fac cunoștință. Cacoveanu este cu vreo șapte ani mai mare decât Mihai.)
- Să te bucuri, domnule Eminscu, fiindcă sunt un sincer admirator al poeziilor dumitale. Dar este oare-adevărat c-ai citit toată biblioteca gimnaziului de la Cernăuți, cum se zvonește pe-aici? (Mihai zâmbește.)
- Am citit tot ce m-a interesat, oameni buni, dar biblioteca este mare și are și cărți mai puțin importante care nu m-au interesat și firește că pe-acelea nu le-am citit.
- Oricum, dă-i înainte cu creația, domnule Eminescu. Noi cu toții îl așteptăm pe ăla marele... Și poate-oi fi chiar dumneata, că în afară de Andrei Mureșanu, deocamdată noi nu mai avem alt poet desoebit.
- Care noi? întreabă Mihai.
- Noi românii...
- Credeam că mata te referi doar la ardeleni... Căci dacă-i vorba de români în genere, atunci află că avem și alți poeți buni...
- ...dintre care Mureșanu stă pe culmea firmamentului!
- Nu, lasă, frate, nu mai da înainte cu Mureșanul vostru... Numai Alecsandri este poet adevărat! Mureșanu rămâne prin ,,Deșteaptă-te române” și-atât! Prin versurile acestea el poate fi într-adevăr mare, dar Alecsandri este cunoscut în toată Europa. Cine oare a fost tradus în câteva limbi importante și propus încă de pe-acum ca rege-al poeziei gintei latine și propus apoi chiar ca domnitor la tronul Principatelor Române pe care l-a refuzat în favoarea lui Cuza - Mureșanu ori Alecsandri? Să fim rezonabili și să zicem ca strămoșii noștri romani: Suum cuique tribuere - Să dăm fiecăruia ce este al său - nimic mai mult!
Cacoveanu nu mai zice chiar nimic. Ceilalți trec in corpore de partea lui Mihai și-l aprobă.
- Apoi cu dumneata nu mă pun și mă dau bătut la literatură... Dacă vrei, hai să discutăm probleme de matematică, de fizică, despre legile lui Newton, de pildă.
- O, nu. Lasă-mă-ncolo, nene, cu matematica și fizica ori cu Newtonul dumitale, că nu de ele-mi arde mie acuma! Mă scuzați, dar trebuie să plec la Cotta. (Vrea să plece.)
Cacoveanu îl prinde cu amabilitate de braț și-i propune zâmbindu-i cu căldură:
- Domnule Mihai...
- Nu domnule Mihai, ci Mihai!
- Bine, Mihai, sper că nu te-am supărat cu afirmațiile mele.
- Nu, de ce să mă supăr? Eu nu sunt supărăcios din fire.
- Iar dacă nu ești, e foarte bine și-atunci am o propunere, care de fapt nu-i o propunere ci un desideratum...
- Da? Și spune care ți-i desideratumul?
- E ceva simplu: să vii la mine și să locuiești la gazda mea. Să stăm, adică, împreună... Căci am unde să te primesc.
Mihai zâmbește și se uită la Cotta.
- Mă pui în mare dilemă. Nu prea știu ce să zic... Până azi, cu dormitul și mâncatul gratis am stat la Ion care m-a pomănăit destul. (Către Ioan Cotta): Sunt foarte îndatorat față de tine, Ioane. No, ce zici de propunerea lui Ștefan?
- Păi ce să mai zic? Traba pare ca și făcută, fiindcă Ștefan are gazdă mai bună și loc ceva mai mult. Noi stăm șapte într-o odaie. Poți să margi la el, că-s numai patru, deși pe mine nu mă deranjai cu nimic.
- Atunci cu ce-ți rămân dator, Ioane? Vreau să zic: ce să-ți dau în schimb?
- Ce să-mi dai?! Ce să-mi dai... Nimic!... Căci nici n-ai avea ce, râde Cotta.
- Dacă-i așa, săru’ mâna, părinte. (Îi sărută cu iuțeală mâna lui Ion, fără ca acesta să mai aibă vreme să și-o mai retragă.)
- Ei, ei, ei! Nu, nu așa, fiule. Fii cuminte, măi băiete... Fii cuminte, Mihai, scumpule, că mai am ceva până să ies popă...
- Ba tu m-ai ajutat foarte mult, și eu te trec încă de pe-acuma în rândul sacerdoților.
Cotta îl îmbrățișează și-l sărută pe Mihai care își ia rămas bun de la el plecând cu Ștefan care-i oferă brațul. Pe stradă, noul oaspete își trece cu mâinile de mai multe ori prin păru-i des și negru, cu chică frumoasă la spate, dar destul de încâlcit. Cacoveanu îi oferă imediat pieptenele.
- Chiar bine faci, zice Mihai, că eu parc-am scăpat din focul de la Troia și n-am astfel de sculă prețioasă.
- Poți să-l iei de tot, căci, uite, eu mai am unul.
- Îți mulțumesc de două ori și-ți rămân dator.
- Nu e cazul. Uite-l pe Chenderi măgărariul! O să-l vezi mereu pe-aici. E un ins tare simpatic.
- Dar cine-i Chenderi, de fapt?
- E un țăran din Veza. Îl cheamă Nicolae Mihu, dar nu știu cine i-a zis Chenderi-măgărariul, și Chenderi i-a rămas numele! De meserie este, după cum vezi, sacagiu și cară toată ziua apă cu sacauna trasă de măgărușul lui la seminar. Iar dânsul știe multe balade și povești...
- Oprește-l, te rog.
Chenderi, un om între două vârste, își oprește măgarul la semnul lui Cacoveanu, salută respectuos scoțându-și căciula de pe cap și se dă jos lângă ei:
- Ptrru, Musurică! Zâua bună, domnișorilor. No, care-i porunca? Eu și Musurică-al meu vă stăm la dispoziție... Avem apă proaspătă și rece, adusă chiar acum de la izvor.
- Dă-ne puțină apă, Mihu-baci! cere Cacoveanu.
- Sigur, sigur. Bucuros vă dau, flăcăiași, dar să știți că apa... nu-i bună nici de frică și nici în opincă... afară de apa de la mine, desigur. (Ia o bardacă și i-o dă teologului. Mihai nu bea fiindcă mănâncă prune.)
Măgarul începe să ragă.
- Ho, Musurică, ho! Parcă mi-e rușine mie că nu ți-e rușine ție... Tocmai acum ți-a venit chef de cântat? Vă rog să-l iertați, domnișorilor, că-i măgar adevărat - nu se preface - și îi lipsesc cei șapte ani de-acasă, căci n-are decât trei. Și tat-su și mumă-sa tot măgari or fost și-așa o-nvățat de la ei. Să cânte mai frumos nu știe... Dar asta-nseamnă c-o fi vreo douășpe, că Musurică-al meu îi precis ca și ornicul gimnaziului... Și-acum treabă să mă duc, dragii mei, că m-așteaptă școlarii cu apa în ricriație. Dar dacă dați diseară pe la dormitoare, vă spui o poveste ghie vă pică dinții ghe râs... No, zâua bună, flăcăiași! Die, Musurică! Haida, băiețel...
Băieții îl salută și își văd de drum.
76. La biblioteca gimnaziului teologic (secvență scurtă)
Mihai, cu o listă în mână, îi dictează titlul cărților lui Cacoveanu, iar acesta se duce la bibliotecarul care-i aduce trei volume groase. Se așează amândoi la o masă și citesc.
77. La o oră de limba latină (secvență scurtă)
Un profesor lecturează un text din ,,Carmina Burana”: ,,Rerum tanta novitas in solemni vere et veris auctoritas iubet nos gaudere; vias prebet solitas, et in tuo vere fides est et probitas tuum retinere...”
Mihai stă gânditor într-o bancă din fundul clasei ținând capul între mâini. Este foarte abătut și oftează din rărunchi...
78. Dimineața, la gazda lui Cacoveanu
O odaie mică, numai cu două paturi. În fiecare pat dorm două persoane. Cacoveanu doarme cu un nepoțel de vreo șase ani. Mihai doarme pe jos, pe o saltea de paie cu așternuturi curate. Când se scoală, cască și se întinde pe salteaua lui. Soarele îi bate în ochi. Cacoveanu se trezise ceva mai înainte și citise din revista ,,Familia” stând culcat în patul lui. Nepoțelul de lângă el încă doarme dus, sforăind ușor din când în când. La fel ceilalți colegi.
- Te-ai sculat, Mihai? Cum ai dormit, fratele meu? întreabă Cacoveanu cu glas domol.
- Tun, auzi? Tun! Nici nu mai știam unde sunt... (Căscând): Până la Blaj, să-ți spun drept, dormeam pe unde apucam: pe câmp, prin șure de paie, pe sub poduri, prin clopotnițe... Într-o seară am dormit chiar în podul grajdului de la seminar. Eh, asta-i viața! Viață de câine vagabond... Dar eu am ales-o, cine-i de vină? Și tu ce citești acolo?
- Ghici! Știi ce? Îți reciteam chiar opera ta - poezia ,,Din străinătate” ce-ai publicat-o în revista ,,Familia” ce ne-a sosit alaltăieri. Acuma mi-e capul limpede și-o înțeleg și mai bine. E genială, Mihai! Ge-ni-a-lă! Mai cu seamă aici - dă-mi voie să citez aceste două strofe:
Când tot se-nveselește, când toți aici se-ncântă,
Când toți își au plăcerea și zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpi-i râzători.
Și inima aceea, ce geme de durere,
Și sufletul acela, ce cântă amorțit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi ce arde de dor nemărginit...
Mihai stă gânditor pe salteauna lui, cu mâinile sub cap și cu ochii în tavan.
- De genială, nu e genială... Este cât se poate de banală. Dar e sinceră; îți garantez. Am pus în ea toată durerea mea, toate înstrăinările mele și toate dorurile mele de trubadur prin lumea largă. Și-am spus adevărul, Ștefane. Am spus ce simțeam atunci și ce mai simt și-acum. Am spus ce mă doare mult și aș vrea să mă crezi că mă doare ceva cu adevărat, uite-aici... (Arată cu degetul arătător de două ori spre inimă.)
- Nu știu, poate te deranjează că mă văd nevoit să te laud chiar în față, dar cred că nici Mureșanu și nici Alecsandri n-ar putea scrie așa frumos!
- Oprește-te, Ștefane, stop! că mi-i jignești... Și nu mai spune la nimeni prostii d-astea! Lasă timpul să aleagă... Știi ceva? Hai mai bine la Târnave să ne scăldăm. De-acord? Uite - chiar în dimineața asta... Am așa o poftă de scăldat...
- Nu, îmi pare rău. Aș merge bucuros, dar eu nu știu deloc să-not! Mi-a fost totdeauna frică de apă...
- Atunci, regrete eterne, sunt nevoit să mă duc singur...
Se dezvelește și se scoală din pat. Acum observăm că Mihai dormise îmbrăcat.
79. Pe malul Târnavelor
Lângă o moară de apă, din jos de roata cu zbaturi, acolo unde Târnava Mare se întâlnește cu Târnava Mică, îl vedem cum Mihai se bălăcește de zor intrând în apă într-un loc și apărând într-altul, mult mai departe. Iese curând pe plajă și se tolănește la soare. Prin apropiere trece un călugăr bătrân, cu comănac pe cap. Citește dintr-o carte de rugăciuni. Mihai îl îmbie, strigând la el:
- Părințele, hai de te scaldă, ce stai ca o mireasă neagră pe țărmuri!
Călugărul se oprește, dă din cap zâmbind în semn că nu, și își vede mai departe de drum. Mihai mușcă dintr-un măr, aruncă cu el lângă țărm și aleargă cu toată viteza spre apă plonjând cu măestrie în ea în locul unde aruncase mărul.
80. Pe Câmpia Libertății din Blaj (secvență scurtă)
Mihai pășește rar și contemplativ spre locul unde a fost înălțată tribuna Adunării celor 40.000 de revoluționari la Revoluția de la 1848, loc marcat de o inscripție.
81. La stejarul lui Avram Iancu
În grădina Mitropoliei, Eminescu se oprește în fața stejarului legendar, citind o tablă prinsă pe copac. Se apropie de trunchi și îi mângâie scoarța cu mâna. Tocmai atunci trece pe acolo un cunoscut, Filimon Ilia.
- Eminescule, ce faci aici?
Mihai îl privește o clipă descumpănit:
- Admiram pur și simplu stejarul lui Avram Iancu. Nici mai mult, nici mai puțin... Dar iartă-mă, frate... Cred că am uitat cine ești...
- Eram sigur că n-o să mă recunoști și c-ai să mă uiți. Și totuși, dacă te gândești o țâră... am discutat acum o lună amândoi în curtea seminarului despre mai multe: despre adevăr, despre omenire, despre dumnezeire... Acum îți amintești?
- Aa, da - Filimon Ilia! Bine-mi pare că te văd, frățioare! Păi cum era să te mai recunosc, amice, dacă ți-ai lăsat mustață și un început serios de barbă?! Te-am cunoscut mai mult după voce. Vino încoace să te îmbrățișez. (Îl strânge în brațe și-l bate cu mâna ușor pe spate.) Dragă Filimoane, astăzi sunt mai supărat ca oricând și am decis ca să plec din Blaj unde, în afară de faptul că mi-am format o mulțime de prieteni noi și că am mai scris câte ceva în carnetul meu, nu am făcut altă mare brânză...
- Și ce, asta înseamnă puțin?
- N-am zis c-ar fi puțin, însă mi s-au epuizat toate mijloacele de subzistență. În prezent, nu mai am nici un sfanț prin buzunare. Și-aștept de-acasă un pârlit de mandat care sunt disperat că nu-mi mai pică. Nu știu ce păcatelor s-o fi întâmplat, că ai mei parc-au uitat cu totul de mine...
- Și dacă pleci, crezi că hainele și ghetele astea rupte te mai ajută la drum? Cu ele n-ai să poți face nici doi kilometri și rămâi în pielea goală și desculț. Până-ți vine mandatul, ia fă bine și treci diseară pe la mine ca să-ți dau niște haine mai puțin rupte și niște ghete ce ți se potrivesc de minune, că văd că porți același număr ca mine. Dar îți pun și-o condiție...
- Dacă mă constreângi prin condiții, am să te refuz.
- Eu îți pun o condiție care o să-ți placă mai mult ca mie... Să mergi cu mine până la Alba-Iulia.
- Și ce să fac eu acolo?
- Asociațiunea Transilvană - ASTRA - va ține adunarea ei generală. Și-o să-i vedem la Alba pe domnii Timotei Cipariu și Gheorghe Barițiu, marii cărturari ardeleni.
- Păi așa spune, amice Filimoane! Iar dacă-i vorba de ASTRA, hai să pornim de pe-acuma. Nici nu știi ce veste bună mi-ai dat!
- Vezi? Ți-am zis eu c-o să-ți placă mai mult decât mie?
- Cum să nu, căci nici nu bănuiam ce-aveai de gând să-mi spui... Îmi închipuiam cu totul altceva. Și n-ai vrea oare să plecăm încă de pe-acuma, ca s-ajungem la vreme?
- Nu, Mihai. Mai întâi trebuie să mergem împreună pe la mine pe-acasă, căci avem destul timp.
82. Alba-Iulia. Ședința Societății ASTRA
Vedere de ansamblu asupra orașului... Catedrala. Ședința are loc aici, în incinta marii biserici. În catedrală - masa prezidiului... Printre alții, la masă stau Timotei Cipariu și Gheorghe Barițiu. Într-un colț, pierduți în mulțime, Mihai și Filimon Ilia. Acesta îl face atent pe invitatul său care este îmbrăcat cu hainele ce i le-a dăruit. Îi vorbește în șoapte:
- Uite, Mihai, cel din partea dreaptă este Cipariu... Al treilea după el este Gheorghe Barițiu. Curând ei vor pleca la București unde vor înființa o Societate Literară Academică ce va fi nucleul viitoarei Academii Române.
Un orator latinist vorbește despre latinitatea limbii române:
- ...de aqveea, domnilor, credem benevenută inizziativa ilustrissimilor professori Massim și August Treboniu Laurian de a donare nazzionei aqvestea latinne indispensabilum loru lexicum, sorginte plenum de spledori al unui laboriant travaliu a multorum ani investigatorii...
Mihai îi dă un cot prietenului său și face zâmbind o observație pe loc, vorbindu-i în șoaptă:
- Filimoane, cred că m-am entuziamat prea mult și-am bătut drumul de geaba până aici!
- Așa mi se pare și mie, dar sper că nu mă-njuri că te-am adus până la Alba Iulia.
- Fii pe pace, cum o să fac asta? Mă interesează foarte mult orașul ăsta în care s-a încununat ca domn al principatelor române Mihai Viteazul. Cât despre domnii aceștia de la ASTRA, se pare că vor să facă limba noastră mai latină decât latina și-apoi s-o corcească cu limba lui Dante. Dar vorbesc într-o păsărească ridicolă și antipopulară... Am convingerea că la fel gândesc acum și Barițiu cu Cipariu.
- Să sperăm. Însă dacă vrei să plecăm, spune-mi și ieșim imediat.
- O, nu. Odată ce ne-am prins în horă, trebuie să jucăm până la capăt. O să-i ascult pe toți până la sfârșit, căci, trecând peste exagerările lor lingvistice, trebuie să fie aici și unele discuții interesante. Dacă am făcut concesii teoriilor lui Aron Pumnul, pe latiniștii ăștia mă strădui de asemenea să-i înțeleg, deși îmi va fi cu mult mai greu.
- Mihai, după ce vizităm Alba-Iulia, unde ai de gând să mai mergem?
- Întâi ne întoarcem la Blaj, apoi eu am plănuit să trec prin Sibiu spre București.
- Ești ca jidovul rătăcitor... Dar nu te las să pleci până nu-mi oferi poezia promisă.
- Ai s-o primești.
Aici se termină convorbirea celor doi din biserică în vreme ce toată asistența aplaudă. Mihai și Filimon, aplaudă din complezență.
83. Toamna anului 1866. Plecarea din Blaj
O zi senină. Vegetația s-a îngălbenit. Este toamnă. Îl vedem pe Mihai cu aceleași haine cu care venise, dar mult mai rupte. Poetul este acum în drum spre Sibiu. Trece înapoi Mureșul cu brudina pe la Mihalț. Pe podul umblător, stă de vorbă cu niște copii cu care se jucase până să vină brudina și cărora le dăruiește poame din desagă.
84. Sibiu, 1866
Revedem Sibiul. Pe străzile orașului, Mihai colindă însoțit de Dragoș, un teolog sibian. Încetinesc mersul din când în când ca să se uite la puținele vitrine din centru. Colegul lui este oprit de un tânăr cunoscut care-l salută:
- Servus, Dragoșe! Iartă-mă că nu ți-am adus istoria aceea pe care mi-ai împrumutat-o. Mi-ar trebui încă o săptămână. Ce zici, mai mi-o poți lăsa?
- Nu-ți face probleme, Niculae. Încă nu-mi trebuie. Tu îl cunști pe domnul Eminescu?
- Domnul Eminescu, poetul de la ,,Familia”?
- Da, Mihai Eminescu.
- Mă simt foarte onorat și încântat. Eu sunt Nicolae Densușianu... publicist la ,,Tribuna” de-aici și ucenic al muzei Clio. Doream de mult să vă cunosc, căci numele noastre s-au întâlnit în ,,Familia”.
- No, atunci eu vă las împreună fârtați, spune însoțitorul lui Mihai. Servus, băieți. Mihaie, te rog să nu pleci din Sibiu până nu mă anunți. (Dă mâna cu Eminescu și Densușianu și pleacă.)
Densușianu îl ia pe Mihai de umăr și se pierd în mulțime.
85. Acasă la Densușianu
Mihai discută cu gazda.
- Aș vrea să trec de aici munții înspre București și-apoi la Giurgiu, domnule Densușianu. Dar, vedeți, eu nu prea am pașaport.
- Nu prea sau... nu-l ai deloc?
- De unde să-l am? Am trecut peste granițe în felul cel mai fraudulos. Am devenit expert în treburi de-astea, dar știu că din Transilvania spre România controlul este cu mult mai sever. Sper să nu fie departe ziua când vom șterge pentru totdeauna granița între două provincii românești, căci e scandalos să treci cu pașaport din țara ta în țara ta. Dar pân-atunci nu știu ce-aș putea face s-ajung în cetatea lui Bucur...
- Ei, va veni ea și vremea aceea, dar, vezi, Dumnezeu nu ne toarnă în sac. Trebuie să luptăm pentru așa ceva! Trebuie să ne ajutăm singuri și să nu ne bizuim pe mila străinilor, pe ajutorul lor, căci atunci n-o să fim liberi niciodată. De trecut de-aici spre Muntenia este treabă cu mult mai ușoară decât unirea Ardealului cu Țara. Și iată cum: o să-ți dau o scrisoare către popa Bratu din Rășinari, un prieten bun de-al tatălui meu... Am să-l rog pe părintele să-ți caute o călăuză care cunoaște bine potecile de pe lângă Vama-Cucului, fără să fii văzut de autorități. Dar altceva mi se pare mai urgent acum...
- Ce anume? întreabă Mihai.
Densușianu îi privește costumul ferfeniță.
- Cu hainele astea te vor lua drept altcineva și te vor închide la poliție.
- Las’. De-abia mă voi odihni mai bine...
- Ei, eu nu cred că aici ai dreptate.
Gazda se scoală, ia dintr-un dulap un costum de haine acceptabil și o pereche de ghete bune.
- Ține, domnule Mihai! Eu mai am și alte costume și nu toate-mi fac trebuință.
Mihai vrea să refuze, dar ca să fie mai sigur, Densușianu îi ia haina zdrențuită din cuier și i-o sfâșie cu ușurință în două aruncând bucățile după ușă lângă făraș.
- Acum n-o să mai poți îmbrăca pe-asta! (Îi dă și o cămașă.) Te rog ia și cămașa și geamantanul ăsta cu merinde, căci până la București și Giurgiu e drum lung.
- Ce să vă mai spun? Tot Ardealul m-a bombardat cu pomeni încât nu mi-a rămas decât să zic bogdaproste fiecăruia. Așa că... bogdaproste, din nou! Dar peste-o lună știu că și astea vor ajunge ferfeniță și petic peste petic se va alege din ele.
- Oricum, pân-atunci, ia-le, că-s bune!
Mihai nu are încotro: se îmbracă și mulțumește zâmbind stânjenit.
86. Giurgiu, 1867. Docurile portului
Lângă docuri, curge bătrânul Danubiu. Este vara anului 1867. La început îl vedem pe Eminescu într-o magazie, cu o răzătoare de fier în mână, nivelând niște banițe cu grâu pline, dar curând un supraveghetor îl cheamă și îi încarcă în spinare un balot foarte greu. Mihai cară mărfuri pe un vapor gol, muncind cot la cot cu zeci de hamali și docheri. Este îmbrăcat într-un sacou scurt, fără cămașă, țesut dintr-o materie ordinară. Are niște pantaloni de dril albastru. În picioare poartă niște ghete scâlciate, fără ciorapi. Sudoarea îi curge râuri pe frunte. Este murdar de praf și funingine pe față. Supraveghetorul îl încarcă iarăși și îi spune râzând cu trabucul în gură:
- Ține, moldovene, că ești flăcău zdravăn. De! Ce cătași la Giurgiu? Credeai că pe-acile umblă câinii cu covrigii-n coadă? Hai, mișcă, mișcă mai repede, băiete, și nu te mai tot bălăngăni!
Într-adevăr, Mihai se cam împleticește descumpănit sub povara greutății din spate și urcă foarte greu pasarela dintre țărm și vapor. La un moment dat se oprește, iar supraveghetorul, tot cu ochii pe el, se înfurie:
- Haide, șoldovene, haide hamal, mișcă dom’le odată, ți-am spus; c-avem treabă multă azi! Vezi cum muncesc ceilalți? Nu te mai tot opri mereu! Dacă nu poți, nu poți! Treci înapoi la banițe sau du-te la mămica acasă că te-așteaptă cu plăcinte calde și-alivenci...
Vaporul dă un prim signal și supraveghetorul se depărtează pentru o clipă.
- Mihai, îi șoptește un coleg de muncă. După slujbă, mergem amândoi să ne angajăm ca grăjdari la hotelul de lângă port, că i-am vorbit administratorului și ne-așteaptă. Lasă-l dracului pe căpăcunul ăsta! Nu vezi că-i nebun și fără suflet față de toți?
87. Curtea și grajdul unui hotel din Giurgiu
În curte se află grajdurile. Într-un grajd, răsturnat într-o iesle de paie, ascultând ronțăitul cailor, Mihai citește tare în limba germană poezia Resignațiune de Schiller. Alături, un geamantan plin cu cărți nemțești. Pe ușă apare capul unui domn (41 de ani) care întreabă:
- Cu cine vorbești dumneata nemțește?
- Cu Schiller...
- Cu Schiller? Și unde-i Schiller?
- Uite-l aici... (Arată cartea.) Domnule, am terminat de rânit grajdul hotelului, am dat mâncare la cai și-acum mă delectez citind... Nu-mi dați voie?
- Desigur, desigur, dar - să-ți spun drept - n-am mai văzut până azi grăjdar să-l citească pe Schiller în gura mare în nemțește...
- Asta fiindcă poate n-ați fost prin țările germane, căci acolo toți grăjdarii știu să-l citească pe Schiller în germană...
- Nu cumva și caii dumitale știu nemțește?
- Oarecum... Vedeți? Eu știu să le provoc pofta de mâncare... Când le citesc din Goethe, mănâncă cu poftă fân, iar când le citesc din Schiller, mănâncă și paie și fân...
- Ha, ha, ha! dar pari băiat isteț, neicușorule. De unde ești?
- De departe...
- Uite, de unul ca dumneata aș avea eu nevoie în trupă... Ca sufleur...
Eminescu trântește cartea în geamantanul deschis și sare drept în picioare cu paiele pe cap.
- Ce spuneți? Sufleur? Dar cine sunteți dumneavoastră?
- Eu? Sunt Iorgu Caragiali... antreprenor și actor. Locuiesc pentru câteva zile la hotelul ăsta.
- Aoleu, mamă! Vă rog să mă iertați, domnule Caragiali, c-am fost atât de...
- Atât de... cum?
- Atât de... cam ironic. Nu vă cunoșteam, dar am auzit de dumneavoastră... Îmi permiteți? Mihai Eminescu, fost sufleur în trupa doamnei Tardini și a domnului Vlădicescu...
- Păi atunci, ce să mai discutăm, nenicule? Ești deja în temă, domnule Emilescu. Pentru 7 galbeni lunar, sufli rolurile și le copiezi pe caiete deosebite... Batem palma?
- Da, domnule Caragiali. (Bat palma.) Numai că am și eu o obiecțiune...
- Ce obiecțiune?
- Să știți că nu mă cheamă Emilescu, cu ,,l”, ci cu ,,n”, Eminescu...
- Bine, domnule... Emilescu!
- Eminescu...
- Da, da, da - am înțeles bine: E-mi-les-cu...
Amândoi pufnesc în râs.
88. Cu trupa lui Iorgu Caragiali
Sfârșit de vară 1867. O zi ploioasă. Cinci căruțe-furgoane trec pe un câmp clisos, urnindu-se greu... Sunt niște harabale înalte, cu poclitul de rogojini. Pe prima putem citi: TRUPA TEATRALÃ IORGU CARAGIALI.
89. La Ploiești
Lume multă în ,,Grădina Lipănescu”, pe Calea Oilor, colț cu strada Calomfirescu, spre bariera Bucov. Aici va avea loc spectacolul trupei lui Iorgu Caragiali. Scena se află sub cerul liber. Se joacă la lumina zilei. Iorgu Caragiali dă ultimele indicații regizorale în dosul scenei, înainte de a se trage cortina:
- Baronul intră prin dreapta cu gravitate... Lina Popescu, dumneata aștepți semnul sufleurului din cușcă și intri după cinci secunde cu un zâmbet reținut și cu mâna treaptă întinsă spre baron... Valetul se pleacă de două ori în fața baronului dar nu cu spatele la public ca rândul trecut... Așa? Gata. Emilescule, treci în boxă... Nu vă fie teamă, fraților, că acilea la Ploiești suntem ca și acasă, prin părțile mele, iar ploieștenii noștri sunt foarte inimoși. Fii atent, Nae: și-acum cortina! (Din cușcă Mihai sună scurt cu un clopoțel începerea spectacolului, cum se obișnuia pe atunci la teatru. El o privește admirativ pe frumoasa artistă Lina Popescu - prim plan - . Se aude o muzică introductivă, apoi secvența dispare...)
90. La Brăila
Trupa lui Caragiali îmbarcată pe un șlep care plutește încet tras de un vapor... O zi călduroasă. Mihai stă pe un fotoliu și scrie versuri uitându-se des la fermecătoarea artistă Lina Popescu care cântă veselă la o chitară fiind înconjurată de câțiva actori care o aplaudă... Din când în când poetul oftează. Distingem clar pe hârtie un prim-plan cu titlul poeziei: La o artistă... Se aude un glas:
- După succesul de la Brăila, la Galați cred că vom avea altul și mai mare. Dar după Galați unde mergem, domnule director?
- Cum unde? răspunde Iorgu Caragiali, aflat în grupul celor ce o aplaudau pe Lina Popescu. Nu v-am spus de la început că ne-așteaptă din nou Bucureștiul? Acolo avem cele mai multe spectacole. Dar și cele mai multe de tras.
91. București, 1867
Iorgu Caragiali, cu o geantă sub braț, merge grăbit prin centrul Capitalei însoțit de Eminescu, îmbrăcat de data aceasta mai bine Poetul cumpără un ziar și îi citește din prima pagină lui Caragiali:
- Maestre, ia ascultați ce scriu ziarele de azi: ,,Guvernul Înaltei Porți a fost delegat să protesteze pe lângă guvernul român ca să nu mai oblăduiască adăpostirea răsculaților bulgari care, adunați în cete armate, au trecut în România unde au constituit un Comitet revoluționar sub conducerea lui Filip Totiu.”
- Asta cam miroase a război cu turcii, răspunde Caragiali.
- O să vină vremea să-i umflăm definitiv pe turci, maestre. Turcia nu mai este puterea care-a fost, iar noi dispunem de o armată mai forte ca niciodată, plus sprijinul occidentului și-al Rusiei, deși mai puțin al coroanei britanice.
- Păi eu ce spusei? Știu asta, dragul meu. Mergând pe această temă, chiar am și început de curând o piesă despre bulgari: ,,Bătălia de la Verbovka a bulgarilor cu turcii și spânzurarea lui Constantin bulgarul la Rusciuk”. Dar nu te teme că n-ai s-o mai copii tot dumneata. Astăzi te rezerv pentru o altă treabă la fel de importantă... Eu o să-ți dictez, iar tu ai să-mi scrii o petiție de protest către guvern prin care cerem să ne dea sala Teatrului Mare în zilele când nu joacă formația Millo-Pascaly. Și știi de ce? Fiindcă actorii mei nu trebuie să moară de foame.
92. În holul Teatrului cel Mare din București
La o masă, Mihai scrie de zor petiția către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Caragiali îi dictează. Lângă el stau roată toți artiștii, în număr de 23, așteptând să-și pună semnăturile.
- Gata, maestre. Gata, domnule director.
- Citește-o, Emilescule, s-o auzim cu toții. Vă rog, liniște și să dați ascultare, că pe toți actorii din trupa mea vă interesează. Hai, dă-i drumul, poetule...
- ,,Domnule Ministru, Subsemnații artiști români, cerem de la înaltul guvern a ni se da zilele ce se arată rezervate prin Monitorul nr 224, spre a ne putea hrăni onorabil cu arta noastră pe acea scenă, la a cărei fondare am contribuit și noi, cât pentru subvențiune protestăm în numele Justiției de a nu se elibera nimănui, până nu se va satisface decizia luată de Ministeriu și publicată în Monitorul 224. Primiți, Domnule Ministru, încredințarea profundei noastre considerațiuni.”
- Mulțumesc, Mihai. Și acum, domnilor și doamnelor, vă rog să treceți pe rând la iscălit. Mai întâi damele: Elena Caragialy (Soția lui Iorgu iscălește.)... Alesandrescu Teodoreasca... Ecaterina Dimitreasca... Aneta Constantinescu... Lina Popescu... (Aceasta iscălește și îi strânge mâna lui Mihai surâzându-i ștrengărește.) Iscălește și tu, Emilescule, dar cu ,,n” și nu cu ,,l”, cum îți zic eu ca să te necăjesc...
93. În același hol, întâlnirea cu actorii Teatrului cel Mare
Venind din sala teatrului, coboară scările antreprenorul spectacolelor, Costache Dimitriade, care-și ține mâinile la urechi, urmat de o altă grupă mare de actori care se țin după el vociferând.
- Uite, fraților, alți nemulțumiți ca noi, zice Iorgu Caragiali. Vedeți că și actorii de la Teatrul cel Mare au probleme legate de bani? Au tăbărât toți pe antreprenorul lor Costache Dimitriade și-s chiar mai furioși decât noi.
Dimitriade este apucat de actrițe de haină și tras cu putere. Majoritatea vociferează asurzitor:
- Este munca noastră, domnule Dimitriade, iar contractele trebuie respectate după lege!
Alte voci:
- Nu mai dăm spectacole! O să facem grevă, că murim de foame! Ce-nseamnă batjocura asta? Actorii trebuie să mănânce și ei! Cine mai poate îndura?!
Demetriade coboară repede scările cu mâinile la urechi, făcând din mers gestul că refuză să asculte. Se oprește brusc, răstindu-se către Matei Millo, care începuse să vocifereze cel mai tare:
- Domnule Millo, spune actorilor dumitale să înceteze odată cu amenințările. Banii lor nu depind de mine! Suntem în criză și teatrul nostru nu mai poate plăti! Fiți înțelegători odată, domnilor! Eei!
- Dar e munca noastră, domnule antreprenor! răspunde Millo. Nu am primt salariile pe două luni! O să reclamăm iar la minister!
- Reclamați, eu n-am nici un amestec în afacerea asta! N-am nici o vină. Și nu fiți mojici!
- Dar cine atunci, domnule Dimitriade, cine? Și cine e mojic? întreabă Matei Millo.
Eufrosina Popescu, o actriță tânără și foarte drăguța, intervine și ea împotriva antreprenorului, folosind o altă tactică și adoptând un glas mai mieros, care frizează în mod vizibil ironia:
- Bine, dumneavoastră nu aveți nici o vină... Am înțeles. De acord cu principiile
dumneavoastră imbatabile... Dar să ne permiteți atunci să dăm un spectacol-două în beneficiul nostru și-apoi să împărțim banii. Și pentru că nu aveți nici o vină, precum atât de politicos afirmați, nici noi n-o să vă dăm nici un ban... Iar dacă nici așa altețea voastră ne refuză, intrăm frumos chiar din clipa asta în grevă, să vedem cum mai câștigați salariul fără noi...
- Vă privește, faceți ce știți! Reclamați, faceți grevă, dați-vă cu capul de pereți, dar pe mine lăsați-mă-n pace! (Iese trândind cu putere ușa de la intrare.)
- ,,Reclamați, faceți grevă, faceți ce știți...” îl maimuțărește Eufrosina cu glas schimonosit. Dă-te tu cu capul de pereți, nenorocitule! strigă după el Eufrosina Popescu amenințând în direcția lui cu pumnul și scoțând limba după ce dispare. Colegii ei râd în hohote.
Alături de Matei Millo și Eufrosina Popescu, mai distingem pe Raluca Stavrescu, Ștefan Vellescu, Ion Vlădicescu ș.a. În minutele următoare, toți actorii lui Matei Millo se amestecă cu trupa lui Iorgu Caragiale plângându-se unii altora de nedreptățile conducerii. Se aude aproape într-un glas:
- Să mergem cu toții la minister, dragi colegi! Haideți la minister! Plecarea...
- Iar domnișoara Eufrosina Popescu să-i vorbească ministrului purtând rochia aceea scurtă, că-l dă gata.
- Eu? Vai, nu! Ci domnul Matei Millo îmbrăcat în ,,Coana Chirița” o să-l dea gata, dacă-i împrumut eu rochița mea scurtă și pantofii cu tocurile înalte...
Toți actorii izbucnesc într-o explozie de râsete. De fapt, făceau haz de necaz.
94. Acasă la Iorgu Caragiale
Iorgu Caragiale locuiește în casa lui Iancu Manu, pe strada Boteanu (curtea dinspre biserica Boteanu.) Este duminică și are musafiri la masă: două surori și un frate - pe Catinca și Nastasia, femei foarte spirituale, împreună cu Costache Caragiali, actor și profesor de retorică. Printre musafiri îi vedem pe Mihai Eminescu și pe Mihai Pascaly. Atmosfera este foarte destinsă.
- Costache, zice Nastasia, ia mai bine spune ce-a pățit pe scenă fratele nostru când juca cu Mihăileanu, căci nici soră-mea Catinca (o arată cu mâna) și nici domnii Pasaly și Eminescu nu o știu...
- Nastasio, mai bine povestește-ne tu cum se jucau de-a teatrul Iorgu și Catincă încă de pe când erau mici...
- Nu, nu, lasă asta! - intervine Catinca. Mai interesantă cred că e povestea cu Mihăileanu. Începe cu ea.
- Bine, zice Costache zâmbind, apoi râzând înainte de-a povesti. Întâmplarea s-a petrecut anii trecuți, la București... Mihăileanu, directorul, juca rolul cavalerului rătăcitor, omorât de vrăjmași și sta întins pe catafalc stropit cu bulion la piept pe cămașa-i albă: ,,S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bătăile ei inima cea mai fidelă!” se văita amanta dezolată. Iar Iorgu, frate-meu, ce credeți că face? Cu un ac înfipt într-o nuielușă, stătea pitit în dreptul fundalului și-i trage lui Mihăileanu prin pânză câteva înțepături aproape de fund... El, care trebuia să fie mort, șoptește printre dinți: ,,- Ce-i asta, bre? Care ești ălă? Ce-ești nebun?... Vrei să mă scol acum de-aici din morți? Cine-i acolo?” Dar Iorgul-l pișca înainte cu boldul... Atunci ,,mortul” sare de pe catafalc și dă de vreo câteva ori cu pumnul prin pânză de-l făcu pe frate-meu vânăt. Publicul să moară de râs nu alta. A trebuit să se tragă cortina... (Râde și mai puternic amintindu-și scena. Pascaly și Eminescu la fel.) Întreab-o și pe Catinca, fiindcă și ea era în sală.
- Păi dacă tot începuși să-mi spui isprava, baremi de ce n-o spui pe toată, frate Costachi? Vrei să creadă Pascaly că m-am lăsat bătut de Mihăileanu?
Pascaly răspunde râzând:
- Ei aș, lasă, Iorgule, lasă că mai departe o știu de la Mihăileanu personal... Când el interpreta pe un ,,grande d’Espana” încrezut și flămând, care trebuia să muște din cașul unui țăran, tu l-ai făcut să mănânce un cocoloș de lumânare de seu cu fitil cu tot. Iar cocoloșul era tăvălit prin răzătură de
săpun cu cretă și cu ceva brânză parmezan! Ha-ha-ha! Așa-i ori nu? (Cei de față râd copios. Către Eminescu): Dar ce-ai pățit, tinere, de stai atât de retras și nu zici nimic?
- Emilescu gândește acum la rime. Sau nu știați? întreabă Iorgu. Aa! Dânsul face poezii, fratele meu. Și încă d-alea frumoasele... Habar n-aveți! Ia te uită ici ce-a publicat el în ,,Familia”! (Îi dă lui Pascaly revista în mână. Acesta privește câteva momente cu interes în revistă și îl laudă):
- Asta chiar n-o știam. Ei, da! Îți descopăr pe zi ce trece talente noi... Bravo, Eminescule! Poezia de-aici este exact cum îmi place mie, plină de lirism fervent și de patriotism ardent. Na, că fără să vreau, fac și eu versuri. Că poezia se ia uneori ca și căscatul... dacă stai lângă poeți... Permi- teți-mi, vă rog, onorate gazde, să vă declam cu glas tare prima strofă, ca pe scenă... (Se face liniște, iar Pascaly se ridică în picioare și citește gesticulând cu mâna dreaptă):
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
(Cei din jur aplaudă călduros în timp ce Mihai privește în jos aproape rușinat.) Bravo, Eminescule! Dumneata promiți mai mult decât toți din țara asta... Iorgule dragă, dă-mi-l mie pe băiatul ăsta. Îmi mai trebuie un sufleur în echipa mea, căci în curând vreau să încep un turneu prin tot Ardealul.
- Mergeți și-n Banat, domnule Pascaly? întreabă Eminescu îmbujorat.
- Banatul este ținta noastră finală, răspunde Pascaly. Ei, ce zici, ai merge cu noi?
- Întrebați-l și pe domnul Iorgu, că-s sufleurul dumnealui... Eu depind de dumnealui.
- Trupa mea și-așa-i la un pas de faliment, Mihai. Du-te, Emilescule! Du-te, drăguțule, că nu mă supăr și nu voi să-ți limitezi talentul numai la compania mea muribundă...
- Vă mulțumesc mult, domnule Iorgu. Dacă dumneavoastră mă lăsați, sigur că merg. Dealtfel, Banatul nici nu-l cunoșteam. Așadar, grație dorinței dumneavoastră, care este și dorința mea, trebuie să-mi reîncep cariera de pasăre migratoare.
- Numai dacă-ți face plăcerea. Un sufleur dublat de un poet adevărat este tot ceea ce-mi puteam dori mai ideal. Bineînțeles, la noi vei interpreta și unele roluri. Cred că ești deja informat că trupa mea nu-i cu nimic mai prejos decât a lui Iorgiu și Dragulici.
- Hm! Mă flatezi, amice! Vrei să zici decât era a lui Iorgu și Dragulici, adaugă Caragiali. E-hei! Noi, monșericule, suntem aproape pe dric. (Dă din mâini și oftează): Eh, asta-i viața de artist!
- La urma urmelor, asta-i soarta noastră a tuturor actorilor, căci a fi actor este un mare sacrificiu. Parcă pe mine m-așteaptă altceva? Numai puțini oameni înțeleg cu adevărat că teatrul este cea mai trebuitoare școală pentru popor. Voiești să vezi gradul de civilizație al unei națiuni? Vezi teatrul ei! (Se scoală de la masa plină de prăjituri și de cafele din care gustaseră cu toții până atunci și își privește ceasul de buzunar.) Ei, dar sunt așteptat la o repetiție. Îmi pare rău că trebuie să plec. Toate mulțumirile pentru găzduire, doamnele mele. Vă sărut mâinile! (Așa și face, după care își pune pălăria sa robespierriană pe cap.) La revedere, nene Costachi! (Iorgu se oferă să-l conducă.) Deci, ne-am înțeles, Eminescule.
- Da, maestre.
- Atunci, peste o lună...
- ...Peste o lună merg cu trupa dumneavoastră.
Pascaly iese grăbit însoțit de Iorgu și de cele două surori ale lui. Eminescu și Costache Caragiali rămân singuri și intră în discuție.
- Avem și noi un nepot care se ocupă cu versuri și iubește teatrul, începe Costache. Este în ultima clasă de gimnaziu. Stă la Ploiești și vine din când în când pe la noi. Am să-i lămuresc pe-ai lui să mi-l lase puțin și pe mâna mea la Școala dramatică. Acolo ar avea multe de învățat.
- Dacă n-aș fi nevoit să plec în turneu, zău că aș fi amator să urmez și eu arta dramtică cu dumneavoastră, răspunde Eminescu.
- Da, mi-ai face o mare bucurie. Cine știe? Poate altă dată...
Pe ușă se reîntoarce Iorgu fără surorile lui. În schimb este însoțit de un tânăr de 15-16 ani, cu ochi vioi și cătătură ironică.
- A! Tocmai vorbeam de lup și iacătă - lupul la ușă! Ce faci, măi nepoate? (Îl sărută.) Ai picat tocmai la țanc! Uite, să ți-l prezint pe domnul Eminescu, viitor actor în trupa lui Pascaly și mare poet amator... Ãsta-i nepotul meu, domnule Eminescu, Ion Caragiale, fiul lui frate-meu Luca. (Eminescu și nepotul gazdelor își strâng cu putere mâna și se privesc mult timp zâmbind.)
- Mă recomand, Mihai Eminescu, zice poetul.
- Iancu Caragiale, răspunde nepotul lui Iorgu.
- Ce face tac-tu, bă Iancule? întreabă unchiul său.
- Cam bolnav, unchiule. Uite, mi-a dat plicul ăsta către dumneata.
- Mai scrii și tu literatură, măi Iancule, sau te-ai lăsat păgubaș? Să-ți arat eu acilea cum să scriu poeziile, băi nepoate. Uite ici, ține - na! (Îi arată revista ,,Familia”. Iancu citește poezia cu dublu interes.)
- Te felicit, domnule Eminescu! (Îi strânge mâna.) Astea da versuri! Eu, să fiu sincer, încă nu pot scrie poezii, deși mie îmi place mult poezia. Încerc însă proză și în nici un caz nu am ajuns la o așa măestrie. Rândurile mele-s cam mucalite. Mai mult satirice... Cunosc atâția, tâlhari și neghiobi că zău, ar fi păcat să-i las să hălăduiască în pace... Fii bun și mai arată-mi o poezie de dumneata. (Mihai scoate o filă mototolită din buzunarul hainei și i-o dă.) Ești de pe-aici?
- O nu, sunt din nordul Moldovei. Mai bine zis, din Bucovina sudică, de pe lângă Botoșani... Dar viața sau poate vântul m-au adus și pe-aceste meleaguri.
Caragiale îi citește hârtia.
- Aici îți descrii de minune sentimentul profund pentru o actriță. Mi se pare că ai o identică pasiune cu mine: teatrul. De aceea cred că o să ne vedem mai des...
- Scenele noastre sunt așa de puține încât cei ce iubesc se pot vedea destul de lesne în preajma lor. (Costache și Iorgu intră în altă cameră.)
- Am auzit că se joacă mai mult traduceri franțuzești... Așa-i? întreabă Caragiale.
- E drept, însă văd că Pascaly pregătește acum un tablou românesc de istorie: ,,Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”, de Dimitrie Bolintineanu.
- Merge, dar aș prefera și o piesă despre Ștefan cel Mare!
- O-ho! Ar fi ceva deosebit. De când mă gândesc la asta. Domnia lui s-a întemeiat totdeauna pe dreptate și pe dragostea față de glie și de credință. Ștefan merita cu prisosință o asemenea cinste. Închid ochii numai și parcă-l și văd pe leul Moldovei în toată măreția lui: înțelept, bun cu poporanii, dar aprig la mânie cu vrăjmașii; iubit și venerat de toți răzeșii Moldovei și temut de toți dușmanii. Ei, ce piesă ar fi aceea în care Ștefan ar reînvia, fie măcar și pentru o clipă, pe scenele noastre!
Ochii lui Eminescu privesc visători într-un punct nedefinit.
95. Plimbarea pe Podul Mogoșoaieie și în Grădina Cișmigiu
Eminescu și I. L. Caragiale ieșind dintr-un anticariat și plimbându-se pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) în sus, spre palatul Domnesc. Amândoi gesticulează, povestesc și râd. Se vede că s-au împrietenit de-a binelea. Îi urmărim acum pe malul lacului Cișmigiu, așezându-se pe o bancă. Vorbesc gesticulând. Boschetele sunt înflorite, fiindcă este începutul lunii mai, 1868.
96. Drumurile caravanei lui Mihai Pascaly care poartă numele de
,,Societatea Dramatică a Artiștilor Români”
Comentariu:
In vara anului 1868, aflat în compania trupei lui Mihai Pascaly, Mihai Eminescu are strălucita ocazie să revadă Transilvania străbătând atât locuri cunoscute cât și cele mai multe pe care avea să le cunoască pentru prima dată...
Trecând prin frumoasa Valea a Prahovei, caravana a poposit mai întâi în Brașov, apoi la Sibiu, unde, după spectacole, în cinstea celor douăsprezece persoane ale trupei s-a oferit un mare banchet în ziua de 17/29 iunie 1868 la hotelul ,,Impăratul Romanilor”, unde au participat peste 150 de persoane. Autoritățile orașului au rostit cuvinte elogioase cărora le-a răspuns în cuvinte măiestre Pascaly.
Turneul din Transilvania asuprită de habsburgi a fost pentru românii de acolo un fericit prilej de trezirea conștiinței și a simțămintelor lor naționale. Pe acele scene unde zeci de ani de-a rândul nu se produceau decât numai spectacole în limba germană și maghiară, au răsunat pentru prima dată, spre marea bucurie a strănepoților lui Decebal, frumoasa limbă românească. La Lugoj și în satele dimprejur, la Timișoara sau la Arad, pretutindeni emoțiile au fost aceleași. Numărul membrilor companiei dramatice crește: Matilda Pascaly, soția directorului, a născut un copil chiar în drum spre Timișoara. Românii ardeleni și-au manifestat cu lacrimi în ochi dragostea față de această mână de actori care, pentru câteva minute, i-au făcut să simtă cu adevărat că aparțin unei națiuni mărețe, puternice și plină de gloria unui trecut strălucit, capabil să aprindă în inimile tuturor speranțele unui viitor și mai glorios.
Pentru Eminescu, contactul cu Ardealul a însemnat întețirea flăcărilor patriotismului din sufletul lui, flăcări ce nu se vor mai stinge toată viața...”
Ilustrațiile comentariului:
Caravana este alcătuită din șase căruțe noi acoperite... Pe prima scrie SOCIETATEA DRAMATICÃ A ARTIȘTILOR SUPERIORI DIN BUCUREȘTI. Le vedem străbătând frumoasa Vale a Prahovei, cam prin dreptul Predealului... Trupa are 12 persoane, plus ajutoarele. Printre roțile învârtindu-se repede pe șosele, privim suprapunându-se, sub titlul BRAȘOV, 1868, imagini din orașul de sub poalele Tâmpei, apoi spectacolul ,,Dalila”... Aceleași roți, învârtindu-se, permit să vedem acum, suprapusă, o altă imagine: Hotelul ,,Împăratul Romanilor” din Sibiu și banchetul celor 150 de persoane invitate... Pascaly rostind un toast. Aplauze îndelungi. Peste aceste imagini apare scris mare: SIBIU, 1868... Roțile caravanei, filmate mărit, se învârt iar și asistăm acum la spectacolul de la LUGOJ, 1868. (Auzim melodia ,,Ana Lugojana”.) Pascaly îl interpretează asonor pe Mihai Viteazul. Aplauze în sala arhiplină... Manifeste în limba română... Tricolorul românesc... Caravana trecând pe un drum cu coline... Spectacol într-un sat, pe o scenă improvizată, sub niște copaci... Sute de români, în costume naționale, aplaudând o scenă (tot cu Mihai Viteazul)... Urale... Iarăși caravana în mers... TIMIȘOARA, 1868: actorii sunt luați pe brațe de publicul electrizat... Pascaly mulțumindu-le printr-un mic discurs. Ploaie de flori... Matilda Pascaly cu un copil nou-născut în brațe... Țărani mulți în sală... Bătrânii cu picuri în gene. Caravana din nou în mers... ARAD, 1868: Matilda Pascaly, în costum național și înfășurată în cocardă tricoloră, declamă ,,Copila română”, fragment dintr-o piesă scrisă de Iosif Vulcan, aflat printre spectatori în sală. Vulcan aplaudând în picioare. Eminescu trebuie arătat din când în când după cortină ori în cușca sufleurului. Acum apare în boxa lui îmbrăcat numai într-o cămașă de noapte. El îi suflă Matildei monologul ce-l recită. (Secvența poate fi sonoră sau mimată.) Actrița este chemată la rampă de trei-patru ori...
97. Întâlnirea la Arad cu Iosif Vulcan
În febrilitatea pregătirilor de pe scenă, în timp ce sala plină trepidează de nerăbdare, Iosif Vulcan îl oprește pe Eminescu tocmai când voia să coboare în cușca lui de sufleur. Poetul este îmbrăcat într-o cămașă de noapte și cu o pipă lungă în gură din care fumează tihnit.
- Domnul Eminescu?
- Da, eu.
- Ți-a venit nașul... Știi cine sunt eu?
- Stați puțin să mă dezmeticesc... Nu cumva... chiar domnul Vulcan, directorul ,,Familiei”? întreabă Mihai nespus de bucuros și de surprins.
- Exact! Exact! M-ai ghicit... Cum s-ar spune, sunt chiar nașul dumitale... literar. (Eminescu se repede și îl îmbrățișează. La fel face și Vulcan care îl sărută pe poet pe ambii obraji.) Știu, zice directorul ,,Familiai”, că am picat într-un moment destul de nepotrivit și că ești prins în spectacol... (Se aude primul gong și vocea lui Pascaly: Pregătiți-vă!) ...Dar am fost anunțat că ești aici și ardeam de nerăbdare să te cunosc personal. Acum sunt și mai încântat...
- Și eu la fel, domnule Vulcan. Nici nu știu cum să vă mulțumesc pentru tot ce-ați făcut pentru mine.
- Spune, mai ai ceva pentru ,,Familia” mea, dragă poete, fiindcă te anunț că primesc zilnic zeci de scrisori de la cititorii revistei, în primul rând de la multe domnișoare, care întreabă de dumneata cine ești, cum arați, câți ani ai, care ți-e adresa și te roagă să mai publici... Firește, dacă mai ai versuri, poți să mi le dai chiar și-acum.
Mihai răspunde foarte grăbit:
- O, mai am, sigur că mai am. Fiindcă scriu aproape zilnic. V-ați supăra dacă m-ați aștepta o clipă să dau o fugă până la geamantanul meu? Acolo am mai multe scrieri noi pentru dumneavoastră. (Fuge și revine repede cu niște foi în mână.) Uitați, aici se află ultimele mele creații, ca să zic așa. Primele două par cele mai reușite, deși sunt scrise mai mult pe drum - poezia La o artistă și Amorul unei marmore...
Vulcan le sondează fugitiv cu privirea și surâde cu subînțeles privind spre frumoasa Eufrosina Popescu și spre alte dive din jurul lui.
- Aha! Probabil că acestea-s rodul ambianței zilnice din jurul dumitale. Că de muze... văd că nu prea duci lipsă. (Se aude al doilea gong.)
- Asta nu contează! răspunde Eminescu. Poezia trebuie să depășească sursa de inspirație...
- Ai dreptate, finuțule, și te asigur că versurile îți vor apărea în următorul număr al revistei mele, căci le bag sub tipar imediat ce mă întorc de la Gherla unde va avea loc Adunarea generală a Astrei Române. Dar uite că vor deja să ridice cortina. Îți repet: am fost foarte, foarte încântat. Pe curând, dragul meu! (Îi strânge cu putere mâna și-l sărută scurt pe obraz.)
- La revedere, stimate domnule Vulcan! (Mihai coboară în cușcă printr-o săritură, în timp ce cortina se ridică încet peste decorul unei grădini înflorite din fața unei case.)
98. Despărțirea de publicul arădean
Spectatorii români înmânează flori actorilor. În fața teatrului, se încinge o horă mare, iar hora se transformă dintr-o dată în vestita ,,Horă a Unirii”, în care se prind toți actorii trupei lui Pascaly și sute de români prezenți. Clarinetele, țambalele și viorile se întrec pe rând, iar poporul începe să cânte pe versurile lui Vasile Alecsandri. Eminescu intră și el în horă. Este nespus de fericit și emoționat. Lângă el se prinde în horă frumoasa Eufrosina Popescu care-l întreabă:
- Nu cumva mie mi-ai dedicat poezia ,,Amorul unei marmore”?
- Ce te face să crezi asta?
- Ceva care simt eu. Dar să nu mă consideri atât de glacială și de insensibilă la avansurile ce mi le fac bărbații. Numai că de la tine nu am întâlnit încă vreun avans vizibil ca să mă acuzi de insensibilitați sentimentale.
- Dar ce te face să crezi că poemul ți-a fost dedicat ție și nu alteia?
- Mi-a spus cineva... Știu că-ți place de mine, căci voi poeții vă îndrăgostiți pe loc și tot așa de iute ne și uitați. Și poate și mie îmi place într-un fel de tine... Așa-i că ți-am ghicit gândul?
- Cine oare ar putea să-mi înțeleagă gândurile mele, când eu însumi nu mi le știu bine pe toate?
- Răspunsul la întrebarea asta o să ți-l dau la București... Te asigur că va fi o surpriză. Și mai este o surpriză imediată... N-o știi?
- Care?
- Că de la Baziaș ne vom îmbarca pe un vapor austriac și pe 2 septembrie ne întoarcem cu vaporul pe Dunăre până la Giurgiu. Iar de-acolo cu trenul până în Capitală... Și-acum cântă și tu, Mihai, alături de mine și de ceilalți, că se uită toată lumea la noi doi...
Eminescu se conformează, în timp ce Eufrosina îl apucă zâmbind de braț potrivindu-și
pașii cu ritmul jocului. Ei amândoi sunt cei mai frumoși din toată hora, deși Eufrosina pare cu mult mai în vârstă decât Mihai.

99. Plecarea trupei spre București, pe Dunăre (secvență medie)
Trupa s-a îmbarcat pe un vapor spre Giurgiu... Frumusețile defileului Dunării la Cazane... Eminescu privind peisajul de la prova vasului, rezemat de un cabestan.
100. Odaia lui Eminescu din București
BUCUREȘTI, 1869... Centrul vechi al orașului... O casă foarte veche din Piața Teatrului, în apropiere de casa lui Pascaly... Fostul coleg al lui Eminescu, Ștefan Cacoveanu, ne descrie într-o amintire locuința poetului:
,,Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de vreo patru pași, în lățime cam de vreo cinci pași... Intrând pe ușă, de-a stânga, în colțul odăii, era un cuptoraș de cărămizi. De două palme de la cuptoraș, de-a lungul peretelui din stânga, o canapea mică ce servea de pat; în el dormea - cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit ca și masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cărțile și le ținea întinse pe jos de la fereastră până lângă masă, pe podiment... Pe masă, tot felul de hârtioare scrise și nescrise. O mașină mică de tinichea, de făcut cafea, cafea, zahăr tos, caiete în mare dezordine. Odaia nu prea era măturată, prin unghere se găseau păianjeni, așa ca în poezia Singurătate.” (Șt. Cacoveanu, ,,Eminescu în București între anii 1868/69”; Luceafărul, 1909, pp. 59-60.)
În ușa odăii lui, îl vedem pe Mihai aflat la masa de scris cu o haină pe umeri. Scrie și se oprește... Se uită când și când la jocul flăcărilor și iar scrie de zor... Focul arde încet în sobă. Un greiere cântă undeva într-un cotlon. Deodată se aud niște ciocănituri în ușă care-l fac să tresare.
- Cine-i?
- Cacoveanu!
- Intră! (Se vede clar că poetul este cam iritat). La ce-ai venit?
- Să te văd... Mi-era dor de tine...
- Dar parcă nu m-ai văzut și săptămâna trecută?
- Ba da, dar... Tu ce făceai aici? Aa! Scriai... Atunci, iartă-mă că te-am deranjat, Mihai. Lasă, vin altă dată... (Vrea să plece. Mihai se schimbă brusc, devenind dintr-o dată foarte afabil.)
- Acuma, dac-ai făcut-o, ai făcut-o... Cum crezi, Ștefane, că mai poți pleca de-aici? Așteaptă nițel. Mi-ai zburat tu mie ideile din cap. Ei, acuma lasă: o să ți le zbor și eu pe-ale tale, ca să te duci acasă pe două poteci... (Își închide caietul, ferindu-se parcă să nu se vadă la ce lucrează, se apleacă și scoate de sub pat o sticlă cu vin și două căni.) Te asigur că ambele căni sunt curate, iar pe ardeleni eu îi tratez totdeauna ca și pe frații mei. (Toarnă.) În cinstea ta, frate! (Ciocnesc și beau.)
- Ei, ce zici de Blaj, Mihai? Cum ți-a plăcut?
- Blajul? Mi-a plăcut de măgărariul de la seminar, răspunde Eminescu zâmbind.
- Și de ce tocmai de măgărar?
- Pentru că spunea povești minunate și-l ascultam cu multă plăcere!
- Tot poveștile te-ncântă pe tine, copilule romantic!
- Da, ai zis bine: sunt un copil romantic, Ștefane. Foarte romantic...
- Consideri că poveștile noastre populare ar concentra în ele simboluri ale idealului?
- Firește, lumea lor este mai frumoasă decât lumea în care trăim noi, este categoric mai ideală. Simbolistica lor este pură, concentrând înțelepciunea de veacuri a poporului nostru. Toate respiră o atmosferă ideatică, minunată... Ori tu nu crezi că este mai frumoasă?
- Poate... Iar, la rândul tău, tu îți creezi în versuri o lume a ta proprie, originală.
- Te asigur că și lumea închipuirilor mele este frumoasă, Ștefane! Probabil chiar mai frumoasă decât lumea tuturor basmelor luate la un loc. Iar eu nu fac altceva decât să încerc a transfera această lume superioară într-o prozodie românească nouă, care să împingă structurile limbii înainte. Înțelegi?
- Încerc să înțeleg. (Se scotocește după țigări și îl servește și pe Mihai cu una, aprinzându-i-o. Într-un târziu îl întreabă): Ai mai publicat ceva, Mihai?
- În ultimul timp, puțin... Foarte puțin. Mai mult scriu decât public. A publica nu e tocmai simplu și reclamă o sumă de responsabilități, căci ce e scris, scris rămâne!
Ștefan își aruncă ochii peste manuscrisele înșirate pe masă. Eminescu îi ghicește întrebarea și i-o ia înainte cu răspunsul:
- Ceea ce vezi este o traducere pe care mi-a cerut-o Pascaly după Heinrich Theodor Rotscher: Die Kunst der dramatischen Darstellung - ,,Arta reprezentării dramatice”... Dar merge foarte greu întrucât trebuie să creez eu termenii românești corespunzători.
- Pascaly ăsta al tău este și el un visător...
- Da, ai dreptate. Este. Pascaly s-a născut poate prea devreme. Dacă ar fi avut posibilități materiale, ar fi făcut din teatrul românesc cel mai bun teatru din lume. Dar se zbate și dânsul cu multe și întâmpină multe neînțelegeri.
- Oare mai plănuiește el să facă turneul acela spre Viena?
- Nu știu, mi se pare că deja a renunțat. Deocamdată a ajuns la divergențe mari cu Millo și mă pune pe mine să scriu proteste împotriva lui pe care le semnează el, ceea ce mie îmi displace cu totul, pentru că vezi? Crede-mă sau nu, dar eu țin la amândoi. Amândoi sunt niște valori, amândoi sunt plini de geniul Thaliei, dar a intrat dihonia între ei și mă gândesc cum oare aș face să-i împac la loc...
- Iată cu ce se pierde timpul tău de scris. Parcă începuseși și-un roman, Mihai...
- E, multe-am început eu... Poate prea multe! De fapt, am niște schițe de-ale romanului, niște paragrafe cu schematizări și cu diferite titluri provizorii, dintre care mi-ar place să-i zic, probabil, ,,Naturi catilinare” sau ,,Geniu pustiu”, ori cam așa ceva - încă nu m-am decis. De aceea, pe moment, mi-a venit mai simplu să schițez niște piese de teatru, căci deja trăiesc în lumea teatrului. Proiecte de piese am destule, ca de pildă: Mira - un fel de Doamna Chiajna -, Mureșanu, Doamna Chiajna, Alexandru Lăpușneanu... Dar cine știe de le voi realiza sau nu... Am atât de multe planuri, Ștefane, încât mă întreb dacă mi-ar ajunge vreo zece vieți să le pun pe toate în ființă. Asta-i problema.
- Totuși, ți-ai realizat un vis mare: Pascaly te-a adus în București; ești actor la Teatrul Național de-aici... Trăiești între femei frumoase... Te-a observat cineva discutând cu vedeta italiană Carlotta Patti după un concert. Ce mai, ai început a deveni cunoscut și ca poet, și ca actor! Să știi că în curând vin să te văd și eu jucând...
- Vezi-ți de treabă, frate, fii cuminte! Stai liniștit. Sunt tot sufleur, iar pe scenă apar doar în câte-un rolișor mic - în rest copiez roluri până amețesc... Bine - și-apoi astfel aș ajunge eu artist cum a ajuns maimuța împărat! Adică niciodată, fiindcă a fi artist e lucru nespus de greu, Ștefane. Crede-mă! Nespus de greu... Aparențele pe mulți înșeală.
101. Eminescu interpret pe scena Teatrului Național din București
Frumoasa sală a Teatrului Național... În loji - doamnele; la parter - bărbații, după cum cerea eticheta occidentală a secolului trecut. Se joacă Răzvan-vodă de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Scena din actul al doilea, petrecută în pădure, când Eminescu (în rolul ciobanului) stă de vorbă cu haiducii, apoi și cu Răzvan Vodă. (Vezi actul al doilea din drama respectivă.) Când se termină rolul ciobanului asistăm la demachierea lui. O seamă de prieteni năvălesc peste el în cabină să-l felicite pentru rolul frumos interpretat.
102. Înființarea Societății literare ,,Orientul”
În Pasajul Român este sediul viitoarei societăți. Avem în față o cameră mare, cu o splendidă oglindă cu ramele înflorate și aurite postată pe fundal... În mijloc o masă lungă învelită cu o catifea albastră. Împrejurul mesei multe scaune tapisate, fotolii. Un student, membru al societății, deschide ședința:
- Domnilor! Fiți bineveniți la acest eveniment deosebit de important pentru toți românii, rugându-l pe bunul Dumnezeu să binecuvânteze strădania noastră, a organizatorilor. La începutul adunării de față dau cuvântul domnului doctor subchirurg Grigore Grandea, președintele Societății literar-folclorice ,,Orientul”. Cred că toți îl cunoașteți pe domnia sa care a studiat la Facultatea de filosofie și litere din Liege, Belgia, în prezent fiind profesor de română și franceză la Școala macedo-română din București și având recunoscute studii folclorice române și aromâne - bunicul dânsului fiind aromân - studii publicate în ,,Albina Pindului”, revista domniei sale. Aveți cuvântul, domnule doctor Grandea... (Grandea, un tânăr frumos, elegant, de 26 de ani, cu părul ondulat, își drege glasul și vorbește):
- Frații mei, ziua de astăzi, 1 aprilie 1869, cred că va intra în istoria culturii românești prin înființarea Societății ,,Orientul”. Această societate, patronată de ilustrul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, care se scuză că nu a putut veni, fiind bolnav, urmărește cultura literară prin discuții, prin lecturi, analize, comunicări intime și publicații. Un scop de seamă al societății noastre va fi, printre altele, și culegerea minunatelor producții folclorice românești care s-ar pierde pentru totdeauna dacă nimeni nu se va apleca supra lor cu dragoste. De aceea, societatea ,,Orientul” a hotărât ca să alcătuim niște comisii culegătoare, pe titluri, delegând pe Miron Pompiliu cu I. Scipione Bădescu și Droc Barcianu, pentru Ardeal; subsemnatul și Constantin C. Cârlova, pentru Muntenia; Minescu și Columbeanu, pentru Oltenia; Gramen Pop, în Bucovina, iar Eminescu, Basarab și V. Dimitrescu, în Moldova... (Sunt arătați acești membri, pe rând.) Fiecare delegat va depune caietul său de culegeri spre sfârșitul anului la sediul societății noastre. Culegerile se vor face în felul următor...
Eminescu ascultă atent dintr-un fotoliu, luând uneori notițe.
103. Întâlnirea cu Iorgu în Cișmigiu
În Cișmigiu cântă o fanfară... Mihai, îmbrăcat nu prea strălucit, trece gânditor, mergând mai mult cu capul plecat puțin în stânga, cum îi era obiceiul... Lume multă, fiecare îmbrăcat în costum de epocă. Fratele său, Iorgu, în costum de ofițer, îl oprește stupefiat:
- Mihai! Doamne Dumnezeule, cred că nu te confund! Tu aici? Stai să mă dezmeticesc... De unde vii și unde te duci?
- Vin de la adunarea Societății literare Orientul și mă duc acasă.
- Deci, stai în București, ca și mine și eu habar n-aveam...
- Da, Iorgule! Nu ți-a spus tata că-s pe-aici?
- Tata-i supărat foc pe tine, că ți-a pierdut urma. Știe numai că ești cu trupa lui Pascaly în Ardeal. Deunăzi a primit o scrisoare de la ziaristul Vulcan care te laudă că ai fi deja cel mai mare poet al țării. Dar cred că prea puțin l-a impresionat și l-a convins pe bătrân... Ce învârți tu acuma?
- Tu nu vezi? răspunde Mihai ironic. Cheia asta... (Într-adevăr, învârte în mână o cheie legată cu o sfoară.) E cheia de la gazda mea.
- Hai, nu... lasă gluma. Te-ntreb serios: ce slujbă mai ai?
- Sunt tot copist și sufleur la Pascaly.
- Și de ce nu le scrii ălora de-acasă? Te-ai înstrăinat cu totul de-ai noștri, Mihai, iar mama dorește mult să te vadă. Dânsa a fost iarăși bolnavă. Dar, în sfârșit... Ți-ajung oare banii de la teatru, fratele meu, căci am cunoscut și eu un actor. Era de-a dreptul muritor de foame. Iar tu din ce trăiești?
- În nici un caz din mila lor, a celor de-acasă! Ce-au ei, de fapt, cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc... Lese-mă să-mi merg calea mea și să trăiesc din puținul meu...
- O, Mihai frățioare, de-ajuns! Că nimeni nu te-a considerat un străin. Tu însuți îți imaginezi asta, căci totdeauna ai vrut să fii altfel decât noi ceilalți. Și te rog nu te mai socoti un străin, trăind cu mania persecuției! De ce nu-nțelegi că nimeni nu te mai vede oaia negră a familiei... Te rog, împacă-te cu bătrânul... Nu-i om rău, o știi și tu. S-a schimbat mult, nu mai are firea aia bățoasă din tinerețe... E alt om, Mihăiță, o să te convingi!
- În schimb e foarte vanitos.
- O fi fost, nu zic nu. Dar acum e-un om sărac, ratat, plin de datorii... Du-te să-i vezi, Mihai, căci nici mult nu mai au de trăit...
- Pe mama vreau, într-adevăr, s-o văd, dar pe tata tot nu mă grăbesc! Că de când îl știu, se tot plânge mereu de datorii.
- Datorii reale, pe care le-a făcut cu-adevărat, căci ne-a ținut pe toți în școli... Dar, Mihăiță frate, poate că și tu ai lipsurile tale... Uite, ține banii ăștia, că-ți vor prinde bine. Ca ofițer, noi avem bani ceva mai mulți decât voi actorii. Sunt sigur de asta. (Îi dă niște bani pe care fratele, la început, îi respinge încet cu mână cu tot, însă după câteva momente de ezitare îi primește.) Și totuși tot nu mi-ai spus: unde locuiești tu aici în București? Pe ce stradă?
Mihai zâmbește ironic:
- Ce-ți pasă!
- Ei, ce-mi pasă! Ce vorbă e asta? Cum, ce-mi pasă?! Și cum să nu-mi pese, de vreme ce ești fratele meu? Măi băiatule, fii și tu odată înțelegător și cu picioarele pe pământ: spune-mi unde Dumnezeului stai?! Căci n-o să comunic adresa ta nimănui... De ce ești atât de secretos și încăpățânat?
- Nu, nu mai are rost, frățioare, n-are rost! De altfel, nu mâine, ci poimâine, vom pleca iarăși cu Pascaly într-un turneu prin Moldova, inclusiv prin Botoșani.
- Și oare nici acum n-ai de gând să treci pe la Ipotești s-o vezi pe mama? Ce zici? Promite-mi!
- O să mă mai gândesc... O să vedem...
- Înseamnă că n-o iubești cum pretinzi. Promite-mi c-ai s-o vezi...
- Bine. Am s-o văd...
- În sfârșit, am o promisiune. Atunci haide să intrăm puțin la un restaurant unde să le scriu câteva rânduri la o masă, căci prin tine scrisoarea cred că ajunge mai repede decât prin poștă. Și fac eu cinste... Megem?
- Bine, Iorgule, mergem.
- Să-ți spun drept, îmi era dor de tine, Mihăiță...
104. Turneul trupei lui Pascaly în Moldova. Atacul din pădure
Aceeași caravană alcătuită din șase căruțe străbat colinele pitorești ale Moldovei. Mihai stă în a doua căruță, lângă Pascaly. Privește mereu spre prima căruță unde se afla frumoasa Eufrosina Popescu. Când observă că ea se lasă sărutată de un actor care o tot gâdila și-i povestea ceva făcând-o să râdă, poetul se încruntă, oftează și își schimbă privirile spre cozile cailor din față. (Camera filmează succesiv - de 2-3 ori - pe tinerii din prima căruță, apoi crupele și cozile cailor destul de mobile.) Pascaly îi observă reacția atent și îl înțeapă cu o ironie fină:
- Ce e, Mihai? Te-a furat... peisajul?
- Nu, maestre, comparam cozile cailor cu părul domnișoarei Eufrosina. Nimic mai mult... Vedeți? Au aceeași culoare... Pascaly pufnește în râs, apoi, ca să-l incite și mai tare, recită cu multă emfază actoricească din Eminescu o strofă:
- Dar așa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.
(Apoi, dând bice cailor): Die, Marghioaloo! Die, Surulee!...
- Râdeți de mine, maestre?
- Nicidecum, Mihăiță dragă, numai că, vezi?... Mă gândeam și eu așa, de! ca omul... Ești mai mic decât mine cu vreo 20 de ani, dar te-nțeleg, fiindcă am fost și eu odată tânăr, și-am trecut și eu prin valuri de-astea... Trăiești, de fapt, crizele specifice vârstei... Ele sunt normale. Ce să-i faci? Ale tinereții valuri, cum zicem noi românii. Dar sincer să fiu, parcă-mi pare și mie rău că încă nu ți-a ieșit în cale un înger terestru care să te merite... Și să merite, într-adevăr, odele tale minunate! Însă nu-i timpul pierdut, căci n-ai decât 19 ani...
- Poate că există deja un asemena înger, maestre, răspunde Mihai zâmbind trist. Și-am să-l revăd destul de curând, de-abia aștept, căci de la Botoșani voi da o fugă pe la Ipoteștii mei unde n-am mai fost demult.
- O, dacă-i așa, transmite-i acelei prințese, care nu poate fi decât foarte frumoasă, multe salutări din partea lui Pascaly și a trupei sale...
Caravana trece acum prin Codrul Bârnovei, cu numeroși copaci vânjoși, mari și bătrâni, un codru străvechi, întunecos, în care există și mulți tei ce-și lasă mirosul lor imprimat mult timp după ce parfumatele flori li s-au scuturat.
Brusc, căruța din față este oprită de patru tâlhari mascați care apar din boschetele ambelor laturi ale drumului. Doi din ei sunt înarmați și trag câteva focuri în aer. Toată coloana căruțelor se oprește. Caii din față nechează, ridicându-se speriați în două picioare. Ei sunt apucați cu iuțeală de
dârlogi de cei patru bandiți care strigă: ,,Banii sau viața!”... Caii de la furgoneta a doua cabrează și ei când aud focurile de armă. Din toate căruțele sar actorii și ajutoarele care fluieră scurt alergând spre prima căruță. Actorii veniți din spate au și ei arme și pornesc multe salve asurzitoare. Bandiții nu se așteptau să întâmpine o rezistență cu atât de multe arme. Eminescu sare din furgonetă cu un pistol și trage două focuri spre hoții care fug îngroziți spre pădure. Unul se împiedică și cade. Dar se scoală și fug iepurește, dispărând în tufișuri. Mihai mai trage un foc în urma lui... Râde în hohote și se adresează lui Pascaly:
- Eu aveam numai trei gloanțe oarbe, maestre.
105. Orașele din nordul Moldovei vizitate de caravana teatrală
IAȘI, 1869... Sub această inscripție, pe ecran apar imaginile suprapuse ale Iașilor de altă dată... Palatul culturii de azi... O scenă pe care se desfășoară o acțiune din repertoriul Trupei Pascaly.
CERNÃUȚI, 1869... Lumea aplaudând în picioare... Mihai în cușca sufleurului ștergându-se de nădușeală...
BOTOȘANI, 1869... Afișe de teatru lipite unul lângă altul anunțând sosirea Trupei Pascaly la Botoșani. Titlul piesei care se va juca: Dama cu camelii, după Al. Dumas fiul. În timp ce aparatul se apropie de un astfel de afiș, mărindu-l, se aud aplauzele din sală... Urale... Eminescu în culise este anunțat că-l caută cineva la intrare... Iese afară și... dă cu ochii de tatăl său. Conul Gheorgheiș este cu mult mai îmbătrânit. Mihai vrea să se întoarcă. Eminovici îl strigă cu glas duios, venind spre el cu brațele deschise:
- Mihăiță! Băietul tatei! Di și-l urăști tu pi tatăl tău, Mihăiță? Vină-ncoași, fiule rătășitor, nu mai fuji di mini, că nu-ți fac niși un rău...
Mihai se apropie cu neîncredere și rămâne impresionat că bătrânul are lacrimi în ochi. Eminovici își îmbrățișează fiul care ține capul în jos și nu zice nimic.
- Măi flăcâiaș, măi! Și fel di inimâ ăi fi având tu-n tini, măi copilaș?... Di luni di zâli nu ni dai tu un semn di viațâ, dragul tatei? Mamă-ta s-o îmbolnăvit tot așteptându-ti... Vrei ca alții să ni scrii despre tini, în locul tău? Hai și tu pi-acasâ, Mihăiaș, că toți ti doresc...
- Asta ce fel de cursă mai e, tată?
- Acuma ești mare, Mihai, și nu-ți mai pune nimeni curse, că n-ari șe-ți fași. Dacă vrei să pleși, pleacă oricând vrei înapoi cu comedia ta. Eu n-am să ti mai opresc dacă aiasta ți-i menirea. Dar nu te-nstrăina de-ai tăi, și niși di mini, că și tu ești băietul tatei drag.
106. La Ipotești. Casa părintească
Casa nu mai este atât de strălucitoare cum o știm. Buruienile cresc laolaltă cu florile. Curtea, de asemenea, este mai săracă. Mihai și bătrânul coboară din șareta mânată de același servitor credincios Vasile Rusu, acum îmbătrânit și el. Un câine mare, negru, latră gros și răgușit. Este legat chiar lângă poartă.
- Tot Șoltuz i-ați zis și lui dulăul ăsta, tată? întreabă Mihai.
- Nu, Mihăiță. Șoltuz o fost Șoltuz, răspunde bătrânul. Cânile aista niși macar nu are un numi, amărâtul de el. Întreabă-l pi Vasile, că el ni l-o adus di la o stână... Așa-i, Vasile?
- Da, boierule. Di la stâna mare din Cătămărăști. Mi l-o dat baciul Udrea, la care am și io vreo zăci oițe.
- E-un câne bun. Adică nu-i rău, dă din coadă la toți și nu mușcă pi nimini, dar ni anunță când intră șineva în curti lătrând di vreo două-trii ori. Apăi ar linge chiar și ciubotele hoților dac-ar veni, căci are suflet de călugăr nu de câne. Noi îl strigăm toți ,,cuțu-cuțu!” și el vine, săracul!
Mihai se duce și mângâie câinele care se bucură că-i mai dă cineva atenție, gudurându-se și lingându-i mâinile, deși își vedea stăpânul pentru prima dată. Animalul se răstoarnă prietenos cu burta în sus, gest de totală supunere.
La intrarea în casă, mama își îmbrățișează lung băiatul plângând. Harieta (15 ani), târându-se greu, îi sare și ea de gât, într-o explozie de bucurie:
- Frățioare! (Îl sărută mult.) Bine-ai venit acasă! Vai, ce frumos te-ai făcut!... Să știi că ți-am citit toate versurile din ,,Familia”, Mihăiță. Tu vei fi cel mai mare poet din lume! Homer, Dante, Goethe, Shakespeare - ăștia or fi mari, dar ce spun? Sunt nimic pe lângă tine... Eminescu este unic și este frățiorul meu! Iar Eminescu ești tu! Trăiască Eminescu! (Îl sărută din nou cu drag pe obraji.)
- Dacă este o glumă proastă, o accept, Harietiță, și te iert. Dar dacă vorbești serios, îți bați joc în același timp și de mine, și de ei - și n-o să te mai iert...
- Ba iartă-mă și crede-mă că nu glumesc, fiindcă așa cred eu...
- Eu sunt de-abia la început, scumpă surioară. Și mai am hăt! mult până le ajung la degetul lor cel mic. Dar cât de mare te-ai făcut și tu, Harietă!
- S-o vezi însă pe Aglăița... E mult mai înaltă decât mine și vrea să se facă actriță ca tine. Să vezi ce frumos îți recită poeziile... Aglăița! Dă fuga, tu, c-o venit frate-tău Mihai! (Sora ei apare repede din altă cameră. Are 17 ani și este de-a dreptul frumoasă. Cum își vede fratele, aleargă și-i sare și ea de gât ca și Harieta):
- Vai, ce surpriză mare! Bine-ai venit, Mihăieș! (Mihai o sărută pe ambii obraji, iar sora lui îi răspunde prin același gest.)
- Aglăița, aproape să nu te mai cunosc. Ești într-adevăr ca o artisă de teatru, o domnișoară splendidă, în toată puterea cuvântului... Dar unde-i Matei, ăla micu? întreabă fratele lor.
- O, Matei nu mai e atât de mic: e-n clasa a II-a la Liceul ,,Laurian” din Botoșani, îl lămurește Aglaia. Vine uneori duminica pe-acasă și cred c-o să-l vezi chiar duminica asta dacă mai stai pe-aici.
107. În casă. Odaia lui Eminovici
Mihai, după ce răscolește puțin prin rafturile cu cărți, se așează pe o sofa roșie. Lângă el, mama. La masă - tata... Surorile stau în picioare.
- Mihăiță mamă... Știam că vrei să devii scriitor sau artist mare. Dar nu crezi că pentru asta ai avea nevoie și di ajutorul nostru? Că fără bani, printre străini îi tari greu...
- Eu muncesc, mamă... De bine, de rău, am avut ceva bani. M-am descurcat cum am putut. Spune-mi mai bine cum te simți dumneata acuma? E-adevărat c-ai fost bolnavă rău?
- Am fost. Ei, nu chiar așa di rău; dar m-am căutat la un doctor, Șmil, din Botoșani, iar acum, mulțumesc lui Dumnezeu, m-am înzdrăvenit. Tu cum ești?
- Slavă Domnului, sunt bine. Destul de bine. Sunt sănătos tun!
- Mereu mă rog lui Dumnezeu pentru sănătatea ta și a tuturor copiilor mei. Ai avut întotdeauna cele necesare?
- Eu nu sunt chiar atât de pretențios, mamă, și știu să mă mulțumesc și cu puțin. Cred că strictul necesar în ultimul timp l-am avut. Nu mă pot plânge în fața voastră.
- Știu, Mihăiță, dar și noi muncim pentru voi, pentru tine. Mai dispunem încă de putință să te dăm și pe la alte școli, mai mari. Tata zicea să mergi la Viena, să devii inginer, sau poate doctor, sau poate advocat... Asta depindi di tini. Tu ce crezi?
- La Viena, zici?
- Da, Mihai, la Viena, răspunde bătrânul... Și frații tăi mai mari sunt tot prin străinătăți și curând s-or chivernisî și ei ca oameni di samâ. Tu oari n-ai vre?
- Ei, n-ar fi rău, dar vedeți...
- Dar șie?
- Vedeți, nu vreau să vă mai bag în cheltuieli. Și-așa ați cheltuit destul cu mine la Cernăuți. Și n-aș dori să fiu nici doctor, nici inginer și nici jurist. Altceva îmi place mie...
- Altșieva șie? întreabă bătrânul.
- Mai bine nu vă spun, căci știu de pe-acuma că n-o să fiți de acord.
- Ba spune-ne, să vedem șie ai vre tu să sudiezi...
- Păi... eu aș urma, de pildă, filosofia, tată...
- Ãăă... filozofia, zâși?
- Da, filosofia. Dar numai ca student extraordinr, că n-am încă bacalaureatul. O să-l iau însă curând.
- Și la șe-i bună asta? Ti-ajută pi tini filozofia la șeva?
- Ei, cum să nu? M-ajută. M-ajută chiar foarte mult...
- Bini, decât hoinar... fie și filozofia! De-acord cu tini! Iar eu am să-ți trimăt acolo un stipendiu de 18 galbini pi lunâ. Îi bini?
- Dar de unde mai ai dumneata bani?
- Lasă, asta-i treaba me! Vrai?
- Bine, tată, vreau. Și-ți mulțumesc foarte mult. Atunci, la toamnă, când începe universitatea, am să plec.
- Dar te lași de teatru, nu? Mihai tace un moment, însă îi face pe plac bătrânului:
- De! Ce-am să fac?... (Răspunde oftând și zâmbind stânjenit.) Am să mă las... Și-așa actor n-am năzuit cu adevărat să fiu niciodată. Dar, oricum, cu companiile de teatru am avut ocazia să cunosc poporul și țara noastră în lung și-n lat. Și-am descoperit că avem o țară frumoasă, ținuturi istorice minunate ca-n povești care vor trebui unite cât mai curând într-o Românie mare. Tot ce-am să lucrez, tot ce-am să scriu de-acum încolo, tată, voi face numai pentru înălțarea, pentru gloria și libertatea neamului meu!
Bătrânul sare în picioare și-l bate pe Mihai pe umeri, mângâindu-l pe cap:
- Bravo, Mihai! Bravo, băietul tatei! Nu digeaba ti laudă toată lumea, c-am început să mă dau mari cu tini... Ce-ai făcut, ce n-ai făcut, dar pi unde ai umblat văd că ai adunat multă înțălepciuni, că pi nimeni n-am auzit vorbind așe de frumos ca pi tini. Deci, îți place și pi la noi pi-acasâ, nu? Că și Ipoteștiul fași parti tot din marea țară românească care-ar trebui întrejită odată... Știi că la început nu eram de acord cu unirea principatelor, dar acum doresc o Românie mare și puternică. Iar aiși îi tare frumos, Mihăiță. Îi ca un adevărat colț de rai, care mi-a plăcut și mii încă di cum l-am văzut!
- Sigur că-mi place și că-i tare frumos! În visele mele nu mă vedeam decât numai aici acasă...
- Vezi? omul când se-nțapă vine tot la matcă... (Întorcându-se către fete): Și voi ce stați, măi fetelor, ca niște pupeze? Vezi și tu, Ralucă. Ia, dați fuga, bre, di-adușeți șeva di-ali gurii, că slavă Domnului, bucătăria și cămările ni-s pline! (Fetele ies.) Ia, io mărg acu’ să scoț vinul ăl mai vechiu. (Iese.)
Rămas cu mama lui, Mihai discută cu dânsa. Raluca vorbește tot timpul cu un glas ușor tremurat:
- Harietița mi-o arătat toate poeziile tale din revista ,,Familia”, iar Aglăița ți le recită ca o artistă. Au un singur cusur, Mihai: sunt frumoase... Sunt chiar prea frumoase! Deseori plâng când le citesc... Iar domnul Vulcan ne-a scris și te-a lăudat foarte mult... Ne-a convins că este sigur, foarte sigur că tu vei ajunge cel mai mare poet și scriitor al poporului nostru. Sunt mândră de tine, Mihăieș. (Îl sărută.) Și te iubesc mult, băiatul mamei... (Plânge.)
Mihai schimbă vorba brusc:
- Mamă...
Raluca îl privește cu ochii întrebători și înlăcrimați.
- Da, iubitul mamei...
- Mamă... Nu știi dumneata ce mai face... fata lui nea Gheorghe Alupului, nepoata lui moș Miron?
- Elena?
- Da! Elena-Casandra!
Mama nu răspunde. Întoarce privirile ușor spre umăr și dă din cap oftând cu lacrimi în ochi. Mihai sare drept în picioare plin de disperare și strigă din răsputeri (Fond muzical exploziv, puternic):
- Când?! De ce nu mi-ați scris, de ce nu mi-ați spus? De ce? De ce? Și ce-a avut? Și când?
- Mai demult, Mihai... Nu prea demult, Mihăiță... De dropică și de inimă... A plecat, mititica, la bunicii ei. Și eu plâng mereu după dânsa... Că era ca și fetița mea.
Eminescu duce iute mâna la cap strângând ochii, apoi țâșnește brusc afară într-o fugă nebună și lăsând ușa deschisă. Raluca îl strigă cu glas stins:
- Mihai... Mihăiță... (Cade istovită în genunchi cu capul pe sofaua roșie, sub icoana Maicii Domnului și plângând înăbușit cu capul ascuns între brațe.)
De afară se aude glasul lui Gheorghieș cântând vesel și ținând în mână o ulcică mare cu vin. Fetele apar și ele gâlgâind de veselie, fiecare având brațele încărcate cu bucate alese.
- Dar unde-i Mihai? întreabă bătrânul. Ralucă, ce s-o-ntâmplat?
Raluca răspunde printre sughițuri:
- Elena... A aflat...
- Di ci i-ai spus, soro? Di ce? Nu trebuia acum, Ralucă. Nu trebuia să-i spui... Doamne, șe i-ai făcut!
108. Pe câmp (secvență scurtă)
Mihai fugind spre cimitir... Părul și cămașa îi fâlfâie în vânt... Vântul bate puternic. S-a înnorat. (Moment subliniat puternic de muzica filmului.)
109. La mormântul Casandrei
Mormântul are o cruce simplă. Mormântul este aproape proaspăt închis. Este la marginea unui cimitir sărac, fără gard. În apropiere este pădurea. Mihai îngenunche lângă cruce și plânge în hohote... Se trântește pe burtă cu fața în iarbă și cu pumnii strânși. Tot trupul este zguduit de plâns. Stă așa puțin. Apoi se ridică în genunchi și îmbrățișează crucea. Privește spre pădure cu fața scăldată în lacrimi. Repetă de mai multe ori: ,,Casandra... Casandra-Elena... Căsăndruțo”... Retrăiește intens scenele romantice de sub salcâm și din pădure... (Vezi secvențele 45-46.)
Reevocare:
Mihai se apropie de fata care-l privește cu ochi înlăcrimați, dar zâmbind dulce... Casandra pleacă ușor capul pe umerii lui Mihai în timp ce acesta o mângâie blând pe cosițe. Este de o frumusețe rară, angelică. Copila arată foarte fericită... Zâmbește serafic, apoi râde... Câinele respectă acest moment sfânt... Luna se zărește printre ramurile salcâmului... Privighetorile cântă... Buciumul răsună duios... Corul cu reverberații cântă ,,Sara pe deal”... Casandra rupând veselă petalele unei flori de romaniță... Copiii alergându-se veseli și zglobii pe după copaci... Lângă lacul din pădure, citindu-i poezia... Cu puiul de căprioară în brațe... Căprioara mamă întinde capul după ieduțul ei... Mihai sărutându-și iubita...
Imaginile evocative se suprapun succesiv, se întrepătrund în fonduuri tremurătoare ca fiind văzute printre lacrimi. Secvențele, în general scurte, ruzumative, se volatilizează lent.
110. Finalul primei părți
Din nou îl revedem pe Mihai plângând la crucea iubitei... Ține crucea îmbrățișată și o scaldă în lacrimi... (Imagine filmată inițial prin ,,round-travling” ori prin ,,travling translațional”, după care teleobiectivul camerei de filmat îndepărtează lent această imagine, micșorând-o considerabil și dând prioritate planului general cu un ,,large landscape”).
Scena finală:
Mihai se îndepărtează încet, îndreptându-se spre pădure... (Teleobiectivul apropie lent subiectul descris, după care iarăși îl îndepărtează filmând din ,,moving-up crane position” sau din elicopter, până într-un eventual stop-cadru. Muzică lirică, adecvată momentului dramatic respectiv, menită să sublinieze sfârșitul trist al primei părți.)

SFÂRȘITUL PRIMEI SERII

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

���«��������Í©�¯ þ þ ÿ �������������������������������������������������������������������������������������������������
GENIU SUBLIM
(Mihai Eminescu)

Seria a doua:
TINEREȚEA, MATURITATEA ȘI SFÂRȘITUL

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Și nu cunoaștem moarte.
1. 1869: Student la Viena
Pe ecran apare scris cu litere mari, roșii: VIENA, 1869... Panoramă asupra capitalei austroungare... Îl vedem pe poetul Mihai Eminescu urcând treptele Universității din Viena din capitala Imperiului cu un caiet mare în mână. Poetul este un tânăr de o frumusețe demonică, îmbrăcat luxos, după moda vremii.
Când urcă treptele, din interiorul clădirii răsună un glorios Gaudeamus, intonat de cor și orchestră:
Gaudeamus igitur,
Iuvenes dum sumus!
Post iucundam iuventutes,
Post molestam senectutes
Nos habebit humus...
Comentariu (în timp ce se cântă imnul studențesc ,,Gaudeamus”):
În toamna anului 1869, Mihai Eminescu s-a înscris la Facultatea vieneză de filosofie, nu atât pentru ambiția comună de a obține o diplomă, cât pentru dorința impresionantă de a-și satisface setea imperioasă de cunoaștere care, pentru poet, constituia însăși esența vieții lui. Cu toate că, în ansamblul ei, filosofia îi putea oferi sintezele multiple ale cuceririi spiritului omenesc de până atunci, poetul a considerat necesar că trebuie să ia contact direct și cu alte discipline esențiale, spre a-și perfecta informațiile și necesitățile intelectuale. Numai așa se explică prezența lui activă și la cursurile altor facultăți: Facultatea de medicină, Facultatea de drept, audiind apoi cursuri de istorie, de literatură și de filologie romanică, cursuri de economie politică, de științe financiare și administrative, cursuri de drept internațional și de medicină legală, iar uneori chiar și cursurile Facultății de matematică. A fost văzut deseori asistând cu pasiune la orele de experiențe ale unor profesori celebri, în laboratoare de chimie și fizică sau în cele de anatomia și fiziologia omului. Într-un an a acumulat atâtea cunoștințe cât, în mod obișnuit, un om și le-ar fi însușit în cinci sau zece ani de studiu. Ca și Leonardo da Vinci, dorea ca tot ceea ce este omenesc să nu-i rămână necunoscut. Și, într-adevăr, lucrul acesta Eminescu l-a reușit pe deplin pentru nivelul culturii de atunci, în ciuda faptului că nu era cu totul străin de viața goliardică a studenților vienezi...
2. Ilustrațiile comentariului (secvențe medii):
Eminescu luând notițe într-un amfiteatru plin cu studenți... Profesorul scrie în limba germană pe tablă scheme din Kant (se aude vocea lui, dar într-un fel slab, neinteligibil)... În alt amfiteatru, mai mare, de asemenea, luând notițe... Aspecte dintr-un laborator de fizică unde se explică studenților funcționarea generatorului electrostatic Van de Graaf și mașina Wirmshurst de produs curent continuu... Studenții stau roată în jurul profesorului... Într-o sală de anatomie unde se face disecția unui cadavru... Medicul profesor delimitează piese anatomice și arată cu bisturiul niște zone de inserție explicând studenților care stau în picioare și iau notițe. Eminescu, într-un halat alb, scrie mereu... Într-un laborator de chimie plin de eprubete și biurete... Poetul agită o eprubetă în care se produc niște reacții ce schimbă culoarea substanței, în timp ce profesorul scrie pe tablă niște ecuații chimice... Iarăși într-un amfiteatru la o oră de algebră superioară... Tabla este încărcată cu formule și exerciții cu derivate și integrale... (Imaginile, incluzând, la nevoie, și alte asistențe la cursuri, se succed repede unele după altele, suprapunându-se și eliminându-se reciproc, sincronizate cu textul comentariului.)
3. În fața Universității vieneze
Eminescu coborând treptele aceleiași Universități din prima secvență. Ține niște cărți și caiete sub braț. Este gânditor, merge cu capul puțin aplecat spre stânga și nu-l vede pe un coleg cu ochelari care se postase tocmai în fața lui zâmbind și barându-i drumul. Se oprește brusc tocmai când era gata să-l ciocnească. Colegul râde cu bunătate și-l salută:
- Servus, Eminescule!
- A, servus, Barițiule, progenitură nobilă a cărturarilor ardeleni!
- Unde-ai plecat, poete?
- La cafeneaua ,,Troidl” din Wollzeille Strasse. Hai, nu mergi cu mine?
- Nu pot. Regret, aș merge, căci este și lăcașul meu preferat, dar am o întâlnire cu o bambină italiancă ce locuiește aici în Viena. Și înainte de a pleca la cafenea, no... uite-te-aici, o țâră, poete: un răvaș primit azi dimineață de la un bucovinean de-al tău. Citește-l!
Mihai citește cu voce tare:
- ,,Morituris te salutant. După cum ți-am promis, Adio!... Alexandru Proținkievici...” Ce-a făcut ăsta?
- Barițiu zâmbește trist și dă din cap. Arată cu mâna la tâmplă ca și când ar avea un pistol, apăsând pe un trăgaci închipuit.
- Bine a făcut Proținkievici, Ieronime. La urma urmei, viața-i un moft, o prostie! Sunt mai multe suferințe decât bucurii și uneori pierdem ce avem mai drag, încât nu ne-am găsi liniștea decât în Nirvana...
Barițiu dă mustrător din cap și întinde degetul spre una din cărțile de sub brațul poetului, pe care vedem scris mare (gros-gros plan): SCHOPENHAUER.
- Uite, numai cartea asta-i de vină că și tu gândești ca autorul ei care v-a zăpăcit mintea la toți... Pessimismus incurrabilus est, Mihai! Mai bine să-ți găsești și tu o bambină care să te vindece... Auf wiedersehen, collega! (Pleacă zâmbind ironic.)
- Ce știi tu, amice! N-am nevoie de așa ceva... Și să nu pierzi ce-am pierdut eu! (Dă din cap oftând și își vede de drum.)
4. Cafeneaua ,,Troidl” din Viena, str. Wollzeile
Eminescu intră în cafenea. Lume multă. Fum de țigară. O mică orchestră. Studenți care cântă vesel cântece germane, stând pe bănci lungi în fața halbelor cu bere și legănându-se în dreapta și-n stânga în ritmul muzicii interpretate de orchestră. Poetul ia loc și așteaptă la o masă liberă lângă geamul-vitrină. Își aprinde o țigară și desface un jurnal de pe masă, pe care-l citește cu interes. Veselia din jur contrastează cu tristețea afișată pe tot chipul lui.
- Ce doriți, Herr Eminescu? întreabă chelnerul.
- O cafea turcească, domnule Jean. Ceva mai tare și mai dulce decât viața... Și să fie cu caimac.
- Sehr gerne! răspunde chelnerul.
Până vine cafeaua, Mihai închide jurnalul și deschide unul din caietele ce la purta în permanență la dânsul. Din buzunar scoate un creion și-un briceag. Ascute puțin creionul și se apucă să scrie. Vârful se rupe. Îl ascute din nou. Chelnerul îi aduce cafeaua... Scrie, șterge, scrie, șterge și bea cafea trăgând din când în când din țigară... Se necăjește și rupe hârtia, mototolind-o. O aruncă într-un coș de gunoi. Îi face semn chelnerului care se apropie:
- Cu astea sunt patru, domnule Jean (Răsfiră patru degete.) Săptămâna viitoare mă achit. Danke schonn! (Chelnerul face o plecăciune, iar poetul se scoală de la masă.)
Când era gata să iasă, pe ușă intră doi tineri români. Unul este îmbrăcat în uniformă de cătană imperială. Are o figură plângătoare, mustăți potrivite și vorbește cu un putenic accent bănățean. Celălalt este mai spilcuit. Cum îl vede pe Eminescu, îl oprește în dreptul ușii și salută:
- Trăiască nația!
- Sus cu dânsa! răspunde Mihai.
- Așa nu-mi place, zice noul venit care a folosit salutul specific al studenților români de la Viena. Și știi de ce nu-mi place? Fiin’că unul intră, altul iese... ce naiba! Hai înapoi, Eminescule, să te cinstesc cu o cafea cu rom!
- Mulțumesc, Husane, dar până acum tot cafea am băut.
- N-auzi? Cu 100,, rom și... 0,, cafea! Sau nici acum n-ai înțeles...
- Nu, nu, de geaba! Mă duc la ,,Tata Wihl” să mănânc ceva, că realmente mi-e foame.
- Și crezi că, realmente, în felul ăsta scapi de mine? Haidem împreună! (Însoțitorul lui îmbrăcat militar se oprește și se scuză):
- Frak’ie Ioane, eu mă-ntorn la cazarmă. La prânz eu mânc numa’acolo.
- Stai o țâră, Slavice. Te fericesc să-mi cunoști un prieten bun, pe Eminescu - o enciclopedie ambulantă - dacă ai auzit de el... (Cei doi dau mâna. Slavici se recomandă):
- Încântat de cunoștință! Ioan Slavici, prietenii îmi spun Ieni... Să vă spun drept, n-am auzit gye numele dumniavostră, dar gyn vegyere vă cunosc. V-am vaz’t pe sală, la drept... Credeam că sunteți vreun prinț arman, vreun albanez sau turc și chiar aș fi vrut să știu cum vă cheamă... Când colo, na! - român gye-al nost’! Tare mă bucur.
- Și ieri am fost pe la drept, domnule Slavici. Am luat niște însemnări de drept roman la Rudolf Ihering... (Ies tustrei și merg pe stradă. Vienezii se plimbă de-a lungul trotuarului în sus și-n jos.)
- La drept? Ce cauți la grobianii ăștia, Eminescule? În numele justiției, comit cele mai mari crime, adaugă Husanu râzând. Iar dacă te duci la ei, asta înseamnă că pe la noi, la medicină să nu mai treci deloc?
- Să fiu sincer, mă interesează și dreptul și medicina în egală măsură. Numai că, vezi, de când vi s-a îmbolnăvit profesorul Hirtl, nu v-am mai vizitat.
- Se vede că ai lipsit mult. Acum s-a-nzdrăvenit iarăși. Taiele viscerele cadavrelor de zici că-i casap!
- Adevărat, Hirtl ăsta este pentru anatomie ceea ce a fost Shakespeare pentru literatură...
- Numa’ feri-mă, Domnie, s-ajung pe mânurile vostre, adaugă Slavici cu ironie către Husanu. Am auzit că un doctor gy-al vost’ o zăuitat bisturașul în pântecele unui om când i-o fost cusut operația... Bun, rămas, domnilor! Bucuros foarte de a vă cunoaște personal, domnule Eminescu. O să ne mai vegyem. (Slavici vrea să plece, dar Husanu îl trage cu forța de mânecă imitându-l):
- Ce ești bolând, măi Ieni? Cum o să pleci, meine Soldaten? Ia stai, frak’ye, și cu noi, că nu s-o supăra împăratul pe care tu-l iubești cu uber-dragoste, gye n-oi mânca azi zamă lungă și Schusterlabl cu Sauerkraut la cazarmă... No, hai cu noi la ,,Zu den drei Tauben”... Soldat, înainte, marș!
Slavici se supune râzând și merge cu ei.
5. La restaurantul ,,Trei tăuni” (,,Zu den drei Tauben”)
Lume multă... Studenții români alcătuiesc majoritatea clienților. La o masă lungă, în fundul salonului, chefuiesc și cântă melodii populare ardelenești. Ei sunt acompaniați la vioară de Toma Micheru, student țigan, venit și el la sudii tot din România. În afară de muzică, zgomote de pahare, gălăgie. Restaurantul pare aglomerat. Micheru este un violonist talentat, dovedind multă virtuozitate, care urmează conservatorul imperial din Viena. Eminescu este strigat de cineva, dar nu aude.
- Eminescule, te strigă Chibici-Pasăre-turcească, îi spune Husanu.
- Da, Alexandre, zi mai tare, că nu te-aud!
- V-am chemat să veniți încoace, măi băieți, în grupul nostru. Veniți toți măi, să fim mai mulți români, ce Dumnezeu, că-s locuri destule la masa noastră!
Eminescu, Slavici și Husanu se apropie de masa lui Chibici.
- Trăiască nația! strigă Husanu.
- Sus cu ea! răspund ceilalți ridicând paharele.
Chibici care este cam cu chef, fiindcă sorbise cam mult, se scoală în picioare și face un semn larg cu mâna cerând liniște.
- Ian ascultați la mine, măi fârtați! (Se face liniște.) Am bucuria și onoarea să vi-l prezint pe domnul Mihai Eminescu, sudent din Moldova și poet de mare talent, membru al societății noastre studențești ,,România” și al ,,Societății literare științifice”...
- Îl cunoaștem, strigă o parte din ei.
Papa Wihl, proprietarul restaurantului, se apropie de orator.
- Aa, bine-ai venit, papa Wihl! Ia servește-ne, bătrâne, din nou și cu alt vinișor ceva mai bun, ca pentru oaspeți de seamă! Uite și banii... Plătesc eu anticipat pentru toți! (Wihl ia banii și pleacă făcând semn că toți vor fi serviți. În locul lui vine o fată frumușică ținând în fiecare mână câte o cană mare plină cu vin roșu.) Și cum vă spuneam... Acesta este domnul Mihai Eminescu...
- Asta ai mai spus-o. Îl cunoaștem! răspund ceilalți.
- Da, dar n-am spus că dânsul este autorul frumoasei poezii ,,Speranța”, scrisă pe când avea numai 16 anișori... Ia ascultați: (Arată cu mâna spre poet și începe să recite):
Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristețe, durere și lacrimi, amor,
Azilul își află la sânu-i de dor
Și pier cum de boare pier norii...
Să bem în cinstea autorului, și a ,,Speranței” de mai bine, domnilor! (Toți bat din palme, ridicând paharele și strigând ura!)
- Trăiască autorul! Trăiască Eminescu! Trăiască speranța de liberate a neamului nostru! Ura!... Zi, Micherule, un ,,Mulți ani trăiască!” (Toți încep să cânte bătând din palme și acompaniați de vioara lui Toma Micheru. Husanu comandă trei porții de mâncare pentru invitații lui, în vreme ce lui Eminescu i se dă cuvântul. Vorbește cu paharul în mână):
- Primirea dumneavoastră m-a emoționat mult, frații mei români, și vă mulțumesc. Îi mulțumesc și lui Alexandru! Vă mulțumesc tuturor, deși, la drept vorbind, aplauzele s-ar fi cuvenit mai degrabă domnului Chibici Râvneanu însuși și domnului Epaminonda Bucevski, talentatul nostru pictor, căci ei sunt inițiatorii celor mai multe dintre întâlnirile noastre. Ridic paharul în sănătatea tuturor celor de față - pentru tine, Alexandre Chibici, și pentru bucovinenii tăi și-ai mei, frățioare!
- Îți mulțam fain, Mihaie, numai că nu-s bucovinean sută la sută, fiindcă strămoșii mei sunt toți basarabeni după stirpă...
- Nu-i nimic, căci și basarabenii sunt tot români și încă dintre românii cei mai îndârjiți ca să scape de sub robia muscălească pentru a se uni cu frații lor de peste Prut! Vivat Basarabia - pământ românesc!
- Vivat! strigă toți. Trăiască frații noștri dintre Prut și Nistru! Și să bem și-n cinstea lor! (Toți ridică paharele și le golesc. Hosanu le umple la loc pe toate.)
- Vivat! strigă toți într-un glas.
- Și-acum, permiteți-mi, dragi colegi români, să mai înalț paharul din toată inima și în sănătatea domnului Epaminonda Bucevski, pictor bucovinean consacrat, pe care am plăcerea să-l văd din nou aici cu noi. Așadar, în onoarea dumitale, dragă Minonda! (Studenții strigă din nou ,,ura!” ,,vivat!” și mai bisează un ,,Mulți ani trăiască!)
Bucevski se scoală în picioare și mulțumește adăugând:
- Protestez, fiindcă lui Eminescu i se mai cuvine încă de două ori mai multă cinste decât mie: o dată pentru măiestria talentului său, și a doua oară pentru personalitatea sa deosebită pe care aș fi foarte bucuros s-o redau pe-o pânză într-o bună zi, dacă dânsul nu ar avea nimic împotrivă. (Cei prezenți bat din palme.)
- Minonda, dragă, strigă unul dintre meseni. Tu care știi să zugrăvești biserici, dacă-l pictezi pe Eminescu, trece-l, bre, printre cei mai mari sfinți! Și pictează-l cu raze în jurul capului și cu paharul în mână așa cum stă el acum, bând sângele Domnului... (Comesenii fac haz și aplaudă butada.)
Hosanu se ridică și el din nou:
- Puțină liniște, vă rog... Frățiorii mei... Dacă la această masă avem un poet, dacă avem un pictor, și-un muzician de mâna întâi pe care ați uitat să mi-l aplaudați și să beți și-n cinstea lui - și e vorba de colegul Tomiță Micheriu...
- Uraa, să ne trăiască Micheriu paganinistul - strigă alt mesean - și să bem și pentru el!
- Să trăiască și să-l bem! strigă cel de lângă Toma. (Nou prilej pentru sorbit din pahare.)
- Dacă la această masă, repet, există, un poet, un pictor, un muzician, și un viitor mare medic, adică eu, subsemnatul, care nu știu să fac nici măcar o injecție, permiteți-mi acum, să vă prezint și-un prozator bănățean din Șiria, student și soldat viteaz care n-a purtat nici o bătălie și care-și ține manuscrisele în lada lui de campanie spre a nu li se urî șoarecilor... Domnul Ioan Slavici! Să trăiești, măi bade, pardon, bagie Ieni!
- Uraa! Să trăiască...
Iar se bea și se cântă în cinstea lui Slavici care se ridică cu paharul în mână:
- No, mulțam! Mulțam fain la tăți! Sunt sigur că vreau să trăiesc... Și-acum să-mi deie voie frakyele Hosanu să-i mulțămesc fără să fiu de părere cu dânsul... Fiindcă lauda-n față-i jumătakye gye ocară! Eu zic să trăim tăți cei de față încă o sută gye ani și după aceea să ne mutăm la rai cu crâșma lui tata Wihl cu tot!
- Bravo, Ieni! Se aprobă... Da să-ți lași costumul de soldat la garderoba Sfântului Petru și să-ți razi mustața, strigă Hosanu, că se sperie toți îngerii gye tine. (Alte râsete și aplauze.)
Unul amețit se ridică în picioare și, clătinându-se, strigă cu lacrimi în ochi:
- Măi Caragiani, măi! De tine care-ai venit la români tocmai din fundul Greciei, care-ai studiat la Atena, au uitat toți - ca și de mine, de altfel. Dar nu-i nimic! Nu-i nimic... Trebuie să-i iertăm... Căci dacă bei o dată pentru mine... beau și eu de trei ori pentru tine... Mă sacrific... Iac-așa, chiar acuși... Cum văzuși... (Bea și sughite.) Beau până să bei tu... Căci te iubesc. Să-nchinăm cu toții pentru macedonenii tăi, dragă Ioane! Pentru frățiorii noștri aromâni! C-armânlu nu chiari, bre! Și ca să-nchei, îți mai spun și niște versuri în graiul vostru armânesc. Ridicați sfârlele și ascultați:
Masturi, pisusițl’i trei!
Nu-aveț tihe, ma bilei!
Di tihe vă plândzeț foc, -
Că puntea vă sta pri loc...
Și dacă n-ați înțeles tot, atunci beau pentru ,,masuri, pisusițl’i trei” - adică pentru ,,meșterilor, bieți de voi”... Și bieții de noi că vinul, iată, s-a gătat... Dar nu-i nimic: plătesc acuma eu pentru toți alte două vedre: Papa Wihl, com hier! Und wir mochten zwei grosse Rotwein... (Papa Wihl se apropie.) Dacă vorba v-a plăcut, hai s-o luăm de la-nceput!
- Bea, colega, bea, răspunde Caragiani. Bea de-ți fă giubea; că tat-to n-a băut și giubea tot nu și-a făcut! Și dacă vrei versuri armânești, mâine îți aduc un volum întreg...
Alte aplauze, alte momente de veselie. Grupul studenților se pare că s-a cam cherchelit.
6. În amfiteatrul Universității
În amfiteatrul mare, profesorul ține o prelegere despre Egiptul antic, descriind pe ,,craiul Ramses” și ,,pe nevasta lui, Rhodope”. Amfiteatrul este la etaj, iar peste drum, se află o casă particulară cu ferestre larg deschise prin care se vede cum o domnișoară joacă, la o massă, cărți cu un tânăr.
În bănci, Eminescu și Chibici iau notițe. Un coleg de alături îi face atenți:
- Pst! Eminescule... Chibici... Ia uitați-vă, măi, pe geam!
Eminescu întoarce capul în direcția indicată și-i spune zâmbind lui Chibici:
- Uite-o, Sandule, pe mam’zell Rezi de care-ți place ție...
- Și ție... adaugă Chibici șiret.
Domnișoara Rezi se simte admirată de la distanță și privește spre geamurile Universității spre care trimite niște bezele scurte. Fantele de lângă ea se scoală de la masă și închide gemul de peste drum trăgând furios perdeauna.
7. În biblioteca Universității
Eminescu își extrage pasagii întregi din Kant: ,,Critica rațiunii pure”. Scrie și subliniază pe carte. (Dintr-un gros-plan, distingem titlul tradus pe caietul de notițe în limba română.) Poetul are în față un teanc de cărți. Stă cu haina pe umăr și citește încordat cu atenție... Alături de el se află Slavici care de asemenea citește. Eminescu își strânge deodată cărțile, se scoală grăbit și îi șoptește colegului său militar:
Ieni baci, eu dau o fugă până la poștă să trimit o telegramă acasă după bani, până nu se închide oficiul. Ai tu grijă de cărțile mele, că vin peste o jumătate de oră.
- Bine, Mihaie. Dar pe urmă citim amândoi despre filosofie ori despre Budha și Nirvana, nu-i așa?
- După ce vin eu... Atunci am să-ți explic niște lucruri incredibile despre filosofia indiană. Vrei?
- Te-aștept bucuros!
8. La un concert în sala Musikverein
Se cântă Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven... Eminescu ascultă transportat... Lângă el se află Toma Micheriu cu sora lui, frumoasa Natalița Micheriu așezată la mijloc, între ei.
9. Într-o galerie de artă
Eminescu și pictorul Epaminonda Bucevski contemplă îndelung și discută despre o Madonă, de Rafael... Bucevski îi explică, gesticulând cu ambele mâini, cadrajul tabloului, coloritul etc.
10. La Burgtheater
Se joacă ,,Regele Lear” de William Shakespeare. Eminescu stă lângă Ștefanelli și urmărește încordat zbuciumele bătrânului Lear înnebunit de durere... Poetul îi șoptește colegului:
- Ștefanelli frate, Shakespeare ăsta este un al doilea creator de oameni după Dumnezeu.
Prietenul lui nu pare surprins de această afirmație:
- Tu, care l-ai citit pe Shakespeare în întregime, poți conchide orice despre el, dar eu, să-ți spun drept, iau pentru prima dată contactul cu teatrul lui.
- Nu-i nimic. După spectacol, am să-ți povestesc pe scurt conținutul pieselor Hamlet, Romeo și Julieta și Othelo, iar acasă îți dau să citești piesa Furtuna, îi răspunde Mihai.
11. După spectacol
Eminescu și Ștefanelli coboară scările tetrului. Este noapte. Merg pe jos spre casă discutând:
- Ștefanelli, dacă-ți spun ceva, n-ai să mă crezi...
- Și cam ce-ai vrea să-mi spui?
- Mă, eu o cunosc personal pe Frederica Bonar...
Ștefanelli se oprește ca trăznit.
- Cum? Pe artista Bonar? Pe cea mai vestită și frumoasă artistă austriacă? Mă cam îndoiesc! Poate-i alta, Mihai.
- Nu, o a doua Frederică Bognar nu cred să mai existe pe lume. Am fost de câteva ori acasă la dânsa la niște recepții, în Landstrasse-Hauptstrasse și-am cunoscut acolo o mulțime de artiști de elită. Iată cartea aceasta de vizită. Este de la ea... (Îi întinde o carte de vizită. Ștefanelli o citește la lumina unui felinar și fluieră de mirare scărinându-se în cap.)
- Am dat-o naibii cu tine, Mihaile! Nu cumva vrei să te faci vienez, omule?
- Tot așa cum vrei să te faci tu antropofag...
- Oricum, nu te poți plânge că nu ai succes în fața actrițelor!
- Mai știi? Poate vei fi având dreptate. Mai mult ideile mele au succes în fața lor, și nu atât eu. Le place doar ce le povestesc, căci le spun tuturor lucruri despre care n-au auzit niciodată. Multe sunt întâmplări legate de teatru.
- Nu-mi vinde mie gogoși de-astea, fiindcă prin fizicul tău le faci praf.
- Ți se pare ție, dar nu-i chiar așa, chiar dacă primadonele astea au și ele curiozitățile lor...
În acest timp, din direcția unei străzi vecine și întunecoase răzbat niște țipete disperate de femei.
- Auzi, Mihai? Cineva cere ajutor!
- Haidem fuga, Tudore, să vedem ce se-ntâmplă!
Cei doi aleargă într-acolo.
12. Incidentul de pe stradă
Două doamne sau domișoare care veneau de la teatru sunt acostate și bruscate de trei derbedei, ceva mai departe de un felinar, într-un loc mai umbrit. Ștefaneli și Mihai sosesc într-o clipă și le vin în ajutor. Cei trei vlăjgani nu se lasă la început intimidați și se reped la salvatori, neștiind că vor avea de a face cu doi români zdraveni și curajoși. La nevoie, atât Mihai cât și Ștefanelli dovedesc că știu să mânuiască pumnii cu o deosebită amabilitate. După câteva momente, superioritatea numerică este nulă. Poetul, care știm că detesta violența, se vede de data aceasta nevoit să le plaseze câțiva pumni în plină figură și culcă la pământ doi dintre atacatori, unul după altul. Al treilea scoate un cuțit. Mihai, care ca actor, învățase anumite figuri de apărare, îi prinde mâna și i-o îndoaie cu greutate la spate. Printr-o mișcare iscusită, acesta scapă și încearcă să se repeadă spre Mihai. Ștefanelli, care tocmai terminase cu unul din ei care-și revenise și încercase să-l atace, îl liniștește repede dându-i un șut în spate, apoi vine în ajutorul lui Mihai. Îi ia cuțitul din mâna atacatorului și-l trântește la pâmănt punându-i piciorul pe piept. Învinsul se ridică amețit și-o rupe la fugă cu un picior în spate tras fulgerător de același Ștefanelli. Femeile privesc încremenite și îngrozite scena stând lipite de zid cu mâinile la inimă tocmai când sosește și poliția călare care îi prinde și îi arestează pe cei doi derbedei.
- Bine le-ați făcut! îngână una. Vai, ce nenorociți...
- Ioi, ce m-am speriat! adaugă cealaltă cu mâna la piept și cu vocea jumătate pierită.
- V-ați expus viața pentru noi, domnilor. Sunteți niște gentilomi și vă mulțumim frumos.
- Dar ce-aveau cu dumneavoastră? Îi cunoașteți cumva? Le-ați zis ceva? întreabă Ștefanelli.
- Doamne ferește! Cine-ar fi îndrăznit? Văzându-ne singure, ne-au acostat la colțul străzii când veneam de la teatru căutând o trăsură, iar unul din ei s-a repezit să-mi rupă colierul de la gât. Noroc cu dumneavoastră. Să știți că nu noi stăm departe; doar încă o stradă din locul acesta...
- N-ați auzit de Dianagasse? Prima stradă la dreapta - completează cealaltă.
- O cunoaștem bine și dacă vă face plăcerea, vă conducem până acasă, pe Dianagasse, spune Ștefanelli.
- Să nu mai apară și alții, adaugă și Eminescu zâmbind.
- Sunteți foarte drăguți dacă ne acompaniați.
Femeile se lasă conduse de salvatorii lor, prinzând curaj și devenind foarte vesele. Odată sosite în dreptul porții, cele două vieneze le fac tinerilor o invitație:
- Duminică seara, adică poimâine, avem o serată. Vă rugăm să veniți și dumneavoastră. Sunt numai invitați de seamă. Am fi bucuroase să fiți oaspeții noștri. Veniți?
- Cu plăcere, se grăbește Ștefanelli.
- Dar dumneavoastră, domnule, nu veniți? întreabă domnișoara din dreapta pe Eminescu.
- Prietenul meu a răspuns și pentru mine. Vă mulțumim pentru invitație. Pe la ce oră să fim la dumneavoastră?
- Dacă puteți veni la șapte seara va fi foarte bine, dar, desigur, puteți veni și după această oră, răspunde tânăra care îl întrebase pe Mihai.
- Vă foarte mulțumim și vom face tot posibilul să dăm curs amabilei dumneavoastră invitații, răspunde Mihai.
- Atunci vă așteptăm aici. Și încă o dată vă mulțumim din suflet. La revedere...
- La revedere, pe duminică! răspund băieții în timp ce tinerele intră în curte.
- Mamma mia, cred că de data aceasta am încurcat-o rău de tot, se lamentează Mihai.
- Cum asta? De ce? Las’ că ne descurcăm noi, Mihalache... Dar ce zici de duduia brunetă, ai? întreabă Ștefanelli.
- Mie-mi place blonda. Însă de încurcat tot am încurcat-o. Eu n-am nici frac, nici joben... Cum naiba o să apar, frate, la balul lor?
- Sst! Nu te enerva... Las’ că-ți fac eu rost. Asta nu-i o problemă. De la Teclu împrumut fracul, iar de la Moisil jobenul. Le spun că-s pentru mine. Numai să nu-ți pierzi calmul. Și de-abia aștept să mergem, c-o să fie fain...
13. Serata
Un salon de lux impecabil. În hol scări cu marmură albă lustruită, iar salonul cu parchet lăcuit. Candelabrele aruncă o lumină foarte plăcută. Lachei și subrete care stau la dispoziția oaspeților. O miniorchestră simfonică, condusă de un dirijor înalt și bătrân, cântă gavote, polci și valsuri vieneze. Eminescu și Ștefanelli apar în dreptul ușii, puțin cam intimidați de fastul de acolo, dar caută să nu pară sfioși. Invitații, cel puțin douăzeci de perchi - cavaleri și domnișoare din ,,high- life”-ul vienez - în frumoase costume elegante de bal, fetele cu crinoline lungi de culori deschise, dar frumos asortate, purtând mănuși albe și evantaie în mâini, bărbații cu fracuri negre și câțiva veniți chiar în costume cavalerești cu peruci... Gazdele, cele două tinere care-au fost salvate, îi întâmpină oferindu-le brațul și face prezentările lăudându-le actul vitejesc de bravadă petrecut în urmă cu două seri. Auzind aceasta, toți aplaudă și se întorc cu fețele la noii veniți. Amândouă fetele sunt deosebit de drăguțe, dar cea de lângă poet este de-a dreptul încântătoare. Are ochi mari și frumoși, albaștri. Părul îi este aranjat în bucle blonde curgându-i peste umeri până la brâu...
Orchestra tocmai termină de cântat o gavotă, precedată înainte de un contradans englezesc care fusese o melodie săltăreață, vioaie. Tinerii dansatori încheie cu complimente îndoind unul din genunchi și descriind cu mâna un arc mare de cerc cu voltă suitoare, după care se retrag. Frumoasa blondină îl ține în continuare pe Mihai de braț, trecând așa împreună pe la câteva grupuri prinse în discuții, neuitând să repete de fiecare dată cât de curajoși au fost acești doi tineri studenți români. Nimeni din tot salonul nu este mai frumos decât poetul nostru care, oarecum conștient de acest lucru, salută mândru cu ușoare mișcări din cap, imitând perfect ținutele teatrale cândva familiare și de care încă nu uitase. Toate capetele sunt întoarse admirativ spre el, Eminescu punând în umbră pe toți ceilalți tineri și devenind, în acele momente, un idol de-o clipă pentru ochii sclipitori ai frumoaselor vieneze care urmăresc pe cei doi de-a lungul traseului prin tot salonul.
Mica orchestră simfonică începe acum valsul ,,Povestiri din pădurea vieneză” de Johann Strauss, foarte la modă în acele zile. Eminescu, împreună cu blonda lui, sunt primii care pornesc dansul, la început lent, apoi în ritm din ce în ce mai accelerat. Mihai, fost actor, se dovedește un excelent dansator. Ștefanelli o invită pe cealaltă fată. Muzica îi poartă pe aripile ei amețitoare în timp ce prietenul său discută cu partenera sa de dans:
- Nu mi-ai spus cum te numești...
- Ba, m-am recomandat încă de alaltă seară, dar cred că nu m-ai auzit, căci nici nu mai aveam glas de frică. Mă cheamă Elize... Dar tu? Parcă Michael, student la filosofie... Așa ai spus atunci, dacă nu greșesc...
- Cam așa, dar nu Mikhael, ci Mihai. Mihai Eminescu... Spune-mi, Elize, oare te-ai întrebat vreodată de ce s-a întâmplat să fiți atacate de derbedeii aceia?
- Pentru că am fost prea încrezătoare în noi însene și pentru că nu am prevăzut așa ceva...
- Nu, răspunsul este altul: totul s-a întâmplat pentru ca să te cunosc eu pe tine și să-ți văd căt de frumoși ochi ai... Fiindcă observ că ai ochii albaștri ca limpezimea cerului... Plini de blândețe, dulci și moi... (Elize râde.)



- Vorbești ca pe sena teatrului de unde veneam. Parc-ai fi poet!
- ...Cum te-am văzut mai bine, la lumină, zice Mihai, m-am și întrebat: ce-ți lipsește de fapt să fii înger? Poate niște aripi lungi și constelate... Iar acum, când dansezi, parcă zbori cu mine de-asupra norilor...
- Iar tu... parc-ai fi un demon frumos și visător... Ai observat? Toate fetele de-aici te-admiră... Cred că mă invidiază că dansez cu tine. Nu sunt de fel orgolioasă, dar în clipa de față sunt mândră de asta. Nu observi?
- Îmi place ce-mi spui. În România eroina principală a tuturor basmelor noastre este o fată frumoasă - Ileana Cosânzeana...
- Cum o cheamă?
- Ileana Cosânzeana... Iar tu ești această fată dulce din poveștile noastre. O Ileana Cosânzeana din Viena... Fiindcă semeni la fel ca ea: cu ochii frumoși și albaștri... Cu păr bogat de aur... Cu chipul sculptat de razele lunii în marmură albă și caldă...
- Nu cumva totuși ești poet?
- Poate că sunt, dar am scris prea puține poezii în limba germană. Poemele mele sunt scrise și publicate în limba română.
- Vezi? Eram sigură de aceasta. Se zice că poeții sunt oameni deosebit de buni și de sensibili. Iar tu ai o mână atât de fină!... Și totuși am văzut că în ea se ascund puteri de Hercule. Dacă n-ași fi văzut forța pumnilor tăi, nu mi-ași fi închipuit vreodată că asemenea mâini pot doborî ușor doi oameni la pământ... (Râde:) Nici nu s-au mai sculat prea repede de-acolo... (În pas de dans, ies pe o terasă unde nu este nimeni.)
- Numai chipul tău de zână mi-a insuflat atâta forță și curaj... Elize, știi tu de ce te numești așa?
- Nu. Probabil pentru că așa i-a plăcut mamei să-mi spună. Uite că nu m-am întrebat niciodată de ce...
- Pentru că provii de-a dreptul din elizeu... Poate că ești un înger rătăcit pe pământ și nici tu nu știi asta; poate că ești o nimfă sau poate o ondină din basmele germane... ( O sărută cu patimă. Elize închide ochii și îi înlănțuie gâtul, lipindu-se de trupul lui.) Mă voi feri în calea mea de tine, Eliza, înțelegi? Îmi dau seama că prezinți un mare pericol pentru inima mea inflamabilă, înțelegi? Nu cred că am să mai vin niciodată pe-aici... Ești o amenințare serioasă... (Eliza râde încântată, apoi îl sărută iar cu însetare și îl mângâie pe păr.)
- Ba ai să mai vii, poetule frumos! Sunt sigură că ai să mai vii... Știu eu cum să te fac să mai vii! (Râde cu ochi șireți și-l sărută pe Mihai cu sălbăticie, trăgându-l de mână pe niște scări în grădina de lângă terasă unde i se așează în brațe pe o bancă.)
14. Acasă, la masa de lucru
Odaia poetului este oarecum asemănătoare cu aceea de la București. (v. secv. 100.) Pe masă cărți, manuscrise în dezordine... Pe o măsuță așezată într-un colț al camerei, nelipsita mașină de spirt care clocotește neîntrerupt, aromind camera cu aburi de spirt și cafea. (Gros-plan.)
Poetul stă la masă înfășurat într-un halat uzat, cu papuci în picioare și cu un fes lung pe cap. Scrie și șterge... Se scoală, aprinde o țigară, face câțiva pași prin cameră, se așează pe pat; iar se plimbă nervos cu manuscrisul... Își aruncă fesul pe pat și citește în gând... (Sonorizat):
Ce-ți lipsște să fii înger - aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate...
Stă puțin visător cu coada creionului lângă gură sau trăgând cu sete din țigară. Citește o altă strofă, de data aceasta cu voce tare:
Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet derutat...
,,Suflet derutat?” Hm!... De ce ,,derutat”? (Face o grimasă. Merge la masă și șterge.) Mult mai bun e ,,răsculat”... Reia apoi strofa):
Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet răsculat...
Nu, nu, nu! Nici ,,răsculat” nu merge... Ia să vedem alte rime: suflet destrămat... suflet renegat... suflet apostat... Da! ,,Apostat” este mai bine... Sună parcă mai potrivit: El un suflet apostat... Iată că merge...
15. Pe Dianagasse, la poarta Elisei...
Seară... Toamnă... Frig... Cu un joben în cap, îmbrăcat destul de elegant, Eminescu s-a oprit în fața aceleiași porți unde a mai fost. Vrea să-i facă Elizei o frumoasă surpriză și a venit neanunțat. În mână are un buchet de flori învelit într-o hârtie specială de la florărie. Se frământă. Nu știe ce să facă: să intre? Să nu intre... Iată că-și înfrânge timiditatea și împinge în poartă... Urcă scările... Se află în fața ușii cu vitralii mari de sticlă, gata să ciocăne. Casa este plină de lumini. Dar ce vede? Proiectate pe vitralii, pe neașteptate, apar două umbre îmbrățișate: recunoaște conturul Elisei și al unui fante cu barbă și mustăți... Umbrele se sărută. Poetul privește surprins și indignat. Nu-i vine să creadă... Se întoarce spre poartă. Ușa se deschide și fantele iese fericit. În prag cei doi se sărută iar. O vedem bine pe Elise și o auzim spunând:
- Te aștept și mâine, Karl! Cu bine, dragul meu... Când te culci, gândește-te la mine și n-o uita pe Elize a ta...
Poetul, lipit de zid, închide ochii și deschide încet pumnul lăsând să-i cadă florile din mână. Își mușcă nervos buza de sus. Înainte ca amantul Elizei să iasă pe poartă, cu capul plecat, nespus de trist, Eminescu, abătut, face cale întoarsă.
16. Din nou acasă, la masa de lucru
Aceeași cameră, același decor... Este noapte. Poetul este mult mai agitat. Are un manuscris pe masă, așezat aproape de o lampă mare cu gaz. Toarnă dintr-un ibric cafea într-o ceșcuță. Mâna îi tremură. Bea trei ceșcuțe una după alta... Dă un pumn în masă și se scoală brusc. Ridică ochii spre tavan și strigă tare cu ochii închiși:
- Casandra! De ce-ai plecat fără mine?... Unde ești?... Tu ai fost o sfântă. Ajută-mă!...
Se trântește câteva momente în pat, dar se scoală repede și se așează din nou la masa de scris. Se ridică cu hotărâre și umblă prin odaie cu mâinile la spate. Ridică manuscrisul de pe masă și citește cu glas tare, oprindu-se uneori să-l corecteze. (Citește strofele trei și patru din poemul ,,Venere și Madonă”. În strofa a opta își varsă tot veninul):
Dar azi vălul cade, crudo! dismețit de visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț
Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece
Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!
Da, cu tot disprețul... Amin! Mai continui și mâine...
Suflă în lampă, apoi se trântește îmbrăcat în pat și adoarme.
17. Cu Slavici în Parcul Prater (sau în Parcul Schonbrunn)
Slavici este millitar. Pășește încet alături de Eminescu și salută din când în când câte un grad superior care trece pe lângă el. Praterul (sau Parcul Schonbrunn) este gătit în ultimele haine ale toamnei aflate pe ducă... Slavici îi povestește ceva lui Eminescu care ține niște cărți vechi sub braț.
- ... și cum cura el așa gye tare, s-o fost împiedicat gye palamar și-o vin’t gye-odată cu fruncea gye braniță. Ce mai! S-o hulit gye tăt la pământ. Iaca astfel o crăpat și-al doilea ficior al lui Marcu... Las’ că nici nu-avu cu ce să-l îngrope, atât era gye sărăntoc!
- Ieni, dragă, stai așa... Mie unul mai mult mi-e milă de tată-său decât de copil. Însă tu-mi vorbești în șirieneasca ta bănățeană de parcă aș fi și eu de pe-acolo sau de parcă aș fi obligat să-ți cunosc un vocabular regional restrâns și perisabil... Nimic de zis, limba ți-e frumoasă, pot zice destul de pitorească, dar crezi tu că înțeleg tot ce-mi spui? Ce-s alea... braniță, pălămar, a cura, s-o hulit gye tăt!? Românul de rând nu le-nțelege chiar dacă l-ai omorî.
- Pălamaru-i o șfară, iar braniță zicem noi la portă...
- Vezi, uite exact așa-mi scrii și-n manuscrisele tale! Faci abuz nepermis de numeroase cuvinte din graiul bănățean, scriindu-le cu gye și gy, după cum și vorbești. Și-mi sfarămi timpanul pocind vorbele românești... Tu vrei să scrii numai pentru românii tăi din Banat, nu și pentru restul milioanelor de români?
- Nu, eu vreau să scriu pentru toți!
- Păi dacă nu, atunci de ce nu folosești cuvintele neaoșe, din fondul comun lingvistic, graiul literar, al lui Văcărescu, Pann, Negruzzi, Alecsandri, Mureșanu?
- D-apăi mai ușor scriu în ungurește și-n nemțește decât așa cum vrei tu...
- Doamne, cum poți să spui asta? Doar ești român și dorești să devii scriitor al românilor, nu al maghiarilor și al nemților! Lasă-i pe ei, fiindcă au scriitorii lor foarte buni; n-au nevoie să le scriem noi literatura, iar Anton Pann a spus: ,,Cântă, măi frate române,/ Pe graiul și limba ta/ Și lasă cele străine/ Ei spre a și le cânta!” Adică limba maternă să ne fie mai străină? Ce părere ai? Te-ai gândit bine ce-ai spus? Sau m-ai văzut pe mine că scriu cum se vorbește la Ipotești la mine? - căci să nu crezi că eu n-aș putea scrie în graiul dulce moldovenesc, dar aleg în primul rând cuvintele literare înțelese în toate zonele române; alese din fondul comun și având ambiția să îmbogățesc cu imagini puternice limba noastră... Asta îți cer, Ieni, și ție, și nimic mai mult!
- Da, dar... face Slavici încurcat. Apoi salvează totul cu un zâmbet.
- Te-aș ruga ca de azi încolo mie să nu-mi mai vorbești niciodată în limbajul tău local, să nu te mai aud că mai pronunți cu gye și cu gy, ci să spui așa cum zicem toți - frunte, munte, de departe etc. Te implor și chiar îți interzic! Altminteri mă pierzi ca prieten.
- Bine, am să încerc și-am să zic ca tine: frunte, munte, frate de departe...
- Na, vezi că poți? Dacă-ți amintești, cu comedia ,,Fata de birău” pe care ți-am românit-o eu, ai dovedit că așa ceva nu-i imposibil. Măi Ieni, ascultă-mă pe mine, tu ai putea deveni un scriitor mare; cugeți drept, ai idei originale, ai subiecte frumoase și vei scrie foarte bine când vei mânui mai ușor limba noastră comună, nefăcând abuz de regionalisme.
- Turcule, mi se pare mie că ai dreptate! Dar singur, fără tine, nu cred c-am să pot... Pentru asta mi-ar trebui multă zoală. (Eminescu îl pironește cu privirea. Slavici scutură din cap.) Asta... multă osteneală.
- Ei, da, Ieni. Bine că recunoști... Într-adevăr, îți trebuie osteneală, strădanie, silință, efort, străduință, râvnă, zel, insistență, perseverență, diligență... Doar la Șiria poate îți trebuie... zoală. Nu vezi oare cât de bogată este limba noastră și cu câte cuvinte frumoase poți înlocui zoala ta?? Eu te pot îndruma mai departe în forma literară și sunt sigur că ai să mă asculți, fiindcă știu că ești mai mult decât capabil. Aștept în tine pe marele prozator al României, crede-mă! Ai mai scris ceva?
- Privește-aici, frakye-frate... (Ieni scoate din buzunar un caiet făcut sul și i-l înmânează lui Mihai care, după ce-l răsfoiește puțin, spune):
- Dacă ai sujeturi interesante, până diseară mă dau peste cap și îți transcriu tot caietul, cu toate îndreptările necesare. Dar, pe viitor, tu să-ți faci o listă cu toate ardelenismele și bănățenismele tale scriind în dreptul lor varianta literară pe care va trebui s-o folosești. De-acord? (Slavici dă din cap.)
- No, atunci binie, măi frakie gye gyncolo! continuă Mihai. Privește numa la cărțile ce le-am luat azi de la anticariat... Știi tu ce înseamnă asta?
- Știu. Să te încui iarăși în casă două săptămâni și să nu-mi mai apari până nu le citești pe toate.
- Vezi că nu știi nimic? N-ai ghicit! Asta-nseamnă că mi-au sosit banii din țară, măi Ieni, înțelegi? Suntem bogați de-acuma pentru o zi-două! Înțelegi? Am bani, măi, fiindcă vorba neamțului: ,,Ohne Geld in der Welt ist so schwer...” Și-atunci haide cu mine la ,,Tata Moritz”, Ienciule, să-nvățăm a vorbi toate limbile străine, c-am răbdat prea mult zile astea de foame și de sete!
- La ordinele dumneavoastră, bade Mihai...
Observație:
Scriitorul Ioan Slavici ne-a lăsat următoarea amintire despre prietenia sa cu Mihai Eminescu: ,,...Eu rosteam la început vorbele cum se obișnuiește prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori și zicea că-i sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra și nu-și pierdea sărita ca mulți dintre gramaticii de atunci. (...) El stăruia pentru rostirea Bucureșteană și îndeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor. (...) În urma stăruințelor lui, am început să citesc românește, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor și am scris, cum zicea el, în șirieneasca mea, mai întâi comedioara ,,Fata de birău”, apoi povestea ,,Zâna Zorilor” și în cele din urmă studiul ,,Noi și Maghiarii”. Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele făcând în ele corecturi cu multă discrețiune și le trimetea la ,,Convorbiri literare”, cu care avea legături.” (I. Slavici: Amintiri.)
Eminescu l-a format pe Slavici ca scriitor. Fără prietenia lui cu marele poet, nimeni n-ar fi auzit astăzi de Slavici.
18. La ,,Tata Moritz”,,Tata Moritz” este mai mult un birt de mâna a treia, cu odăi întunecoase de tavernă proletară. Aici se refugiază cei care au bani puțini: studenții săraci și muncitorii din Viena. Mese lungi, dezgolite... Bănci de lemn... Câțiva instrumentiști cântă melodii populare austriece și germane. Totul este învăluit în nori groși de fum de țigară.
- Dreptate? strigă un muncitor mai înfierbântat, sculându-se în picioare cu o halbă de bere în mână, aflat lângă masa celor doi români. La dracu’ cu dreptatea! Ce, adică, unii să petreacă toată viața, să se plimbe în trăsuri aurite, în faetoane de gală, iar tu... voi ăștia slabi de înger și prăpădiți ca mine să munciți ca vitele dobitoace pentru mărirea lor? Asta nu mai merge! Nu mai merge, fraților!... Și de ce să rămânem proști? De ce să le fim noi robii lor - care au și ei două mâine ca să muncească, dar muncim noi în locul lor? Ia să punem mâna colea pe ciomag și să-i zdrobim! Uite-așa... (Pisează cu o mână ceva invizibil în aer.) Să zdrobim orânduiala asta nedreaptă și plină de cruzime! Noi suntem mulți și avem putere, numai să vrem și să ne unim! De ce să lăsăm la nesfârșit ca lumea să fie împărțită în săraci și bogați, unii să aibă totul și alții nimic? Unde scrie că-i drept asta? Unde? Arătați-mi voi mie... Că nu scrie nicăieri! Nici măcar în Biblie! Și uite că ne-am săturat! Basta! Nu am dreptate? Păi spuneți și voi!
Unii zic: ,,Sigur, ai dreptate!” Altul îi răspunde: ,,Stai jos, Friz, că te-ai afumat și du-te afară de te răcorește!”
- Cum, n-am dreptate, domnule? Cum să n-am dreptate? Ba am! Sigur că am... Și zic că ne-ajunge! Uite că ne-ajunge... Destul! Destul! Trebuie să fie toți egali și frați în lumea asta fără nici un Dumnezeu! Beți, fraților, pentru egalitate între toți oamenii!... Pentru fraternitate! Pentru cei săraci... Trăiască proletarii!
Câțiva îl aplaudă, mai în glumă, mai în serios, dar cei mai mulți râd de el, iar unul îl trage de turul pantalonilor în jos. Proletarul orator cade amețit și își golește halba din câteva sorbituri.
Cuvintele lui răzbat până la masa unde se află Eminescu și Slavici.
- Eu zic că-i bine cum a făcut Dumnezeu lumea nostră, zice Slavici. Săracii cu viața lor, dar cu sufletul curat și bun, cu mai puține păcate, pregătiți să cucerească raiul; bogații, cu-a lor, supraîndestulați, dar fără suflet și candidați la titlul de chiriași ai iadului... Ce le poți face? Nu putem schimba noi lumea, căci așa a fost ea orânduită de la început de Cel de sus...
- Ba eu zic că nu-i bine deloc, măi Ieni? Cum o să fie bine? Și-apoi crezi că lucrurile sunt chiar atât de imuabile, filosoficește vorbind? Eu nu cred... Tu gândești că de geaba se plânge neamțul ăsta amărât? Ei, ar fi ele multe de făcut, măi băiete, foarte multe în vorbărie și-n teorie! Numai că, vezi, nu prea știm noi ce anume! Ne lipsește o strategie pragmatică, un program, o coordonare! Într-adevăr, bine zis: să-i zdrobim pe ticăloși, dar cum? Fiindcă ticăloșii sunt bine organizați, sunt apărați de legi și de puterile supreme din state. Acești potentați au avut întotdeuna de partea lor forța, finanțele, legea, armata! Ce-a făcut Revoluția franceză de la 1869? Mai nimic! Ce va face următoarea care se pregătește acum în Franța? Tot nimic! Dar se va întâmpla ceva odată și-odată, că - vorba amărâtului ăsta - nu se mai poate, Ieni frate! Deocamdată... te obosește alergarea asta eternă... Te epuizează și te duce la mormânt. Lupți și mori cu speranța... Lupți și mori cu speranța neîmplinită! Hm! Este și ceva trist aici, nu vezi? Un labirint; o înfundătură de netrecut. Fiindcă totul se sfârșește cu moartea! Fie că suntem bogați, fie săraci - toți murim. Uneori viața asta mi se pare un moft. Aia e, Ienciule, moartea înghite totul! Ne înghite și pe noi, cu teorii și cu vise frumoase cu tot... Vai de fundul nostru!
- Dacă-i așa, să facem ce-a spus Schopenhauer: să scotocim prin mincea omului... prin mintea omului... până i s-o trezi puterea de voință...
- Numai că, după filosoful nostru, actele de voință nu se reduc la ele însele, ci sunt reflexe; reflexe individuale ale unei voințe generale, ale voinței universale... Ideea, cum ar zice Platon sau Monada, în concepția lui Pitagoras...
- Atunci, no! Ce-i de făcut? Că eu tot n-am înțeles...
- Soluția ar fi să ne domolim pornirile voinței prin contemplație artistică, prin interiorizare și prin acumularea exclusivă a frumosului ambiant și mai cu seamă a celui transcedental; să uităm de noi cufundându-ne în studiul artelor!
- No, dar ce făc ăia proștii care nu-nțeleg arta și le ghiorăie burta de foame?
- Individual, își procură satisfacții mai simple care le dau un prim moment de fericire... Dacă-i dotat cu mai multă inteligență, omul va reuși, printr-un efort dureros, să-și sustragă intelectul de sub tirania voinței oarbe. Și atunci el visează sau creează, dar trăiește ca un izolat, nefiind înțeles de robii voinței. Vezi, cam așa se ajunge la pragul de genialitate, la stadiul de geniu...
- Care, geniu, zic eu, dacă nu-i înțeles de societate, trebuie că suferă mult, nu?
- Aceasta este afirmația lui Schopenhauer. De aceea filosoful neamț, alege neființa, nirvana, din filosofia indiană...
- Aoleu, Turcule! Apăi atunci, decât să mai trăiești așa, mai bine să nu mai mori niciodată! Haide să bem în sănătatea nirvanei!
Mihai râde și ciocnește cu Slavici zicându-i:
- Iacă, d-aia-mi place mie de tine, că nu-ți prea pasă de ideile lui Schopenhauer, deși le cauți...
Vecinii de la masa alăturată plătesc și pornesc spre ieșire. Uită o carte groasă pe un scaun alăturat care tot timpul fusese liber. Mihai o ia și pornește repede după dânșii:
- Alo, domnilor! Alo, ați uitat ceva... O carte!
Cei somați se opresc.
- N-am uitat nimic; nu-i a noastră, explică unul din ei nedumerit. Mihai vine la Slavici cu cartea răsfoind-o și citindu-i titlul:
- ,,Das Kapital”, Capitalul, vol. I... de Karl Marx... Crede-mă sau nu, dar am citit-o la Biblioteca universității, alături de alte opere scrise de Marx. Tu o știi?
- Nu. Am auzit de Karl Marx, dar nu știu nimic despre el. Și de fapt nici nu mă interesează...
- Nu ai pierdut prea mult, iar de mine nu s-a prins nimic din teoriile lui... Mi-l combate pe Schopenhauer, la care știi că țin, de mi-l face praf și lansează așa numitele teorii ale comunismului științific, criticând și socialismul mic-burghez al lui Prudhon, și religia creștină în numele ateismului, atacă și dialectica lui Hegel din care totuși fură cât poate. Filosoful acesta evreu visează o societate comunistă mondială impusă prin foc și sabie, prin revoluții sângeroase, care dacă s-ar realiza vreodată, ar fi o plagă roșie ce ne-ar umple planeta de crime și ar distruge rațiunea de a fi a omenirii. Soluția violenței o detest, Ieni, fiindcă duce tot la violență. În fond, nu am ce să admir la acest ambițios care are are atâta ură în el câte fire de păr în barba-i revoluționară și care pretinde cu emfază și naivitate că a găsit cheia fericirii universale! Marx a vrut să devină un mare poet, ca și prietenul lui, Heinich Heine, dar când acesta i-a citit poemele religioase închinate lui Iisus și i-a spus sincer să se lase de poezie, că nu-i de el, Marx s-a avântat în sociologie și s-a făcut ateu.
- Ia mai lasă-l încolo pe Marx, zice Slavici, și hai să comandăm două fripturi, că plătesc eu.
- Ba eu, fiindcă ești invitatul meu și astăzi, ți-am spus, dispun de bani. Chelner...
19. În drum spre cazarmă
Eminescu îl conduce pe Slavici până la poarta cazarmei.
- Eminescule, acum treabă să mă prezint la apelul nominal, după care merg la exercițul cu compania. După orele cinci sunt însă din nou slobod și ne vegyem (scutură din cap corectându-se iute): ne vedem iarăși.
- Bine, dragă Ieni. De-acuma o să vin în fiecare zi cu tine la cazarmă și-am să te-aștept pe cheiul canalului. Îi binie?
- Mulțam, Turcule! Așa o să mi se pară cătănia mai ușoră. Nu-i bai! Wiedersehen! (Dă mâna și pleacă.)
După ce se îndepărtează puțin, Mihai strigă tare în urma lui râzând:
- Țâpă-l-ăi și tun’iel, Domnie, căz frumos mai ie cătană!
20. În odaia poetului
Decorul cunoscut... Eminescu scrie începutul primei strofe din ,,Împărat și proletar”, apoi o barează cu o cruce:
,,Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre ferești murdare...”
Rupe brusc hârtia, o aruncă sub masă și începe să lucreze la romanul său ,,Geniu pustiu”. Stă cu mâna la frunte și lucrează cu opriri dese. Distingem - nu pe foaia pe care scrie, ci pe una alăturată, titlul romanului, mărit: GENIU PUSTIU. Mai sus, un alt titlu, barat cu o linie: NATURI CATILINARE.
Suntem martorii închipuirilor literare ale poetului, concretizate în imagini romantice, aproape fabuloase, ale revoluției pașoptiste din Transilvania... Vedem o suită de cadre din acest roman: Toma Nour îngenunchind în fața iubitei sale Poesis care-l mângâie pe păr... Brusc, decorul se schimbă... Pe fundalurile mărețe, linse de flăcări, apar deodată orașe ce se mistuie... Se aud vaiete și bocete; aerul arde, cerul dogorăște, pe străzi aleargă, ca într-un apocalips, oameni înspăimântați, femei semidezbrăcate, urmărite de honvezi beți... Din nou chipul lui Eminescu scriind... Este cu totul transpus în acțiunea pe care o trăiește intens transpunând-o pe hârtie.... A transpirat și își șterge fruntea... Vedem cum într-o casă românească un preot ortodox este spânzurat, iar fata lui este siluită după moarte... O moară arzând plutește pe Mureș cu morarul sas care a trădat revoluția... Sasul este legat de grinzi... Un bătrân taie capul lui Ioan pentru a nu-l lăsa la inamic... Înainte de asta, Ioan se închină... Din nou chipul poetului la masă filmat contre-jour... Scrie de zor... Iarăși se văd scene ale revoluției române din Ardeal... Oșteni cântând ,,Un răsunet”...
21. Vizita la Dobling făcută fostului domnitor Alexandru Ioan Cuza
Pe ecran apare scris cu litere mari: DOBLING, AUSTRIA, 1 IANUARIE 1870... Casa lui Cuza, de fapt, un mic palat în care stă temporar cu chirie... În curte - zăpadă... Ninge liniștit și cu fulgi mari... Un grup de vreo zece studenți români, îmbrăcați în costume naționale, fac urarea tradițională recitând un plugușor... Câțiva troznesc din bice; unul trage coarda de la buhai, altul sună din zurgălăi... Cuza apare zâmbind în ușă și îi poftește bucuros înăuntru. Ex-domnitorul Principatelor Române Unite arată mai îmbătrânit decât îl cunoaștem, din cauza unor suferințe interne, deși nu a împlinit încă 50 de ani, pe care îi va avea pe data de 8 martie 1870. (Peste trei ani Cuza se va sfârși din viață, în ziua de 15 mai 1873.) Antreul este dominat de portretul lui mare în ulei, reprezentându-l pe domnitor în costum de colonel. Camerele sunt mai mult modeste decât extravagante, mobilate însă cu obiecte fine și destul de valoroase, deși cele mai multe i-au fost oprite în țară. Din tot ce vedem aici cea mai impresionantă este biblioteca plină cu multe volume legate în piele de care s-a îngrijit îndeosebi secretarul său particular, francezul Baligot de Beyne care l-a urmat cu credință în tristul lui surghiun.
- Să ne trăiești, Măria Ta! spun oaspeții. Din partea studenților români din Viena, vă rugăm să binevoiți a primi darurile de față (ei înmânează niște cutii frumos împodobite) și urarea noastră fierbinte de ,,La mulți ani!”
- La mulți ani, Măria Ta! repetă tot grupul într-un singur strigăt, acompaniat de sunetul zurgălăilor și de aplauze.
- La mulți ani, românii mei dragi! le răspunde Cuza. Și bine ați venit!
Eminescu se apropie de fostul domnitor și grăiește:
- Măria Ta! Pentru istoria românilor, pentru întreaga noastră națiune și pentru viitorime, numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, columna luminoasă în jurul căreia s-a făurit Unirea Principatelor, va sta cu cinstea alături de numele lui Mircea, Ștefan și Mihai Viteazul! Fiecare din noi știm că ați fost și ați rămas mândria neamului nostru și mai știm că va veni vremea când uzurpatorii tronului Măriei Tale vor da socoteală în fața tribunalului sfânt al istoriei și al poporului român. Fiindcă poporul v-a iubit și v-a venerat întotdeauna ca pe un bun părinte al său, așa cum în veci veți fi iubit de urmașii urmașilor neamului acestuia... Suntem convinși că românii vă consideră mai departe domnitorul lor. Primiți, rugămu-vă, omagiul nostru al studenților și al tineretului român, adresat Măriei Tale și Doamnei Elena Cuza... Din toată inima - un fierbinte ,,La mulți ani!”
- La mulți ani! răspunde domnitorul foarte emoționat ștergându-și o lacrimă. Vă mulțumesc, băieții mei dragi, pentru frumoasa surpriză ce mi-ați făcut-o și, la rândul meu, vă urez încă odată bun venit în locul acesta pe care, atâta vreme cât voi sta aici, vă rog să-l considerați ca pe un petec de pământ românesc! De altfel, în curând ne vom muta la Heidelberg, în Germania. (În acest moment, apare Doamna Elena Cuza însoțită de o subretă care aduce douăsprezece pahare cu vin și biscuți lungi, lăsându-le pe o măsuță. Toți tinerii fac o plecăciune în fața soției fostului domnitor care le zâmbește cu mâna la inimă zicându-le noilor veniți ,,La mulți ani!” și primind același răspuns în cor.) Eu și soția mea, Doamna Elena Cuza, suntem în asentimentul dumneavoastră și vă garantăm că, deși aflați departe de patrie, gândul nostru se înalță zilnic spre ea și se alătură gândurilor dumneavoastră care aveți tot viitorul înainte. Sunt sigur că veți apuca și ziua când, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate ținuturile românești se vor uni într-o Românie mare și puternică... Din păcate, eu nu cred că voi mai avea această bucurie, deoarece sănătatea m-a lăsat de tot... Contra voinței divine nu ne putem lupta... Pentru voi sunt însă cât se poate de optimist și sunt sigur că veți apuca și Unirea Mare cu toate provinciile românești! Până atunci, doresc din inimă poporului nostru ca anul acesta, 1870, precum și toți anii care-i vor urma, să ne întărească în credința comună că răul este ceva trecător și că temeliile puse de ocârmuirea mea vor continua să rodească în casa fiecărui fiu al României. (Ridică paharul și îl înalță urând): Salut în voi pe reprezentanții poporului român! Închin pentru pământurile noastre românești și pentru toți confrații noștri de acolo! Pentru Marea Unire! La mulți ani, băieții mei! (Toți închină paharele și răspund: ,,La mulți ani, Măria Ta!”)
- Cum este vremea afară, nu ați înghețat, flăcăii mei? întreabă Doamna Cuza.
- Într-adevăr, este cam frig, dar n-am înghețat, răspunde Eminescu. Am venit cu trei cupeuri închise care ne așteaptă la poarta palatului.
- Dar cine ești dumneata, tinere? întreabă Cuza.
- Mihai Eminescu, student la filozofie, venit aici la Viena din Bucovina, de la Ipotești, Botoșani.
- Da, da, cunosc.. Cunosc bine zona, zice Cuza, deși eu sunt mai de la sud, din Huși. Și se vede treaba că dumneata ești filosof, poate chiar poet sau jurist, că vorbești foarte frumos. (Se apropie de el și-l îmbrățișează.)
- Colegul nostru Eminescu este într-adevăr poet. Și încă o mare speranță a literaturii române, Măria Ta, răspunde un colg.
- O, dacă-i așa, te rog să-mi trimiți și mie câteva din poeziile dumitale, căci în tinerețe scriam și eu versuri. Doamna Elena îți va da imediat adresa din Heidelberg unde o să ne mutăm curând...
COMENTARIUL CRAINICULUI:
,,Anul 1870 a fost un an fructuos pentru activitatea marelui poet. Acum el își face debutul publicistic în revistele ,,Albina” și ,,Federațiunea” din Pesta cu articole polemice și de politică națională, susținând ideea sfărâmării imperiului dualist austro-ungar și eliberarea Transilvaniei de sub jugul habsburgic. Articolul ,,Echilibrul”, din ,,Federațiunea” l-a făcut suspect și a atras atenția autorităților austro-ungare care l-au pus sub urmărire făcându-i un proces de presă din care a scăpat cu greu. În țară i se publică poemul ,,Venere și Madonă” la Convorbiri literare din Iași, urmat de ,,Epigonii”, care îl situează dintr-o dată în fruntea poeziei românești, alături de Vasile Alecsandri. De asemenea, ,,Făt-Frumos din lacrimă” inaugurează în literatura noastră apariția basmului cult de factură romantică.
Nu mai puțin însemnată a fost și activitatea sa desfășurată în cercurile studenților români din Viena, unde s-a născut de fapt și ideea sărbătoririi a patru sute de ani de la întemeierea Mânăstirii Putna de către Ștefan cel Mare. Eminescu era unul dintre secretarii Comitetului central al acestor studenți și de aceea, poate mai mult ca oricare altul, se simțea obligat să cinstească așa cum se cuvine memoria marelui Ștefan. Cu toate piedicile pe care le-a avut de rezolvat, ajungându-se într-un timp chiar la un pas de renunțare, studenții români au fost încurajați continuu de poet spre a nu da înapoi, să ducă la bun sfârșit acțiunea începută. Ca urmare, în vara aceea, organizatorii vor veni în țară unde vor începe o grandioasă manifestație la Putna. Dar, poate mai mult ca orice, la ridicarea prestigiului de mare poet al lui Eminescu va contribui publicarea poeziei ,,Venere și Madonă”, urmată de ecouri puternice atât în lumea literară cât și în rândul studenților români din capitala Imperiului Austroungar.”
ILUSTRAȚIILE COMENTARIULUI:
Facsimilurile revistelor și manuscriselor citate mai sus... O adunare studențească unde îl vedem pe poet vorbind de la o masă improvizată în mijlocul unei săli mari. Alături de el - încă cinci studenți români în prezidiu... Honvezii maghiar rupând ziarul ,,Federațiunea” din cauza articolului publicat de Eminescu... Coperțile revistei ,,Convorbiri literare” din 15 aprilie 1870 și pagina cu ,,Venere și Madonă”. Alte numere cu alte titluri... Studenți citind poeziile și articolele din reviste...
22. Iași... Acasă la Titu Maiorescu
Iacob (Jacques) Negruzzi ciocăne la ușa lui Maiorescu. O subretă îi deschide. Negruzzi intră grăbit și este întâmpinat de Titu Maiorescu care se află într-o discuție literară cu cumnata sa, doamna Mite Kremnitz, o nemțoaică tânără, blondă și frumoasă.
- Sărut mânușițele, madam Kremnitz, bonjour la fiecare! Vin cu o veste bună... În sfârșit, dragă Tituse, am dat de un poet de mare talent. (Îi arată plicul din care scoate o hârtie.)
- Ai primit ceva bun? răspunde Maiorescu printr-o întrebare. Să vedem, poate te-nșeli!
- Nicidecum, răspunde Negruzzi.
Maiorescu ia poezia și o citește, apoi o citește și a doua oară și zice:
- Ai dreptate, aici pare a fi vorba de-un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?
- Nu știu, numele lui nu are aparența a fi real. Este mai degrabă împrumutat de un autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe față. În orice caz, poezia este trimisă din Viena unde probabil autorul studiază.
- Foarte interesant! Foarte interesant, zice încă o dată Maiorescu. Lasă, te rog, manuscriptul ăsta la mine.
- Vorba e îl publicăm au ba? întreabă Negruzzi.
- Mai încape discuție? Asemenea valori nu găsim în fiecare zi, dragă Jacques! ,,Convorbirile literare” trebuie să atragă pe toți slujitorii talentați ai Pegasului. Dacă nu, ei se aciuiază pe la alții...
Mite Kremnitz se apropie și ea curioasă. Maiorescu îi dă poezia.
- Uite, Mite, citește-o și tu.
- O, Inger și Temon... (Citește.) Tare e dreguțe! Pecat che eu nu știe pine rominește... Autor trebuie se fie tiner și indragostit! Nu am treptate, tomnule Negruzzi? (Râde.) Chind publicaț poesia?
- Chiar în numărul următor, pe 15 aprilie. Jacques, tot pleci tu la băi în Austria... Du-te și până la Viena. Vezi că acolo, la cafeneauna ,,Troidl”, pare-mi-se, din Wollzeile, se adună toți studenții români. Întrebi și de Eminescu. Nu se poate să nu-l găsești. Și poate-l lămurești să devină membru al societății noastre literare ,,Junimea”... Vezi cine este și ce face. Trebuie să fie un tânăr deosebit de ceilalți. Apoi ne anunți și pe noi.
- Bine, Tituse. Am să-l caut, fiindcă versurile lui m-au impresionat plăcut și-s tot atât de curios ca și tine să-l cunosc pe autor...
23. Viena. Cafeneauna ,,Troidl”
Negruzzi intră în cafeneaua plină de studenți. Sunt mulți români. El se oprește la ușă și scrutează atent fiecare tip în parte... Se oprește la o masă fără să comande nimic. Deodată se deschide ușa și vede intrând un tânăr relativ înalt, slab, palid, cu părul negru, lung, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum îl vede, Negruzzi se scoală de pe scaun și merge spre el zâmbind, cu mâna întinsă:
- Bună ziua, domnule Eminescu!
- Bună ziua, răspunde poetul puțin cam surprins și zâmbind cu timiditate și blândețe. Nu cred că vă cunosc...
- Vedeți ce deosebire între noi? Eu v-am cunoscut îndată.
- Poate nu sunteți din Viena?
- Nu.
- După vorbă, sunteți din Moldova... poate din Iași?
- Chiar de acolo.
- Poate sunteți domnul... Iacob Negruzzi? zice el cu sfială.
- Chiar el!
- Vedeți că și eu v-am cunoscut, deși nu v-am mai văzut până astăzi... Din clipa când v-ați apropiat, am avut aserțiunea că sunteți dumneavoastră.
- Ați primit ultimul număr al revistei noastre?
- Da, desigur. La ,,Convorbirile literare” sunt un vechi abonat.
- Deci v-ați văzut publicată poezia ,,Epigonii”, nu?
- Am văzut-o. Și-am primit și numărul celălalt, cu ,,Înger și Demon”, pentru care vă mulțumesc. Spuneți-i domnului Maiorescu că voi fi încântat să-l cunosc cândva personal. Vă rog să-i transmiteți omagiile mele.
- O voi face cu plăcere, însă domnul Maiorescu vă cere ca după terminarea studiilor să vă stabiliți la Iași... S-ar bucura să aibă pe cineva ca dumneavoastră la ,,Junimea”. Știți? Printre altele, v-a numit un om curajos atunci când în ,,Epigonii” ați ridicat la rangul de poeți pe începătorii naivi ai literelor românești: Cichindeal, Mumulean, Prale...
- Da, răspunde Eminescu zâmbind, poate că ,,Epigonii” să fie rău scrisă. Ideea fundamentală însă este comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră, trezită, rece. Ea cade, bineînțeles, în defavoarea generațiunii noi și, cred, cu drept... Cam asta am vrut să demonstrez când am scris acest poem. În fond, am recurs la un simbol; și este profesiunea mea de credință, domnule Negruzzi, la care vă mărturisesc sincer că țin.
- Domnule Eminescu, nu am pus o clipă la îndoială acest lucru. Dar ce se mai aude cu serbarea de la Putna? Fiindcă am fost încunoștințat de pregătirile febrile pe care le-ați organizat în vederea ei
și în care știu că jucați un rol decisiv. Se mai poate ține oare această festivitate, date fiind condițiile internaționale?
- Din nenorocire, izbucnirea războiului franco-german au făcut-o, pentru un moment, inoportună și a trebuit să amânăm comemorarea lui Ștefan pentru la anul... Oricum, anul viitor, indiferent ce s-ar întâmpla, tot o vom ține... Și, desigur, sper să ne onorați și cu prezența dumneavoastră. Mă simt onorat să vă invit încă de pe acuma... (Negruzzi mulțumește zâmbind.)
24. Viena. Ecourile Comunei din Paris
Eminescu mergând pe cheiurile Dunării... De undeva se aude valsul ,,Dunărea albastră” de Johann Strauss. Un copil vânzător de ziare aleargă și strigă în gura mare:
- Die wiener Zeit!... Die wiener Zeit!... Proclamarea Comunei din Paris! Die wiener zeit!! Proclamarea Comunei!... Thiers amenință de la Versailles! Parisul în flăcări!... Parisul sub asediu și în flăcări!... Die wiener Zeit!... (Eminescu îl oprește pe băiat și cumpără un ziar.)
Poetul citește... Printre literele ziarului, vedem baricade și lupte de stradă... Gavroche - copilul Parisului... Chipuri de comunarzi... Femei luptând despletite... Răsună bubuituri de tunuri și puști peste acordurile Marseillaisei... Fum, flăcări, explozii, țipete... Steaguri roșii comunarde fluturând... Afișe de-ale Comunei cu chipul Franței republicane simbolizat în Marianna cu boneta frigiană pe cap chemând cu drapelul în mână pe francezi la luptă... Multe afișe zboară în vânt sau împânzesc zidurile caselor de pe ambele maluri ale Seinei... Prăbușirea Coloanei Vendome...
Eminescu se oprește brusc, fulgerat de o inspirație. Privește în gol încruntat, apoi zâmbește înseninat.
25. Imagini din poezia ,,Umbre pe pânza vremii”, cea de a doua versiune
a poemului ,,Împărat și proletar”
Citim titlul pe manuscris. Mâna poetului scriind cu febrilitate... Peste imaginile de la finele secvenței precedente, se suprapune imaginea proletarului din secvența 18 sau a altui orator ucat pe masa unei taverne de unde face un aspru rechizitoriu orânduirii în care trăiește, îndemnând la zdrobirea ei. (Imaginea proletarului ce se agită este întărită de glasul poetului):
- Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!
Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,
Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare și să trăim ca frați!
Peste chipul proletarului din cârciuma lui ,,Tata Moritz” se proiectează iarăși imagini suprapuse din Revoluția franceză de la 1871: baricadele Parisului... Bărbați căzând răpuși de gloanțe... Zidul federaților... Cimitirul Pere Lachaise... Din nou chipul lui Eminescu scriind obosit la lumina unei lumânări, apoi scandându-și versurile cu glas tare în timp ce măsoară ritmul metric cu degetele mâinii drepte precum un dirijor care conduce o orchestră ce interpretează o simfonie într-o impetuoasă dezlănțuire, auzită numai de el.
26. Ședința de constituire a societății ,,România jună”
Ședința este comună pentru cele două societăți ale studenților români din Viena. Conducătorul ședinței, Ioniță Bumbac, prieten cu Eminescu și nu prea, își ține logosul, având o voce puternică și groasă ca de bas:
- Domnilor, propun ca serbarea de la Putna să se amâne pentru a doua oară, din motive extrem de rezonabile! (Se nasc unele proteste, deși câțiva îl aprobă.) Vă rog liniște, fraților, ca să mă puteți auzi și înțelege bine... Așa, vă mulțumesc. S-au ivit câteva evenimente neprevăzute și iată cum stau lucrurile în prezent... După cum știți, anul trecut s-au împlinit cei 400 de ani de când domnitorul Ștefan cel Mare a făcut Mănăstirea de la Putna unde i se află și mormântul... Războiul din Europa dintre nemți și francezi a creat o situație de criză, foarte resimțită și la noi, care ne-a dat peste cap tot planul comemorării cvadruplului centenar. Dar cum a trecut un an, noi am mai putea aștepta încă unul până se limpezesc lucrurile... (Se iscă din nou proteste, rumoare... Se aude un glas irnonic: ,,Măi Ioniță tată, ce să mai sărbătorim 400 de ani? Lăsați, fraților, că venim mai bine când se vor împlini 500!” Se aud râsete.) Dați-mi voie, dați-mi voie - continuă Bumbac - că nu e chiar de râs... Dumneavoastră încă nu știți! Cei peste 5000 de fiorini pe care i-am strâns cu greu aici la Viena prin contribuția dumneavoastră, a fiecăruia, și a studenților din țară, la cererea tuturor, i-am depus cu chitanță la bancherii Perlea și Murășianu de la Brașov...
- Bine-ați făcut! zic mai mulți. Foarte bine...
- Ce bine, domnule, ce bine?! Că Murășianu a jucat la bursă pe hârtii franceze și a pierdut banii!!
- Cum? Și banii noștri?
- Da, și-ai lui, și-ai noștri: toți! absolut pe toți! Apoi a fugit în America! (Un fluierat și un vaiet general de uimire în sală.) Uitați aici declarația poliției, ca să vă convingeți! (Flutură în mână o hârtie cu parafe oficiale. Se face liniște mormântală.) Noroc că domnul Teclu a apucat să cumpere deja o urnă de argint pentru mormântul lui Ștefan... Doar cu atâta ne-am ales... Acum ați înțeles de ce nu mai putem ține serbarea? Lipsesc cu desăvârșire fondurile necesare și asta ne paralizează complet!
Consternarea pare generală. În clipele acestea, din mijlocul studenților se ridică Eminescu cu o hârtie în mână. Este foarte aprins; aproape furtunos:
- Nu se amână nimic, frate Ioniță Bumbac! A pierde alt an, înseamnă a ne sugruma planurile și a profana memoria marelui Ștefan! Luăm totul de la început! Vreți cumva să ajungem de râs în fața țării? Adică facem noi un an de zile mare tărăboi mare, anunțăm toate inimile românești că venim la Putna cu trâmbe și surle; asaltăm guvernul, chemăm pe Alecsandri, pe Kogălniceanu, pe domnitorul Carol I; umplem ziarele cu anunțuri de-o șchioapă și pe urmă să dăm bir cu fugiții dispărând în neant? Credeți dumneavoastră că mai este posibil una ca asta? Eu mă-ndoiesc! Cum am părea noi organizatorii în fața milioanelor de români? Niște aventuriști neserioși, niște lași și mincinoși, în cel mai fericit caz niște nepricepuți, dacă nu chiar smintiți și escroci... Nu se amână nimic, căci va fi imposibil să dăm înapoi! Și-apoi cine, mă rog, s-a ocupat mai mult de strângerea fondurilor? ,,Societatea studențească științifică-socială România”! Cine a făcut cele mai multe anunțuri? Aceeași societate! Ori noi avem două societăți de același fel, urmărind exact același scop, ceea ce mi se pare aberant... Domnul Alecu Hurmuzachi a avut o ideea bună în acest sens: să contopim cele două societăți, ,,România” și ,,Societatea literară și științifică a românilor din Viena” într-una singură, sub denumirea comună de de ,,România Jună”, așa cum există una similară și-n Italia soră, ,,Giovine Italia”! O altă propunere este ca la petrecerile noastre studențești să constituim un așa numit ,,divan domnesc” și o ,,obștească adunare”, adresându-ne în glumă în termeni cronicărești. Iar acum l-aș propune pe lista noastră de vot pe domnul Ioan Slavici ca președinte al ,,României June”! Toți îl cunoaștem pe Slavici pentru seriozitatea lui. Iată, cam de aici trebuie să înceapă noua noastră strategie, dragi colegi! Să mergem înainte!
- Bravo, Eminescule! se aud din mai multe piepturi și toți se ridică în picioare aplaudând.
- Sunteți de acord cu propunerea lui Slavici? întreabă poetul.
- Da, e bun! E bun! răspund aproape toți. Să-ncepem votarea!
- Consider aplauzele tuturor ca o aprobare pentru fuzionarea celor două societăți într-una singură, ,,România Jună”, zice Ioniță Bumbac. Iar pe domnul Slavici îl trecem pe listă, alături de alți candidați care urmează a fi aleși prin vot secret. Pe aceeași listă mai figurez eu, Oncu, Teclu și Vasile Bologa, iar Eminescu pentru funcția de bibliotecar al societății. Și acum se va trece la vot prin scrierea de nume pe aceste hârtii... Peste două săptămâni vom forma și noul comitet pentru pregătirea serbării.
În urma votului, Slavici este ales președinte și Mihai Eminescu secretarul ,,României June”. Când se anunță rezultatul, continuă salva de aplauze și de urale. Slavici este de asemenea aplaudat. Se ridică zâmbind. De data aceasta el este îmbrăcat civil.
27. Serbarea de la Putna
PUTNA, 15 AUGUST 1871... După planul pictorului Bucevski, satul Putna a fost decorat de-a lungul principalului drum cu arcuri de triumf înghirlandate cu cu frunze de stejar, brad și cu multe flori, cu porticuri festive străjuite de tricoloruri. S-au zidit zeci de cuptoare pentru pâine; s-au tăiat 20 de vite și zece porci. Bucătăresele nu mai prididesc pe lângă două cazane uriașe de tocană și sarmale. S-au confecționat 200 de steaguri, 5000 de candele și 100 știubeie de rășină ce urmează a fi aprinse, în procesul de iluminație, pe culmea dealurilor înconjurătoare. Mii de pelerini, în majoritate țărani, dar și numeroși intelectuali - studenți, învățători, profesori, elevi, preoți, juriști, medici, veniți din toată țara - s-au adunat aici la Putna.
Imagini de la festivitate:
Mânăstirea din apropiere... Se aud clopotele, dar din depărtare... Alexandru Xenopol rostește cuvântarea festivă de deschidere în fața poporului. Slavici ține un scurt discurs din partea studenților români din Viena... (Imagine asonoră.) Aplauze... Alături de el - A. D. Xenopol (tânăr student la Berlin), Mihail Kogălniceanu, care-i strânge mâna, iar lângă Kogălniceanu - Eminescu... Domnitorul Carol și Vasile Alecsandri nu au putut să vină. Urmărim procesiunea solemnă de la arcul de triumf principal spre mănăstire având în frunte pe membrii comitetului care poartă cu toții eșarfe tricolore și duc în pași solemni urna de argint, alături de două epitafe de catifea roșie și albastră. Se aud din ce în ce mai tare clopotele de la mănăstire, pe măsură ce ne apropiem... În convoi sunt și vreo douăsprezece preoți care cântă și cădelnițează. Printre ei, Arcadie Ciupercovici, egumenul mânăstirii Putna și bătrânul preot Iraclie Porumbescu, din Stupca, tatăl compozitorului. Procesiunea pătrunde în biserică unde purtătorii urnei o așează împreună cu epitafele pe mormântul lui Ștefan... Obiectivul apropie inscripția săpată în litere cirilice reliefate de pe lespedea mormântului... Candela sacră arzând nestinsă de 400 de ani. Zugrăvelile de pe pereții interiori... Un colonel, Boteanu, în mare ținută, care își descinge centurionul de aur de la brâu și îl depune cu sabie cu tot pe mormântul voievodului lângă care rostește câteva cuvinte și îngenunchează... Eminescu, aflat lângă mormânt, privește această scenă foarte emoționat. Alături de el se află Ștefanelli și Slavici... Cor bisericesc, bărbătesc ori mixt, înălțând un imn religios plin de cutremurătoare armonii... Multe candele și sute de lumânări arzând calm... Momente depline de solemnitate...
Afară este o priveliște de nuntă din povești: lângă zidurile mănăstirii vedem o masă mare întinsă pentru toată lumea. Se servesc în mod gratuit hălci mari de carne friptă și vin în bărdace.... Sarmale, cârnați, apoi plăcinte și cozonaci moldovenești... Bubuit de treascuri... Un taraf format din treizeci de lăutari de la Suceava, cu Grigore Vindireu în frunte, îmbrăcați ca Barbu Lăutaru, cântă marșul lui Mihai Viteazul. Mai încolo un grup masiv de studenți cântă ,,Ștefan, Ștefan, Domn cel mare”... Cei care nu încap la mese - și din aceștia sunt cei mai mulți - mănâncă pe păturile întinse pe iarbă... Patru oameni voinici învârt în frigare un bou întreg înfipt în furci uriașe, dogorâți de jarul văpăios... Toți mesenii mănâncă, beau și se veselesc... Vedem și câțiva cerșetori care au rarul prilej să se sature și ei odată ca lumea cu bunătățile alese de aici.
Curând se încinge o horă uriașă care se transformă într-o suită de dansuri românești din toate regiunile, dar care apoi se reunesc în aceeași horă mare când lăutarii cântă ,,Hora Unirii”. Toată lumea se prinde în ,,Hora Unirii” cântând în cor cuvintele... Eminescu joacă un timp în horă, apoi se desprinde cu Slavici și se îndepărtează urcând pe o coliniță din apropiere de unde privesc entuziasmați la mulțime.
- Asta este mai mult opera ta, dragă Mihai. Fără insistențele tale nu ajungeam noi aici, zice Slavici.
- Nu, aceasta a fost visul tuturor, Ieni. Oricum, este minunat! Minunat! Uite, așa înțeleg și eu: este viață din viața noastră românească ce se lipește fierbinte de sufletul nostru... Mă! felul acesta de petrecere trebuie să urmeze înainte. Doamne-ajută!
- Mihaie, în afară de priveliștea de față, iată - eu ți-am mai păstrat o surpriză... (Desface un ziar cam șifonat.) Uite, ia citește tu aici... Este un număr din anul trecut - ,,Secolul” - dar pe care abia recent l-am găsit prin niște alte ziare mai vechi. Un mare admirator de-al tău, Grigore Melidon, ți-a închinat în el un întreg poem intitulat ,,Eminentului poet Eminescu”. Fii atent cu câtă solemnitate începe:
,,Pentru ce sombru de gânduri, scoți din lira ta duioasă
Cântul trist al disperării, mințind geniul tău,
Când accentul tău sonore, și-a ta limbă-armonioasă
Pune omul în uimire, ca și cântul unui zeu...”
Eminescu ia ziarul și citește în gând, zâmbind amar și oftând:
- Ei, ce zici? întreabă Slavici.
- Nu știu ce să zic... Interesantă apologie și plină de sincerități naive... Drăguțul de el! O fi fostul profesor de la Academia din Iași?
- Da, văd că deja îl știi. E fratele fostului director al învățământului general din România, George Radu Melidon, ambii poeți. Acum ei locuiesc în orașul lor natal, la Roman, dacă nu mă-nșel, și mai publică din când în când versuri pe la ,,Zimbrul” și pe la ,,Secolul”.
- Frumos din partea lui, Ieni, dar vezi? El, ca și tine, ca și mulți alții - toți îmi cereți să fiu mai vesel, mai optimist în poeziile mele, așa cum sunt de pildă vesel în momentul de față... Cunoașteți voi însă în profunzime problema astei vieți cu care lupt? Nu cunoașteți! Dar, Ienciule, ca să schimb vorba, te-ai gândit tu vreo clipă unde-o să dormim noi diseară? - că toate locurile din sat să știi că sunt ocupate și nici o gazdă nu mai este disponibilă...
- Nu, habar nu am unde-o să dormim! Ai găsit tu unde?
- Da. Uite tocmai colo-n clopotnița mănăstirii... (Imaginea clopotniței.) Am fost de-am reperat locul. Avem acolo culcuș aromit de fân proaspăt, aer curat, clasa întâi! Ce mai vrei? E fain?
- No, că-i fain, cum să nu fie. Îmi place, că nu-i de ales și nu-i nici prima dată când o să dorm prin fân. Doar mi-s și eu tot de la țară ca și tine...
- Stai că urcă cineva spre noi. Unul parc-ar fi Ștefanelli... Ba nu, e Bucevski!
Spre cei doi vin pieptiș pictorul Bucevski și un tânăr de vreo optsprezece ani, cu păr negru ușor ondulat. Epaminonda strigă de departe:
- U-hu, măăăi! Eminescule, Ieni! Aici v-ați retras? Că peste tot v-am căutat... Ghiciți, bre, cu cine vin la voi! (Tânărul care se apropie are o față lungă, dar plină de lumina unui zâmbet abia perceptibil.) Când ajung în dreptul lor, pictorul întreabă:
- Ei, nici acuma nu-l cunoașteți?... (Eminescu și Slavici se uită întrebători unul la altul.) Atunci am marea bucurie să vi-l recomand pe domnul Ciprian Porumbescu, compozitor moldovean...
- Domnul Porumbescu în persoană? întreabă Slavici.
- Eu în persoană, stimate domnule Slavici, și felicitări pentru frumoasa cuvântare din partea studenților.
- Mulțumesc. Pe domnul Eminescu, principalul organizator al acestei serbări, îl știți?
- Nu personal, dar sunt la curent cu toate minunatele versuri ce le publicați. Foarte încântat de cunoștință, domnule Eminescu. Ciprian Porumbescu mi-e numele. (Dă mâna cu fiecare.)
- Iar eu vă cunosc și câteva melodii de-ale dumneavoastră, adaugă Eminescu.
- Păi, cum s-ar spune, pe colina asta s-au întâlnit cele trei arte majore: literatura, pictura și muzica, observă Bucevski cu un zâmbet larg. (Observația lui îi înveselește și îi unește pe toți.)
- Îmi pare rău că am fost anunțat prea târziu de serbare, se scuză Ciprian, altminteri v-aș fi compus un imn ocazional. (În acest moment, pe banda sonoră a filmului se aude în surdină ,,Balada” pentru vioară compusă de Porumbescu.)
- Doamne, și cât am umblat noi după un compozitor! declară Eminescu. Am făcut apel și la Flechtenmacher, și la Caudella... În darn! Ambii motivau la fel: că au fost anunțați prea târziu, încât îmi venea să compun eu ceva în locul lor! Ei, cum vă place serbarea noastră?
- E minunată, dacă nu cumva cuvântul minunată este prea puțin zis! Am cules aici la Putna de la un lăutar două melodii populare foarte interesante.
- Și eu o poezioară despre Ștefan Vodă tinerel, zice Eminescu, pe care-am s-o folosesc într-un poem.
- Numai eu n-am cules nimic, adaugă Bucevski. În schimb am poprit un poloboc cu vin vechi de Nicorești care face să se învârtă și cerul și pământul, și-aș vrea să vă invit să-i găsim fundul... Știți ceva, băieți? Haidem mintenaș la el! (Îi ia de umăr pe toți și coboară.)
- No, hai! zice și Slavici.
- Mă opun! strigă Eminescu. Nimeni nu pune un strop de vin în gură până nu jucăm și noi în ,,Hora Unirii”... La horă, flăcăi!
Toți aprobă zgomotos. Imaginea celor patru jucând în marea horă simbolică. Între Eminescu și Porumbescu se prinde o fată frumoasă, iar câțiva pași mai încolo apar Kogălniceanu și Xenopol, apoi Cerchez, primarul Iașilor și alți lideri politici. După horă, Kogălniceanu vine la Eminescu și îi strânge mâna cu cădură:
- Te felicit, domnule Eminescu, atât pentru surprinzătoarea organizare, cât și pentru frumoasele poezii care-mi încântă inima ori de câte ori le citesc și să știi că nu mi-a scăpat nimic din tot ceea ce-ai publicat!
- Vă mulțumesc, domnule Kogălniceanu, și vă promit să nu vă dezamăgesc nici pe viitor.
- Și-acum, vină cu noi să închinăm o cupă de vin pentru voi organizatorii.
- Și pentru sufletul marelui Ștefan, adaugă Eminescu.
Kogălniceanu îl ia pe Eminescu de braț și intră în curtea mânăstirii. Imediat după dânșii urmează Porumbescu și Bucevski.
28. Din nou la Viena. Ședința cercului ,,România Jună”
Din nou atmosferă încărcată în ședința acestui cerc. Slavici trage câteva concluzii de pe urma serbării:
- Reîntorcându-ne aici la Viena după reușita serbării de la Putna, ne-am dat seama că în curând am putea alcătui un congres al tuturor studenților români, cu o singură direcție a spiritului românesc...
- Dar nu condus de români cu prințipiuri cosmopolitești - îl apostrifează același Ioniță Bumbac, cu vocea lui de Stentor, aflat la masa prezidiului și susținut de un grup al său. Asemenea chiar cum trădătorii de patrie, voi, adică trebuie să fie cineva, în sfârșit, spirit spețial de compromis organic care, adică, nu admitem să mai fim conduși de voi în nici o țircumstanție! Să fie clar!... Pe scurt, vrem adică altul în locul domnului Slavici și alt bibliotecar al ,,României June” în locul domnului Eminescu! Ați văzut, domnilor? La Putna ei au dat mâna cu Xenopol, carele de când l-a făcut mă-sa nu-i român, ci grecotei! Au invitat pe niște bonjuriști, d-alde Maiorescu, Pogor și Negruzzi care toți debordează litere cu remunerațiune plătită din afară, recte germanofilă... Eu scuip pe școala lui Maiorescu și a apărătorilor ei! Ptiu! (Scuipă în vânt.) Să fie clar!
- Domnule Ioniță Bumbac, zice Slavici neridicându-se de pe scaun. Cine sunt trădătorii de patrie, cum ai spus în ,,nobila” dumitale cuvântare?
- Am vorbit clar!
- Clar, clar, s-a văzut clar cât de ,,clar”... Dar dacă s-au făcut invitații către Maiorescu și Negruzzi, stâlpi puternici ai culturii românești în Moldova, înseamnă oare c-am trădat țara? Să lăsăm odată patimile și ranchiunile personale deoparte și să fim cu adevărat obiectivi și uniți cum pretindem!
- Lasă-l, Ieni, să fie președinte, zice Eminescu de la capătul celălalt al mesei. La urma urmei, toată pledoaria asta aprinsă este din cauză că nu are el funcția ta. Nu-l vezi că, de ură și invidie, nici nu mai vorbește bine românește? (Poetul se ridică, face câțiva pași până în dreptul lui Bumbac și trântește căciula exact în fața lui. ) Acum vorbește și căciulii mele, Ionițule! Să fie clar!... (Părăsește sala zâmbind. Majoritatea celor prezenți îi răspund cu ropote de aplauze, în timp ce câțiva din grupul Bumbacului îl fluieră.)
COMENTARIU:
Astfel au început să slăbească legăturile poetului cu Societatea studenților români din Viena. În preajma Anului Nou, Eminescu își dădu demisia din biroul acestei societăți, cufundându-se tot mai mult în lumea cărților... Se pare că după Putna el nu a mai fost nici o dată același om de mai înainte, încrezător în colegi, senin și voios. Caracterul lui s-a înăsprit; poetul a devenit mai trist, mai tăcut și mai izolat. Peste iarnă a fost grav bolnav de hepatită epidemică și de un catar al stomacului. Nu avea bani să se trateze. Luat însă în grija colegilor de la medicină, se vindecă putând continua semestrul de iarnă 1871-1872 și chiar pe cel de vară. Dar gravele lipsuri bănești, cauzate de multiplele cheltuieli făcute de familie cu Iorgu, fratele mai mare care era și mai grav bolnav, toate acestea, plus dorul de țară, l-au readus grabnic pe pământul natal...
ILUSTRAȚIILE COMENTARIULUI:
Eminescu citind cu capul cufundat între mâini... Este foarte trist. Poetul zăcând într-un pat. Niște colegi îl îngrijesc... Pe sălile Universității salutând doi profesori îmbrăcați în robe... La gara din Viena urcând într-un tren...
29. La Botoșani, cu Titu Maiorescu într-o grădină de vară
Maiorescu, profesor universitar, este cu doisprezece ani mai în vârstă decât poetul. Este o persoană plină de prestanță. Tot timpul are o ținută gravă, gesturi majestuoase, cu grijă căutate și bine echilibrate. Privirea îi este pătrunzătoare și deosebit de inteligentă. În grădina de vară se află lume puțină. Cei doi servesc bere. Îl vedem pe Maiorescu expunându-și niște teorii pentru care milita cu orice ocazie:
- Nu se poate spune că nu avem fler de politicieni atoateștiutori... Dealtfel, noi avem politică, domnule Eminescu - subliniază mentorul Junimii - , dar fără politicieni înnăscuți. Avem știință, însă fără savanți consacrați; avem jurnale și academii fără academicieni merituoși; avem școli fără profesori de elită; avem teatre totdeauna goale; avem chiar și o constituție în fața Europei, toate fiind în realitate niște pretenții fără fundament, forme fără fond...
- Într-un fel este explicabilă această situație, domnule Maiorescu. Din punct de vedere politic, suntem o națiune tânără, fără experiență și lipsită înainte de o independență adevărată precum statele occidentale pe care noi aici le-am apărat de năvălirile turcești favorizându-le lor dezvoltarea culturală.
- Se știe asta, dar noua clasă ridicată acum nu vrea să recunoască faptul că pornește de la faze incipiente și în ambiția ei de a imita occidentul forțează mult lucrurile. Îmbrăcăm adesea vestminte care nu ni se potrivesc. Încercăm să ingerăm o hrană prea dură pentru posibilitățile noastre de mistuire.
- Dacă în politică lucrurile stau întocmai cum le-ați spus, în literatură putem afirma că suntem, prin folclorul nostru, mai bătrâni decât toți, afirmă poetul.
- Ar trebui să fim convinși că politica și poezia nu-i tot una. Spre deosebire de alții, eu le consider două noțiuni total diferite. Și chiar să facem ca să nu se amestece. Iar cauza se înțelege ușor: prima este un produs al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un produs al fanteziei... Una, dar, exclude pe cealaltă... În general, ideea este mobilul artei, iar această artă trebuie să fie neapărat pură, plină de emoții impersonale... Creatorul, impresionat de posibilitățile și valorile artei, trebuie să uite de sine și să se înalțe în lumea ficțiunilor ideale... Ei bine, dragul meu, exact un asemenea efect îți mărturisesc că am simțit eu - și nu numai eu, ci toți junimiștii mei - atunci când ți-am citit și recitit poezia dumitale ,,Venere și Madonă”! Este o capodoperă! Cred că Negruzzi ți-a spus deja despre emoția comună care ne-a cuprins pe toți când ți-am citit-o. Îți mărturisesc că descoperirea ei a fost o adevărată sărbătoare în redacția noastră. În plus, povestea ,,Făt Frumos din lacrimă”, la fel de splendidă, ne-a arătat și cealaltă latură a dumitale: de prozator impecabil...
- Ideea este folclorică, nu-mi aparține neapărat mie.
- Tocmai asta o face mai interesantă și mai viabilă, domnule Eminescu. Tocmai asta! Scriitorii care se tem de folclor nu vor intra niciodată în conștiința poporului și nici în panteonul sacru al istoriei literare.
- La Viena am început și o nuvelă filosofică, pe care, ca să folosesc termenul dumneavoastră, o rumegam demult. Într-însa am abordat ideea reprezentării lumii ca vis. De fapt, am pornit de la Kant, însă am construit în spiritul lui Schopenhauer care șterge granița dintre vis și realitate. Ca și el, le-am considerat forme ale aceluiași fenomen.
- Și cum se numește nuvela?
- ,,Sărmanul Dionis”. E ca și gata. Când veți reveni din străinaătate, v-o trimit.
- ,,Sărmanul Dionis”? Frumos titlu! Chiar aș fi curios s-o văd. (Ciocnesc halbele cu bere, dar abia gustă, fiindcă Maiorescu servea rar alcool.) Domnule Eminescu, și-acum am să ridic o problemă ceva mai delicată... Sper să nu te superi.
- Nu. Despre ce este vorba?
- Uite... Eu consider că este de-a dreptul păcat ca un tânăr inteligent și studios ca dumneatasă se mulțumească doar cu trei trimestre de studenție vieneză. Ei, ce zici?
- Aveți dreptate, însă nu e vorba de posibilitățile mele intelectuale ci de cele materiale. Dealtfel, dorința mea a fost totdeauna să-mi desăvârșesc studiile. Și-ar mai fi ceva... Trebuie să-mi acopăr un gol dureros din urmă: bacalaureatul... Am toate studiile medii, minus acest bacalaureat.
- Bacalaureatul? Nimic mai simplu! De examenul acesta o să am grijă eu. Îl poți da la vară chiar aici în Botoșani în fața unei comisii alese de mine. Pe urmă vei face tot posibilul să termini universitatea, dar nu la Viena, ci la Berlin. Acolo am studiat și eu și sunt profesorii cei mai buni din Europa. Te previn însă că atmosfera prusacă este foarte severă, dar, ca și mie, cred că-ți va prii... Mai departe va fi posibil doctoratul apoi, știu eu? chiar o carieră universitară, în care de asemenea te-aș ajuta. Gândește-te bine de pe-acuma și decide, căci eu văd în dumneata posibilități nelimitate...
Eminescu zâmbește:
- Vă foarte mulțumesc, dar, cum v-am spus, în primul rând este vorba de posibilitățile mele materiale! În prezent ele sunt foarte limitate, domnule Maiorescu. Părinții nu mai mă pot ajuta ca înainte. Tata se gândește chiar ca să-și vândă moșia de la Ipotești, cu casa în care am copilărit...
- Știu, asta ar fi foarte dureros. Dar tot eu voi avea grijă de ajutorarea dumitale, dragul meu. (Îl bate pe umăr.) Probabil că n-ai auzit, însă ,,Junimea” are fonduri speciale pentru membrii ei merituoși. Un fel de burse... Numai că... vezi? Aceasta presupune că va trebui să devii membru al societății noastre. De fapt, de aceea ți-am și dat această întâlnire.
- Accept cu plăcere, domnule, Maiorescu, afirmă poetul.
- Atunci te felicit și-ți zic bun venit la ,,Junimea”. (Ciocnește din nou, dar gabia gustă. Halba îi rămăsese aproape plină.) Chelner, te rog, două fripturi mari la grătar pentru masa noastră...
30. Într-o pădure din marginea Botoșanilor, împreună cu Toma Micheriu
și sora sa Natalița
Toma Micheriu și-a terminat studiile la Viena unde se împrietenise cu Eminescu. Este un tânăr cu figură de maur - tenul brun închis, aproape tuciuriu și părul creț; soră-sa, Natalița, dimpotrivă, este o blondă de o frumusețe răpitoare și de o ușurință comună, într-un contrast fizic total cu Toma, de parcă nici n-ar fi frați. Ea îl simpatizează mult pe poet și în același timp este o bună chitaristă, acompaniindu-și fratele care cântă la vioară. Se află tustrei într-o excursie... Au ajuns în mijlocul unei poienițe dintr-o pădure aflată la marginea Botoșanilor. Se aud râsetele Nataliței care dansează cu talent și bate din palme în ritmul unui dans țigănesc din Spania cântat la chitară cu repeziciune de Toma care îi știe și cuvintele spaniole. Când obosește, Eminescu o aplaudă, iar fata se trântește moale în brațele poetului care o sărută.
- Ha-ha-ha! Nu mai pot, am amețit de tot... râde Natalița întorcându-i sărutul.
- Măicuța noastră era țigancă, Dumnezeu s-o ierte, spune Toma închinându-se. De la dânsa a învățat Natalița să danseze așa frumos. Tata este român verde, prietene, și-o furase pe maică-mea de la șatră. După ce a murit mama, tăticul nostru a făcut din noi doi muzicanți. După cum vezi!
- Doi muzicanți foarte talentați - adaugă Eminescu. Din nenorocire, societatea în care suntem nevoiți a trăi nu este de natură a încuraja talentele, Tomo, îndeosebi talentele muzicale.
- Ce să fac, Mihăiță! Tot cam așa zicea și Slavici la Viena. Dar n-am năzuit niciodată să ajung ca Beethoven, deși am cântat într-o sală unde a cântat și el!
- Dar nici așa... să ilustrezi grădinile și berăriile cu romanțe pentru gură-cască, frate Micherule.
- Eu și Toma n-am cântat decât de două ori la restaurant, adaugă Natalița. Încolo dăm concerte de ocazie prin locuri alese, iar acum îl dăm aici pentru tine care faci cât tot publicul din lume.
- E totuși trist că dați și de ocazie. Maiorescu mi-a promis că o să aranjeze să prezinți un concert la Iași!
- Tii! Atunci am să cânt ,,Perpetuum-mobile” de Paganini să vadă toți ce știe Toma Micheriu! Ia m-ascultă...
Toma lasă chitara și ia vioara din cutie făcând câteva triluri excelente din această bucată.
- Să nu uiți și ,,Menuetul în la major” de Mozart, care știi că-mi place mie... zice Eminescu.
- Menuetul lui Mozart? Nimic mai simplu! (Cântă începutu menuetului făcând să răsune pădurea care-i răspunde cu ecouri cristaline de păsări.)
Natalița stă pe iarbă rezemată de poet, îl mângâie pe păr, îl sărută pe obraz și, în timp ce Toma cântă menuetul, îi recită poezia ,,Ce e amorul..”:
- Lasă-l pe Toma puțin. Știi ce-i asta? ,,Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere,/ Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere...” Mai departe nu mai știu...
- ...,,De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă...” - completează Eminescu. Dar de unde-o știi, Natalița? întreabă poetul zâmbind cu bunătate.
- De la dumnealui... (Îl arată cu mâna pe fratele ei.) Frate-miu îți știe pe dinafară multe poezii. E înnebunit după ele!
- Tomo, fă-mi și mie un hatâr: cântă-mi ,,Barbu Lăutarul”...
- Vă acompaniez și eu la chitară, intervine Natalița. Frații Micheriu încep să cânte. Eminescu își înalță glasul peste acordul instrumentelor. Vocea îi este profundă, nu prea puternică dar foarte plăcută:
Eu sunt Barbu Lăutarul,
Starostele și cobzarul
Ce-am cântat pe la domnii
Și la mândre cununii.
Of, of, of mi-aduc aminte
Of, of, of că mai ‘nainte
Nici un chef nu se făcea
Fără astă cobz-a mea...
După ce-l cântă pe tot (de la strofa a doua devine un trio vocal), Eminescu oftează din rărunchi, bătând odată cu pumnul în pământ:
- Uf, măi, tu-i neamul nevoii!
31. O ședință a Junimii. Lectura nuvelei ,,Sărmanul Dionis”
Suntem la Iași, acasă la Maiorescu. Ca în fiecare sâmbătă seara, are loc aici obișnuita ședință a Junimii. Un salon somptuos cu mobilă în stil german, luminat de sclipirile nesigure ale unei lămpi de bronz suspendat de plafonul decorat cu stucaturi... O masă tip Boulle în centru, plină cu cafele și prăjituri. Jur-împrejur scaune tapisate, fotolii cu rame de lemn poleit și îmbrăcate cu mătase ripsată ori cu catifea roșie stau într-o voită dezordine.
În capul mesei, Maiorescu prezidează ședința. În dreapta lui stă Iacob Negruzzi, în stânga P.P. Carp. De o parte a mesei Cei trei Români: Gheorghe Panu, Vasile Tassu și Alexandru Lambrior, alături de glumețul Vasile Pogor și Leon Negruzzi, un ins foarte trupeș. De cealaltă parte a mesei, grupul Caracudei, în frunte cu președintele ei Nicolae Gane. Din Caracudă fac parte opt persoane, printre care și Samson Bodnărescu, profesor și poet, care va deveni unul dintre prietenii apropiați ai lui Mihai. Lângă Bodnărescu stă Miron Pompiliu, de asemenea conducător subsidiar al Caracudei. Eminescu stă așezat în capătul opus al mesei, vizavi de Maiorescu. Salonul este plin de invitați care ocupă scaunele și fotoliile mărginașe. Distingem și câteva dame: Mite Kremnitz, scriitoare de limba germană care vorbește binișor românește, Matilda Cugler, căsătorită Burlă, și mai departe de ea, cam după umărul drept al lui Maiorescu, o vedem pe Veronica Micle.
Se aud aplauze... Maiorescu ia cuvântul fără să se ridice. Vorbește calm ținând mâinile întinse cu pumnii închiși strâns pe masă.
- Am trăit într-adevăr o delectare magnifică prin poemul pe care ni l-a citit adineauri atât de frumos domnul Eminescu. Felicitări! (Schițează o ușoară plecăciune cu capul privind spre poet.) Pentru o clipă, versurile acestea ne-au plimbat prin vestigiile Egiptului antic, îmbătându-ne de înălțimile piramidelor, de grădinile Memfisului și ale Tebei, de susururile Nilului și de strălucirea deșertului arid... Acuma tot domnia sa își va citi o excelentă nuvelă filosofică: Sărmanul Dionis. Comentariile la urmă! Domnule, Eminescu, puteți începe... (Face un gest de invitație cu palma întinsă.)
Poetul are un glas cald, o dicțiune impecabilă:
-,,...Și tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi, aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea, cu atât lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari, Cu toate acestea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate, în raport cu mine păstrându-și proporțiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, și toate acelea din ea scăzute în analogie...”
Chipul lui Nicu Gane apropiindu-se de Miron Pompiliu:
- Na, iarăși filosofie!
- ,,...În faptă, lumea-i visul sufletului nostru - continuă Eminescu. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă...”
Diferite chipuri din salon: Maiorescu ascultă concentrat... Veronica Micle zâmbește visătoare privind podeaua într-un punct fix... Mite Kremnitz caută cuvintele neînțelese într-un dicționar român-german... Gane șoșotește mereu cu membrii Caracudei lui... Panu cască ostentativ; alții, plictisiți, au diferite preocupări. Începe rumoarea. Maiorescu ciocăne cu verigheta în masă. Pentru scurt timp se face liniște. Dar rumoarea revine. Pendula bate de cinci ori... (Imaginea pendulei.)
- ,,E noapte - reîncepe Eminescu. O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, și Dionis, lungit în patu-i, tremură de friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare și cu capul greu. I se pare că s-a trezit din niște vise lungi, obscure...”
- Bine, ia să ne lămurim? întreabă Vasile Pogor. Cele ce se petrec cu Dionis, desigur că el visează.
- Da și nu... răspunde Eminescu cu convingere. Asta-i o teorie greu de înțeles.
32. După lectură, în holul casei lui Maiorescu
Oaspeții se pregătesc să plece. Maiorescu îi strânge mâna poetului.
- Repet, Eminescule. Nuvela mi s-a părut excelentă. Păcat că n-o pot înțelege toți. Este excelentă!
- E drept, atmosfera ei romantică pare destul de curioasă...
- Nu e deloc curioasă! De fapt, aceasta-i calea corectă. Lumea imaginară în care se refugiază Dionis este singura în care artistul, sensibil la alte valori decât cele pur practice, poate viețui. A, dar uite... Madam Micle vrea să-ți vorbească... Vă și cunoașteți?
- Da, răspunde poetul puțin intimidat. De la Viena...
- Îl cunosc pe domnul Eminescu încă înainte de a-l fi văzut. ,,Venere și Madonă” a fost poezia care m-a fascinat și pot zice că prin ea l-am cunoscut prima dată.
Maiorescu se retrage să conducă invitații.
- Mă scuzați... Oaspeții...
- Doamnei Lovenbach i-a plăcut foarte mult de dumneavoastră, i se adresează Veronica poetului. Când am părăsit Viena, m-a întrebat de ce nu v-am mai chemat pe la dânsa. A fost greșeala mea pe care acum o regret...
- Într-adevăr, era o bătrână foarte spirituală, dar studiile m-au reținut să-mi repet vizita. Dacă însă m-ați fi invitat din nou, cred că aș fi venit cu plăcere.
- Am auzit că plecați în curând la Berlin. Este oare-adevărat?
- Probabil. V-a spus domnul Maiorescu?
- Nu. M-am interesat la altcineva...
- V-ați interesat?
- Nu exagerez. M-am interesat... Și cât aș fi vrut să vă mai aud citind pe la ședințele Junimii pe care de obicei eu nu prea le frecventez! În seara aceasta vă mărturisesc că am venit special fiindcă auzisem că citiți dumneavoastră. Știți să captați atât de repede auditoriul! Când plecați în Prusia?
- Precis n-aș putea spune când. Poate prin noiembrie.
- Sunteți un om foarte studios după cum văd. Aceasta mă face să urmăresc cu emoție fiecare număr al ,,Convorbirilor literare”, în speranța că veți mai publica ceva...
- Depinde de ce va fi acolo. Viața spirituală de la Berlin, deși intensă, are o rigiditate a ei proverbială.
- În schimb berlinezele sunt mai puțin rigide, adaugă Veronica cu rafinament.
- Femeia este pretutindeni aceeași, doamnă Micle, cu toate misterele și gingășiile ei care uneori se transformă în mici vendete, i-o retează poetul mai mult în glumă.
- Cu alte cuvinte, ați vrea să spuneți că în fiecare femeie trăiește o Veneră și-o Madonă în același timp, nu-i așa? Oare nu duc ele o veșnică luptă una cu alta?
- Cred că da, însă mai totdeauna în defavoarea Madonei...
- Și totuși ați spus că Venera este sfântă prin iubire.
- Omul nu poate trăi fără să idealizeze. Idealul este pentru el un văl parfumat care-i acoperă insuccesele prezentului. Mai cu seamă când este vorba de un poet!
- Estetica poeziei, observă Veronica, cere creatorilor să reflecteze adevărul așa cum este el!
- Desigur, numai că fiecare îl vedem și-l înțelegem în felul nostru, subiectiv. Ce-i adevărat pentru un îndrăgostit în realitate poate fi tocmai invers.
Maiorescu revine.
- Eminescule, madam Micle este o poetă cu mărunte subtilități feminine. În același timp, mi se pare că vrea să-ți fure meseria. Sau poate chiar și altceva...
- Altceva, ce? clocotește Veronica.
- ...inima! Ferește-te de charismele pline de parfumuri ale dumneaei! glumește criticul.
Veronica îl fulgeră cu o privire rea:
- E greu să furi sunetul dintr-o vioară, domnule Maiorescu! răspunde dânsa zâmbind ironic. În fine, a venit Ștefan să mă ia... Permiteți-mi, vă rog, să mă retrag. Mă așteaptă soțul cu trăsura la poartă... La revedere! (Din mers:) Joi intenționez să dau o serată literară. (Se oprește, privindu-l pe poet și adresându-i-se numai lui:) Sunteți invitatul meu, domnule Eminescu. Pe curând! (Pleacă spre poartă unde Ștefan Micle, soțul ei, îi iese înainte.)
- Eminescule, fii atent! Cu Veronica..., dacă se poate, mai rar. Îți relatez eu altă dată câteva amănunte din răzbunările ei contra mea, ca să știi despre ce este vorba, îl avertizează Maiorescu pe un ton mai sever. Deocamdată trebuie să-ți grăbești plecarea la Berlin. (Eminescu ascultă puțin cam nedumerit.) Și nu uita: femeii să nu-i oferi niciodată mai mult decât i se cuvine. (Zâmbește rece și îi pune mâna pe umăr bătându-l ușor și prietenos.) E clar, dragul meu? Suum cuique!
Poetul rămâne gânditor și dă din cap în semn că a înțeles, deși gândurile îi sunt acum în altă parte.
33. În drum spre Berlin
Șuierul trenului... Într-un vagon de tip vechi care se leagănă mereu, poetul a ocupat locul de lângă fereastră și stă dus pe gânduri. Privește pe geam la peisajul ce se perindă prin fața ochilor lui. Decor de toamnă: case nemțești, clădiri în stil gotic, vite pe câmp, țărani germani făcând cu mâna spre trenul care le zboară pe dinaintea lor. În vagon sunt oameni puțini.
COMENTARIU:
În luna noiembrie 1872, Eminescu a pornit spre Berlin, iar în decembrie se înscrie la Universitate. Ca și la Viena, urmează cursuri foarte variate: din domeniul filosofiei, istoriei, economiei politice, dreptului, geografiei și, probabil, din domeniul lingvisticii. Nu mai are însă anturajul acela plin de vervă tinerească și nu mai este înconjurat de mulți colegi ca la Viena.
Pentru a-și putea asigura o existență modestă, este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Theodor Rosetti, apoi a lui Nicolae Krețulescu. Salariul era însă mic, iar treburile birocraticești îi răpeau din timpul cel mai prețios pentru studiu și scris. Totuși Eminescu se adâncește profund în probleme filosofice, îndeosebi în filosofia lui Kant, - probabil pentru teza de doctorat, așa cum îi ceruse Maiorescu. Din filosoful german începe să traducă ,,Critica rațiunii pure”. Criticul de la iași îi trimite 100 de galbeni și-l presează ca să-și dea mai repede doctoratul pentru a-l numi profesor universitar la noua Universitate ieșeană. Dar, în vreme ce criticul Junimii îl credea omorându-se cu pregătirea doctoratului, poetul lucra de zor la poemele ,,Împărat și proletar”, ,,Călin Nebunul”, ,,Strigoii”, ,,Scrisoarea I” și la unele fragmente în proză. În ,,Convorbiri” publică puțin: ,,Sărmaul Dionis”, ,,Înger și Demon” și ,,Floare albastră”. Căzându-i în mâini niște basme românești culese de călătorul german Richard Kunisch, Eminescu pornește în 1873 la versificarea a două dintre ele: ,,Miron și frumoasa fără corp” și ,,Fata în grădina de aur”. Din plămădirea lor genială va izvorî mai târziu ,,LUCEAFÃRUL”, perla poeziei românești din toate timpurile.
Viața la Berlin devenea însă din ce în ce mai monotonă și mai încărcată de lipsuri. Tatăl său îl mustra prin scrisori sâcâitoare, prietenii îi lipseau aproape cu desăvârșire. Cu Șerban, fratele său care urma tot la Berlin medicina, se întâlnea rar. Șerban era grav bolnav de ftizie și, din cauza bolii, căpătase o fire rece, opusă poetului. Aproape că se înstrăinaseră complet unul de altul. Din țară vine vestea tristă a sinuciderii lui Iorgu, celălalt frate, ofițer. Nu peste mult timp, în noiembrie 1874, moare și Șerban, pentru care Mihai a trebuit să-i plătească din salariul lui mic o parte din datoriile lăsate. După doi ani de studii la Berlin, Eminescu este nevoit să abandoneze proiectul de a mai trece examenul de doctorat... ,,Un titlu de doctor - scria el lui Maiorescu - m-ar aranja cu lumea și cu legile ei de ordine, nu însă cu mine...”
Atras poate și de dorința nestăvilită de a o revedea pe Veronica Micle, Eminescu se îndreaptă împovărat de doruri spre țara-i natală, trecând prin Konigsberg, Cracovia și Lemberg, unde se oprește prin biblioteci ca să se intereseze de documente inedite legate de istoria României.”
34. Ilustrațiile comentariului
Perioada berlineză fiind cea mai lipsită de documente ferme, credem că este bine să fie comentată numai în imagini esențiale, concordate cu textul de mai sus. (Natural, textul acesta, ca de altfel și restul celorlalte texte, s-ar putea, la nevoie, concentra păstrând totuși ideile de bază.) Așadar, la începutul comentariului, vom avea o imagine de ansamblu a Berlinului din anul 1872: Universitatea... Poetul luând notițe ca și la Viena... Clădirea consulatului român cu firma respectivă... Theodor Rosetti sau Nicolae Krețulescu semnând o hârtie diplomatică. .. Eminescu poartă mânecuțe negre peste mânecile hainei și ține un dosar în mână... În bibliotecă, traducând din Kant... (Titlurile operelor lui Kant aflate înaintea lui se văd distinct.) În altă imagine îl vedem cum desface o scrisoare de la Titu Maiorescu... O grimasă pe fața poetului... Aplecat asupra manuscriselor pline de strofe și ștersături... Citind din cartea lui Kunisch pe coperțile căreia se vede scris clar: BUKAREST UND STAMBUL. SKIZZEN AUS UNGARN, RUMANIEN UND DER TUKEI. BERLIN - 1851.
Eminescu deschizând o scrisoare de la tatăl său... Răspunzându-i nervos. Întâlnirea cu Șerban care arată slab și foarte abătut. Dă mâna cu Mihai și pleacă. Mihai îl privește compătimitor cum se depărtează învăluit de niște aburi sau de o ceață simbolizând moartea... Poetul stând la o masă distrus, cu lacrimi în ochi, cu doliu la reverul hainei și cu fruntea sprijinită pe pumnul drept. În mâna stângă, lăsată până aproape de podea, ține deschisă scrisoarea de acasă care îi anunță sinuciderea lui Iorgu. Mihai îi privește fotografia și dă trist din cap. Pe chip i se poate citi clar profundul zbucium interior. Într-un spital, poetul plătește niște bani unui medic îmbrăcat în halat alb (datoria lui Șerban). Acum îi vedem și mai bine doliul de la rever purtat după ambii săi frați... Întorcându-se spre țară cu trenul. Peisaje de vară... Poetul este nebărbierit de două săptămâni. A început să-și lase mustață. Constatăm că este cu mult mai abătut decât atunci când venea la Berlin... Imaginea Konigsbergului... Imaginea Cracoviei (răsună un oberek sau o polcă poloneză). Scotocind prin biblioteci și notând ceva... Imaginea Lembergului... Admiră biserica Movileștilor din Lemberg... (Toate aceste imagini vor trebui sincronizate în ordine cu textul comentariului.)
35. Bibliotecar la Iași
Pe ecran apare scris cu litere mari, roșii: IAȘI - 1874. Clădirea Bibliotecii Centrale din Iași.
Într-un birou mare, aflat în mijlocul cărților, poetul, cu un registru în față, verifică titlurile volumelor. Pretutindeni sunt numai cărți și cărți: prin rafturi, pe birou, pe podea. Eminescu lucrează foarte absorbit de noua sa îndeletnicire. Se vede că este vorba de un inventar. O bibliotecară tânără intră pe ușă și anunță:
- Domnule director, domnul Hasdeu vrea să vorbească cu dumneavoastră.
- Domnul Bogdan Petriceicu Hasdeu? A și sosit așa repede? Spune-i, te rog, să poftească! (Eminescu lasă lucrul, se scoală de la birou și merge în întâminarea distinsului oaspete.)
Hașdeu intră încet în biroul poetului. Are 42 de ani, barbă neagră, răsfirată.
- Omagiile mele, domnule Eminescu!
- Bună ziua, stimate domnule Hasdeu și bine ați venit.... Surpriza este pe cât de mare, pe atât de plăcută... De când sunt director al Bibliotecii Centrale, am avut de la început nevoie de îndrumările dumneavoastră pertinente pentru unele probleme strict filologice. Mă iertați că v-am chemat și iertați-ne dezordinea din jur. Precum vedeți, ne aflăm într-un masiv proces de reinventariere.
- Nu vă faceți probleme, cărțile nu creează niciodată dezordine în orice poziție ar fi ele. V-am răspuns cu plăcere chemării dumneavoastră.
- Domnule profesor, dețin aici niște documente mai deosebite pe care eu personal le consider interesante, dar nu-mi pot da seama cu exactitate despre autenticitatea lor reală sau dacă sunt apocrife. Dumneavoastră, ca specialist...
- Aș putea să le văd și eu?
- Vi le aduc imediat, domnule Hasdeu. (Se îndreaptă spre un raft de unde ia patru dosare vechi pe care le pune teans în fața invitatului. ) Aici am numai patru manuscrise. Le-am și numerotat...
Hasdeu le cercetează un timp cu atenție:
- Da. Trei sunt niște copii cunoscute. Însă numai aceasta este cu adevărat originală: ,,Viața și minunile prea cuviosului părintelui nostru Vasilie cel Nou”. Aparține cu aproximație anului 1692. Altele mai aveți?
- Desigur, mai am și dincolo câteva... Am propus ministerului să ne dea niște fonduri ca să mai cumpăr trei manuscrise vechi românești de la un anticar care mă așteaptă. Vreți să mergem puțin și dincolo? (Oaspetele pășește înainte, poetul îl urmează.) Avem aici peste 30.000 de cărți, domnule Hasdeu, pe care am început să le triez de câteva zile, treabă nu prea simplă. Cronicile și hrisoavele mă pasionează deocamdată cel mai mult. Din ele deținem foarte puține și este păcat pentru o bibliotecă centrală ca aceasta să nu aibă asemenea documente vechi. (Se urcă pe un scaun și mai ia un vraf de manuscrise.)
- Văd aici două manuscrise foarte valoroase de la sfârșitul secolului al XIX-lea...
- Da, le-am procurat destul de greu plătindu-le din banii mei.
- Da, da, da... Acestea într-adevăr sunt foarte valoroase... Este regretabil că s-au păstrat numai în fragmente... ,,Istoria Aretusii și a împăratului Iraclie, tatăl lui Ierotoclit”... Interesante și foarte rare. Ar trebui să vă recuperați banii de pe ele! Vă rog să le puneți deoparte și nu le amestecați cu celelalte. Dar pe-acestea lipite, de unde le-ați achiziționat?
- Am făcut un schimb cu tânărul filolog Moses Gaster. I-am dat ce-am avut în mai multe exemplare și-am căpătat manuscrisele de față.
- Și acestea sunt importante și trebuie de asemenea puse la cele autentice. După cum văd, vă preocupați serios de bibliotecă; dar trebuie desigur inventariată cu multă atenție, ceea ce, desigur, vă răpește din prețiosul timp poetic.
- Aveți dreptate. Însă poezia, când bate la porțile inimii, te oprește de la orice treabă cerându-și drepturile ei. Spun asta deoarece știu că mă adresez unui poet de elită.
- Nimic de zis, iubesc stihurile și mă las uneori sedus de voia muzelor, însă dumneavoastră asaltați poezia cu toate forțele. Dar apropo de literatură: cu ,,Junimea” cum vă mai împăcați, domnule Eminescu?
- Știu că sunteți un adversar de temul al ei. Farsa cu traducerea din imaginarul Gablitz ne-a distrat și pe noi. Vorba este că, la ora actuală, ,,Junimea”, cum e... cum nu e, pare a fi societatea literară cea mai puternică și cea mai productivă.
- Și cea mai bine dresată de domnul Titus Livius!
- Nu se cunoaște un grupare literară mai compactă și mai solidă decât este ,,Junimea”.
- Credeți?
- Sunt convins de aceasta, fiindcă nu mai există o altă societate culturală similară.
- Și nici un germanofil cu tendințe de general prusac ca Herr Maiorescu...
- N-aș îndrăzni să vă contrazic, fiindcă Maiorescu are acolo un cuvânt hotărâtor.
- Și pentru dumneavoastră? întreabă Hasdeu insinuant. Eminescu zâmbește simultan cu interlocutorul său.
- În rubrica ,,Varietăților” din revista dumneavoastră ,,Columna lui Traian” ați vrut să arătați ... (râde) că într-adevăr și pentru mine ar avea un cuvânt hotărâtor. În realitate sunt mai independent decât vă imaginați, iar proverbul latin Quot capita, tot sensus mi se potrivește destul de bine... Cele mai multe dintre părerile mele nu pot fi împărtășite nici de domnul Maiorescu și nici de altcineva. Cu atât mai puțin voi urma eu vreuna din ideile impuse cu forța!
- Domnule Eminescu, puteți să-l anunțați încă de pa acum pe domnul Tit Liv că răsbelul meu cu ,,Convorbirile” dumneavoastră încă nu s-a terminat. Revista va mai înghiți o farsă literară din partea mea. Și asta cât de curând...
- Din orice ciocnire se nasc scântei și din scântei deseori se naște lumină! răspunde poetul.
- Părerea mea este că, bizuindu-vă pe talentul ce-l aveți, mai degrabă ar trebui să conduceți dumneavoastră decât să vă lăsați condus. Dar, în fine, a mai rămas ceva nelămurit în chestiunea manuscriselor?
- Deocamdată, nu; și vă mulțumesc foarte mult pentru vizită și ajutorul dat, domnule Hasdeu. Dacă voi mai avea nevoie de dumneavoastră, am să vă scriu prin poștă. Este posibil să vă cer unele informații mai ample despre latina vulgară.
- Cu multă plăcere, domnule Eminescu. La revedere, însă nu uitați: pe câmpul literar s-ar putea să fim rivali! (Îi strânge mâna.)
- Nu-i nimic, asta nu mă împiedică să vă stimez în continuare și să vă răspund numai pe bază de argumente logice... La revedere! (Hasdeu iese. Eminescu îl conduce până afară, apoi se întoarce la cărțile lui, apucându-se iarăși să le aranjaze.)
36. Acasă la Veronica Micle
Un salon mai puțin mare și somptuos decât al lui Maiorescu, în schimb mai intim. În fața căminului în care arde un foc potolit, se găsesc o măsuță scundă și trei fotolii: în primele două fotolii, mai apropiate unul de altul, discută Mihai Eminescu și soțul Veroncăi, profesorul universitar și rectorul Universității, Ștefan Micle. Amândoi sorb din niște cești mari de cafea. Pe măsuță se află și o farfurioară cu dulceață și alta cu prăjituri pentru oaspete. Ștefan Micle stă cu fața spre foc și are un pled înfășurat peste picioare. Pare mai bătrân decât îl arată vârsta sa de 54 de ani. Părul tot îi este albit pe cap, contrastând cu părul blond bătând spre culoarea mierei al soției sale Veronica, mult mai tânără (24 de ani). Veronica Micle croșetează stând comod în fotoliul ei. Mai înainte de a lua loc, o vedem cum își duce de mână pe cele două fetițe mici ale dânsei pe care le predă doicii.
Veronica este o femeie tânără și frumoasă. Din când în când, aruncă priviri admirative spre Eminescu, absorbit într-o discuție cu Ștefan Micle.
- Fizica, domnule Eminescu, are legi imuabile. Spunem însă despre unele că nu-s perfecte întrucât nu le cunoaștem prea bine efectul lor... În realitate, legea despre care credem noi că nu-i perfectă, se potrivește foarte bine în altă parte...
- Mutatis mutandis, legile au un caracter diferențiat între ele și par a fi foarte relative. Totul este relativ în lumea asta, domnule profesor, numai relativul rămâne absolut!
- Foarte interesant, răspunde Micle. N-am auzit pe nimeni până astăzi să susțină o teorie a relativului, iar dacă ai putea-o demonstra printr-o ecuație matematică, cu siguranță că ai revoluționa fizica.
- Asta, desigur, este treaba matematicienilor și a fizicienilor ca dumneavoastră, nu a mea. Dar mi se pare logic să susțin o teorie a relativului în fizică și în orice domeniu al vieții. În fața oricui, eu susțin cu tărie că totul este relativ.
- Chiar și spațiul, și timpul? întreabă Veronica cu un ton cam afectat.
- Chiar! Fiindcă orice moment în viața universului este ecuațiunea momentului următor; orice moment prezent este ecuațiunea momentului trecut...
- Totuși, universul nu pare să fie ceva relativ, ci mai degrabă un infinit absolut, completează Ștefan Micle.
- Un infinit absolut, dar care se dilată și se contractă cu toată materia inclusă în spațiul lui... Universul întreg ar părea că a atins un proces de dezvoltare în urma unei dilatări poate de origină explozivă și care tinde spre o țintă necunoscută nouă astăzi, după care s-ar putea să facă drumul retur din punctul de unde a plecat. În plus, am convingerea că galaxiile se învârt în jurul unui centru din haos care, la rândul lui, se învârte în jurul altor centre, respectând totuși legea atracției universale a lui Newton.... Spațiul, după opinia mea, este ceva elastic, deci tot relativ, ceva care s-ar putea modela de către o Ființă supremă uriașă care nu poate fi decât Demiurgul Creator.
Micle zâmbește împăciuitor:
- Vorbești cu atâta persuasiune, domnule Eminescu, încât aproape că m-ai convins și pe mine de relativitatea lucrurilor, că trăim într-o lume relativă. Îmi expui idei la care nu prea m-am gândit, deși predau fizica la Universitate de atâția ani! (Tușește și se frământă în fotoliul său.)
- Iertați-mă că îmi expun ideile mele deschis. Departe de mine să credeți că am venit aici să-mi impun opiniile; și nu vreau nici să perorez ori să contrazic pe cineva, dar faptic și logic nu cred că treburile ar putea sta altfel și mi-ar părea nespus de rău să mă înșel.
- Să știi un lucru, domnule Eminescu, tare mi-e teamă că totuși ai dreptate cum ai avut și în discuția de la Maiorescu cu electricitatea.... Într-adevăr, definiția dată într-un curs de-al meu electricității era incompletă.
- Carența provenea, v-am spus, din faptul că vă refereați mai mult la electricitatea statică. Eu concep însă fluxul de electricitate ca ceva foarte dinamic, datorat unui câmp sau atomi în mișcare, încă nu se știe sigur. Poate vreun savant va stabili în viitor cu precizie viteza acestui flux care nu curge ca un fluid cum se crede, ci probabil că este același cuant de putere ce ia o repejune incalculabilă și se va preface într-un cuant egal la celălalt loc, fără a avea în aparență necesitatea unui substrat material suficient și proporțional pentru a se comunica... Curios lucru, nu?
- Hm! Curios nu mi se pare mie că electricitatea are, cum spui, o repejune incalculabilă, ci mai cu seamă faptul că dumneata, un literat, posezi cunoștințe atât de profunde din domeniul fizicii mele. Dacă ai putea să-ți fundamentezi ideile matematic, ai deveni un fizician ilustru... Și nu glumesc.
- Lăsați asta. Vorbeam de aparenta lipsă a unui substrat material palpabil când apare un cuant egal în alt loc... Dumneavoastră intuiți ce ar rezulta de aici? Că aceste cuanturi se pot transmite chiar și prin aer, ca niște unde invizibile, nu numai prin sârme ca până acum. Și încă la distanțe mari! Viitorul poate le va folosi practic, căci, după cum știți, deja există fizicieni care încearcă, pe principiul telegrafului, să transmită nu numai semnale Morse la distanță, ci și însăși vocea omenească. Și sunt sigur că vor reuși cât de curând! Iar, în acest caz, am fi mândri că stăpânim golul din jurul nostru umplându-l cu unde create de om pentru a transmite la distanță, de pildă, gândurile, vorbirea noastră, cântecele noastre sau - știu eu? - poate chiar imaginea noastră! Știința ne rezervă multe surprize, domnule rector!
- Cu o singură condiție: să existe pasionați ca dumneata! răspunde Micle râzând.
- Domnul Eminescu pune pasiune în tot ceea ce face - completează Veronica. În literatură, în filosofie, în fizică... Ba chiar și în Biblioteca centrală din Iași pe care o conduce recent.
- Și pe care am auzit că ai pus-o la punct până în cele mai mici detalii, intervine Micle.
- Nu-i chiar așa, domnule Micle. Mi-ar trebui de-a dreptul vreun an-doi ca să pot sistematiza tot galimatiasul de-acolo. Este drept că nu mai e ca la început, totuși...
- Apopos, de bibliotecă - îl întrerupe Veronica. Am auzit că a venit domnul Hasdeu pe-acolo, e-adevărat?
- A venit răspunzând la o veche invitație de-a mea. Voiam să-mi lămurească originea unor manuscrise... De altfel a stat foarte puțin.
- Dar ați știut că prima poezie tipărită de mine a apărut anul acesta în revista dumnealui ,,Columna lui Traian”?
- Nu știam. O aveți aici?
- Desigur, așteptați puțin s-o aduc... (Veronica lasă croșetatul și aduce revista.) Poftiți!
Eminescu o citește în gând cu un zâmbet cald.
- Vreți să o declam? întreabă autoarea.
- Chiar sunt curios, stăruiește poetul.
- Am ajuns s-o știu și eu pe deasupra, mărturisește soțul Veronicăi.
- ,,Povestea rozei”... (Eminescu urmărește textul pe revistă, iar Veronica recită impecabil, cu un glas dulce):
Dumnezeu vrând să-ncunune
De cununi această lume,
Flori cu brațul Său cel sfânt
Semănat-a pe pământ.
Și menind pe fiecare
Floare mică, floare mare,
Ca să poarte-n sânul lor
Un simbol strălucitor,
A zis rozei: floare dalbă
Înflorind, tu să fii albă
Și corola ta să fie
Semn de nevinovăție!...
Dar când fu ea să-nflorească,
Sânul să și-l dezvelească,
La ea omul a privit
Și ea-ndată s-a roșit...
Și de-atunci, sub cer, sub stele,
Câte dalbe floricele,
Se-nroșesc fără de știre
Sub vicleana lui privire.
...Recunosc că este prea copilăroasă și chiar scrisă pentru copii, o ia Veronica înainte. Și soțul meu (face un gest cu palma spre dânsul) spune același lucru.
- Ba este frumoasă, doamnă Micle. Mai cu seamă este feminină. De la distanță se vede că este izvorâtă din suflet sincer de femeie, apreciază Eminescu.
- Vai, mă faceți să roșesc... Nu, serios, - e bună?
- Este foarte originală. Mie-mi place!
- De fapt, domnul Hasdeu mi-a spus cam tot așa în această epistolă. (Ia din sertarul unei măsuțe de alături un plic.) Amintește că și fiica dânsului, Iulia, deși nu are decât cinci ani, scrie versuri, însă în limba franceză și engleză. Iar eu, fiind încurajată de domnul Hasdeu, am tradus apoi în franțuzește ,,Meditația a XX-a” din Lamartin... Pe aceasta v-o dau acasă împreună cu cartea originală, să-mi spuneți dacă-i bine tradusă... (Îi oferă traducerea și cartea.)
- Sunt de pe acuma convins că este o traducere deosebită, doamnă Micle, răspunde poetul zâmbind.
37. Locuința din curtea Bisericii Trei Ierarhi - Iași
Locuința aparține școlii la care este director Samson Bodnărescu, unul din prietenii poetului. Eminescu ocupă aceeași cameră împreună cu Miron Pompiliu și cu Ioan Slavici. Îi găsim pe toți trei acasă: Pompiliu stă răsturnat în pat cu mâinile sub cap, Slavici scrie ceva la masă, Eminescu gătește niște ochiuri pe plita sobei de zid.
Secvența începe chiar cu scena aceasta, a pregătirii ochiurilor în tigaia care sfârâie (gros-gros plan). Mâna poetului care ridică coada tigăii cu o cârpă, apropiindu-se atent de masă și distribuind conținutul în trei farfurii.
- Două ție..., două ție... și două mie, împarte el. Vedeți că le-am amestecat și cu câteva bucăți de slană, cum îi place lui Slavici.
- Scoală, Miroane, să mănânci ouă făcute de Mihai, strigă Slavici zgâlțâindu-l pe colegul său tolănit în pat. Miron deschide ochii agale dar îi închide repede la loc. Ieni își strânge hârtiile de pe masă și insistă:
- Ieni, să știi că ouăle nu le-am făcut eu, ci o găină moțată, răspunde Mihai!
- Hai, măi somnorosule, c-ai să mori de-atâta dormit! Scoală să mănânci ouă de găină moțată și taie măcar pita adusă de mine...
- Tai-o tu, că mie mi-e milă, răspunde Miron somnoros întorcându-se pe partea cealaltă.
- Lasă-l, Ienachi, că nu și-a înghițit tot gălbenușul - îl apără Mihai în glumă.
- Stai că mi ți-l scol eu acum - decide Slavici repezindu-se la cofa plină cu apă așezată după ușă.
Miron simte pericolul și face un efort ridicându-se în capul oaselor. Cască și se întinde, apoi vorbește printre căscături.
- Astâmpărați-vă, măi băieți, să-mi revin. N-am dormit de două nopți ca lumea, din cauza sporovăielilor voastre până noaptea târziu. Hai să vă dau o veste de care mi-am adus aminte... (Slavici pune donița la loc.) Știți voi cum ne spun toți la ,,căsnicia” noastră-n trei?
- Cum? întreabă Eminescu curios.
- Balamucul, măi! (Râde și se așează la masă închinându-se. Slavici le-a tâiat pâinea pentru fiecare.) Auzi vorbă: balamuc! De ce dracu’ ne-o fi zicând așa?!
- Fugi încolo: cin’ ți-a mai spus-o și pe-asta! Se miră și Slavici. Poate c-ai visat!
- Nici un vis, întreabă pe cine vrei! Dar uitându-mă la noi ăștia trei cât de gospodari suntem, mi-am adus aminte că Samson Bodnărescu, în a cărui neprihănită chilie convivăm noi aici fără să plătim un ban, m-a oprit alaltăieri pe stradă și mi-a spus: bă! ce faceți voi acolo în odaia ceea a voastră de vă zice toată lumea balamuc? Unu-i filosof, adică tu... (îl arată pe Mihai), unu-i mocan, adică tu, Slavice, și unul urlă toată ziua liduri nemțești - adică eu! Curat balamuc! zicea el. Și tot balamuc ne zic toți ăia de la Junimea. Mă mir că Mihai nu știe...
- Mie puțin îmi pasă, răspunde Mihai.
- D-apăi ca să fi fost cu adevărat balamuc, răspunde Slavici, trebuie să stea fratele Simson cu noi. (Râzând): Îi luăm direcția școlii și i-o dăm pe cea a balamucului!
Ceilalți zâmbesc cu gurile pline. (Schimbul acesta de cuvinte are loc în tot timpul mesei.) După masă Slavici se închină.
- Bun ar mai fi acuma un Cotnărel! oftează Mihai.
- Bun, săracul! dar de unde naiba bani? întreabă Miron. Ei, da’ lasă! Mâine ia Slavici leafa. De-abia aștept ziua de mâine... (Își freacă mâinile.)
- Nu mâine, ci poimâine, Miroane, poimâine! Așa că te-ai bucurat de geaba. Iar până poimâine mi se pare un an! Ce faci tu, Mihai, după amiaza aceasta?
- Eu? Ca de obicei: lucrez la Dicționarul sanscrit și la fișele în limba germană pentru Lexiconul Brockhaus. Mă găsiți la bibliotecă.
- Ce oare mai e și block-hausul ăsta? sare Miron. Nu ne-ai spus nici o dată!
- Brockaus! Corectează Eminescu. Trebuia să știi pân-acum. Este o enciclopedie nemțească a librarului Friederich Borckhaus din Leipzig la care colaborez eu și Maiorescu trimițând niște informații despre România. Slavici știe deja.
- Dă-l măi naibii! se pronunță Miron, că tot n-o să te plătească editura lui Broskhaus pentru asta! Haidem mai bine cu toții la doamna Matilda Burlă, că ține o serată literară.
- Nu pot, Pompilică tată. C-am întârziat mult cu Lexiconul...
- Dacă-i spuneai de seratele lui madam Micle, mai că mergea! rosti Slavici înțepător. Femeie faină, Mihai! Pe deasupra și poetă, iar bărbate-său în vârstă și cam pe ducă... Și-am auzit că te simpatizează serios Veronicuța și-ți cam poartă sâmbetele, așa-i?
- Ia mai lăsați-mă, măi băieți, în pace cu femeile voastre! După masă sunt obligat de împrejurări să lucrez; iar săptămâna asta va trebui să dau neapărat o fugă până la Ipotești. Iar sfatul meu ar fi că mai bine v-ați ocupa și voi de literatura proprie decât s-o ascultați în saloane pe-a altora! Altfel o să vă uite muzele.
Se aud ciocănituri în ușă:
- Intră! strigă toți trei deodată.
Ușa se deschide brusc și Samson Bodnărescu, directorul liceului, un tip înalt, bărbos și prieten cu cei trei, se arată zâmbind în ușă ținând brațele deschise.
- Bine-ai venit, șefule! strigă Miron. Tocmai vorbeam de tine.
- De bine sau de rău?
- De rău, bineînțeles! Le-am spus lui Mihai și lui Ieni cum ne zici tu nouă...
- Balamucul celor trei! Cum să vă zic? Păi ce, numai eu vă spun așa? Că nu formați voi trei o diversitate perfectă, un balamuc de pomină? Doar uitați-vă bine-n jurul vostru...
- O unitate în diversitate, răspunde Mihai.
- Fie și-așa, dar eu mă simt al naibii de bine între voi, și mi-era dor să vă văd! Și fiindcă niciodată nu vin cu mâna goală, ia priviți ce-am lăsat la ușă afară! (Se întoarce puțin și deschide ușa aducând de lângă pragul de-afară o mică damigeană pe care o ridică în brațe și-o mângâie ușurel.) Știe balamucul ce materie vie este inclusă în damigeana asta sfințită? Și știe Mihai, care este mare filolog, din ce limbă vine cuvântul ,,damigeană”?
- Îți explic imediat, dacă îmi rezervi plăcerea să distribui eu poțiunea de otravă pentru fiecare. Ieni, scoate tu paharele... (Slavici se conformează punând patru pahare pe masă.) Cuvântul damigeană vine din italiană, maestre, - damigiana! Și este înrudit cu franțuzescul damă, însemnând o... sticlă mare ca un bust de domnișoară (arată forma cu mâinile). E corect?
- Perfect! Toarnă și otrăvește-mă pe mine primul cu sufletul ei, că astăzi am muncit destul. Și vă mai spun un secret...
Mihai îi toarnă aducătorului, apoi umple și paharele celorlalți precizând:
- Dacă reușim s-o dăm gata pe ,,domnișoara” asta, atunci chiar că transformăm odaia fratelui Simson în balamuc, iar pe el îl punem directorul balamucului, cum deja am plănuit. No, care ți-i secretul, șefule?
- Măi băieți, știți voi ce zi este astăzi?
- Da, răspunde Slavici este 27 iunie, zi de vară până-n sară...
- Și ce sfânt este în calendarul ortodox?
- Întreabă-l pe Mihai, că el le are cu sfinții...
- Ce hram este astăzi, Mihalache? întreabă Samson Bodnărescu.
Mihai se repede zâmbind la noul venit și-l ia ușor de urechi apoi îl îmbrățișează și-l sărută pe ambii obraji zicându-i:
- La mulți ani, sfinte Samsoane! Am uitat... Iartă-mă c-am uitat. Astăzi este ziua ta de naștere și este și ziua Sfântului Samson, primitorul de străini. Este ziua lui Simsi, băieți! La mulți ani și să ne trăiești, stăpâne! Și săru’ mâna pentru pomana că ne ții gratis și ilegal prin odăile școlii...
- La mulți ani, directore! sar și ceilalți doi să-l îmbrățișeze amândoi deodată. Asta da surpriză...
- Și mai am o surpriză pentru Mihai, rugându-l să-mi țină la primăvară locul pentru o perioadă mai lungă, ca profesor de limba germană, căci vreau să plec și eu odată într-un concediu. O să ai salariu bun, frate Mihai. Te asigur...
- Mulțumesc, nu prea-mi place mie să fiu profesor. Să mai mă gândesc, că mai e timp până atunci.
- De ce? Știi germana la perfecție, o vorbești chiar mai bine decât mulți nemți... La ce să te mai gândești, căci inspectoratul îmi cere de pe-acuma schema ca să facă numirile?
- Ți-am spus: dă-mi timp să mă gândesc.
- Bine, până se gândește Mihai, zice Pompiliu, hai să ne trăiești, sfinte Samsoane! La mulți ani! (Toți trei ciocnesc și beau pe nerăsuflate.)
- Tii, că asta-i curată ambră cerească! Ia mai toarnă-mi, frate, zice Slavici, ștergându-și mustățile.
Între timp, Mihai se retrage de lângă masă și scrie ceva într-un caiet, apoi vine din nou între ei, și spune:
- Pentru că ne-ai luat tare cu surprizele și n-am fost pregătiți nici unul să-ți dăm vreun cadou, ține de la mine, frate Samsoane, în loc de cadou, aceste versuri ca amintire, scrise de ocazie și la repezeală. Iată ce ți-am înșirat în câteva cuvinte:
Nu știam cum că în ziua
Douăzeci și șapte Iuni
Își serbează-aniversarea
Toți voinicii și Sămsunii.
În biserică asemeni
Cât umblam pe la icoane,
N-am văzut pe sfântul Simson,
Prea iubitule Samsoane...
- Bravo, Eminache! strigă toți ceilalți râzând și bătând din palme.
- Mulțumesc, Mihai, răspunde sărbătoritul, sărutându-l pe autor. Am s-o păstrez ca amintire...
- Ține-o până ți-o transcriu ca lumea, pe-o felicitare specială cu floricele, unde cred c-am să-i mai adaug niște versuri căci să știi că încă nu-i terminată...
- Oricum, eu am să ți le păstrez pe-amândouă, și-o să comand o icoană specială cu Sfântul Samson ca să le pun la icoană, răspunde Bodnărescu. Dar vezi, nu te gândi prea mult cu orele de germană, căci nu vreau să le dau altuia.
- Bine, bine, vedem noi.
- Mai bine să ne vedem de damigeana noastră, că nu i-am băut decât gâtul și nu i-am ajuns nici măcar până la țâțe, zice Miron Pompiliu. Hai să ne trăiești, sfinte Samsoane, și încă o dată la mulți ani!
- La mulți ani, Samsonescule! zice și Slavici.
- La mulți ani, balamucilor, nebunii mei dragi! Beau în sănătatea voastră, răspunde sărbătoritul ridicând paharul și ciocnind cu fiecare stând cu o mână după gâtul lui Mihai.
38. La Ipotești
Casa... Este crăpată, năpădită de buruieni. Curtea aproape pustie... Interiorul casei pe care-l știm. Mihai stă în genunchi pe un covoraș de lângă pat. Ține capul în poala mamei lui care-l mângâie pe păr. Raluca Eminovici, îmbrăcată în negru, a îmbătrânit mult, deși nu a trecut de 60 de ani. Este trasă la față și are ochii duși în fundul capului. Vorbește cu un glas stins, legănând trist din cap:
- Numai necazuri, am avut, mamă! Numai necazuri și numai griji în toți anii ăștia din urmă! Nu știu cu ce-om fi păcătuit noi în fața Celui de Sus că avem parte numai de lucruri rele... Surorile tale plecaseră la băi pentru tratament... Și când trebuiau să vină de la Teplitz, unde am fost și eu anul trecut cu Harieta, ne-au trimis o scrisoare că-s bolnave amândouă de tifos, mamă! Asta ne mai lipsea! Taică-tău o vândut aproape tot pământul. Acum s-o dus după dânsele dar nu le-o mai găsit acolo. Și-acum le caută prin spitalele din Praga. Ce-or fi cu fetele mele? Și Iorgu și-o luat singur viața, Doamne, Doamne, ce ne-a făcut! Ce mare nenorocire! Spunea mereu că n-o mai poate îndura... Matei o rămas repetent. Despre Șerban nu mai știu nimic, nimic, nimic... Și nimeni nu-mi spune despre el nimic de parcă mi-ascundeți toți ceva... Ce-o fi făcând, săracul, în Berlinul cela? Și el e bolnav, Mihăiță, vai de plămânii lui! Și tare mi-e teamă de-o altă nenorocire... (Mihai este trist și nu vrea să-și trădeze gândul.) L-am visat urât ieri noapte! Și pe tine te visez des, băiatul mamei! Tu ți-ai făcut o glorie frumoasă! Acum te respectă toți, copilul meu drag, te cunoaște toată țara... Domnul Maiorescu a spus că Eminescu este cel mai mare poet al românilor și-am plâns mult când am auzit asta! (Îl mângâie.) De când erai mic, știam că va fi așa, Mihai! (Băiatul zâmbește trist, ridică ușor capul privind spre mamă-sa.)
- Mamă, dumitale pot să-ți spun... Nimănui nu i-am mai spus-o... De la o vreme încoace, când și când, simt niște dureri... Uite-aici... (Arată cu mâna în creștetrul capului.) Mă doare înfundat câte-o oră, două, mamă, apoi dispare câteva zile; apoi iar... Atunci îmi vin amețeli și gândurile mi se încâlcesc rău... Și dacă privești, iată cum mi s-au umflat picioarele și mi s-a înroși pilea. Ce-o fi asta?
Mama îl mângâie:
- Muncești prea mult, gândești prea mult, scrii prea mult, mergi prea mult pe jos și te odihnești prea puțin. Este o mistuire prea mare pentru tine și tu pui tot sufletul în ceea ce faci. Plus de asta, să porți căciula, Mihăiaș! S-o porți mereu. Nu mai merge pălăria acum! Pălăria-i fudulie și las-o-ncolo de fudulie. Eu ți-am împletit și niște mănuși, băiatul mamei drag. O să ți le dau ca să le porți la iarnă...
- Mamă, dar dumneata cum te mai simți?
- Eh! La vârsta mea, ce pretenții să mai am? Mă simt binișor, mamă. Mai pot încă munci și-i mulțumesc lui Dumnezeu. Lui taică-tău nu i-a fost deloc bine în câteva rânduri. Se crede el zdravăn și face pe viteazul, da’-l știu eu mai bine... De câteva ori a fost doborât la pat. Chiar acum când o plecat la Praga după fete, nu era în toate apele lui. Și săptămâna viitoare se întoarce cred cu fetele. Așa presimt. Pentru el și Harietița am învățat să le pregătesc niște ceaiuri care fac minuni. Sunt niște buruieni amestecate pe care le cunoaște numai mătușă-ta, maica Fevronia. Dac-ai putea, ai face un mare bine să dai o fugă mâine pe la schit la Agafton să-i ceri. Soră-mea dorea de mult să te vadă și va fi tare bucuroasă...
39. La schitul Agafton de lângă Botoșani
În curtea mânăstirii Agafton... Mihai o duce de braț pe mătușa sa, maica Fevronia, o călugăriță bătrână care merge încet și puțin aplecat, ajutându-se și de un baston.
- La noi se țin des șezători de lucru, maică. Aici se spun povești și poezii frumoase care te interesează... Cele mai multe sunt religioase, dar se spun și povești pentru copii. Iacă, țâni ceaiurile astea pentru maică-ta și dă-i-le, că-i tari bolnavă, sărmănuța! Am învățat-o eu cum să le facă.
- Mama? tresare Mihai surprins. Auzisem că tata ar fi mai slăbit acum.
- Amândoi, dar el îi mai rezistent. Ea trebuie să se îngrijească mult mai mult. Uite, pe-aici, pe-aici, Mihăiță, îi explică mătușă-sa fără să înțeleagă bine nedumerirea nepotului ei.
Deschide ușa unei odăi mari unde un grup de călugărițe, unele mai tinerele, altele mai bătrâne, torc, brodează, scarmănă lână, țes stând pe niște scaune mici. Până atunci ele cântaseră o rugăciune. Toate femeile întorc capul când îi vede intrând. Mihai le dă bună ziua.
- Ista-i nepotu-miu, fișiorul Ralucăi, îl prezintă Fevronia. Îi un băiet tare învățat, trecut prin cele mai mari universități din Viena și Berlin.
- Să ne trăiți, maică, și să vă binecuvinteze Dumnezeu! zice una.
- Amin! răspund toate.
- Sărut mâna, măicuțelor. Mătușa mea, a spus că acum aveți o șezătoare frumoasă.
- În fiecare zi de lucru, după orele de rugăciune, ținem un fel de clacă mănăstirească, explică aceeași călugăriță și dacă binevoiți, ședeți de ne-ascultați. Haide, Zinaido, zâi mai diparti povestea începută, ca să ti-audă și nepotul sorăi Fevronia...
Zinaida, o călugăriță tânără și simpatică, povestește cu un glas curgător un basm ce abia îl începuse:
- ...Acu-mpăratul o scos vestea-n țară, că cine-a găsi fetele li dă di nevastă. Acu-n satu’ acela era un om ș-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost; ședea-n cenușă și-l chema Călin nebunul. Și-o zâs acei doi frați....... (Mihai notează de zor pe-un carnet ce l-a scos pe dată din buzunar.)
40. Întâlnirea cu Bodnărescu. Primăvara anului 1875
În Iași, pe stradă, mergând alături de Samson Bodnărescu.
- Ei, ai avut destul timp să te gândești. Vii la liceul meu ca profesor au ba - nu la școala unde sunt eu director, ci acolo unde funcționez ca profesor - să-mi înlocuiești clasele de germană?
- Am decis că nu. Parcă ți-am mai spus odată...
- De ce nu primești, Mihai? Eu nu posed germana ca tine. Și... ai elevi buni, colegi de asemenea; profesori universitari, junimiști de-ai noștri. Salariul convenabil...
- No pot, Bodnărescule, nu pot! M-am gândit bine... Nu că nu vreau, dar nu pot. Sunt supra-aglomerat. Biblioteca mea trebuie în continuare ordonată, completată cu titluri noi, Conversations-Lexicon Brockhaus trebuie terminat, Dicționarul limbii sanscrite e de-abia la început, traducerea Criticii rațiunii pure a lui Kant nu-i nici la jumătate... După cum vezi, nu e vorba de rea-voință, dar, evident,
nu pot! Și-apoi am auzit că tu vrei să mă lași definitiv în locul tău ca să-mi oferi mie un venit mai mare... Dar n-am nevoie.
- Cine’ ți-a spus? Nu-i adevărat, decât numai în cazul în care ai vrea asta din toată inima. Măcar să guști și tu viața de profesor, că poate predând, îți va plăcea. Știi, pofta vine mâncând... Ei, ce zici?
- Nici vorbă.
- Și oare nici pentru-o lună-două, măi? Să știi că pe Mirmilic, directorul, l-am și asigurat că o să vii și nu mai putea de bucurie... Măcar o lună să mă-nlocuiești, Mihai, te rog! Fă asta pentru mine!
Eminescu tace, se gândește puțin, apoi încuviințează:
- Bine, pentru-o lună, două - uite-am am să-ncerc, dar să nu mă lași definitiv acolo că m-ai nenorocit! Mie-mi trebuie liniște, frate Simsoane, liniște - nu balamuc de elevi! M-am mai fript odată cu suplinirea logicii lui Xenopol.
- Mihai băiatule, ești un înger! Fără să știi, îmi faci cel mai mare bine! (Îl pupă.) Ești un sfânt!
- Și de când să-ncep?
- Chiar de mâine dacă poți! Ai clase excelente: elevi cuminți, sârguincioși, toți unul și unul... Cei mai disciplinați din lume...
41. În cancelaria Institutului academic Iași
Se aude clopoțelul sunând de intrare... Directorul I. M. Melik, poreclit Mirmilic, un tip mărunțel, cu mustața roșie, pe care și-o roade tot timpul, îi prezintă lui Eminescu pe noii lui colegi:
- Domnul profesor Nicolae Culianu... Domnul profesor Grigore Cobălcescu... Domnul profesor Petru Poni, chimist reputat și-n străinătăți... Domnul profesor Ștefan Vârgolici.... După orarul de astăzi, aveți numai două ore la rând, la clasa a III-a inferioară... Prima clasă la dreapta, domnule Eminescu... (Îi dă catalogul în mână și nu-l însoțește decât doar câțiva pași.)
Aparatul îl urmărește pe Eminescu până la ușa clasei a III-a. Deschide ușa și intră... Se aude hărmălaie de clasă indisciplinată. Eticheta clasei când ușa se închide: Cl. a III-a B, curs inferior...
42. În clasă
O clasă de nebuni care aleargă peste bănci și se bat. Elevi grași, îmbuibați, urâți, dar îmbrăcați foarte bine: cu lavaliere și cravate la gât... Toți sunt de familii foarte bogate. Mai nici unul nu se omoară cu cartea, iar lenea este prima lor virtute. Eminescu îi pune pe câțiva să citească în germană. Fiecare se poticnește, silabisind cu greu cuvintele. Nici unul nu este în stare să formuleze o propoziție corectă. Se plimbă nervos printre bănci... Caută să-i ajute și încearcă să poarte cu ei conversații simple. Rezultat - zero. Un băiețandru umflat și cu obrajii bucălați se strâmbă în spatele lui imitând o trompetă cu degetele la nas. Eminescu se întoarce brusc și îl vede:
- Citește tu mai departe... Cum te cheamă?
- Fotino!
- Minte, dom’ profesor că-l cheamă Antoniade, sare colegul din fața lui. Pârâtul îi dă una. Clasa râde.
- Uitați, dom’ profesor: mă bate!
- Eu sunt Antoniade, dom’ profesor, sare altul cu mutră speriată. El e Dimitriu Vasile!
- Citește, Dimitriule! Citește!
- Nu prea am chef astăzi!
- Ce spui?
- Ce să spun, am zis că... n-n-nam chef! lămurește Dimitriu ridicând un umăr și strâmbându-se. Eminescu îl apucă strâns de bărbie și i-o zguduie puțin!
- Regulamentul școlar spune că pentru obrăznicie poți lua nota cea mai mică la purtare, dar eu nu am dreptul să-ți dau nici un fel de notă la conduită; am însă dreptul să-ți pun nota meritată la obiectul pe care-l predau... Te mai întreb odată: nu vrei să citești ori nu știi? Răspunde!
- Nici nu vreau, nici nu știu! Iar alt motiv este că nu-mi place germana.
- Atunci, conform regulamentului școlar, ai nota 1. Poți să stai jos. (Îi pune nota în catalog.)
- Și ce-’acă! Puțin îmi pasă mie de asta, că doar sunt fiu de deputat și dacă vrea, tata îl poate schimba până și pe director, într-o clipă.
- Ei, dacă ești obraznic și ameninți profesorii, atunci te rog să ieși afară!
Dimitriu iese până la ușă de unde se scălâmbă și strigă:
- Toată clasa să mă urmeze și să-l lăsăm pe proful ăsta singur!
Elevii se ridică unul câte unul și-l urmează-n grup. Primii ies afară mărșăluind și scoțând pe rând limba în dreptul profesorului. Restul se strecoară unul câte unul, iar vreo câțiva ies sărind pe geam în curte, până se golește toată clasa. Eminescu privește la dânșii cu liniște ironică. Ia catalogul în mână și părăsește ultimul sala de clasă oftând. Deodată elevii năvălesc din nou înapoi îngroziți. Unul strigă: ,,Mirmilic, măăă!” Se aud răcnetele directorului: ,,Derbedeilor! Golanilor! Faceți grevă, ai?! Ce credeți voi, porcilor, că școala asta-i fără stăpân?! Îndărăt, idioților! Porcilor analfabeți!...” Răzvrătiții se întorc glonț în clasă și trântesc ușa chicotind. Dar Mihai revine abătut în cancelarie. Imaginea elevilor care trag bănci în dreptul ușii baricadând-o...
- Domnule Eminescu, vă rog să nu luați în seamă jignirea haimanalelor astea! Toți sunt odrasle de oameni cu importante poziții sociale și au conștiința puterii din familiile lor. Din păcate am mai pățit-o noi odată așa cu altă clasă care-a creat precedentul. Ne-ar trebui mult tact și stăpânire de sine, dar mai cu seamă tărie de nervi. Nici eu nu mai pot și-ar trebui să punem ca profesori polițiști înarmați ca la școlile de reeducare. Să-i ia mama dracului! Vestea proastă-i alta, domnule Eminescu și-am primit-o chiar azi de la domnul Panu: Andrei Vizanti, dușmanul numărul unu al lui Maiorescu, a adus pe unul, Dimitrie Petrino, la Iași. Un bețiv și-un afemeiat ordinar care-a căpătat de la austrieci titlul de baron pentru niște versuri chioare proslăvind autoritățile...
- Îl știu. Ce vrea?
- Solicită postul dumneavoastră de director al bibliotecii.
- Să-l ia!
- Cu ce drept? Cum, adică nu vă pare rău?
- Rău?! Pentru ce? (Sarcastic): Am să mă ocup de agricultură, domnule Melik! O să mă fac zarzavagiu, lăptar, vidanjeur, negustor de porci sau cam așa ceva... În țara asta e bine să fii orice, numai intelectual nu! (Zâmbind amar): Vă spun eu: un zarzavagiu sau un negustor de porci este mai apreciat!
- Aveți dreptate, domnule Eminescu... Din păcate, chiar așa este! Stăpânii țării calcă totul în picioare: personalitate, sacrificiu, talent... Totul, totul! Epigonii dumneavoastră au arătat foarte bine lucrurile acestea!...
- Ar mai fi o soluție, domnule director: să învie Domnul Ștefan sau Vlad Țepeș, ca să-i spulbere de pe suprafața pământului nostru pe care l-au spurcat, bată-i mânia lui Dumnezeu să-i bată!
- A! Era să uit! Căci mai era ceva important: diseară v-a invitat domnul Maiorescu pe la dânsul, insistând să treceți neapărat. Iar ca o mică curiozitate, să știți că dânsul este printre primii români care și-au instalat sonerie electrică la ușă.
- La fel au mulți oameni bogați din Viena... Eu n-am nici măcar o ușă personală prin aceste locuri, la care să-mi bată cineva. Vă mulțumesc, domnule Melik. Am să-l vizitez neapărat că trebuie să fie ceva important dacă ziceți că a insistat.
- Mi-a repetat de două ori să vă spun. Așa că atunci când ajungeți, nu mai ciocăniți, ci apăsați direct pe butonul aflat lângă tocul ușii, în dreapta... Poftiți și biletul acesta pe care mi l-a dat astăzi pentru dumneavoastră... (Eminescu îl desface și-l citește.) Și să nu fiți supărat, că pe porcii ăia de la a treia B inferioară îi învăț eu minte!
43. La Maiorescu acasă
- Te-am chemat, dragă Eminescule, spre a discuta un incident inopinat...
- În scrisoarea dumneavoastră îmi propuneți funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. Asta înseamnă că direcția bibliotecii...
- Exact! Direcția bibliotecii n-am considerat-o niciodată ca o sinecură definitivă și nici atât de onorabilă pentru dumneata! Implicit, grijile și răspunderile sunt mai mari decât micile satisfacții boeme ce ar fi rezultat din ea.
- Prea multe satisfacții nu zic c-am avut, domnule Maiorescu. În schimb, în lumea cărților... Da, în lumea cărților mă simțeam alt om... Tot răscolindu-le mereu, uitam de multe necazuri, de multe vicisitudini ale vieții cotidiene.
- Poate, dar dumneata ai nevoie de contact cu oamenii țării noastre, cu poporul, cu țara! Ai nevoie de aer proaspăt și - de ce să nu recunoaștem - de un salariu mai bun. Ori eu, ca nou ministru al instrucțiunii publice, îți pot oferi funcța onorabilă de revizor, de inspector școlar. Iar dacă mai dai și doctoratul, îți promit o splendidă catedră universitară...
- În principiu, n-am nimic împotrivă.
- Așadar, primești?
- Primesc, domnule ministru... Nu pentru că prin asta aș adăuga ceva la bunăstarea mea materială, ci mai mult pentru că aș intra în contact cu populația rurală, singura care de fapt mă interesează îndeosebi.
- Pe de o parte și asta-i bine... Pe de alta, evităm un scandal cu baronul Dimitrie Petrino, susținut de protipendada Iașului. Lasă-i lui biblioteca. De-abia scapi de-o grijă! Îl cunoști?
- Personal, nu. Dar acum vreo șapte ani i-am combătut în revista Albina din Pesta o broșură înveninată împotriva memoriei lui Aron Pumnul. De atunci nu mă poate înghiți.
- N-ar trebui să iei toate fleacurile în seamă, Eminescule. Predă-i lui biblioteca și lasă-l în plata Domnului. Petrino nu se compară nici cu un milimetru din umbra ce-o lași dumneata pe pământ, crede-mă. Pe madam Micle ai mai văzut-o?
- O singură dată.
- S-o eviți. Este-o femeie puțin onorabilă pentru dumneata. Adesea chiar foarte răzbunătoare și... polivalentă! S-ar vrea cântată de un așa poet, de anvergura dumitale. Te cred și eu. De aceea va încerca diferite tertipuri de asediu, pe măsură ce-ți descoperă talentul. Nu vreau să mă amestec, dar sfatul meu sincer este s-o eviți! Iar dacă totuși nu poți, nu depăși limitele idealismului și ale pasiunii platonice, singurele ce ar avea consecințe lirice pozitive.
- Bine, domnule Maiorescu. Am s-o evit.
44. În parcul Copou din Iași
Vara în amurg... Cerul roșu la apus. Soarele s-a lăsat după culmile Iașilor. Sub cunoscutul tei al poetului, din Copou, Eminescu așteaptă impacientat... Parcul este aproape pustiu. Deodată, cu pași mărunți și grăbiți, apare Veronica într-o crinolină lungă și elegantă. Pe cap poartă o pălărie mare, albă, de vară, cu boruri largi ușor ondulate. Tânăra doamnă este deosebit de drăguță. Văzând-o, poetul se ridică îndată făcând câțiva pași timizi spre ea. Veronica îi zâmbește de departe și se scuză:
- Mi se pare c-am întârziat câteva minute, domnule Eminescu., fiindcă a trebuit să-i fac un ceai soțului meu care nu se simte prea bine.
Mihai îi strânge mâna și i-o sărută. Se așează amândoi pe banca de sub tei.
- Uneori și așteptarea este plăcută, doamnă Micle, o liniștește poetul zâmbind. Depinde pe cine aștepți...
- Într-adevăr, dar poate numai când este vorba de-o domnișoară. Pe-o femeie măritată o aștepți altfel decât pe-o jună iubită, nu-i așa? Să vă spun însă pentru ce v-am chemat...
Eminescu desface un plic.
- Văzând că nu veniți, am crezut că la mijloc este vorba de o farsă. Nu vă cunosc atât de bine scrisul. Acum o să cred în scrisul acesta!
- Domnule Eminescu, lui Ștefan i-am spus fără nici un ocol că mă-ntâlnesc cu dumneavoastră... Pe el nu l-am mințit și nu i-am creat vreo problemă nici o dată. Este un om deosebit de onorabil ca să-mi treacă prin minte așa ceva. Și deosebit de înțelegător.
- Totuși eu, să fi fost în locul dumnealui, n-aș fi acceptat. Probabil că sunt altă fire...
- Dacă mă credeți, este pentru prima dată în viața mea când îi spun că mă întâlnesc cu un bărbat! A înțeles că, în fond, e vorba despre chestiuni pur literare. Mă știe femeie serioasă și are multă încredere în mine, iar pe dumneavoastră vă stimează din toată inima.
- Și eu îl stimez la fel. Îmi place mult de domnul Micle, fiind unul dintre oamenii cu care pot vorbi multe și mărunte la infinit, dar cu toate acestea, eu nu cred că mi-aș fi dat consimțământul ca o soție tânără și atât de drăguță să se întâlnească într-un parc cu un bărbat de aceeași vârstă cu ea, indiferent că acela s-ar numi Eminescu sau altfel. Mai ales când între soț și soție este o diferență de
aproape treizeci de ani...
- Da, oftează soția lui Micle. Este greu să fiu înțeleasă... De altfel nu voi căuta să intru în amănuntele propriei mele biografii, domnule Eminescu. Într-adevăr, vă dau dreptate, căci dacă stau și cuget mai bine, abia acuma îmi dau seama de gravitatea gestului pe care-l fac.
- Vă iubiți soțul, doamnă? intervine pe neașteptate poetul cu un timbru sentențios.
- Vedeți, domnule Eminescu?... Uneori obișnuința este scheletul căsniciei. Timpul îl osifică, timpul îl fracturează... Căsătoria mea a fost făcută fără nici o rezistență, căci nu puteam face aceasta fiind o copiliță de 14 ani atunci când m-a luat. Probabil că totul a fost un fel de atrofiere inconștientă a simțurilor, de care s-a folosit mama spre a-mi îmbunătăți starea materială printr-o frumoasă conveniență. Atât și nimic mai mult. Dar asta a fost atunci, iar acum pe Ștefan nici nu-l iubesc cu pasiunea fetelor îndrăgostite de cavaleri străluciți din romane și nici nu-l disprețuiesc în vreun fel... Ce pot să mai zic? Vorbesc cu toată sinceritatea de care sunt în stare. Avem două fetițe foarte drăgălașe, Virginia și Valeria, pe care le iubim în mod prioritar și de aceea pe soțul meu îl respect mai mult ca pe un părinte foarte bun și cu toate meritele decât ca pe un soț. Iar el știe asta. Uneori mi-e milă de dânsul, fiindcă-mi citește gândurile și nu-mi reproșează absolut nimic. În rest pot spune că este un soț ideal, un om excepțional, un savant în felul lui... Dar nu de asta v-am chemat acum... (Eminescu zâmbește.) Cunosc toată povestea cu intervenția lui Petrino și voiam să vă spun să nu primiți funcția de revizor...
- Dar am și primit-o deja! Iar decizia a fost de trei zile sancționată de minister!
- Atunci înseamnă că eu m-am trezit prea târziu... Cei care vă doresc rău văd că acționează mai repede decât mine. Poate nici nu bănuiți, dar unul dintre ei este chiar domnul Titu Maiorescu.
- Aceasta nu se poate. N-am observat nici cel mai mic semn din partea dumnealui în acesst sens.
- Mă surprinde că n-ați observat. În față vă laudă, face pe mărinimosul zdrobindu-vă cu binefaceri lansate de pe platforma înaltă a poziției lui sociale, și în realitate dorește să nu-i întreacă nimeni faima și competența. Iar dumneavoastră sunteți o mare amenințare pentru personalitatea lui, căci l-ați putea întrece în toate privințele. Vă garantez că în ascuns vă invidiază fiind o fire pătimașă. De aceea binele ar fi în stare să vi-l facă chiar și cu forța, numai spre a-și etala atotputernicia-i ,,ocrotitoare” și pretinsa-i superioritate intelectuală. Oare n-ați remarcat?
- Cu anumite dubii, poate că da. Însă asta nu mă lezează câtuși de puțin, căci eu îmi văd de poeziile mele. Maiorescu știu că v-a fost profesor de română la Școala Centrală de fete din Iași, unde, ca dascăl, v-a apreciat totdeauna. Ulterior, am auzit că între dumneavoastră doi a existat, tot prin acea vreme, un conflict serios, atunci când ați apărut ca martoră într-un proces ce-i leza bunele lui moravuri.
- Și asta v-a spus-o? Și n-a recunoscut că, pe când era profesor la acea școală, a fost vinovat atunci când s-a închis cu tânăra subdirectoare a școlii, domnișoara Emilia Ruckert, într-o cameră de unde i-a scos soția dumnealui cu mare scandal? La proces, am apărut ca martoră împreună cu mama mea, care mă seconda fiindcă eram minoră. Inițial fusese găsit vinovat, apoi junimiștii lui, împreună cu judecătorul Iuliano, l-au scos basma curată.
- Totuși, se zice că în spatele acelui proces se afla o mai veche răzbunare a partidei politicienilor bărnuțieni din care făcea parte și soțul dumeavoastră, domnul Micle, dar că în prezent Maiorescu a șters cu buretele vechiul conflict, aflându-se în relații bune cu dumneavoastră amândoi.
- Numai în aparență, dar să știți că, în realitate, deși au trecut atâția ani de-atunci, el n-o să
mi-o ierte niciodată. Îl știu cât de răzbunător este.
- Afacerile acestea nu vor putea avea nici o influență asupra opiniilor mele despre familia dumneavoastră, despre respectul ce vi-l port și nu vor putea să mă-mpiedice în activitățile mele personale.
- Mai târziu o să vă-mpiedice! Domnul Maiorescu se va amesteca până și-n sentimentele dumneavoastră, o să vedeți!
- Și se va convinge de inutilitatea oricărui amestec!
- Bine-ar fi să fie așa. Dar rămâne de văzut... (Îl privește deodată pe poet în ochi cu o blândețe covârșitoare și, schimbând brusc subiectul, i se adresează cu un glas dulce, blând): Știți? Seara, înainte de culcare, eu recit în gând poezia dumneavoastră ,,Venere și Madonă”, ca pe-o rugăciune sfântă... Și-atunci m-apucă o amețeală plăcută, mă-nalț parcă la ceruri... Totdeauna adorm cu ea pe buze:
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.
Strofa a doua o recită poetul:
- Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,
A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.
Strofa a treia o recită Veronica. De la strofa a patra până la sfârșit recită numai Eminescu, cu o dicțiune impecabilă. Când spune versul:
...Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire,
Și ador pe acest demon, cu ochi mari cu părul blond,
poetul se uită drept în ochii Veronicăi și surâzând blând, îi sărută mâna. Dar Veronica izbucnește brusc într-un hohot nestăpânit de plâns. Își scoate cu iuțeală batista din geantă și se ridică de pe bancă spunând printre sughițuri:
- Vă rog să-mi iertați emoțiile! Trebuie să plec acasă...
45. Într-un salon literar din Iași
Dimitrie Petrino, un ins în jur de 40 de ani, puțin cam surd, cu părul ondulat, cu mustață scurtă, puțin cam grăsuț, aflat în mijlocul unui grup de adulatoare tinere care îi apaludă fiecare vorbă, fiecare gest. Nu este deloc un bărbat urât. Una se lingușește ca o pisicuță pe lângă el:
- Dedică-mi și mie o poezie, baroane!... O voi păstra până la mormânt... Te imploor...
Petrino sărută mâinile cucoanelor în dreapta și-n stânga. Se oprește în fața celei mai frumoase femei din salon. (Toate stau în fotolii, doar Petrino în picioare. Ridică degetul arătător în sus și-i recită dintr-un carnețel):
- Când nu te văd pre tine,
Eu plâng coprins de dor,
Și când te văd pre tine
Eu plâng zdrobit de-amor...
Duce mâna la inimă și rupe foaia cu poezia, înmânându-i-o.
Salve de aplauze... Alta îi oferă o garoafă implorându-l:
- Și mie, și mie, domnule Petrino... Măcar o strofă, ca amintire eternă...
- Poftim? întreabă Petrino cu mâna la ureche, căci pare destul de surd.
- Dedică-mi și mie una! strigă femeia la urechea lui, apoi îl sărută pe obraz. Baronul dă din cap și îi împlinește rugămintea:
- De va fi ușa închisă,
Pe fereastră voi sări,
Dragostea când e decisă
Ea intrarea-și va găsi.
Buza-ți numai ascuțește -
Taie, mușcă-mă cu ea
Și în urmă o lipește
Cu amor pe buza mea...
Alte chiote și aplauze asurzitoare.
Sfatul lui Petrino prinde bine. Duduia îl sărută pe buze și chiar i le mușcă ușor... Iar aplauze... Unele lăcrimează emoționate. O doamnă mai trecută îl felicită pentru noua funcție:
- Medames, mademoiselles! J’ai la grande plaisire d’annoncer que monsieur le baron Petrino a recu ces jours la direction du Bibliotheque Centrale de Iassy!... (La urechea lui): Mes felicitations, monsieur! (Aplauze.)
- Mersi, doamnele mele! Merci beaucoup! Din modestie, n-am vrut să vă mai spun și acest
mic amănunt... Deși majestatea sa împăratul Austro-Ungariei m-a investit personal cu titlul de baron imperial pentru serviciile aduse de mine imperiului, am preferat să părăsesc pentru totdeauna teritoriul austriac pentru a veni în țărișoara mea iubită, România, unde m-am mulțumit cu modestul post de director al Bibliotecii din Iași, la care am găsit nereguli și cărți sustrase de antecesorul meu, pretinsul poet Eminescu... (Se aude un ,,Oo!” scos de toate cucoanele.) Grea va fi munca mea de-acum, doamnele mele, grea... Dar nu merită oare să te sacrifici pentru patrie, pentru orășelul nostru, pentru viitorul prosper al culturii și civilizațiunii române la care îmi pun tot talentul meu poetic recunoscut de toți? (Urale, aplauze, lacrimi.)
COMENTARIU:
În acest timp Eminescu își luase din nou toiagul pribegiei și ca un adevărat Pestalozzi rătăcitor, inspecta zilnic satele județelor Vaslui și Iași unde se găseau școli. Neavând un subrevizor ca ajutor, trebuia să facă singur atât inspecțiile pro-
priu-zise - fiind veșnic pe drum -, cât și lucrările migăloase de cancelarie, adică să fie curier, copist, registrator, conferențiar cu învățătorii, examinator... Cu căruța, cu trăsura, cu sania sau pe jos, pe arșiță, prin praf, pe ploaie, prin mocirlă și băltoace, pe ger și zăpadă, el inspectează școli, dresează procese verbale, propune soluții înaintate pentru rezolvarea tuturor stărilor rele de lucru. Astfel poetul intră în contact nemijlocit cu oamenii țării de prin sate și târguri. Vede din nou bogăția folclorului dar și mizeria satelor, viața țăranilor lipsită de bucurii, lipsită de lumină pentrru copiii lor. Puținele lucruri bune întâlnite le lăuda și le dădea totdeauna drept pilde. Impresia generală lăsată de aceste școli era însă rea... La Mirești-Gropnița, spre exemplu, descoperă că școala nu are decât 12 copii. La Mânjești găsește doar un singur știutor de carte; la Dumești primarul mută arbitrar pe învățător într-alt sat; în Șipotele, plasa Bahlui, școlile erau închise de șase luni sub pretext de lipsă de lemne, iar în localul școlii notarul își făcuse locuință. Într-o clasă revizorul găsi nutrețul pentru vite și depozitul de varză al notarului. Eminescu se arăta pe drept cuvânt indignat cerând sancțiuni severe unui minister insensibil. În același timp recomanda pretutindeni manualele lui Ion Creangă și metode pedagogice înaintate. Câteodată mai avea timpul să facă și culegeri folclorice...
Anul revizoratului său școlar dintre 1 iulie 1875 și 4 iunie 1876 l-a extenuat foarte mult și i-a adus numai necazuri. Sunt ani pierduți de cultura românească, fiindcă acum poetul ar fi vrut să scrie mai mult ca oricând, dar nu avea timp și era extrem de obosit. În ciuda acestui fapt, autoritățile superioare nu-i recunoșteau meriul și îi cereau în mod absurd socoteală pentru ce într-o scurtă perioadă de cincisprezece zile ploioase nu mai inspectase nici o școală din județul Iași... Răspunsul fulgerător și logic i-a primejduit însă postul. De pe urma inspecțiilor nu s-a ales decât cu un singur lucru bun și folositor pentru toată țara: descoperirea la școala de băieți numărul 2 din Păcurari-Iași a învățătorului Ion Creangă, pe care Eminescu îl va lansa ca pe unul din povestitorii cei mai mari ai lumii...
46. Ilustrațiile comentariului
Eminescu călătorind într-o șaretă... Plouă mărunt... Șareta se oprește la poarta unei școli. Copiii sunt în recreație. Unii îl înconjoară, alții mai sălbatici fug și se ascund... Poetul, aflat în biroul revizoratului din Iași, aranjează dosarele arhivei scriind mai întâi ceva pe ele. O altă imagine ni-l înfățișează călătorind iarăși într-o căruță hodorogită, cu cai slabi, amărâți, două mârțoage ca vai de ele, mânate de un țăran la fel de pricăjit ca și caii lui. Vară... Este foarte cald și mult praf. Din nou coboară la poarta unei școli... Mai înainte de a intra în curtea școlii, plătește căruțașul care mulțumește ridicându-și pălăria și plecându-și cu recunoștință capul atunci când primește banii... Toamna, pe ploaie... Cu o geantă sub braț, cu gulerul pardesiului ridicat, poetul ocolește zadarnic niște bălți și noroaie, gândindu-se unde să mai pășească, dar în cele din urmă calcă tot în apă... Apa murdară îi intră fără milă în pantofi. Imaginea picioarelor care se înnămolesc și alunecă des... (Gros-plan, imagine detaliată.) O javră de câine care-l latră din ce în ce mai aproape de pulpanele hainei. Când revizorul se apleacă să ia o piatră, câinele fuge... Iarna: viscol... Eminescu într-o sanie cu clopoței, încotoșmănat dar zgribulit de frig... Altă imagine ni-l arată mergând pe jos. Din cauza vântului, de-abia mai poate înainta... Acum îl vedem asistând la niște lecții. O clasă dărăpănată... Copiii cu căciulile pe cap își suflă în degetele amorțite în care nu mai pot ține condeiele... Mâna revizorului scriind un proces-verbal lung. (Imaginea debutează cu un plan-american care devine lent un gros-plan.) Acum este primăvară... Pomi înfloriți... Imaginea unor ulițe strâmbe, pline de mizerie: la dreapta și la strânga - cocioabe urâte... Pe un câmp întâlnește un grup de țărani plecați într-un fel de bejanie, tineri și bătrâni, femei și bărbați. Toți sunt desculți, slabi, zdrențuiți. Ei murmură cu toții un cântec foarte trist. Sunt și câțiva copii printre ei. Poetul îi salută ridicându-și pălăria pe care o ține mult timp în sus până trece coloana, iar țăranii îi răspund cu politețe și cu ochi întrebători, ridicându-și căciulile în dreptul lui. Eminescu oftează și dă mustrător din cap... Iată acum o școală ceva mai îngrijită. Are tablă, are bănci. Elevi mai mulți. Strânge mâna învățătorului înainte de a părăsi clasa. Copiii se ridică respectuoși în picioare... Din nou într-o căruță. Clădirea școlii din Mirești-Gropnița: înconjurat de învățător și de 12 elevi, toți aflați în curtea școlii, revizorul mângăie capul unui băiețel frumos. Învățătorul îi explică situația, dă din umeri și din mâini. Satul Mânjești: un sat dărăpănat... Dumești: Eminescu amenințând pe primar în fața primăriei. Primarul este un om gras care se tot mângâie pe burtă și râde nepăsător... Școala din Șipotele: o ușă barată cu două scânduri bătute în cuie sub forma literei X... Când dă să intre într-o clasă pe ușa căreia scrie Cl. I, deschizând ușa, o găină speriată îi sare în piept cotcodăcind. Înăuntru băncile sunt puse de-a valma, una peste alta. Clasa este transformată în fânărie... Lângă un perete - o grămadă de verze cu o putină alături. Legată de o bancă, behăie o capră albă cu nutrețul în față... Chipul notarului dezvinovățindu-se. (Se disting câteva cuvinte.) Mâna poetului dresând un nou proces-verbal... Facsimilele autentice sau chiar originalele numeroaselor procese-verbale scrise de poet... Coperțile ,,POVÃȚUITORULUI” lui Ion Creangă și ale celorlalte manuale.
Eminescu în fața unui bătrân care-i începe o doină. Acesta întâi o cântă, apoi o scandează vorbit. (Sonorizarea, de asemenea, este prezentă de-a lungul întregului comentariu). Revizorul transcrie poezia într-un carnet:
Ce te legeni, plopule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
Dar eu cum să nu mă legăn,
Că ei că s-au vorovit
Trei băieți din Baia Mare
Ca pe mine să mă taie,
Să mă taie-n trei sfârtaie,
Să mă puie pe trei cară,
Să mă ducă-n Timișoară
Să mă facă-un fus de moară.
(Vezi Eminescu, vol. VI, ed. ingrijita de acad. D. Panaitescu-Perpessicius, cap. K, nr. 234, cca 1876, culeasa in timpul revizoratului in jud. Iasi.) Aceasta poezie populara, prelucrata de poet, va deveni Ce te legeni, codrule”.
Din nou în biroul său din Iași... Este obosit, deprimat. Cineva îi înmânează un plic de la minister. Îl deschide și-l citește, apoi îl trântește nervos pe masă... Poetul răspunzând la adresa ministerului. Distingem clar începutul petiției: ,,Domnule Ministru, Am fost cu drept cuvânt surprins de ordinul d-stră nr. 3.483, prin care sunt invitat de a arăta: de ce în intervalul de la 15-31 martie a.c., n-am inspectat nici una din școlile rurale din județul Iași...etc...”
Când scrie este cam încruntat. Imaginea se surpapune peste secvența următoare care coincide cu sfârșitul comentariului. Va fi una din secvențele cele mai lungi ale filmului...
47. La școala din Păcurari-Iași. Clasa lui Ion Creangă
Eminescu a ajuns la ușa clasei. Alături este o odăiță aproape goală, cu ușa deschisă: cancelaria... Într-un cuier se vede agățată o pălărie cu borurile mari și-u anteriu ca de popă, lung.
Revizorul nu îndrăznește să intre în clasă spre a nu-i tulbura pe elevii care cântă cu niște voci cristaline un cântec potrivit pe versurile învățătorului lor, al cărui glas gros se împletește cu glăscioarele delicate ale copiilor. Ascultă zâmbind la ușă... În clasă, cântecul i-a unit pe toți într-o suflare:
Iarna ninge și îngheață,
Frigul crește tot mereu;
Păsărica cea isteață
Nu-și mai zice cântul său!
Când afară viscolește
Ea se-ascunde tremurând
Într-un colț unde găsește
Nu ca vara ciripind...
Și zburlită și-ntristată,
Flămândă ca vai de ea,
Pe la drum mâncare-și cată,
Sărmănica păsărea!
Dumnezeu care-a făcut-o
Pe dânsa ca și pe noi,
O hrănește și-o-ncălzște,
El o scapă de nevoi!
După ce cântecul se termină, Eminescu ciocăne la ușă, apoi pășește zâmbind înăuntru. Dintr-o dată, o clasă plină de băieței care mai de care mai drăguți și mai vioi (de clasa I sau a II-a), țâșnește ca la o comandă în picioare zicând ,,bună ziuaaa!”...
Creangă vine radios cu mâna întinsă către inspector și i-o scutură cu putere. Este blond-roșcovan și cu ochii albaștri, cu o față rotundă, o figură bonomă, veșnic zâmbitoare. Poartă o barbă scurtă, rotunjită frumos cu foarfeca și mustăți potrivite. Cu cealaltă mână scoate din jiletca hainei de popă o basma roșie, mare, cu care-și șterge râurile de sudori.
- Ia! băieți, - zice Creangă - dumnealui îi domnul revizor școlar Mihai Eminescu care-o venit să ne inspecteze școala. Așezați-vă! Amu trebuie să continuăm lecția noastră despre numele de ființe... (Eminescu, după ce mai schimbă câteva cuvinte cu învățătorul, ia loc într-o bancă din fundul clasei. Copiii îl urmăresc până se așează, dar când Creangă începe lecția ei uită de musafir.) Învățătorul lor reia lecția probabil din locul unde o oprise înainte de a porni cântecul pe care l-a folosit doar ca moment de destindere în miezul unei lecții de gramatică elementară. În continuare, reproducem dialogul dintre institutor și clasă prelucrată după consemnările unui martor care l-a auzit. Înfățișăm o lecție autentică, așa cum se pare că a avut ea loc în realitate.
- Grigorescule, începe Creangă. Văzut-ai tu o mâță?
- Am văzut mâță! răspunde cel indicat cu degetul.
- Câte picioare are mâța?
- Mâța are patru picioare.
- Câte urechi are mâța?
Râsete în clasă.
- Mâța are două urechi.
Către colegul lui de bancă:
- Câte cozi are mâța?
Alt chicot și răspuns biruitor:
- Mâța are o coadă!
Indică pe alt elev:
- Câți ochi are mâța?
- Mâța are doi ochi.
Către altul:
- Câte aripi are mâța?
Râsete clocotitoare. Fiecare întrebare este adresată altui și altui elev indicat cu degetul:
- Mâța n-are aripi!
- Dar pene are mâța?
- Mâța n-are pene.
- Ce are mâța în loc de pene?
- Mâța are păr.
- Mâța mănâncă fân? (Râsete.)
- Mâța nu mănâncă fân.
- Ce mănâncă mâța?
- Mâța mănâncă șoareci, vrăbii, lapte, pește, pâne, carne, slănină, brânză, smântână...
- Hopa! Ce be mâța?
- Mâța be apă și lapte...
- Unde-i place ei să doarmă?
- Mâței îi place să doarmă pe cotruță.
- Ce treabă face mâța?
- Mâța prinde șoareci.
- Poate mâța cotcodăci? (Râsete.)
- Mâța nu poate cotcodăci.
- Poate mâța zbura?
- Mâța nu poate zbura...
- Colo, la ușă, este un loc... În fundul clasei este încă un loc; în pod este un loc. Poate mâța merge singură de la un loc la altul?
- Mâța poate merge, domnule - răspund copiii - din loc în loc.
Deodată institutorul ia o mină solemnă:
- Atunci țineți minte, copii! (Rar): Cine poate merge sângur de la un loc la alt loc și are viață se numește ființă... Repetă și tu, țâcă! (Arată pe unul mic.)
- Cine poate merge sângur de la un loc la altul și are viață se numește ființă...
- Foarte bine, iar atunci ce este mâța?
- Mâța este o ființă, domnule.
- Bravo. Adevărat grăiești! Mâța este o ființă... Iar ființele se nasc, cresc, se înmulțesc și-apoi mor... Dar nu toate pot umbla. Ați spus că mâța are patru picioare... Dar masa câte picioare are?
- Patru, răspund aproape toți.
- Este masa o ființă? Spune tu, Grigorescule!
- Masa nu este ființă, chiar dacă are patru picioare ca mâța, fiindcă nu se naște, nu crește, nu se înmulțește și nu moare.
- Așa este cum spui: masa nu este ființă. Bravo! Nici pietrele, nici râul, nici pământul, nici casele, nici băncile, nici soarele, nici stelele ori luna, nici una din acestea nu sunt ființe. Ele se numesc lucruri... Dar dacă luăm noi niște grâu și-l sămănăm, ce se-ntâmplă cu grâul?
- Răsare, domnule.
- Da, răsare. Și dacă plouă la timp și e cald, ce face grâul?
- Grâul crește!
- Și dacă dă spicul și samăn o boabă din spic?
- Răsare alt grâu, domnule.
- Mai face și grâul ista spic cu boabe multe?
- Face!
- Așadar, grâul se înmulțește... Și dacă nu plouă de loc?
- Se usucă, domnule.
- Se usucă, adică moare... Atunci grâul, dacă se naște, crește, se înmulțește și moare, ce este el?
- Grâul este o ființă!
- Întocmai: grâul este tot o ființă, deși nu umblă, căci nu are nici picioare, nici aripi! Dar nu numai grâul... Toate buruienile și ierburile, toți copacii, toate florile, toate animalele și gâzele sunt ființe, copii. Însă dintre toate aceste ființe numai omul sângur e pus să le stăpânească pe toate, îndeobște. Numai el gândește și grăiește. Celelalte ființe nu pot nici gândi, nici cuvânta...
- Dar acul cum de vorbea cu barosul? contestează unul.
- Acul și barosul nu erau ființe... Și-apoi numai în povești lucrurile și dobitoacele pot vorbi.
- O poveste, dom’ Creangă... încep să strige copiii uitând de inspector. O poveste! O poveste! Vă rugăm frumoos...
Creangă se preface scârbit de lipsă de autoritate.
- V-am deprins cu poveștile istea; și-i vina mea. Iar amu n-apuci una-două, ,,dom’ Creangă o poveste, și iar poveste...” Da’ ce socotiți voi, că eu îs sac de povești fără fund, măi copii? Că dintr-un sac de făină, dacă iei și tot iei mereu, de la o vreme se mântuie făina; da’ voi așteptați pi semne ca din sacul meu să nu se mai mântuie poveștile? Faceți și voi cum făcea odată un om... Cică era cândva un ciubotar care dregea niște ciubote stricate. Și se-apucă ciubotarul nostru să coase... Și coase, coase mereu, fără să facă nod la ață. Se minuna el de ce nu termină nici ața, dar nici ciubotele nu se dregeau. Vedeți? Toate lucrurile trebuie să aibă un capăt, un nod opritor, copilașilor, un sfârșit...
V-am spus înainte povești destule; gata, ele s-au sfârșit.
- O poveste, dom’ Creangă! Vă rugăăăm!
- Știu, știu că vă plac mai di grabă poveștile decât gramatica! Vorba ceea: la plăcinte înainte și la război înapoi...
- Una cât de mică, dom’ Creangă! O istorioară...
- Uf, că cu voi nu-i de glumit! Bine, bine... O istorioară și-atât... Dar cică era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar nici soacră-sa nu era mai acătării. Într-o zi mama fetei își găsi fiica plângând:
- Dar ce ai, draga mamei, ce-ți este?
- Mamă, mamă! Copilul meu are să moară...
- Ei, cum așa? când și de ce?
- Iată cum: vezi drobul cel de sare de pe horn?
- Îl văd. Și?!...
- De s-a sui mâța, are să-l trântească drept în capul copilului și să mi-l omoare.
- Vai de mine și de mine, că bine zici, fata mea, se vede că i s-au sfârșit zilele mititelului...
- Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor? întreabă bărbatul care tocmai atunci intrase.
Ele îi povestesc despre drob că o să pice în capul copilului.
- Bre! Mulți proști am văzut în viața mea, dar ca voi aferim! Uite ce e! Eu vă las și plec în lume. De-oi găsi mai proști ca voi, m-oi mai întoarce acasă, de nu, ba! Și omul nostru pleacă fără să-și ieie ziua bună... Și mergând el bezmetic, fără să știe unde se duce, iar se-ntâmplă să vadă ceva deșențat: un om ținea puțin o baniță cu gura spre soare, apoi repede fugea cu ea și-o deșerta într-un bordei; pe urmă iar ieșea, și tot așa făcea... Drumețul nostru se opri mirat și zise:
- Da ce faci aici, om bun?
- Ia mă trudesc de vreo două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei ca să am lumină, și nu pot...
- Bre! ce trudă, zise drumețul. Ia toporul în mână și sparge ici, că soarele va intra el singur înlăuntru...
Îndată făcu așa și lumina soarelui intră în bordei.
- Mare minune, om bun! De nu mi te-aducea Dumnezeu, muream cu întunericul în casă!
,,Încă un tont!” zise drumețul în sine și plecă. Și mergând el tot înainte, ajunse la ccasa unui rotar care-și lucrase un car în casă; ș-acum voia să-l scoată afară, trăgea de proțap cu toată puterea, dar carul nu ieșea. Atunci rotarul se apucă să-și darme pereții casei, spre a scoate carul. (Copiii râd.) Noroc însă că drumețul l-a învățat să-l desfacă în toate părțile și să le scoată pe rând afară, ș-apoi să le înjghebeze la loc.
- Foarte mulțămesc, om bun - zise gazda - că bine mă-nvățași. Ia uită-te dumneata! Era să dărm bunătate de casă din pricina păcătosului ista de car...
De aici drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte până ce ajunse iar la o casă. Acolo ce să vadă? Un om cu un furcoi în mână voia să arunce niște nuci din tindă în pod.
,,Din ce în ce dau peste proști mai mari”, zise drumețul în sine.
- De ce frămânți așa, om bun? întreabă dânsul.
- Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod și țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i de nici
o treabă...
- Că de geaba te trudești, nene! Poți să-l blastemi cât l-ai blăstăma, el îi bun la altă treabă: pentru paie, fân, nu pentru nuci. N-ai o baniță?
- Da cum să n-am?
- Pune nucile-ntr-ânsa, ie-o pe umnăr și sui-le frumușel în pod; apoi mai vin’ o dată , pân’ le-i termina...
Omul ascultă și treaba se făcu îndată.
Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă mai numărând încă un neghiob. De aici merse mai departe, până ce ajunse ca să vadă aiurea și altă năzbâtie la care nu se mai putu opri de râs. Un om legase o vacă cu funia de gât și suindu-se pe-o șură, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe șură. Vaca răgea cumplit și el nu mai putea de osteneală. Se odihnea nițel, stupea în palme, și iar se apuca să tragă de funie.
- Măi omule - zise drumețul, făcându-și cruce - dar ce vrei să faci?
- Ce să fac, mai mă-ntrebi? D-apăi dumneata nu vezi?
- Ba văz, văz... Numai că nu pricep.
- Ia amarnica asta de vită îi hămesită de foame și tot nu vre în ruptul capului să vie după mine sus pi iastă șură să mănânce fân...
- Stăi puțin, creștine, că spânzuri vaca! Ie mai bine fânul și-l dă jos la vacă.
- Da nu s-o risipi?
- Ei lasă, nu fi scump la tărâțe și ieftin la făină...
Atunci omul ascultă, și vaca scăpă cu viață.
- Bine m-ai învățat, om bun! Pentru un lucru de nimica, era cât pe ce să-mi gâtui vaca de pomană!
- Așa drumețul nostru, mirându-se și de această mare prostie zise în sine: ,,Mâța tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn: dar să cari soarele-n casă cu banița, să arunci nucile în pod cu furca și să tragi vaca pe șură la fân, asta n-am mai gândit!”
- Iaca așa drumețul hotărî de se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi, pe care-i socoti mai cu duh decât pe cei ce-i văzuse în călătoria sa... Și-am încălecat pe-o șea, și v-am spus povestea-așa... Și-am încălecat pe-o prună și v-am spus o povățuire bună... Acu’ spuneți și voi, măi copii, bine făcut-a drumețul c-a venit acasă?
- Daaa!... răspund copiii în cor.
- Eu, dacă eram ca el, nu mai veneam acasă! își dă cu părerea unul. Nici n-am mai auzit de-așa proști!
- Erau proști, domn’ Creangă, îi răspunde Grigorescu, însă cu toții au fost oameni cuminți și ascultători, căci fiecare și-a dat seama că greșește și l-a ascultat pe călătorul nostru. Dar și el a greșit, căci la străini le-a dat sfaturi bune ce să facă, dar la ai lui nu le-a dat nici un sfat; s-a supărat repede
și-a plecat. Dacă era atât de deștept, de ce a uitat să le dea și lor sfaturi bune?
- Ai dreptate, țâcă. Chiar așa este: căci lor nu le-a dat nici un sfat. Vezi? Nimeni nu este desăvârșit în lumea noastră...
- Ba erau neghiobi cu toții! își susține părerea cel ce spusese că nici el n-ar mai fi dat pe-acasă. Căci nici n-am mai auzit de-așa proști!
- Ba eu, să vă spun drept, am văzut alții și mai mari... Dar despre ei am să vă povestesc altă dată! spune Creangă. Gataa! Și acum să trecem la persoane... (Copiii se foiesc în bănci și se bosumflă.)
< NOTÃ: Povestirea este ușor prelucrată după Ion Creangă. Valoarea filmului va crește implicit dacă
și această istorioară va fi scenarizată, lăsând să se audă când și când glasul lui Creangă. Ecranizarea ,,Prostiei omenești” în cadrul acestui film este foarte ușor de realizat și ar fi ea însăși o premieră deosebită. (Institutorul continuă): ne amintim puțin despre persoana verbelor... Sandule, ce face mămuța ta?
- Mama coase cămeși pentru mine, domnule.
- Spune-mi, dragă Sănducule, care-i persoana întâi când ai gândit zicerea asta?
- Eu, domnule.
- Pentru ce?
- Pentru că eu am vorbit.
- Care-i persoana a II-a?
- Mata, domnule.
- Pentru ce?
- Pentru că eu cu mata am vorbit.
- Și care e persoana a III-a?
- Mama, domnule.
- Pentru că despre dânsa am vorbit amândoi.
- Bine, Sandule, văd că parcă ai priceput ceva despre ce am spus eu; ia întreabă-mă amu și tu pe mine, să mă încredințez și mai bine, priceput am fost eu oare au ba? Întreabă-mă așa cum te-am întrebat și eu...
Băiatul se gândește bine și nebănuind ce urmărește Creangă cu persoana a II-a, pune această întrebare-bombă:
- Domnule, ce mai face cucoana matale?
Explozie de râsete. Nici Eminescu nu se poate abține și râde cu poftă privind cu simpatie la elevul Sandu, cel mai micuț și mai isteț de pe rândul său, care nu-și poate explica de ce răspunsul lui i-a făcut pe toți să râdă. În cele din urmă râde și el cu poftă. Creangă îl mângâie pe cap și spune cu tristețe:
- Hei, mă țâcă!... Cucoana me o părăsât casa și s-o dus de nu-i mai știe nimeni de urmă... Dar nu-i nimic, c-am adus alta în locul ei... Nimeni nu-i de neînlocuit! (Copiii și Eminescu iarăși râd.) Dar vină amu, dragă Sănducule, la tablă - continuă institutorul - ie cridă și scrii după cum îți spun: Mama s-o dus - eu zâc s-o dus, dar tu scrie s-a dus, așa cum spun mai toți românii! Bine... Așadar, ,,Mama s-a dus la Brăila cu Gheorghiță și cu Oana”...
Elevul scrie la tablă făcând literele cam strâmbe.
- De ce persoană sunt substantivele mama, Gheorghiță și Oana?
- De persoana a III-a, domnule.
- Așa... Văd c-ai înțeles, buun! Dar nu-mi place cum scrii literele mari. Ian fă tu pe tablă, - nu acolo - mai jos, mai jos, mai jos... Așa, acolo... Ia scrie-l tu pe ,,cracanatul” (M)... Ian fă-l amu pe ,,bârdănosul” (B)... Pe ,,ghebosul” (G)... Așa, bine! Amuși pe ,,covrigul” (O)... Ei, ,,covrigul” ista iar nu-i bine... Fă o linie întoarsă spre stânga, de sus în jos... Un pic mai oablă... Gros... subțire... Stai! De la capătul de jos al acesteia, du una întoarsă spre dreapta... Spre dreapta - hai că te ajut și eu - așa... Bun. Și-acum unește-o la capătul de sus cu cealaltă... Iacă! Acesta este semnul sau litera pentru sunetul O! Să faci de-astea multe-acasă pe tăbliță, măi țâcă! Le faci pentru mâine, o tăbliță-ntreagă! Mă pricepi? Bine, și-acum treci la loc! Pentru mâine, să-mi veniți toată lumea cu cinci rânduri de ,,covrigi” mari de mână, scriși pe tăblițe și câte trei ziceri de istea, unde să fie vorba de ființe și de cele trei persoane, după exemplul dat de Sandu pe tablă. Ne-am înțeles? După fiecare ființă, scrieți sub ea ce persoană este: persoana întâi, persoana a doua ori persoana a treia... după cum o găsiți. Ce avem pentru mâinie, Ștrul?
- Pentru mâne avem de scris trei ziceri cu ființe. Sub fiecare ființă scriem ce persoană este.
- Foarte frumos. E cineva care nu a înțeles? (Nimeni nu se plânge că n-a înțeles.)
- Dacă s-a înțeles, atunci, ia! doi câte doi, de mână, plecați acasă în liniște fără să tropăiți. Bună ziua, copii!
- Bună ziuaaa!
Copii ies cuminți, doi câte câte doi, de mână. Eminescu se apropie zâmbind de Creangă. Acesta își șterge din nou șuroaiele de nădușeală cu basmaua lui roșie. Pe geam se văd copiii cum merg ordonați pe poarta școlii. Învățătorul ia catalogul și-l poftește pe inspector înainte. Pune catalogul în cancelarie, închide ușa cu cheia, o verifică dacă este închisă bine și iese după Eminescu.
48. Pe ulițele Țicăului, spre bojdeucă
Cei doi merg alături discutând. E sfârșit de primăvară... Creangă are haine de șiac, popești. Pe cap poartă o pălărie de paie albă, cu borurile largi.
- Toți institutorii din Iași mi-au vorbit elogios despre dumneavoastră, domnule Creangă, ca despre cel mai bun dascăl din județul Iașilor. Și-am avut ocazia minunată să mă conving. La fel despre manualele scoase de dumneavoastră.
- Așa a fi, n-a fi așa, vorba e că lecția me n-o fost de prea mare ispravă, cum o plănuisem, domnule revizor. M-or înnebunit copiii iștia cu poveștile lor, bătu-i-ar norocu’ să-i bată! Mi-or prins slăbiciunea pe care-o am și eu din copilărie...
- Copiii vă iubesc mult și, după câte-mi dau seama, sunt foarte bine pregătiți și entuziasmați de felul dumneavoastră deosebit de a face lecția atractivă și de a le povesti. Asta-i mare meșteșug, domnule Creangă! Iar la dumneavoastră pot zice că-i înnăscut.
- Dar parcă eu n-aș crede, fiindcă așa chitesc în mintea me cea proastă: dacă iubești copiii și cauți din tot sufletul să-i îndrumi, atunci meșteșugul povestirii și-al explicării lecției vine de la sine... Iaca aista-i palatul meu de bojdeucă, domnule Eminescu, și mi-a face tare mare plăcere să vă hodiniți o țâră și la mine-acasă... (De la poartă:) Tinco, hăi! Vezi c-avem musafiri, cuconița mea dragă, pe domnul revizor școlar... (Îl împinge ușor pe poet de la spate.)
Tinca, țiitoarea lui Creangă, o femeiușcă simplă, tânără, frumușică, vine rușinoasă întru întâmpinarea celor doi care coboară spre căsuța din fund. Îi întâmpină ștergându-și din mers mâinile ude de șorțul curat legat peste un capot înflorat.
- Iaca, dânsa-i femeia me, domnule revizor. (Eminescu îi sărută mâna, deși inițial Tinca, cu un gest timid, opune o anumită rezistență voind să-și ferească dreapta.) Du-ti, domnișoară dragă, du-ti și adă-ne de la domnul Haim, de după colț, o vadră di vin, se adresează el Tincăi. Spune-i că oi trece eu mâne de i-oi plăti... Poftim, domnule Eminescu, poftim înăuntru!
Soția lui Creangă se duce să se schimbe și pleacă apoi fuga unde a fost trimisă. Eminescu măsoară cu ochii simpatica bojdeucă. Se arată încântat de ea, deși abia se mai ține de dărăpănată ce-i.
- Căsuța dumneavoastră îmi amintește mult de casele din satul meu, Ipotești. Chiar și priveliștea se aseamănă oleacă! Mi se pare că aș fi la mine acasă, domnule institutor. Nu știu de ce, dar casele acestea românești simple mă impresionează și mă atrag foarte mult. Parcă-ți vorbesc. Palatele am avut totdeauna impresia că vor să mă strivească...
Creangă râde:
- He-hei, ,,palatul” ist al meu îi sprijinit în spate de 24 de pari ca să nu se hurubăiască!...
49. În bojdeuca lui Creangă
Coana Tinca le-a întins o masă specific moldovenească, cu sarmale și alivenci cu smântână, unt și caș proaspăt. Cei doi au terminat de mâncat și acum stau la taifas. O vedem pe gazdă ridicând farfuriile în care au fost serviți și turnându-le vin dintr-o bardacă mare. Oaspetele mulțumește pentru masă și se șterge discret la gură cu un prosop curat ce-l ținuse pe genunchi. Creangă îi mai toarnă puțin vin, ciocnește cu invitatul lui și povestește:
- ...Ia, am fost și eu, domnule Eminescu, un boț cu ochi, o bucățâcă de humă însuflețâtă din Humuleștiul meu cel humuit și dragu-mi era satul meu cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi îmi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu care în zâlele frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și lungile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereții!... Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, parcă-mi saltă și-acum inima de bucurie și ochii mi se umplu de lacrimi!... Apoi lasă-ți, băiete, satul cu tot farmecul lui și pasă de te du în loc străin și depărtat... Și, Doamne, frumos mai era pe atunci! (Inspiră profund și cu plăcere, închizând câteva clipe ochii și respiră apoi adânc.) Tare frumos, dar totul s-a dus... Deh! Să bem, domnule Eminescu, că nu ne-au mai rămas decât amintirile copilăriei!...
Creangă vorbește cu capul rezemat într-un cot pus pe masă și oftează din rărunchi în fața unei ulcele cu vin. Eminescu stă trist alături și ascultă. O mulțime de pisici se învârt și miaună printre picioarele lor.
- Frumos mai povestiți dumneavoastră, domnule Creangă! Dacă aș cunoaște stenografia sau dacă ar exista un aparat care să vă prindă cuvintele, mai că v-aș copia toate vorbele acestea de aur, unse cu miere, cu adevărat românești, și-aș face cea mai minunată carte de limbă românească cu ele... N-am mai auzit pe nimeni grăind atât de frumos... Eu am încredințarea... nu încredințarea, ci ferma convingere că dumneavoastră puteți să exprimați și în scris ceea ce povestiți copiilor și cunoscuților cu atâta patos și cu atâta plăcere firească! Acesta este un dar unic de la Dumnezeu și eu aș face o crimă dacă nu v-aș îndemna să scrieți. De ce nu-ncercați? Alții care n-ar trebui să scrie... scriu. Iar dumneavoastră, cu așa mare har de la natură...
- Ei, aiasta nu! Păi ar fi o adevărată obrăznicie ca eu, un mic institutor din mahalaua Ieșilor, să m-apuc de scriitorie! Aiasta o fac numai oamenii luminați, ca dumneavoastră, de pildă, care sunteți un poet cu mult renume, nicidecum un țărănoi ca mine...
- Rămâne de văzut dacă o să vă las ori nu în pace... Și vă ameninț încă de pe-acuma că n-o să vă las... Dar spuneți-mi, vă rog, ceea ce povesteați în clasă copiilor - istorioara aceea cu omul prost - ați citit-o pe undeva?
- Aș, di undi? Păi o ticluisem eu, domnule revizor, spune Creangă râzând, că-mi terminasem toate bucoavnele! De aici trebuie să deduceți că sunt un mare mincinos... La nevoie, trebuie să le scoț de unde, de neunde, că altminteri o pățăsc rău di tot cu copiii mei, di nu mai știu pe unde să-mi scot cămeșa și n-aș mai scăpa de gura lor până-aici acasă. Că vin uneori după mine să le termin snoavele...
- Atunci e musai să vă apucați de scris, domnule Creangă. Ar fi mare păcat să se piardă așa comori, căci nu numai copiii de-aici trebuie să se bucure de ele, ci copiii întregii țări, precum și copiii copiilor lor, peste veacuri!
- La drept, vorbind și sincer să fiu, în fapt nici nu știu cum aș face asta...
- Pentru dumneavoastră-i, nespus de simplu: să le înșirați întocmai cum le-ați povestit lor sau cum mi le-ați povestit și mie acum, și n-a să fie rău! Începeți cu relatarea copilăriei dumneavoastră, de pildă, sau, mă rog cu orice altceva, căci tot ce spuneți sunt adevărate minuni. Niciodată n-am crezut că și noi românii avem un Ioan Gură de Aur...
- Eu cred că mă flatarisiți prea mult, de-o s-ajung să-mi iau nasul la purtare...
- Scrisul dumneavoastră ar fi un câștig enorm. Scriitorii și gazetarii de astăzi, în majoritatea lor, umplu colile cu o păsărească pe care Dumnezeu o mai înțelege... Credeți că eu nu regret farmecul copilăriei mele? Pe undeva, copilăriile noastre se aseamănă...
- Eh, domnule Eminescu, prin multe-am trecut pân-am ajuns în Ieșul ista!... Multe-am pătimit de la oameni și multe mai pătimesc eu chiar și-amu! În urmă cu vreo optișpci ani, am absolvit seminarul de la Socola. După aceea m-am însurat cu Ileana, o femeie frumoasă dar fără suflet. Pe urmă am fost hirotonisit diacon. Ileana o fugit cu un călugăr tânăr și pi mini m-o lăsat, pârdalnica, sângur și cu un copilaș mic, pe care acuma îl am la o școală militară unde eu nu plătesc nimic. (Bea din ulcica lui.) Niște dușmani - și printre ei fostul meu socru, o înaltă față bisericească - m-or pârât la mitropolit că mi-am scurtat din chică tăindu-mi codițele, obligatorii ca la fete, și că merg la teatru... Auzi motive? Ce să caute un popă la teatru, loc drăcesc unde, pasămite, popii se strică, măcar că, la catolici nu sunt asemenea restricții stupide pentru prelați, și există chiar preoți care scriu piese de teatru!... Dar să vedeți că năcazul greu mi s-o tras din cu totul altă parte, de unde nici nu mă așteptam... (Întâmplarea aceasta poate fi, de asemenea, transpusă în imagini.) Locuiam în apropierea bisericii Sfântul Neculai, unde slujeam... Într-o zi pâcloasă de primăvară, ciorile croncăneau și se strânseseră toate-n sobor pe turlele celea albe ale sfintei biserici împuindu-ne urechile cu croncănitul lor. Plin de ciudă, pusei mâna pe-o pușcă ruginită ce-o aveam de la un cumătru și-am discarcat-o în pâcla ceea neagră di ciori, fără să țintesc în vreuna din ele, ci numai să le sparii. Iaca na, pacatele, taman atunci s-o găsât să intre pe poarta bisericii protopopul care-mi zise sastisât:
- Dar bine, diacone, unde s-a mai văzut față bisericească umblând cu pușca?
- D-apoi eu nu-s fricos, cinstite părinte, să mă tem de pușcă! Iar popa Radu Șapcă o luptat cu arma-n mână la Revoluția de la pașopt, i-am răspuns atunci. Ș-apoi trebuia să cruț turlele sfintei biserici de necuviința ciorilor... Da’ cui să-i vorbești? Pi urmă o-nceput rezbelul cu protoieria și mitropolia, încât o trebuit să renunț... Ei au judecat că pierderea demnității de preot mă oprește să mai figurez în corpul didactic și, un timp, m-or alungat și din postul de institutor. Dacă nu făceam comerț cu tutun la un debit al meu, apăi crapam de foame, domnule revizor. De curând am tipărit cu niște colegi cărțile școlare pe care le știți, iar domnul Titu Maiorescu, ajungând ministrul instrucțiunii publice, m-o sprijinit, săracul, să-mi ocup din nou postul, căci eram printre puținii care terminasem școala cu nota de ,,eminență”. Îi sunt dator vândut domnului Maiorescu... Și, ca să am unde dormi, cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-am cumpărat și izba asta de bojdeucă și-am luat pe lângă mine pe Tinca, femeie simplă care nu știe carte, dar îi tare bună gospodină și îi cu mai mult suflet decât o fost Ileana. Iacă așa întâmplări or dat peste mine, domnule revizor...
O pisică sare pe brațele lui Eminescu. Poetul îi mângâie blana mătăsoasă iar mâța se alintă cu capul de mâna lui uitându-i-se galeș în ochi.
- Ptruț, Frăsinico, că-l umpli pe dumnealui de păr! Asta o-nceput să cam năpârlească...
- Lăsați-o, domnule Creangă, că și eu tot cu pisici am crescut în casă! Și mama îmi aducea pisoiași să mă joc cu ei când eram eu mic. Totdeauna mi-au plăcut mâțele. Au ceva misterios în comportamentul lor și te privesc cu niște ochi omenești. La fel se uită acum la mine Frăsinica dumneavoastră.
- D-apăi eu am o turmă de mâțe blânde, că mi-s tare draji, stuchi-le-ar șoarecii, cum draji îi erau și mămucăi mele, la Humulești. Și se prăsesc mereu, că mi-e milă să le zvârl puii!... Or fi vreo douăsprezece, iar cu ăi mici abia născuți - vreo douăzeci: Tița, Sița, Florica, Frusica, Suru, Frăsina, Mițulica, Ghiță, Prichindel, Țințiric, Brebenel... (Le arată cu degetul.) Și-s inteligente, căci vine fiecare numai când își aude strigat numele ei și nu al alteia... Iar ista-i Titu, un motan tânăr și iscusit în dibuitul șoarecilor! L-am numit așa în cinstea domnului Maiorescu.. (Eminescu zâmbește.) Măi Titule, măi! Pis! Pis! Piss!... Ia vină tu încoace, la tata... (Îl înhață și-l pune pe masă. E negru și serios.)
- Dacă mai trec pe la dumneavoastră, precis c-o să am și eu o dublură printre pisici, zice Eminescu râzând.
50. Căderea guvernului conservator
Vara anului 1876... Pe străzile Iașului - agitație. Lumea se înghesuie să cumpere jurnale de la un vânzător de ziare care strigă neîncetat:
- Căderea guvernului conservator! Demisia lui Catargi! Luați ,,Curierul”!... Luați ,,Steaua României”!... Demisia guvernului!... Luați ,,Curierul de Iași”... ,,Steaua României!... Avem ,,Convorbirile literare”!... Zioaroo! Demisia guvernului de la București...
Într-o cafenea, în jurul unei mese, discuții aprinse... La altă masă - Bodnărescu și Slavici, triști, își sorb fără chef cafelele din niște cești mari, apoi ciocnesc niște păhărele de rom.
- Nici Maiorescu nu mai e ministru! spune Bodnărescu amărât.
- Nici... Și asta-i destul de prost pentru noi și pentru mulți... adaugă Slavici. Pompiliu al nostru și-a pregătit la prânz geamantanele. Zice că vrea să fugă la Magyar-Orszag... Iar Eminescu spunea că are de gând să plece definitiv în America. Cred că glumea. Cât despre Maiorescu, de când se gândește să se despartă de Clara Kremnitz și să se recăsătorească cu Ana Rosetti, sora soției lui Jack Negruzzi, lucrurile îi merg atât de prost încât și el a decis să emigreze în Statele Unite, unde chiar și-a aranjat la New York un post de profesor de liceu de limba franceză și germană. Sper să fie doar un gând de moment, datorită conjuncturii politice.
- Dacă nu se opuneau cu îndârjire fie-sa, Livia, și cumnată-sa Mite Kremnitz, pe care Titu știu că o prea simpatizează, te asigur că el ar fi divorțat de mult de Clara. Nici acum nu știu exact ce-a putut interveni între ei. Hai să zicem: Maiorescu are motive serioase, de natură sentimentală și de natură politică, spre a se arăta dezorientat în momentul de față, îl scuză Bodnărescu. Dar nu-nțeleg ce-i veni lui Pompiliu să plănuiască o fugă la unguri, că doar el n-a pierdut vreun post ministerial...
- Nu ți-am spus eu că Miron ăsta-i un fricos și jumătate?
- Las’ că nici cu Panu-al tău nu mi-e rușine! Se plimbă ca un leu în cușcă prin Copou și vorbește singur. L-au văzut Pogor și Naum. Mi-e milă doar de bietul Eminescu... Fiindcă el a fost destituit din postul de revizor ce-i dădea oarecari satisfacții. Se-aude că s-a împrietenit cu institutorul Creangă, autorul acelor manuale școlare lăudate de Maiorescu... Iar porcul de Petrino l-a dat în judecată pentru o pretinsă sustragere de cărți și mobilier de la bibliotecă. Numai înscenări liberale.
- Și ce crezi că liberalii sunt bătuți în cuie? O să vină iarăși conservatorii noștri la putere la alegerile următoare, măi Bodnărache, și-n zilele-acelea punem noi toate lucrurile din nou la punct, îl încurajează Slavici. Să vedem ce-o să se facă atunci Petrino?
- Mă, dacă pun eu mâna pe baronașul cela, îi trag o mamă de bătaie plesnindu-l peste urechile alea surde, de-l trimit mai repede peste Stix, că și-așa am auzit că-i ofticos în ultimul grad, iar de când și-a pierdut soția și fiica, le trage tare la măsea, se ține de fuste și face numai rele. Păcat de talentul lui!
- Care talent, Simsule? Care talent? Ce se compară rîmătorul ăsta sclivisit cu Mihăiță-al nostru? Să fim serioși! Eu fac ceva pe toate rimele lui și pe titlul lui de baron și de fekete kutyo! În primul rând e-un mare porc și-un măgar fiindcă s-a atins de reputația și slujba lui Eminescu fără să-l provoace nimeni, se înfierbântă Slavici care-i trage baronului o înjurătură pe ungurește și dă, de furie, tot păhărelul cu rom peste cap.
51. În parlamentul țării
Domni bătrâni în fracuri, cu monocluri și barbișoane. Președintele adunării bate nervos cu creionul într-o cană cu apă.
- Domnilor, liniște!... (Ciocăne iarăși în cană.) Liniște, domnilor... Dau cuvântul excelenței sale, domnului deputat Andrei Vizanti, profesor la Universitatea din Iași, membru al parlamentului nostru și membru al Academiei Spaniole din Madrid, unde domnia sa a studiat! (Aplauze.)
- Onorabile domnule prezident, domnilor deputați! începe Vizanti. Victoria partidului nostru liberal și funcția mea de vechi membru al parlamentului român, mă obligă, domnilor, să demasc în fața acestei drepte adunări a țării nelegiuirile fostului guvern conservator, condus de domnul Lascăr Catargiu, care a făcut crime mari împotriva națiunii și constituțiunii. Fonduri importante din visteria statului au fost risipite fără rost și deturnate în folosul unor dușmani de moarte ai națiunii române. Ca să fiu mai scurt, domnilor deputați, mă voi lega de un singur exemplu... Domnul Catargiu a alocat fostului ministru al instrucțiunii publice, recte Titu Maiorescu, sume uriașe de bani pentru cultura țării. Oare trebuiau într-adevăr atâtea sume? Ascultați și minunați-vă, domnii mei! Domnia sa, nici una, nici alta, a binevoit să dea cu împrumut din numitele fonduri favoriților săi, adică unor oarecari domni Slavici și Eminescu, acel primejdios Eminescu, care de câte ori a avut prilejul, a atacat în presa conservatoare infailibilul nostru partid și care nici până astăzi nu a înapoiat acel împrumut...
De aceea, domnii mei, urbi et orbi, cerem instituirea unor comisiuni de dare în judecată a fostului guvern și a acoliților lui! Cât despre sprijinitori ca Eminescu și Slavici, să fie nimiciți! Dixit! (Se așează cu eleganță făcând un gest cu brațul că a terminat.)
Urmează uralele și aplauzele înveninate ale liberalilor. Deputații conservatori fluieră și huiduiesc. Liberalii încep să arunce în conservatori cu caiete și ghemotoace de hârtie. Aceștia le trimit înapoi în capul liberalilor. Unii încep de-a dreptul să se păruiască. Cuvântarea lui Vizanti a dezlănțuit o furtună într-un pahar cu apă. Până la urmă intervine poliția ca să-i potolească...
52. Înmormântarea mamei lui Eminescu
Ipotești, 15 august 1876... Lângă bisericuța din apropierea casei are loc înmormântarea mamei lui Mihai Eminescu, doborâtă de cancer în ziua de 13 august. Raluca Eminovici avea 60 de ani. Clopotul bate rar și cutremurător. Lume multă, în majoritate săteni. Chipuri care plâng. Doi preoți care slujesc: unul din Ipotești, celălalt din Cucorăni. Lângă groapă se află nefericita familie... Căminarul, mult îmbătrânit, își șterge lacrimile cu o batistă mare. De brațul mâinii lui stângi stă agățată Harieta care șchioapătă susținându-se greu în cealaltă parte de fratele ei Mihai, aflat între Harieta și Aglaia, amândouă în doliu cu voal și pe jumătate leșinate. Mihai plânge fără să-și șteargă lacrimile... Imaginea clopotului care bate rar și fără încetare... Fața răscolită de durere a lui Mihai. Lângă Aglăița stau izolați Nicolae și Matei, acesta din urmă îmbrăcat într-un costum de cadet. Toți bărbații din famile au banderole cu doliu la mână. Tristețea este apăsătoare. Familia privește cu durere mută în fundul gropii... Poetul a descris în versuri acest moment:
...Și totuși când pe dânsa cu țărână-a coperit-o
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă...
Când clopotul sunata-au, plângea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă!
Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu...
Femeile plâng sfâșietor; preoții repetă mereu: veșnica ei pomenire!... Veșnica ei pomenire!... Vântul bate puternic stingând adesea lumânările... Deodată poetul își duce degetele răsfirate la frunte. (Muzică funebră pe coloana sonoră a filmului. La început muzica acoperă plânsetele, apoi sunetele dispare încet, devenind un slab fundal sonor peste care se suprapune chipul viu și înlăcrimat al Ralucăi care arată foarte tristă, în timp ce auzim vocea blândă a lui Mihai recitând cu durere:)
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de ploaie și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău,
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu...
Imaginea mormântului acoperit de flori și cornoane peste care plouă...
53. Procesul poetului
Sala tribunalului. Eminescu stă în boxa acuzaților. Este nebărbierit, abătut, cu doliu la reverul hainei. Petrino, în banca martorilor, zâmbește satisfăcut. Un judecător, un grefier, jurați, lume multă, polițiști... Prim-procurorul sună din clopoțel. Lângă dânsul este o cruce mare de lemn. Procesul începe cu depunerea jurământului. Prim-procurorul anunță:
- În conformitate cu articolul 214 din Codul penal, alineatul B, și în urma mandatului de judecată cu numărul 1743, deschidem procesul intentat acuzatului Eminescu Mihai, învinuit de sustragere de cărți și bunuri publice din Biblioteca Centrală a munițipiului Iași, pus sub acuzare de către excelența sa domnul baron Petrino Dimitrie, actualmente director al acestei mari biblioteci. (Chipul zâmbăreț al lui Petrino care stă tot timpul cu mâna pâlnie la ureche.) Domnule baron... Excelență, vă rugăm să binevoiți a ocupa un loc mai în față, ca să auziți mai bine... (Petrino se mută mai în față.) Interogatoriul îl va lua domnul jedecător de instrucție Petre Stoica. Domnule judecător, instanțele vă roagă să începeți...
Judecătorul, un bărbat urât și deșirat, îmbrăcat în robă ca și prim-procurorul, se scoală își drege glasul hodorogit și începe cu o voce andrgină, seacă:
- Acuzat, cum te cheamă?
- Mihai Eminescu. (Grefierul scrie.)
- De câți ani ești?
- De 26 de ani.
- Ce profesiune ai?
Eminescu tace. Judecătorul țipă rece:
- Ce profesiune ai, nu se-aude?
- În prezent nu mai am nici o profesie...
- Aha, ăștia ca dumneata pun mâna pe orice!
Eminescu îl fulgeră cu privirea. Rumoare în sală. Procurorul sună clopoțelul și intervine:
- Ne siliți să evacuăm sala, domnilor! Continuați, domnule judecător...
- Unde ești născut și domiciliul?
- Sunt născut la Botoșani și domiciliez la Iași.
- Ai mai fost judecat și pedepsit pentru vreo cauză?
- Nu, nu am mai fost.
- Acuzat, ești învinuit de înaltul tribunal de sustragere de cărți și mobilier din biblioteca statului pentru a-ți mobila apartamentul dumitale particular.
- Dar n-am nici o locuință în Iași, domnule judecător. Eu stau la un prieten.
- Nu mă-ntrerupe, te rog! De aceea procedura cere să te interogăm pentru a face lumină și pentru a nu-l obliga pe excelența sa domnul baron Petrino să plătească pe nedrept în locul dumitale. Pune încă o dată mâna pe cruce și jură să spui adevărul și numai adevărul!
- Jur!
- Întrebare: Cărțile ce ai luat din bibliotecă pentru uzul dumitale le treceai în condică cum cere regulamentul scris sau le luai fără nici o formalitate?
- Am avut trebuință zilnică de două feluri de cărți: 1. Istoriografii ale bărbaților iluștri din România pentru colaborarea la Dicționarul Enciclopedic Brockhaus și 2. Un număr de 27 de cărți de proză și poezie română pentru culegerea bucăților necesare unei cărți de lectură ce intenționam a-ntocmi la cererea domnului Titu Maiorescu. Numai cărți de acestea le-am luat fără a le mai trece în catalog, având de ele trebuință pe foarte puțin timp, toate celelalte, chiar când le luam pentru uzul meu personal, le treceam în catalog. Drept probă, păstrez corespondența cu librarul Brockhaus și manuscriptul proiectatei cărți de lectură, lucrări care amândouă mi-au fost solicitate oficial de către ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, domnul Titu Maiorescu. Toate acestea le-am înapoiat bibliotecii și despre ele nici n-a fost vreodată vorba.
- Din procesul verbal și constatările redactate de domnul prim-procuror la fața locului, luăm cunoștință că lipsesc din bibliotecă 50 de volume. Cum se face că totuși lipsesc aceste cărți?
- Cărțile din procesul-verbal întocmit de domnul prim-procuror, nu se vor fi găsind în rafturi la locul lor, deoarece sistemul vicios de a ține patru-cinci biblioteci într-una face ca să se întâmple foarte ușor așezarea unei cărți în capitolul de același număr din celelalte biblioteci, încurcându-se departamentele între ele. Astfel eu cred că acele cărți nu lipsesc nicidecum în realitate, ci că ele trebuie să fie eronat puse în bibliotecă. Onoratele instanțe puteau să facă mai întâi o cercetare amănunțită a rafturilor, nu una superficială cum s-a procedat, și abia după aceea să-mi ceară a fi adus în completul de judecată. (N.B. Dialogul este autentic, copiat după manuscrisul original din Arhivele statului din Iași, cu mici modificări.)
Președintele îl întrerupe clopoțind:
- Șșt!... Acuzat, nu ești dumneata în măsură să critici și să insulți înaltul tribunal! Răspunzi numai la întrebările noastre. Domnule judecător, continuați.
- O altă întrebare: cum poți proba în fața acestei instanțe afirmația că toate cărțile.....
COMENTARIU: (Se desfășoară pe continuarea procesului care se aude foarte slab, fiind acoperit de vocea crainicului. În cele din urmă procesul devine mut.) ...Și, într-adevăr, după ce autoritățile judecătorești au făcut o nouă cercetare în biblioteca ce fusese sigilată, cărțile date ca lipsă de către noul director au fost găsite absolut toate în rafturile lor. Neputându-se dovedi nici o vinovăție, dosarul a fost închis prin hotărârea de clasare dată de magistratură la 17 decembrie 1876. În mod firesc, în asemenea cazuri, justiția trebuia să-și ceară scuze și să despăgubească persoana acuzată pe nedrept, pedepsind, în același timp, pe acuzatorul pătimaș. De altfel, mai târziu, s-a dovedit că nu Eminescu, ci însuși detracatorul lui săvârșise asemenea fraude. Înscenarea liberalilor era evidentă și rămâne până astăzi una dintre cele mai rușinoase pete trântite pe istoria unei culturi, dar și o monstruoasă insultă adusă personalității marelui geniu de către nulitățile vremii.
54. La Bolta Rece, cu Ion Creangă
Firma restaurantului ,,Bolta Rece”... Aparatul se apropie de ușa care se deschide și ne introduce
înăuntru... La o masă - Eminescu și Creangă, triști, în fața unor bărdace cu vin...
- Kir Amiras! Bre jupâne! strigă Creangă pe stăpân.
- Aici, domnu’ Crenga, vin indata...
- Ia mai adă-ne, drăguțule, o stacană mare plină, zice Creangă către proprietarul localului. Acesta ia cana și o readuce umplută peste câteva momente. Institutorul îi toarnă poetului oftând:
- Ei, bădie, bădie! Gre îi viața aiasta a noastră!
- Grea, domnule Creangă, iar canalia liberală a nimicit în mine toate ideile ce mi le făurisem despre viață! Crede-mă, părinte, că de azi sunt un om pierdut pentru societate. Pierdut! Înțelegi?
- Înțăleg, înțăleg... Dar lasă, totul trece! A trece ea și aiasta! Și de vrei să treacă și mai repede, apăi atunci îi musai să nu-mi mai zâci ,,domnule Creangă” și nici ,,părinte”, că-s domn din ăla disculț și-s popă răspopit de anticriștii de la mitropolie, ci zâ-mi așa cum mi-or zâs toți prietenii mei: Ion, Ionică... În Humulești toți mă știu de Nică... Nică-a lui Ștefan a Petrii...
- Iar mie zi-mi așa cum m-a botezat mama și bunicul meu, Vasile Jurașcu, care mi-a fost naș: Mihai, căci ăsta mi-i creștinescul nume... Trăim niște vremuri grele, bade Ionică! Grele de tot... Dacă stau să mă gândesc bine, eu nu știu ce să mă fac; nu știu încotro s-o apuc... Rămas acum fără o poziție materială asigurată, fără un adăpost, fără slujbă, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei... Numai o singură fericire ar renaște în sufletul meu: dacă aș putea să ascund nedreptatea! Ah, posteritatea nu vreau să afle cât am suferit... Și nu mi-e rușine să-ți spun ca la un frate, Ioane, că Eminescu a suferit și de foame, și de frig, și de sete, și de lipsă de bani... Mă mir de unde mai sunt...
- Ia nu mai meni a rău, bădie dragă, că doar n-am pățât eu numai o dată de-al di-aiestea în viața me la fel de amărâtă! Că așa sarac cum am fost eu ieri și alaltăieri și săptămâna trecută și în an, și în toată viața me, apăi n-am fost decând sunt... Vorba cântecului: de-ar ști omul ce-ar pățâ, dinainte s-ar păzî - și precis că de-am ști tot ce ne-așteaptă-n viață, nici că ne-am mai naște, saracii de noi! Ș-apoi nu știi? Rău-i cu rău, dar e mai rău fără de rău! Ce, adică, pentru pacatoșii ceia de liberali, să devii matale un pribag? He-hei? Vezi? Capra bese, iar oaia pățăște rușinea... Da’ ian mă rog poftește colea să locuiești cât ăi vre să stai în bojdeucă la mini, să-mpărțim ceas de ceas sărăcia-n două, c-așa de-abia mi-a rămânea și mie mai puțină, bădie dragă, și-ai să vezi apoi cum îți trece tristețea... (Îl ia pe Eminescu de gât și-și apropie gura de urechea lui. Poetul zâmbește.) Ascultă ici o ghicitoare pe care nimenea nu mi-o putut-o dizlega până azi: lată - peste lată; peste lată - îmbujorată; peste îmbujorată - cracanată, peste cracanată - măciulie, peste măciulie - limpezală, peste limpezală - gălbineală și peste gălbineală - hudeleț... E! Ghici, ce-i?... Chitește bine! Dacă nu mi-oi dizlega-o până mâne, apăi de mâne sară - n-am ce-ți face! - va trebui musai să te muți la mine... Asta să ne fie legiuirea! (Eminescu râde dezarmat și duce bardaca la gură, apoi o lasă și grăiește:)
- Dumitale-ți arde de glume, bade Ionică! Și oricât ar fi omul de supărat, îi gâdili supărarea până-l umfli de râs, nu alta! Dar cum o să vin, bre, pe capul matale?!
- Adevărat, atestă Creangă ironic, am și familie gre: douășpe mâțe leșinate și-o muiere de nevastă! D-apăi de-oi pute dizlega cimilitura ceea, atunci n-oi veni la mine, drăguțule, iar de nu... n-am ce-ți face: te-aștept de Crăciun ca să vii, dar... beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvântul s-o dus ca fumul în sus, aprins de la chibrit - și de venit n-a mai venit... Și parcă văd că-mi scrii că nici tu n-o să-mi vii! Amin!
- Ce-s astea, bădie?
- Iaca-așe, niște cimilituri de-ale mele... Da’ cum rămâne cu ghicitoarea?
- Păi... e-ncurcată rău de tot, iar eu...
- Ei, lasă aiasta! Vii, bădie? Haide, zî că vii!... Vină, drăguțule, că tare mare plășere aș ave să discut zâua și noaptea cu un om așa-nvățat ca matale! La un capăt al mesei, uite, eu o să-mi aștern pe hârtie amintirile mele cu bâzdâgăniile copilăriei, iar la celalalt ai să scrii dumneata poiziile celea fermecătoare și dumnezeiești care-mi mângâie sufletul ca mâna dulce a măicuței mele, Dumnezeu s-o ierte... Fiindcă dumneata, bădie Mihai, ești eminent scriitor și cel mai mare poet al românilor, geniul neamului nostru, crede-mă! Iar un geniu ca tini dacă s-a naște o dată la o mie de ani... (Îl ia din nou de gât și-l pupă pe obraz.) Fiindcă cine oare din lumea poeților o mai scris sfinte poezii de felul ista: ,,Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund?...” sau: ,,De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate...” Tare frumos ai zâs, bădiță! Tare frumos! Uite, chiar și-amu, când vorbesc despre ele, mi se-nfioară pielea pe mine și mi se zbârlește pârul pe mâini de emoție! Zău, tare frumos... (Își arată mâinile. Creangă plânge și-și șterge lacrimile, apoi nasul, puțin cam zgomotos, folosind basmaua lui roșie și uriașă.) Să trăiești, bădie dragă, să ne trăiești întru mulți ani și să ne te țâie Dumnezeu cu toate poiziile dumitale așa de sfinte și de minunate... Beau pentru cel mai mare poet al românilor și unul dintre cei mai mari din lume, pentru Mihai Eminescu, carele m-o îndemnat și-o făcut din mini, un popă prost de la țară, un condeier pricopsit pe la revista și cercul Junimii! (Ciocnește bardaca cu poetul.)
- Iar eu închin pentru Dănilă Prepeleac, pentru Soacra cu trei nurori, pentru Capra cu trei iezi, pentru Harap Alb al matale, pe care-l scrii acuma, și pentru părintele lor cuminte, genialul meu tovarăș de suferință, învățătorul și diaconul Ion Creangă, marele nostru Ion Creangă pe care-l iubesc ca pe un frate! (Dă bardaca cu sete peste cap, apoi îl ia pe Creangă după grumaz, îmbrățișându-se amândoi deasupra mesei.)
- Mihăiaș frate, răspunde Creangă. Drag mi-a fost să găsesc în viață un om ca tini bun, înțălept și cu suflet mare de român! De sute de ani te caut, bădie dragă! Și să știi că mâni te-aștept să vii pe la oreli zâci, și dacă nu vii la unșpci, pe la douășpci plec întru întâmpinarea ta așteptându-ti zâle și nopți întregi, fără ragaz, până-mi sosești... Vii, bădiță?
- Vin...
- Vin? S-o făcut! Atuncea să mai cerem vin.. Kir Amiras!
- Aci, domnu’ Crenga...
55. O ședință la Junimea la care participă Eminescu și Creangă
Junimiștii sunt aproape toți adunați în casa lui Vasile Pogor. Îi vedem pe Alexandru Xenopol, Vasile Pogor, Petre P. Carp, Theodor Rosetti, George Panu, Ștefan Vârgolici, Ion Caragiani, Samson Bodnărescu, Vasile Conta, Nicolae Gane, Vasile Tassu și Alexandru Lambrior, apoi pe M.I. Melik, Alexandru Naum etc. Sunt așteptați Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu... Gălăgia și nervii așteptării...
- Este ceva serios de citit astă seară? întreabă Vârgolici.
- Nu știu - răspunde Pogor - până n-o veni Jaques și Maiorescu, habar n-am! (Chiar în momentul acesta intră Negruzzi. Cum intră, strigă de la ușă):
- Meine Hern! Știți o noutate? Neculai Ionescu s-a certat cu fracționiștii!
- Afară, dați-l afară - strigă Pogor râzând. Al dracului e Jaques aista, nu poate vorbi două minute fără să nu pomenească de politică... Și luând un colțar de pernă de pe-o sofa, îl aruncă în Jaques, zicându-i în glumă: mă gogomane, nu-nțelegi tu că aici nu se face politică, decât cu aprobarea lui Dumnezeu? Ia vezi și ai grijă că te spun lui Maiorescu cât ai zice ,,pește prăjit stropit cu vin de Cotnari”!
- Dar ce, nici Maiorescu n-a apărut pân’ la ora asta? Ce-o fi cu el? întreabă Nicolae Gane, un tânăr frumos, cu fața palidă. Dădui acum o oră pe-acasă pe la el, iar soția lui mi-a spus c-a venit special de la București pentru ședința de-aici și c-a plecat de vreo două ore-ncoa’...
Un râs general izbucnește din pieptul tuturor.
- Bine, domnule Gane, zice Pogor, tot prostii ai să faci tu? D-apăi nu știi că soțul are voie să spuie soției orice dacă ea-l crede?
În timpul acesta Iacob Negruzzi se așează în capul mesei și deschide o geantă din care ia un caiet și un creion:
- Până vine Titu, eu zic să-i dăm deja drumul. Nu-l mai așteptăm. Așa că cine are de scos ceva să scoată!
Aceasta este expresia sacramentală cu care încep lecturile aici la Junimea. Tăcere. Vasile Pogor insistă în locul lui Negruzzi:
- Bodnărescule, Vârgolici, Conta, ,,Caracuda”... Nimeni nimic, nimic? Melik, scoate tu manuscriptul; trebuie să ai ceva palpitant de algebră sau geometrie diferențială! Măi, ale naibii muze! V-or părăsit toate!
Titu Maiorescu își face apariția. Cei mai tineri se ridică în picioare, dar Maiorescu le face semn să se așeze și dă mâna cu Negruzzi, Pogor și P.P. Carp, apoi se așează și el la masă.
- Domnilor, să începem ședința de astăzi a societății Junimea, zice Maiorescu tușind de vreo trei ori. Îmi cer scuze pentru întârziere. Jaques, scrie tu, te rog, procesul-verbal. Cine are material?
Bodnărescu, foarte sfios, pune mâna în buzunarul redingotei și scoate ceva. Negruzzi i le înșfacă imediat:
- Voi da citire unor epigrame scrise de domnul Samson Bodnărescu, zice Negruzzi dregându-și glasul.
- Ce ești nebun? îi strigă Vasile Pogor trântindu-i o pernă în cap. Cu glasul tău oribil vrei să-i maltratezi lucrarea omului? Și-i smulge cu iuțeală hârtiile din mână. Să i le citească cel mai bun lector al nostru, Eminescu... Dar unde-i Eminescu? Unde ești Eminache?... Nu-i aici... Și ăsta a întârziat.
- Atunci lăsați-mă să le citesc eu, zice autorul.
- Pardon, iubitule, - intervine Titu Maiorescu - poetul nu-și citește aingur lucrarea decât în cazuri excepționale. Dați manuscrisul la mine. Ascultați-l, domnilor... (Se face liniște. Maiorescu citește corect, subliniind nuanțele cu un glas plăcut):
Draga mi-i tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge;
Fug în grădină: viola stropită cu rouă-i frumoasă.
Este fănarul lumina din zare, or lampa iubitei?
Deodată Lambrior strigă:
- Anecdota primează! (Asta, prin convenție, înseamnă că cititorul trebuie să se oprească spre a asculta un banc.) Apropos de fete și de iubite... Să vă spun o anecdotă bună... Cică un pescar fu ademenit de o fată, încât se înamoră de dânsa. Așa... Și într-o zi, plecând după pește, fata îl rugă să meargă și ea. De aceea ceru să-i dea și ei o plasă, că poate-o prinde și dânsa vreun pește... Atunci pescarul îi răspunde: ,,Ce pește vrei să mai prinzi, drăguțo, când ai prins un pescar?” Hă-hă-hă-hă!... râde Lambrior singur. De ce nu râdeți, bre?! Hă-hă?...
- Faul! faul! slabă!... se aude din toate părțile. Anecdota a fost proastă!
- Arde-i una, să se-nvețe minte și să vină-aici cu marfă mai bună! strigă Pogor, cel mai poznaș membru al Junimii. Și în clipa aceea Lambrior se trezește cu vreo trei perne în cap, dintre care una o aruncă Rosetti. Titu Maiorescu strigă:
- Mai departe... Porro, porro! (Notă: ,,porro!” în limba latină înseamnă ,,continuă!”)
- Nu porro, porro! ci: Porco, porco, maestre! o trântește Pogor spre hazul celor de față. Ce naiba, bre Titule, tot eu să vă-nvăț și latină?
Maiorescu reia textul zâmbind rece de gluma lui Pogor și continuă să citească din poezia lui Samson:
-...Este fănarul lumina din zare, ori lampa iubitei?
Ea mă așteaptă, prin ochii ferestrei privește lumina-i...
În acel moment, pe ușă intră Eminescu ținându-l de braț pe Creangă. Amândoi se cam clatină. Maiorescu se oprește iarăși din lectură.
- Uraa! Creangă! strigă cei prezenți apaludând. Atmosfera se însuflețește deodată.
- Bodnărescu, ia-ți poeziile îndărăt... Le ascultăm data viitoate, zice P.P. Carp.
Bodnărescu se conformează sfatului și își retrage oftând manuscrisul.
- Să trăiască Creangă, cel mai bun culegător de snoave și povești din lume! strigă un junimist.
- Culegător? întreabă Eminescu cu un ton indignat. Creator, amice! Creator de geniu și nu culegător!
Pogor începe să cânte popește:
- Și acum să ascultăm ,,sfânta evanghelie” de la Ioon Creaaangă, cetireee!
Creangă, serios, răspunde de la ușă cu glas de bas, profund:
- Să luăm amintee!...
- Pace ție, cititorulee! binecuvintează Pogor făcând semnul crucii spre Creangă și provocând hohote de râs în jur. Eminescu, mai cu seamă, râde cu poftă și se felicită în sine pentru prețioasa achiziție făcută în urmă cu câteva luni.
- Creangă, ce ne-ai adus pentru astă-seară? întreabă Maiorescu bine dispus.
- Nu prea am adus nimic, domnule Maiorescu, fiindcă, (sughiță) vedeți, păcatele, noi nu venim chiar de-acasă... și nici de la biserică - răspunde Creangă.
Pogor se scoală și apropiindu-se încet de cei doi, întinde nasul și îi miroase pe rând.
- Ahaaa! De la ,,Bolta rece”!... lămurește el. Ãștia miros a butoi, bre! Or fi căzut amândoi într-o troacă cu borhot, fraților, că te-neci și te-amețești numai dacă treci pe lângă ei... (Întoarce capul strâmbându-se cu ochii închiși și își face curent cu mâna prefăcându-se că le alungă duhoarea.)
- Da, de la Balta Rece. Ș-apoi acolo lucrezi cu gâtul, nu cu capul, mărturisește ticăit fostul diacon. Omul este supus greșelii, zice Biblia. Și nici noi doi nu facem excepție... Dar dacă totuși voiți ceva, atunci am să vă spun o snoavă poporană...
Junimiștii îl aplaudă și își trag scaunele mai aproape, aprobându-l curioși.
- Pe ulița mare sau pe ulița mică? întreabă Creangă.
- Pe ulița mare! răspund toți într-un glas, ceea ce înseamnă că bancul trebuie spus fără perdea.
- E vreo cucoană pe-aici? mai întreabă iar Creangă asigurându-se și rotindu-și privirea temător.
Din nou râsete.
- Nu-i, dar Naum să iasă afară că-i rușinos ca o fată mare despuiată, zice același Pogor, împingându-l pe Naum spre ușă.
Râsete zgomotoase.
- Apăi, domnilor, atunci să vă spun Povestea lui Ion cel prost... Și eu sunt tot Ion, dar nu-i vorba de mine-aici... (Toți fac liniște și se pregătesc să râdă.) Cică demult, hăt, pe când era lumea mai bună și mai miloasă ca aiasta din Ieșiul nostru amărât...
- ...și din cercul Junimea, completează Bodnărescu.
- Șșt! Porco, porco! intervine Pogor.
-...Eei, pe atunci umblau pe pământ Dumnezeu și Sfântul Petre... Într-o duminică, trecând pe lângă o țarină, pe care o ara și-o semăna cu cartofi un român năcăjât, Dumnezeu îl întreabă curios: ,,D-apăi bine, măi omule, ce sameni tu acolo, duminica, zi de praznic?” Însă omul, vorba ceea, cum și-o face el nu i-o face nici dracul, și fiind supărat că boii ogârjâți cum erau nu prea trăjeau, răspunde răstit: ,,Ia, ce să samăn și eu! Samăn niște... p...!!” (Cuvântul nu se-aude, căci este pronunțat ușor la ureche lui Pogor, dar auzit de toți, produce o explozie de ilariație din partea celor de față.) ,,Bine, răspunde Dumnezeu zâmbind, d-alea să iasă...” Și peste-o lună, numai ce vede Ion că începe să răsară din pământ...
xxx


COMENTARIU: Cu multă greutate, junimiștii îi găsiră o nouă îndeletnicire, ce era mai mult simbolică, unde avea un salariu mic de 100, apoi de 150 de lei pe lună, aceea de redactor-administrator și corector al unei gazete obscure, numită Curierul de Iași, care, de fapt, era un simplu buletin al Curții de Apel din Iași aparținând unor junimiști. Cât timp a lucrat la această gazetă, Eminescu a scos-o din anonimat, transformând-o într-o publicație foarte citită datorită unor articole deosebit de interesante scrise de poet, acoperind cronica politică, economică, literară, teatrală, noutăți locale, creații proprii etc. Aici au fost publicate titluri ca Românii și Austro-Ungaria, Turcii și Europa, Industria națională românească, Înstrăinarea Industriei românești etc., majoritatea texte nesemnate de autor, din modestie. De asemenea, dă publicității chiar și un articol de mare senzație despre sinuciderea, în 1877, a prietenului său bun, Kuzminski, în gara din Iași, în fața lui Alexandru al II-lea, țarul Rusiei, care tocmai trecea spre frontul cu turcii și care de fapt era tatăl natural al lui Kuzminski. Eminescu a demisionat de la redacția Curierului în urma faptului că i se ceruse oficial să-l laude pe primarul Iașului. Munca la Curierul de Iași l-a extenuat pe poet peste măsură, lucrând aproape pe gratis. Fără ajutorul lui Ion Creangă, Eminescu nu ar fi putut rămâne în Iași.

ILUSTRAȚIILE COMENTARIULUI: Eminescu, aflat în redacția ziarului Curierul scrie un articol... Eminescu la Tipografia Națională unde se tipărea ziarul respectiv... Vedem câteva tiri de articole... Eminescu părăsind biroul..

56. Sub teiul din Copou

Seara târziu... Veronica, ținându-l de braț pe Eminescu, se apropie cu pași ușori de banca așezată sub tei... Pare foarte fericită. Vorbește râzând și își desfășoară pe rând toate drăgălășeniile de care este capabilă. Luna le luminează chipurile însetate de dragoste. Imaginea lunii pline... Cei doi iau loc pe banca de sub tei.
- Nici astăzi nu mi-ai spus precis cauzele pentru care ai demisionat de la ,,Curierul de Iași”, spune Veronica.
- ,,Curierul”? Era foaia vitelor de pripas, Veronica! N-am nici un regret pentru ea și n-o să am niciodată! De bine, de rău, poate aș mai fi rămas acolo, dar s-a ivit conflictul dintre mine și domnul Mircea, directorul Tipografiei Naționale care este tot proprietatea gazetei.
- În chestiunea aceea cu primarul orașului, dacă nu mă-nșel...
- Văd că ești oarecum informată. Da, a fost o mică altercație între mine și Mircea, care este prietenul lui Pastia, primarul orașului nostru. Domnul Mircea mi-a cerut să scriu în ,,Curierul” câteva rânduri întru apărarea primarului care era atacat de un foiletonist de la ,,Steaua României”.
- Și de ce nu l-ai apărat, Mihai? Toți redactorii din lume fac asemenea servicii cunoscuților
- Tocmai că nu mi-era cunoscut deloc și nici el nu știa cine sunt eu. Cum ai putea oare să-l lauzi pe un om pe care nu-l cunoști și pe care nu l-ai văzut nici o dată în viața ta? Domnul Mircea propuse alternativa să facă singur articolul, iar eu doar să-l semnez. Asta-nsemna să-mi pun eu iscălitura pe o frazeologie agramată și antiortografică precum a dumnealui, căci știu bine cum se exprimă el în scris. Nu vezi cât era de aberant? Și uite-așa am ajuns la demisie...
- Of, Doamne! Și iar ai să stai acum fără slujbă? Mihai, am să vorbesc eu cu domnul Hasdeu să-ți facă rost de un post de profesor la o școală din Iași.
- Nu, Veronica, nu! strigă poetul. M-am săturat de Iașii ăștia nesuferiți, de intrigile care colcăie aici în fiecare stradă, în fiecare instituție, în fiecare casă! Ah, aș vrea să mă dus, să mă duc, să mă duc!... Nu știu unde... În India, în Egipt, în America - în toată lumea m-aș duce, să nu mi se mai știe de urme, de viața-mi, de nume - numai în Iași să nu mai stau, crede-mă! Veronica, în afară de tine și de Creangă, aici nu mai am pe nimeni, înțelegi? Restul toți îmi sunt indiferenți, străini, inexistenți! Așa cum le sunt și eu lor... (Se caută în buzunare și scoate un plic.) Iată aici am o scrisoare primită alaltăieri de la Slavici, de la București. Dac-ar fi mai puternică lumina lunii, aș putea chiar să ți-o citesc... Slavici este redactor la ,,Timpul”, ziarul conservator al lui Lascăr Catargiu, fostul prim-ministru, și mă roagă insistent să vin la redacția lor. Mai sunt acolo Grandea, Scipione Bădescu, Ronetti-Roman și Caragiale. De altfel, toți junimiștii m-au sfătuit să plec acolo... Tu ce zici?
Veronica dă negativ din cap. Îl ia pe poet de mână și-l strânge cu putere privindu-l rugător:
- Nu, nu, nu! Să nu pleci, Mihai! Nu pleca, dragul meu!... Bucureștiul este atât de departe, iar eu voi rămâne atât de singură!... Mulți au impresia despre mine că-s fericită, că-s bogată; mă invidiază că am o situație materială bună, că-s soția unui profesor universitar celebru și rector al Universității Iași! Asta nu mă-ncălzește cu nimic... Dar dac-ai ști tu cât sufăr, Mihai! Ah! cât sufăr de singurătate, de dureri intime și inavuabile! Cât sufăr! Stau toată ziua în casă ca o călugăriță în chilie și plâng pe furiș! Și eu, și el suferim deopotrivă și ne înțelegem unul pe altul mutește, printr-o durere tainică, fără a putea face nici unul nimica... Copil, cum am fost și cu toată diferența care era între el și mine, mi-am dat seama de-atâtea ori că îi eram o povară... Une femme pauvre est toujours a la charge d’un mari... Tu m’a compris, n’est pas? Lui îi este milă de mine, iar mie de el, mai ales că din ce în ce Ștefan se arată mai bolnav, mai izolat de mine și mai indiferent... Mila și fetițele sunt tot ce ne mai leagă, Mihai! Tot, înțelegi? Numai tu mi-ai rămas singura lumină și oază de liniște a gândurilor mele... Dacă și tu pleci... Iar de data aceasta să știi că nici nu i-am mai spus că mă întâlnesc cu tine. Am dispărut pe furiș... Vezi? Eu fac totul să te văd des, să mă desfăt privindu-te, iar tu vrei să pleci...
- Pentru domnul Micle am tot respectul, Veronica, și în momentul de față mă consider înaintea dânsului un hoț, un intrus care ar vrea să-i fure o comoară! (Pleacă mult capul în jos, apoi deodată îl ridică privind-o pe Veronica drept în ochi.) Îți închipui că dânsul nu știe cu cine ești acum? Tu t’imagine qu’il ne pense a moi? Scrisorile anonime deja au început să circule...
- Nu-s chiar atât de anonime. Și poate că știe... Într-adevăr, a primit niște scrisori, dar m-a apărat consecvent în fața calomniatorilor. Te-a apărat și pe tine, despre care s-a pronunțat că ești cel mai inteligent și mai cult om ce l-a întâlnit în viața lui... Altminteri, nu-mi zice nimic; nu m-a certat niciodată în cei aproape 15 ani de când m-a luat de soție și nu-mi reproșează nimic, nimic. Ți-am spus, Ștefan este un om excepțional! Se uită uneori la mine profund, mă mângâie și oftează... Atâta tot... Doamne, ce blestem! Ce situație ciudată! Atunci nu mi-am dat seama ce gânduri avea mama când dorea să mă mărite cu un ,,domn mare”, iar acum este prea târziu. El e bun, dar ce să fac? Spune-mi și mie ce să fac? Tinerețea mea pierdută pentru totdeauna, Mihai! Da, pierdută! Când privesc înapoi, mă și văd la școală cum eram adorată de toate colegele, de toată lumea... Parc-a fost ieri! Astăzi fiorul disprețului îmi străbate trupul și prima care mă disprețuiesc am ajuns să fiu chiar eu însămi. Nu odată am avut gânduri groaznice de sinucidere... Poate tu râzi în sinea ta de mine. Dar să nu râzi...
- De ce să râd? Nu râd de nimeni, Veronica... Nici nu-mi trece prin cap. Căci dacă din două rele ar trebui să aleg, mai iute aș alege înveninatul meu plâns decât tocmai râsul meu...
- O, Doamne! Bine că mă înțelegi, Mihai! Pentru mine prăpastia mirajului a fost totdeauna înșelătoare. Ani de zile m-am îmbătat cu vise, cu iluzii, cu planuri frumoase și cu speranțe! Am sperat cândva că voi fi și eu cu adevărat fericită... Iar când tu ai apărut în viața mea... Când tu ai apărut... n-am putut să precizez imediat sentimentul care m-a călăuzit spre tine... Un simțământ calm, înălțător, amețitor... O fericire caldă m-a învăluit umplându-mă de fiori necunoscuți... Poate că era broderia de imagini presărate ca niște punți de aur în poezie; poate superioritatea de gândire originală care mă cucerise, ori poate cu totul altceva. Nu știu... ,,Venere și Madonă” a fost poezia care mi-a schimbat cursul vieții! De pe atunci te cunoșteam, deși nu te zărisem vreodată, te și vedeam în visele mele juvenile și pure, bănuind că vei fi îngerul meu păzitor! Ulterior, Miron Pompiliu mi-a dat fotografia ta făcută la Praga în 1869. Exact ca în poza aceea mi te-nchipuisem. Nu știu de ce... Și vezi? Nu m-am înșelat...
- Am o singură temere, Veronica... Aceea că tu îndrăgești în mine pe poetul Eminescu, nu și ființa mea de om! Vezi? Asta mă chinuie zi și noapte... Și mă neliniștește... Dar eu sunt om ca toți oamenii, dragă Veronică, un om ca și tine, ca fiecare din lumea asta, alcătuit din carne pieritoare și din oase, cu tot felul de dorinți, în majoritate irealizabile, cu defecte și cu unele mici calități... Poate că uneori defectele precumpănesc, în timp ce eu mă lupt să le înfrâng. Sunt totdeauna într-o continuă luptă cu mine însumi. Crede-mă. Dacă nu-ți cer prea mult, te rog să faci abstracție de poet și nu încerca a mă divide în om și-n artist!
- Ah, Doamne! Cum poți să-ți imaginezi că te iubesc numai pentru că ești poet? Cred, dragul meu, că asemenea vorbe mi le adresezi mai mult ca să mă necăjești sau poate ca să mă-nceri. De-aici văd că dușmanii pun încet, încet stăpânire pe tine... Parcă ar fi vorbit domnul Maiorescu, nu tu! Gândește-te totuși că ai face o mare greșeală dacă te-ai lua după el care am impresia că mă urăște în continuare ca femeie, dar pe tine îți imaginezi că te iubește când îți bagă în cap astfel de idei? Să știi că eu n-am încercat niciodată să te divid...
- Când este vorba de sentimentele mele proprii, te asigur că pe mine nu mă poate influența nimeni, Veronica... Absolut nimeni.
- Ba da, Eminescule drag. Tu îmi lași acum impresia că mai degrabă-i crezi pe dușmanii mei decât pe mine. În iubire ar trebui să ne conducem însă după acel precept religios: crede și nu cerceta, dar noi femeile suntem mai vanitoase, căci cercetăm fără să credem... Spune drept, Mihai, m-ai iubit tu de când m-ai văzut?
Eminescu zâmbește:
- Vezi tu, Veronica... Iubirea asta este cel mai miraculos fenomen din câte se cunosc... Despre iubire s-au scris mii de tomuri fără s-o fi explicat cineva suficient în toată complexitatea ei - și se vor mai scrie... Ea apare din tainițele necunoscute ale sufletului omenesc ca un izvor din inima muntelui... La început este un firișor timid de apă care se prelinge aproape invizibil printre pietre și rădăcini; apoi, săpându-și încet un vad propriu, netezindu-și calea, pornește vesel și zgomotos la vale întâlnind diferite gloduri și pietricele în cale-i... Dar își mărește din ce în ce mai mult debitul, până când devine un fluviu impetuos, pe care nimeni nu-l mai poate opri și care se liniștește îndată ce sosește în largul mării, uneori amară și sărată sau plină de furtuni înspăimântătoare... Toate acestea le simt în iubirea față de tine... Mă tem că nu m-am făcut înțeles.
- Ba da. Însăși comparația ce mi-o faci este reală și frumoasă, numai că tu nu te referi deloc în ea și la iubirile dureroase și nefericite, fără nici o perspectivă. Ca a noastră, de pildă...
- Dragostea, Veronica, are misterioasa proprietate de a transforma durerea în bucurie, bucuria în durere, sau de a le amesteca pe-amândouă în așa fel încât nici nu știi cum să le numești. Și uneori ne mulțumim și cu atât, căci unele dureri ale dragostei sunt dulci.
- Nu trebuie să ne mulțumim numai cu atât! contestă Veronica. Spune drept, Mihai... Dar să nu mă minți: ai mai iubit vreodată cu adevărat?
Mihai oftează și tace fără a răspunde imediat.
- Nu știu... Poate că da, însă e mult de atunci. Și eram aproape copil, iar fata aceea nu mai există, fiindcă a avut o existență dureros de scurtă.
- Ai să-mi vorbești vreodată de ea?
- Nu știu. N-am vorbit nimănui. Poate mi-ar fi greu... Și poate că nici n-ar fi interesant pentru altcineva - și nici eu n-aș fi în stare să-i tulbur memoria... Să-i lăsăm, deci, sufletul să călătorească prin spațiile elizeene... Pe de altă parte, din fericire sau din nefericire, scânteia nu se mai întoarce niciodată la focul care s-a stins, dar oricând poate stârni un alt foc, mai mare și mai mistuitor. Nu crezi?
- Ba cred. Oare să fie adevărat? În așteptarea fericirii îți închipui că aceasta va fi deosebit de măreață și strălucitoare. Când sosește însă, ți se pare că e prea modestă și-ți dorești alta și mai mare. Sentimentul de nemulțumire veșnică este caracteristic pentru oamenii care-și fac prea multe iluzii, ca mine și ca tine, Mihai, că și tu ești un visător incurabil. Ca toți poeții, dealtminteri...
- Nici n-aș putea fi altfel. Iar cel care a trăit o viață întreagă nefericit precis că se va teme de prea multă fericire. Bucuria l-ar sufoca, l-ar speria și l-ar înnebuni, Veronica. Dar în aceast privință eu mi-s destul de liniștit: excesul de fericire n-a fost niciodată cazul meu. Și nici nu va fi vreodată!
- Nici acum? întreabă Veronica cu o dulce curiozitate plină de șiretenie.
- Fiecare regulă are o excepție... Da, acum sunt într-adevăr deosebit de fericit că ești aici; sunt sigur că sunt fericit. Simt asta în toate fibrele firii mele, însă minutele acestea știu că vor trece repede după ce tu, în momentele următoare, trebuie neapărat să te întorci la casa ta, la soțul tă, la copiii tăi, iar eu voi rămâne din nou singur cu gândurile mele triste... De ce oare nu ne-am cunoscut noi înainte, când erai tu singură?
- De ce? Simplu: fiindcă așa ne-a fost soarta! Fiindcă fiecare avem un destin, un vad predestinat al existenței noastre, prin care viața trebuie să curgă urmând meandrele acelui vad săpat de soartă dinainte. Și eu aș fi vrut să fie altfel, dar vezi? Așa ne-a fost ursita, să ne-ntâlnim după ce domnul Micle m-a cumpărat de la mama... Altminteri nici nu m-ai fi cunoscut. Nu crezi?
- Da, din păcate, poate că ai dreptate. Și uite-așa voi rămâne eu același om nefericit!
- N-ar trebui să te simți nefericit de vreme ce mă cunoști pe mine. Atâta timp cât știi că eu mă gândesc numai și numai la tine, că există o ființă care te adoră, o inimă care bate pentru tine; că ești adânc implantat în sufletul meu, de ce să te simți nefericit?
- Nu știu de ce. Și chiar așa fiind, nu-mi pot falsifica propriile sentimente care izvorăsc spontan, independente de conștiința mea. Spun ceea ce-am simțit toată viața: o mare de amărăciune, cu mici insule însorite, o atotcuprinzătoare nefericire, Veronica.
- Da, aceasta să zicem că era justificabilă înainte, până să mă cunoști pe mine... Dar acum? Și totuși, dacă te referi la nefericirile tale mai vechi - și tu le știi mai bine care sunt - geniul tău le-a transformat pe toate în sublim. Nu toți poeții pot face din căderea unei stele străluciri de auroră!
- Bieții poeți! Nici ei, săracii, nu știu, la un moment dat, ce mai vor și ce nu în lumea asta încâlcită! Mereu au fost nesiguri de ceea ce pot și ce nu pot; nesiguri de viitorul lor, nesiguri de soarta paginilor ce le lasă în urma lor... Ei există, probabil, numai ca să ne sensibilizeze inimile, care altminteri ar rămâne dure; sau ei s-au născut să ne exalteze simțurile, să înțelegem mai bine frumusețile vieții. Dar toți sunt, în fond, niște prigonite păsări cântătoare, călătorind spre meleagurile Nemuririi... Fiecare se crede privighetoarea aleasă, așteptată de secole... Dar câți din acești înaripați ai gândurilor nu-și frâng aripile prăbușindu-se în Oceanul Uitării, înainte de a atinge tărâmul mult visat!
- Nu-i cazul tău, Mihai... Tu ești așa de sigur pe ceea ce faci, încât nemurirea ți-a deschis porțile spre secolele viitoare. Tu deja ai devenit soarele orbitor al poeziei românești!
- O, Veronica dragă, exagerezi! zice Eminescu sărutându-i mâna. Evident, exagerezi și mă vezi prin niște lupe prea măritoare. După ce voi dispărea de pe coaja pământului, știu, cei mai mulți vor zice: mda, a fost și el acolo... un om mediocru sau chiar un om rău, pătimaș! Cățiva vor spune: nu, poate n-a fost chiar atât de rău... Și nici atât de pătimaș. Era mai degrabă un talent cumsecade... În fapt, probabil că nici eu nu mă cunosc bine, căci nici una, dar nici alta n-am fost. Am fost și sunt un om ce iubește adevărul, Veronica, atât! Adevărul acesta sfânt care întotdeauna este atât de înalt, încât vârful lui pierdut în azurul amețitor al cerului greu poate fi văzut... Vreau să mă număr printre cei ce se-nalță spre el să-l zărească și să-l proclame tuturor!
- Dacă pretinzi atâta că iubești adevărul, Mihai, de ce-i crezi atunci pe Maiorescu și pe Negruzzi care mă bârfesc înaintea ta cu orice ocazie?
- La drept vorbind, nici unul n-a îndrăznit a te vorbi de rău în fața mea, ci doar au făcut niște vagi aluzii, cerând să-l respectăm pe soțul tău.
- Nu cred că s-au limitat doar la atât de vreme ce, direct sau indirect, prin intermediari, îi trimit lui Ștefan anonime. Maiorescu nu are dreptul să se lege de noi atâta timp cât el însuși trăiește cu Ana Rosetti, sora nevestei lui Negruzzi, pregătindu-se să divorțeze de Clara Kremnitz și simpatizând-o pe Mite, pe cumnată-sa, iar domnul Negruzzi le face trampa cu năsoasa de Ana ca să și-l facă rudă! Nu de geaba l-a pedepsit Dumnezeu pe sultanul ,,Junimii” luându-i băiatul! Dumnealor, în mine, ca în toate femeile, văd doar ceva negativ, după ce ei au încercat și au corupt destule suflete nevinovate, fără să le pese de propria lor moralitate plină de pete și noroaie. Și să știi că sunt dreaptă, Mihai... Nu spun asta ca să bârfesc, fiindcă nu-mi place să critic pe nimeni fără rost și nici nu-ți vorbesc acum cu patimă! Sunt foarte dreaptă și ăsta-i adevărul adevărat! Verifică tot ce spun dacă exagerez cu o iotă!
Eminescu deviază ușor de la subiect:
- Pe mine nu mă interesează concepția lor despre sexul frumos, Veronica. Eu pe femei în general le stimez cât pot și le cânt în versurile mele, chiar dacă pentru fiecare din bărbați ele caută întotdeauna să fie altfel. Căci, după câte am observat, pentru fiecare dintre ei, femeia gesește mijloace să-și împartă grațiile într-un mod deosebit, totdeauna nou, dar totdeauna într-un fel atrăgător, încât fiecare bărbat să se considere unicul favorizat, deși, poate, bietul de el, nici n-a fost așa vreodată! Și iată - în felul acesta știți voi să vă faceți iubite! Însă pentru asta eu nu vă condamn. După mine este ceva scuzabil, căci o faceți din instinctul de proliferare a speciei...
- Mi se pare destul de ciudat ceea ce afirmi acum, deși asta ar depinde de la caz la caz. Însă ce ne facem noi atunci când întâmpinăm indiferența și răceala voastră ucigătoare?
- Care poate fi mai mult sau mai puțin prefăcută...
- Da, care poate fi mai mult sau mai puțin prefăcută, dar ce mai contează acest lucru când răceala voastră, chiar simulată, înjosește sufletul femeii, îl doboară până ce ne aduc pe toate în starea de roabe și de simple unelte de distracție ale bărbaților vanitoși!
- Observ că ai început să pledezi în numele tuturor femeilor, de parcă româncele noastre ar trăi în condițiile femeilor din țările islamice. Aici, la noi, ele deseori sunt chiar mai favorizate decât bărbații și, într-un fel, există un cult pentru femeile frumoase și inteligente ca tine.
- Nu însă și pentru cele zdrobite de indiferența unor bărbați orgolioși ca tine, căci indiferența din partea persoanei iubite poate-nsemna o lovitură infinit mai năpraznică și mai dureroasă decât însăși ura ei! Nu mă crezi?
- Firește că te cred, dar nu este cazul nostru... Iar eu să știi nu sunt orgolios. Cel puțin în fața ta...
- Ești sigur de asta, Mihai?
- Cum te văd și cum mă vezi. Iar aici pot să-ți dau și-o explicație...
- Nu prea văd cum.
- Ba da. Fiindcă ura și iubirea nu-s întotdeauna echitabile. Urăști și iubești adesea pe cine nu merită, pe cine nu trebuie... Spune, nu sunt eu unul din aceștia, Verona mea dragă? (O sărută.)
Veronica pare câteva clipe descumpănită, amețită, dar își revine și-l sărută pe Mihai, având lacrimi în ochi.
- Nu, Mimi scump, Eminescu nu poate fi urât de nimeni... De ce mă faci să plâng? Nu vezi că încalc toate convențiile sociale ca să te întâlnesc? Nu vezi că ochii mei sunt triști, că lacrimile mele-s nesecate, că sufletul meu te dorește și este tot însetat numai de tine, de lumina caldă ce-o reverși peste întreaga-mi ființă, deși îndoiala s-a pus strajă la porțile sufletului meu? (Îl sărută cu multă duioșie.)
- Ce mai caută îndoiala în momentele acestea sublime când toată bucuria vieții mele ești tu, Veronica mea scumpă? (Îi răspunde prin alt sărut.)
- Dacă este așa cum spui atât de frumos, dacă-ți sunt atât de scumpă, atunci pentru ce insiști să mai pleci la București? Rămâi cu mine, Mihăiță! Te rog din suflet! Rămâi cu mine, Titi al meu drag! Politica a-nceput să te amețească și pe tine, dragul meu, ca pe toți junimiștii. Spune: ce-am să mă fac eu singură dacă pleci? Ce-am să fac aici fără nici o nădejde, fără iubire, fără tine? Nici n-o să mai am pentru cine trăi! Spune...
- Veronica, la București n-am să stau mult! Periodic voi lua trenul și voi reveni la Iași să te văd pe tine și pe bădia Creangă... Îți promit! Voi reveni des! Dar i-am scris deja lui Slavici că vin și nu pot să-mi întorc cuvântul înapoi. La mine cuvântul este cuvânt! Trebuie să plec, înțelege-mă, pentru Dumnezeu, nu fi absurdă! Trebuie! Să nu crezi că de la București te voi iubi mai puțin decât te iubesc acum... Dar aici voi fi muritor de foame și nu pot sta pe capul lui Creangă până la nesfârșit! De ce nu mă-nțelegi, căci nu plec de voie, ci de nevoie!
- Așadar, rugămințile și lacrimile mele nu te pot în nici un fel convinge, oricât ar curge de multe și de amare, și-o scrisoare de-a lui Slavici este mai puternică decât toată disperarea mea nebună! Ai o inimă de piatră, cum nici nu m-așteptam, iar junimiștii tăi au vrut ca să ne despartă și iată că au reușit! (Își ia geanta pusă alături pe bancă.) Rămâi cu bine, domnule Eminescu! Adio! Și să nu mai mă cauți! Auzi? strigă ea plângând. Adio!
Veronica se scoală brusc de pe bancă și pornește cu pași repezi, apoi fuge din ce în ce mai repede. Eminescu de asemenea se ridică și intenționează să alerge după ea întinzând mâinile, apoi se oprește brusc și o strigă:
- Veronica! Verona!...
Dar Veronica dispare pe aleile parcului, alergând și mai ambițioasă spre ieșire. Atunci Eminescu renunță să o mai oprească. Se întoarce trist pe banca de sub tei.

57. În tren spre București

Legănat ritmic de vagon, poetul călătorește gânditor. Lângă el se află niște țărani care vorbesc că merg la primul ministru liberal cu o jalbă.
- O să-ți facă dreptate șeful liberalilor când te-o pune pe tine în locul regelui! zice unul râzând. Ș-a să-ți deie și jumatate din moșia lui!

58. București. La redacția ziarului conservator ,,Timpul”

Firma de la intrarea redacției... Interiorul sobru... În jurul unei mese, stând pe scaune, Grigore Grandea, Scipione Bădescu, Slavici, Ronetti-Roman (Aron Blumenfeld) și Eminescu discută asupra unui articol al poetului ce urmează a fi publicat. Bădescu ține în mână un număr vechi al ,,Timpului”.
- E bine, frate, zi mai departe! apreciază Bădescu.
- ,,Ce caută - citește Eminescu - aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige averi și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești.”
- Ai scris bine, mai departe! zice Slavici.
- ,,...Ce sunt aceste păpuși, care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să îndeplinească nici una în deplină conștiință?”
- Ar trebui să reiasă clar că vorbești despre liberali, spune Ronetti-Roman, căci de fapt, la ei te referi. Spune-le, frate, pe nume.
- Nu cred, măi Ronetti, că trebuie să mai sublinieze că se referă la ei, zice Scipione. Toată lumea subînțelege din capul locului în cine lovește articolul. Zi mai departe, Mihăiță.
- ,,Ce caută acești indivizi...”
În acel moment intră pe ușă veselul Caragiale, recitând începutul poeziei ,,Junii corupți”:
- ,,La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite,
Blestemul îl invoc”...
Ascultați, moftangiilor, și-apoi blestemați și voi că lucrați ca proștii, pă dăgeaba! Vin dă la contabilitate și ăia cică suntem în vremuri grele de război și n-au strâns nici acum contribuțiile trimestriale. Ce mai încoace și-ncolo, ne-am lins pe bot și luna asta de salarii! Auzi, cică n-au bani! Soarele mumii lor de ciubuccii!
- Eu nu am luat de trei luni de zile banii! se plânge Slavici - iar Eminescu, de două luni de când e angajat, n-a luat decât avansul de instalare...
- Nici eu n-am luat salariul de peste două luni, se plânge Ronetti-Roman.
- E-hei! ,,Timpul” nostru e pă dric, neicușorule! Știi ce ziceam deună-zi când vorbeam c-un amic pă stradă. Ziceam mai bine să vindem plăcinte și bere, bă, c-am fi fost mai agonisiți, iar el zice: păi transformați redacția și tipografia ,,Timpului” într-o fabrică de bere și-o să aruncați cu bani în toți, de-o să vă iubească și liberalii, glumește Caragiale.
- Am să demisionez, se pronunță Grandea.
- Și eu! adaugă Scipione Bădescu.
- Binișor, băieți, binișor... Și nu vă enervați - îi calmează Eminescu. Vă rog nu vă pierdeți cu firea. Dacă plecăm și noi, cine naiba-i mai combate pe liberali?
- Ia mai dă-i la dracu’ pe toți, măi Eminache! sare I.L. Caragiale. Crezi tu că conservatorii ăștia-ai noștri-s mai brezi, bre? Tot suflete de boieri încrezuți, bă! Nu le pasă lor de tine - și-i doare-n fund că-ți ghiorăie ție burta de foame!... Un partid stă la putere și se hrănește; altul așteaptă flămând în opoziție - și-amândouă jefuiesc țara! Aia e!... Patria bacșișului și-a hatârului! Iar asta-n țara românească se numește, zic ei, ,,sistemă democratică”! Fir-ar mama lor a dracului de semidocți, de idioți și de bandiți!... Că-i bag pe toți în găurile de unde-au ieșit!
Între timp, pe ușă intră băiatul de la zețărie.
- Manuscript! cere el sfios.
- Ia vezi ce vrea ăsta, îl atenționează Ronetti-Roman pe Iancu.
Caragiale îl înfruntă:
- Ce vrei, bă? Ia mai ieși afară! (Băiatul iese, dar intră iar.)
- A zis maistru’ să-i dați manuscript pentru cules, că nu mai avem ce lucra...
- Ia-l pe-ăsta al domnului Eminescu - zice Grandea întinzându-i hârtiile.
- Nu, nu! Stai puțin, nene Grandea. Nu te grăbi așa, că mai am niște cuvinte de îndreptat. (Îi smulge imediat băiatului din mână manuscrisul și mai corectează ceva, apoi i-l dă înapoi.) Să nu ne grăbim niciodată cu publicatul... A ieși în publicitate nu-i glumă, fraților! Ce, nu știați? Este-o zicală veche din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât și pe buze... Când îți scapi cuvântul din inimă, să nu scape de celelalte că nu-l mai prinzi nici cu șoimul - și dac-ai tipărit ceva greșit, greșit rămâne! Și de geaba-ți mai pare rău după ce a ajuns în mâna publicului!

59. În tipografia ,,TIMPULUI”

Eminescu pășește printre muncitori ajungând în dreptul unui zețar. Toți muncitorii îl salută respectuos.
- Domnule Ionescu, ai cules articolul meu?
- E-aproape gata, domnule redactor.
- Bine că nu l-ai cules tot! Am scăpat acolo la urmă un cuvânt care nu sună prea bine...
- Unde?
- Uite-aici!... Dacă vrei, să-l schimbi cu acesta... (Îi întinde o altă hârtie.)
- Bine. S-a făcut, răspunde tipograful. Treabă ușoară, domn’ Eminescu. Altă dată a fost mai greu.

60. Din nou în biroul redacției

Seara târziu. O lampă cu gaz pe masă. Eminescu ține paltonul pe umeri și scrie, scrie de zor, picotind însă, din când în când, de somn. Șterge, scrie, rupe hârtii și le face cocoloș, albind podelele cu foi rupte. Ca să controleze eufonia cuvintelor, poetul își recitește articolul cu glas tare frecându-se mereu la ochi. Alături are o ceașcă de cafea din care mai soarbe din când în când. Scoate ceasul de buzunar și se uită... (Imaginea ceasului, mărită: este ora 2,30 dimineața!) Auzim vocea autorului (mai mult mormăită de somn):
- ,,...Și pe când acești cumularzi netrebnici (cască), această neagră masă de ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culme a tot ce este mai rău, mai mincinos și mai laș pe suprafața întregului univers, face politică fanfaronadă prin gazete și se dau drept reprezentanții unei nații ai cărei fii nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei. (...) Iar astăzi oștenii români se aruncă cu bărbăție în luptă; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad și iarăși cad, și totuși merg înainte; lumea întreagă stă uimită; un fior de jalnică și totuși senină mândrie înalță sufletele tuturor românilor...”

ILUSTRAȚIILE TEXTULUI DIN ZIAR: Vedem cum textul scris de mână se transformă în litere de tipar pe ziar. Rotativa care tipărește ziarul... Printre literele ziarului zărim scene din Războiul de Independență purtat de România contra Turciei: ghiulele explodând lângă ostașii români... Soldați câzând... Alții se ridică și înaintează... Atac la baionete ca în tabloul lui Nicolae Grigorescu... Reduta Plevnei... Steagul românesc împlântat pe redută... Urale... Turcii se predau românilor... Prizonierii turci
care-s escortați de soldații români... Ostașii noștri, deși învingători, apar în opinci rupte, zgribuliți, cu căciuli desfundate, călcând pe zăpadă... Vântul șuieră sinistru... Le degeră mâinile și își suflă toți în degetele îndoite să și le încălzească...
Din nou chipul lui Eminescu care cască și pune capul încet pe masă adormind rapid... Lampa fumegă, apoi se stinge singură.

61. Același birou, dimineața

Eminescu a adormit ore întregi cu capul culcat pe brațe, la masa de scris. Încă doarme în această poziție incomodă.... Se aud insistent ciocănituri în ușă. Tresare speriat. Merge amețit și trage zăvorul. De afară, pătrund Caragiale și Slavici. Amândoi se scutură puțin de zăpadă. Îl privesc pe poet îngroziți. Caragiale fluieră a pagubă:
- Extraordinar! Ei, asta nu mi-o mai închipuiam! se miră el scoțându-și paltonul și căciula și ajutându-l pe Slavici să facă la fel. Dă-o dracului gazeta, mă Eminache! Las-o-n mă-sa și fugi!... Ai să-nebunești, jupâne, de-atâta muncă! Redacția o să-ți mânce viața și nu merită, bă, să-ți tocești tu creierii pentru ăștia!
- Nici nu știu când a trecut timpul, Iancule. (Se freacă ușor pe gâtul înțepenit din cauza poziției incomode în care dormise.) Ceasul ăsta... fir-ar să fie! Că repede mai aleargă timpul, oameni buni... Închide ușa, dragă Ieni, c-am înțepenit de frig... Ce facem, băieți cu gramatica aceea a noastră?
- Păi de-aia am și venit așa de dimineță, adaugă Slavici, dar m-a indispus corectitudinea ta care nu mi se pare normală...
- Cât e ceasul? întreabă Mihai.
- Opt trecute fix! Parol!... răspunde Caragiale zâmbind. Uite, neicușorule, eu și cu Ieni ne-am gânditără cam așa: tu scrii etimologia, fiindcă ești doctor în ea, Slavici scrie sintaxa, c-așa m-a rugat, iar eu morfologia... Dar ce facem, o mai facem, n-o mai facem? Ne-apucăm de treabă? Și când? Ori o lăsăm baltă și p-asta, cum făcurăm și cu alte planuri...
- După mine, m-aș apuca de gramatică încă din această clipă de n-ar veni băiatul să strige ,,manuscript!” Chiar atunci se aud ciocănituri în ușă. Toți trei întorc capul. Intră poștașul care întinde un plic lui Eminescu, lăsând celelalte plicuri pe masă.
- De la Veronica? întreabă Caragiale curios și făcând ochii mici. Ce-ți mai face drăguța?
- Nu-i de la ea, ci de la Creangă, lămurește Eminescu nerăbdător să citească scrisoarea și fără să-i dea explicații despre curiozitatea prea mare legată de Veronica.
- Cu Veronica s-a certat, îi explică Slavici.
- Asta n-o știam... Biata de ea! Și-acum n-are cine s-o mai consoleze... Apropo, Mihăiță, salutări de la Cleopatra! zice Caragiale.
- Care Cleopatră, Iancule? întreabă Eminescu.
- Cum ,,care Cleopatră”?... Verișoară-mea, omule, ce acuși te faci că n-o mai știi?! Cleopatra Poenaru, fata pictorului Lecca, și care mi-a spus că i-ai dedicat ei poezia ,,Pe lângă plopii fără soț”. Căci te-ai cam plimbat ore-ntregi pe lângă geamurile dumneaei de pe strada Cometei, cu plopi desperecheați în jur...
- A, Cleopatra lui domnul Leca... Nici n-am știut că ți-e verișoară. Iar verișorica asta a ta nu prea vrea să mai audă de mine când a auzit cât de puțin câștig eu aici și că-s mai mic cu zece ani decât dânsa!
- Sper că nu vrei să te-nrudești cu mine lăsând-o pe Veronica să sufere, zice Caragiale sarcastic. Oricum poezia cu plopii este splendidă și eu ți-am învățat-o pe de rost.
- Te asigur eu, Iancule, că atunci când Mihai spune unei femei că i-a dedicat o poezie numai ei, aceleași versuri le mai dedică el la încă cel puțin alte două-trei muze, zice Slavici care se așează la masă împreună cu Caragiale în timp ce Mihai desface plicul... Auzim glasul lui Creangă:
,,Bădie Mihai, ce-i cu Bucureștiul de ai uitat cu totul de Eșul nostru cel oropsit... De Crăciun te așteptăm ca să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales ,,sarmalele” cari ție îți plăceau foarte mult... La Eși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.”

62. Înmormântarea lui Petrino

Ziua de 2 mai 1878... Un cortegiu cu douăzeci de persoane în urmă... După sicriu, Slavici și Eminescu, triști... Slavici i se adresează încet lui Eminescu, ținând mâna la gură:
- După câte ți-a făcut baronul Petrino, n-ar mai fi meritat să-l conduci pe drumul de veci...
- Poftim? tresări Eminescu părând cu totul transportat.
- Vorbeam de răposatul... Cu necrologul lui din ,,Timpul” de ieri ne-ai ocupat trei coloane.
- Ienciule, de mortuis nil nisi bene... Am convingerea că totuși Petrino a fost totuși un om bun; și ca poet era talentat, dar l-au atras în turma lor cea neagră oameni mărginiți ca Vizanti și Chițu. Toți suntem supuși greșelilor. Altfel să știi că a avut o viață tristă și zbuciumată, deși foarte contradictorie și a murit destul de tânăr la cei 40 de ani câți avea, uitat de toți prietenii. În ultimul timp, poezia lui se limpezise și cred că ar fi devenit un poet de seamă dacă mai trăia. Dumnezeu să-l ierte, că eu l-am iertat de mult și ar fi fost absurd să-i port ranchiună toată viața!
- Mihai, tu ai un suflet de înger dacă spui asta. Dumnezeu să-l ierte... Dar uită-te bine în jur. Din cei care-l conducem acum pe ultimul lui drum, nu văd decât doar vreo doi amici de-ai lui. Restul - mai mult adversari literari...
- De aici se poate trage o concluzie, frate Ieni: așa-numiții dușmani pot fi mai sinceri decât prietenii falși!

63. Decesul lui Ștefan Micle

4 august 1879... Un doctor bătrân sosește grabnic cu trăsura, însoțit de Veronica Micle, și intră amândoi val-vârtej, aproape alergând, în camera profesorului, lăsând ușile deschise în urma lor. Medicul scoate repede stetoscopul și se apropie de patul în care se afla Ștefan Micle care ține ochii închiși. Deasupra patului său arde o candelă. Doctorul îi ia mâna să-i cerceteze pulsul apoi îi dezvelește cu iuțeală pieptul și îl ascultă cu stetoscopul tatonându-l febril în mai multe locuri... Vedem figura disperată a medicului privind-o întrebător pe Veronica, îngenuncheată la capul patului. Ea așteaptă un răspuns făcând ochii mari, îngrijorați. Medicul mai face niște încercări cu stetoscopul, apoi se apleacă și-l ascultă direct cu urechea, lăsând să cadă stetoscopul la podea. Ridică încet capul învelindu-l pe profesor la loc fără să mai zică nimic și privind în gol.
- Ce se-ntâmplă, doctore? Cum este? întreabă Veronica cu glas speriat.
- Nu se mai întâmplă nimic... Am sosit prea târziu... Inima domnului Micle a încetat să mai bată înainte de a sosi noi... Regret din tot sufletul, doamnă Micle, dar nu se mai poate face nimic.
- De ce? Asta nu-i posibil! zice Veronica repezindu-se să-i asculte și ea inima. Nu se poate... Ștefan! M-auzi?! O, Doamne! Ștefan?! Ștefaan! (Îl zgâlțâie.) Cu o oră înainte mi-a vorbit și m-a trimis să vă chem... Ștefane! Poate este leșinat, domnule doctor, că este foarte cald... Ștefan! Tu m-auzi? O, Doamne Dumenezeule... Nu m-auzi?
- N-are cum să mai audă... A fost un infarct cardiac ireversibil, dar nu s-a chinuit! Îl regret enorm pe soțul dumitale, doamnă Micle, care îmi era unul dintre cei mai buni prieteni, dar nu ne putem opune voinței divine! Toți mergem acolo, doamnă Veronica... Condoleanțele mele! Țara pierde un bărbat mare, un savant și-un mare român!
Veronica plânge, îl sărută pe frunte și-l mângâie pe păr pe soțul ei, iar doctorul o ajută să se ridice. Soția profesorului se proptește în sughițuri de plâns cu fruntea pe pieptul doctorului care o mângâie și o consolează. În clipa aceea vin de afară guvernata (care era și profesoară de pian) cu cele două fetițe ale soților Micle, Valeria și Virginia, acum măricele, trecute de zece ani. Guvernanta se repede înspăimântată și o îmbrățișează hohotind de plâns pe Veronica.
- Ce e, mamă? întreabă fetele ei.
- Drăguțele mele scumpe, spune Veronica adunându-și fetițele lângă ea. A murit tata!
Fetițele plâng speriate și o îmbrățișează pe Veronica, toți cei cinci martori făcând un grup compact.

64. Eminescu scriind Veronicăi

La masa lui de scris, poetul îi adresează Veronicăi o scrisoare de consolare. Îi auzim glasul în timp ce scrie:
- ...Tu știi prea bine că nici să te amăgesc nu voiu, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o, și Dumnezeu știe, de n-aș muri ca s-o fac nefăcută. Tu știi asemenea, că nu fericirea mea o am în vedere, și că doresc toate nefericirile cu putință, da - aceste ar putea fi prețul fericirii tale. Tu știi dar bine că nu voiesc fericire și deși tu ești în stare a-mi da - și numai mie - mult mai mult decât ai tu însăți, tu care în zâmbete neînsemnate pentru altul, pe mine mă îndumnezeiești, totuși am renunțat de mult de la toate și fii cu toată fericirea, care pentru mine e una cu persoana ta; eu aș putea să mor nedorind alt nimic decât liniștea ta. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră. Am înțeles că un om poate avea totul - neavând nimic, și nimic având totul...

65. Botoșani. Acasă la Henrieta Eminovici

Sora paralitică a lui Eminescu și-a găsit o prietenă bună în Cornelia Emilian, publicistă și destoinică luptătoare pentru drepturile femeii. Cornelia era una din inamicele declarate ale Veronicăi Micle cu care fusese colegă (era cu zece ani mai mare decât Veronica). Foarte probabil, inimiciția dintre Cornelia și Veronica se datora adversităților pe plan ieșean dintre soții lor, profesorii universitari Ștefan Emilian și Ștefan Micle, altminteri, amândoi oameni deosebit de valoroși (Ștefan Emilian era profesor de matematică, de arhitectură și totodată compozitor și scriitor cu un anumit talent.)
Harieta se mișcă greu prin casă, aducându-i un scaun prietenei sale.
- Mamă dragă, duducă Emilian, greu năcaz s-o abătut pe capul meu... Frate-meu s-o îndrăgostit de cocheta ceea de Veronica, Bălăuca, văduva lui Micle. La început o simpatizam și eu și ne întâlneam, ne sărutam, ne scriam și ne făceam tot feluri de mici atenții. Dar ce crezi? Totul o făcea pentru Mihai, nu pentru mine. De când i-a murit soțul, se ține scai de dânsul. Au fost certați oleacă, dar s-o dus la București după el, și-or locuit împreună un timp, că s-or împăcat.
- Puteam să jur că Bălăuca se va vârî în sufletul lui frate-tău! Îmi pare rău de el, că-i baiat bun, săracul! Cât despre ea, ce pot să-ți spun - decât că n-o văd decât ca pe-o stricată!
- Batâr de l-ar iubi cu adevărat, cum zice dânsa, că poate n-aș avea eu o așa grijă. Dar n-o cred, mamă dragă, pentru nimic în lume n-o cred, fiindcă și-a pierdut pensia și acum are nevoie de banii lui Mihai pentru lux!
- Mai știi, soro? Poate totuși are de gând să devină madame Eminesco... Te cred și eu, soția unui poet atât de cunoscut! Dar mare nenorocire ar fi femeia asta pe capul bietului om! Să nu cumva s-aud că i-ai lăsat să se căsătorească, Harieto, că n-oi mai vede de la dânsul nici un bănuț!
- Ei, n-ar avea Mihai inima aia! Cu banii ce mi i-a trimis el până acum, și cu ce-am mai strâns eu dinainte, zău c-aș aș vrea să ne cumpărăm o casă numai a mea și-a lui, pentru bătrânețe, de le-om mai apuca...
- N-ai să mai ajungi tu acolo dacă pune Veronica mâna pe el. Că nu știi ce poate face dintr-ânsul una ca ea. I-ar păpa toți bani numai pentru sulemenele și ghilele de obraz! își dă Cornelia Emilian cu părerea.
- O să-mi fie ea cumnată când vor zbura bivolii!
- Oricum fii atentă, fata mamei! Bibica îl va omorî de-a binelea... Să fiu sincer, eu te plâng, dragă Henriette, că-n primul rând tu trebuie să-nduri atâtea din cauza acestei femei pe care n-am putut s-o sufăr niciodată...
- De-o fi nevoie, am să-ți cer ajutorul matale, mamă Cornelio. M-ajuți?
- Ce-ntrebare, Harietuțo! Ei, cum nu? Bat-o sfinții s-o bată de bibică, bălăucă și berechetă! Las’ că scăpăm noi de ea...

66. O ședință a societății ,,Junimea”, la Iași

Suntem în casa lui Vasile Pogor, la Iași. Foarte mulți invitați, doamne, domni... Mulți care nu au nici o contigență directă cu literatura. Niște lachei împodobiți cu găitane îi servesc pe toți cu ciocolate și limonade. Atmosfera este mai sobră ca la Maiorescu.
Caragiale stă cu Eminescu de vorbă:
- Măi Eminache, drept să-ți spun, mie Kant al tău mi se pare un moftangiu... Ca de altfel fiecare gură-cască de la ,,Junimea” asta...
- Păi bine, măi omule, îi răspunde poetul, dar mai deunăzi erai de altă părere. Nu spuneai tu, ca și Kant, că spațiul este aprioric, fiind o condiție sine qua non de existență a fenomenelor și anterioară lor? Trebuie oare să-ți repet că estetica lui Kant caută să găsească temeiurile universalității și necesității judecății de gust, cu acele patru momente ale ei? că el caută să întemeieze o logică a frumosului ce are un caracter normativ, prescriind ce trebuie și ce nu trebuie să fie creația și contemplarea frumosului? Doar ți-am mai spus, domnule, că el evidențiază rolul activ al subiectului în cunoaștere, arătând deosebirea de esență dintre senzorial și logic și dintre analitic și sintetic, dintre legea științifică și regularitățile empirice, inductive... Ce naiba, Iancule! Dar văd că ție-ți place să te contrazici.
- Aș! nu se poate, bre! Kant o ia razna, pe arătură...
- Dumnezeu să te mai înțeleagă, frate-miu!
- Ha-ha-ha! Știi că ai haz, monșerule? E-te-tee! Păi cum am putea noi, bre, să mai discutăm dacă am fi amândoi de aceeași părere?
- Tot cinic ai rămas, măi Cara-iely! zice Eminescu, în timp ce Slavici, care era prin preajmă, intervine în discuția lor:
- Mihai, tu nici acuma nu te-ai prins că Iancu ăsta te trage hoțește de limbă tocmai ca să-ți fure de la tine tainele filosofiei? Fiindcă, la drept vorbind, el nu citește pe filosofi și-ți ia de-a gata într-un minut tot ceea ce-am studiat noi ani de zile pe la Viena...
- A-ha! Uite că Ieni m-a prins cu mâța-n sac! Bravo, Ieni: gura păcătosului adevăr grăiește! Dar cine-i, bre, urâta aia cu care vine spre noi madam Mite Kremnitz? Eu spăl putina, neicușorule, că o visez la noapte și dacă stau de vorbă cu ea cred că mă mănâncă... (Caragiale se depărtează.)
- Și eu, zice Slavici care pleacă cu Iancu.
Mite Kremnitz este blondă ca Veronica Micle, doar cu un an mai mare decât ea și aproape la fel de frumoasă. Ea duce de braț pe o domnișoară bătrână și urâtă care rânjește prostește privind în jur printr-un lornion susținut de un mâner. Fac împreună un contrast perfect.
- Tomnule Eminescu, i se adresează nemțoaica, prietena mea frea se te cunoaște... E tare zimpatiche și interesata de poesie universală... Este domnișoara Linda, nepoata milionară a domnului baron Costacopoulos...
Eminescu înclină capul și o întreabă zâmbind:
- Încântat... Știți ce înseamnă numele dumneavoastră în limba spaniolă?
- Je regret beaucoup, monsieur Eminesco, mais je parle seulement francaise et roumain...
- Atunci vi-l traduc eu... Linda înseamnă ,,frumoasa”! Aveți un nume foarte frumos...
- Merci, răspunde Linda, zâmbind crispat. Pe mine să mă scuzați că poate aveți ceva deosebit de discutat și vă rog să-mi permiteți să mă retrag... J’ai ete tres enchantee, monsieur... Au revoir!
- Au revoir et avec tout plaisir... nunca vez, mademoiselle Linda! răspunde Eminescu cu același zâmbet ca și al milionarei. (N.B. - nunca vez= în spaniolă înseamnă ,,niciodată”)
Doamna Kremnitz zâmbește puțin dezorientată de dialogul anterior și ia loc pe scaunul în care stătuse Caragiale. Mihai se așează lângă ea.
- Tomnule Eminescu, am auzit che in seara aceasta vei citi o poezie interesante... Chind mai ai și timp se scrii?
- Mai mult noaptea, Frau Mite. Ziua sunt ziarist... Dar de ce nu-mi vorbești în germană?
- Nu. Lase-me se exersez rominește ca se invăț a forbi mai bine. Eu, se fiu sinceră, m-am indrăgostit de fersurile tumitale... Dar și autorul îmi place... Am incercat se traduc chiteva in germană ca se le arat majestății sale.
- Cui?!
- Reginei Elisabeta Carmen-Sylva... Le-a și văzut. O, dar nu știai? Soțul meu este medicul curții regale... Iar eu zunt prietenă cu Bucura Dumbravă, prietena intimă a reginei...
- Vrei să spui... cu doamna Fanny Seculici?
- Ja! Dinsa și-a ales un pseudonim rominesc. Știi? Carmen-Sylva are preocupări literare... Îți citește zilnic, prin translatori, articolele politice din ,,Timpul”... Te zimpatizează și torește foarte mult se te cunoaște personal... (Își trage scaunul mai aproape de poet și-l privește zâmbitoare în ochi.) Asta-i manuscript pentru azi? (Îl apucă pe Eminescu de mâna în care ține poezia și nu-i mai dă drumul. Rămâne insistent cu mâna pe mâna mică și delicată a poetului pe care i-o mângâie ușor.)
- Da. Mi-a cerut domnul Maiorescu să-l citesc, răspunde Mihai fără să-și retragă mâna....
- Mâine după amiază freau se vii pe la mine acase. Vom discuta amândoi cum se scriem ,,Dicționarul etimologic al limbii române”, care ne-am ințeles se-l facem impreune... Vii? Voi fi singure, doar cu Baby, băiețelul meu... Insistez mult ca se vii și te aștept. Atunci îți arat traducerile mele din poeziile tumitale și-ți dau drama ,,Vârful cu dor” pe care regina te roaghe se i-o traduci rominește. Acase la mine pentru tumneata am o surprize frumoase...
- Ce surpriză?
- Dache este surprize nu spune.
- Mă faci curios, Frau Mite...
- Bine. Freau se arate la tumneata și o nuvelă pe care o scriu in germană, ,,Ein Lebensbild”, in care tumneata ești unul din eroii principali.
- Serios? Atunci va trebui să-ți mulțumesc, meine liebe Mite. Iar surpriza mea este că ți-am dedicat dumitale poezia ,,Atât de fragedă”. Mâine ți-o aduc...
- Este in limba română?
- Desigur. Rareori scriu versuri în germană...
- Și eu sunt curioase de poezie. Pentru ea zic vielen Dank und... mii de serutări.... Ai se vezi că vorbesc la propriu, numai se vii... Dar apropo de limba română... Eu mai am aici inche o surpriză frumoase... Îți amintești de lecțiile de gramatică rominească pe care mi le-ai dat acum doue septemini? Trebuie se ți le pletesc și te rog se iei acești 200 de lei. Nu discut. Și nu freau se remin datoare... (Îi bagă în buzunar, dar Eminescu îi respinge și-i înapoiază. Mite insistă și îi oferă banii din nou, aproape cu forța. Poetul își mușcă nervos vârful mustăților, gest specific lui în anumite situații și izbucnește nervos, cu un surâs ironic):
- Aa, Frau Mite, văd că ții neapărat să mă necăjești... Nu mi-aș fi închipuit că o doamnă atât de inteligentă ca dumneata nu-i în stare să-și dea seama că mă jignește profund când crede că eu în vederea unui câștig material m-am ostenit să te-nvăț românește spre a ne citi literatura noastră, printre altele și poeziile mele. Și ca dovadă de sinceritate, sper să nu te superi pe mine dacă rup aceste două sute de lei în bucăți... (Ceea ce și face, spre stupoarea doamnei Kremnitz.)
Maiorescu intră în salon și se uită cam încruntat când o vede pe Mite Kremnitz vârâtă prea mult în sufletul lui Eminescu. De altfel, în ziua aceea, criticul și-a ascuns cu greu gelozia și va nota în jurnalul său intim: ,,Grea epocă - Eminescu!”
Se face liniște... Poetul își retrage discret mâna de sub mâna mângâietoare a doamnei Mite.
- Domnilor, se pronunță autoritar Titu Maiorescu, vom începe lecturile de azi ale societății ,,Junimea” cu una din veșnic frumoasele poezii ale domnului Eminescu, ,,Scrisoarea a III-a”. Autorul este rugat să vină lângă mine...
Eminescu se ridică de lângă doamna Mite așezându-se într-un fotoliu lângă Maiorescu care arată cam indispus. Poetul își drege puțin glasul, se ridică în picioare și citește cu multă calm:
- Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu, ‘nchis afară, înlăuntru se deșteaptă...
Deodată toți se ridică în picioare, inclusiv Maiorescu. Pe ușă intră un bărbat scurt de statură, ras proaspăt, cu început de chelie, cu mustăți groase și tăiate la capăt, cu un aer mândru și ochi inteligenți. Este Vasile Alecsandri. Salută toată adunarea cu o mică clătinare din cap și se îndreaptă spre Maiorescu, căruia îi strânge mâna, apoi de asemenea dă mâna cu Negruzzi și cu gazda, Vasile Pogor. Se așează pe un fotoliu pus la dispoziție cu grăbire de două persoane.
- Vă rog, prezența mea să nu vă întrerupă lectura și ocupația obișnuită, zice bardul de la Mircești cu un glas întunecat de bas.
Alecsandri îi face semn lui Eminescu să continue, dar poetul își reia lectura da capo:
- Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu ‘nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și se-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri,
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șopapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte...
(Poezia se citește cu ilustrarea visului sultanului, cu întâlnirea dintre Mircea și Baiazid, cu redarea bătăliei de la Rovine. Când ajunge la partea politică: ,,N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți/ În aplauzele grele a canaliei de uliți,/ Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,/ Măști cu toate de renume din comedia minciunii?...” etc., Panu se ridică indignat și strigă):
- Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în ,,Convorbiri literare”, fiindcă aceasta nu mai e satiră, este o murdărie! Toți izbucnesc în râs, iar Ganea îi răspunde:
- Ieși afară, Panule, dacă azi ți-e capul greu și n-o pricepi! Se-nțelege să-ți sară muștarul, de vreme ce tu faci politică liberală... Sau poate ai minte optuză de copil de țâță...
Panu bodogănește ceva contra lui Ganea, apoi își ia pălăria și pleacă.
De atunci n-a mai venit niciodată la ședințele ,,Junimii”. Alecsandri zâmbește și-i face semn lui Eminescu să continue. În orice caz, chiar dacă regia sare pasaje întregi din textul citit de poet, folosind deferite fonduuri, sfârșitul, care sună ca un rechizitoriu, nu trebuie omis:
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Urmează ropote puternice de aplauze. Alecsandri aplaudă cel mai tare și se ridică în picioare (gest imitat de toți), îmbrățișând pe Eminescu în timp ce aplauzele reîncep mai cu putere.
- Bravo, domnule Eminescu! Minunată lucrare, minunată! zice el. Și te rog nu lua în seamă alte opinii naive. Cultura multora este cu secole în urmă... Dragii mei, nu pot decât să mă bucur că în România s-a născut un așa strălucit poet... Deunăzi am primit de la niște inamici o scrisoare conținând invective murdare la adresa mea și a politicii mele. De fapt, vă pot divulga chiar și-aici numele unuia dintre ei, fiind un tânăr pătimaș, autor de diatribe versificate, căruia i-am făcut numai bine, domnul Alexandru Macedonski... Printre altele, după ce-mi zice, citez: ,,Rușine, de trei ori rușine, domnule Alecsandri!” și după ce mă compară cu o... broască (exclamații de indignare în sală), domnul Macedonski îmi amintește ceva urât și despre domnul Eminescu, căutând să introducă în sufletul meu șarpele pismuirii și-al invidiei. Drept răspuns, vă rog ca să-mi permiteți să vă recit aici replica ce le-am pregătit-o acestor detracatori invidioși:
- E unul care cântă mai bine decât mine? (Îl arată cu mâna pe Eminescu.)
Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine!
Apuce înainte-mi, ajungă cât de sus,
La răsăritu-i falnic, se-nchină-al meu apus!

Alecsandri face o ușoară înclinare a capului. Din nou aplauze puternice. Eminescu este foarte emoționat și, îmbujorat de emoție, i se adresează bătrânului poet:
- Iubite maestre Alecsandri! Deoarece la concursul de poezie al țărilor latine de la Montpellier ați fost încoronat, pentru poezia dumneavoastră ,,Ginta latină” ca rege al poeziei, permiteți-mi și mie să vă declam aceste versuri din ,,Epigonii” pe care, din adâncul sufletului meu, vi le-am dedicat în urmă cu opt ani:
- Și-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune
Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.

Se înclină respectuos în fața lui Vasile Alecsandri care, zâmbind, îl sărută pe ambii obraji, gest care produce emoții profunde și stârnește noi ropote de aplauze.

67. La Palatul regal, cu regina Carmen Sylva

O sală strălucitoare, aurită... (Interioarele pot fi cele de la Castelul Peleș din Sinaia.) Eminescu vine cu un faeton regal tras de patru cai albi, care oprește la scările palatului. Un ofițer îmbrăcat în costum militar de gală îi deschide portiera și-l ajută pe Eminescu să coboare. Poetul este îmbrăcat într-un costum negru, impecabil, cu redingotă neagră, frac și papion negru, probabil toate împrumutate. În mâini are mănuși albe și un baston negru cu mâner rotund, pe cap un joben. El este condus în holul palatului și pe scări de alți doi ofițeri purtând aceleași costume militare de paradă care merg înaintea lui. Este lăsat într-o antecameră unde se așează într-un fotoliu, lângă un gentlemen în vârstă care imediat se angajează într-o discuție, străinul vorbind relativ bine românește cu un puternic accent englezesc:
- Și dumneavoastră, mister, așteptați pe majestatea sa? Poate ați cerut ca și mine o audiență la rege...
- Nu, pe mine m-a chemat regina Elisabeta Carmen Sylva pentru niște probleme literare.
- Dar cu cine am onoarea? întreabă străinul.
- Mihai Eminescu, redactor-șef la ziarul ,,Timpul”.
- All right! All right, sir! I know you very well. La Romanian newspaper, deci... La ,,The Times”? Perfect... După nume eu vă cunosc foarte bine, sir, fiindcă, prin meseria mea, trebuie să citesc toate ziarele mari din România. Vorbiți englezește?
- Nu vorbesc bine engleza, sir. Sunt însă fluent în germană. Și, dacă nu știți germana, putem vorbi în franceză, italiană ori în spaniolă... Dar văd că vorbiți destul de frumos românește...
- O, yes, însă nu perfect. Îmi dați voie: Schuyler, ministrul Statelor Unite la București...
- Foarte încântat! Am auzit de dumneavoastră de la domnul Maiorescu pe care știu că îl cunoașteți.
- O. K.!... De la domnul Maiorescu? Suntem prieteni buni, mister Eminescu, și chiar săptămâna trecută am fost invitat la dânsul acasă... Apoi am fost împreună la Snagov cu domnul Jacques Negruzzi și cu soția sa, mistress Anette.
- Sâmbăta viitoare sunt și eu invitat la masă la domnul Maiorescu, zice poetul.
- O, my God, dacă este așa, ne vom întâlni acolo din nou, căci și eu am fost invitat. Personal, eu apreciez stilul dumneavoastră spiritual și elegant. Numai de așa ziariști am avea nevoie în America. Nu ați vrea să lucrați la noi într-o mare gazeta de limba germană din New York? Directorul ei, mister Werner, îmi este un fost coleg de universitate. Ați avea un salariu excelent.
- Îmi pare rău, dar am renunțat la gândul de a emigra în Statele Unite, gând pe care l-am avut cândva, însă știu că America, pe lângă ziariști de seamă, a dat omenirii pe Edgar Allan Poe, pe Walt Whitman și pe Mark Twain, scriitori mari, citiți de mine în traducere germană, și cu care vă puteți mândri pretutindeni, domnule Schuyler. Din Edgar Poe am tradus și eu...
- Mă bucur că ne cunoașteți literatura noastră, însă versurile dumneavoastră nu-s cu nimic mai prejos decât ale lui Poe. Le cunosc bine din revista ,,Convorbiri literare” și îmi plac foarte mult, mister Eminescu. Eu, deși știu bine românește, păcat că nu pot să traduc aceste versuri... Aș obține un mare succes de librărie în USA... Dar am intenția să editez o antologie de poezie românească deja traduse în engleză, pe care vreau s-o tipăresc la Boston, în America. Aici doresc să includ și unele poezii scrise de dumneavoastră.
Un ofițer al Palatului se apropie de ministrul american aflat pe post de ambasador și îi comunică în engleză că regele îl poftește în cabinetul său. Schuyler dă mâna cu poetul, îi spune ,,good-bye, mister Eminescu, it was nice to meeet you” și pleacă însoțit de ofițer. Un alt ofițer îi ia redingota, jobenul și bastonul poetului și i le duce la o garderobă. În același timp apare regina Carmen Sylva, în haine albe, luxuriante, cu trenă, iar Eminescu se ridică din fotoliu și pășește spre dânsa... Se oprește la doi pași și face o mică plecăciune. Regina este o femeie foarte frumoasă, cu ochii albaștri-violet, și îi răspunde printr-un zâmbet cuceritor umbrit totuși de o tristețe ascunsă, punându-și în evidență o dantură impecabilă. Este cu șapte ani mai în vârstă decât poetul, dar apare mult mai tânără. Se apropie de Eminescu și îi întinde mâna pe care poetul i-o sărută cu respect, după care regina îl ia ușor de braț și îl invită să se așeze alături de dânsa pe o recamieră plușată aflată lângă o măsuță scundă și aurită. În spatele lor este fereastra ornată cu draperii lungi, iar alături de fereastră o plantă exotic (un ficus) și o colivie cu doi papagali ara... Regina vorbește o românească relativă, cu un puternic accent german:
- Noi chemat la tumneavoastră prin Frau Kremnitz, care vă admiră profund, precum și eu ve admir... Demult voiam se facem cunoștință, tomnule Eminescu. Nici nu știam cum arătați, dar acum ved că acele poezii frumoase trebuiau să aibă un autor la fel...
- Iar o regină-poetă este tot ce poate fi mai frumos. Majestate, cunosc la perfecție limba germană și putem conversa mai ușor în germană dacă altețea voastră dorește...
- Știu asta, dar refuz. Mie îmi place să forbesc in limba romină in care am inceput să scriu chiar și versuri simple... V-am chemat, tomnule Eminescu, pentru a vă intreba de ce un poet atât de distins ca tumneavoastră ocolește curtea regală? Tomnul Vasile Alecsandri și chiar tomnul Maiorescu joacă biliard cu soțul al meu și ne citesc cu plăcere din lucrerile lor...
- Eu nu știu biliard, alteță... Nu mă pricep decât la popice și la jocul de șah.
- In schimb, tumneavoastră scrieți versuri inchintătoare, iar tomnul Maiorescu mi-a spus că traduceți bine din limba germană...
- Numai când timpul îmi permite, alteță.
- Ziarul ,,Timpul”?
- Da... Timpul de lucru și ziarul ,,Timpul”, dacă vreți...
- Păreți nostim... Zunteț format la școala poeziei germane, nu-i așa?
- Într-adevăr, am studiat la Viena și nu pot nega influența literaturii germane în opera mea lirică ori în proză, dar pot zice că sunt format la școala poeziei populare românești. Folclorul a fost întotdeauna sângele poeziei mele.
- Apropos, aț primit de la toamna Mite Kremnitz poezia noastră ,,Virful cu Dor”, după o legendă folclorică?
- Da, am și tradus-o zilele trecute în românește. Are un subiect destul de interesant. Poftiți, aceasta este...
- O, ce bine! Vă foarte mulțumesc. Oare v-a plăcut? Cred că aț găsit multe greșeli... Ce credeț? Mai trebuie să schimb ceva înainte de publicare?
- Mi-a plăcut, chiar dacă eu personal aș fi schimbat anumite versuri. Greșeli propriu zise nu am găsit. V-am făcut niște semne cu creionul și am scris peste acolade acolo unde poate ar trebuie să mai interveniți cu vreo modificare... Cred că nu vă supărați.
- O, nu, nu mă supăr, căci eu sunt o poetă amatoare și voi vedea ce trebuie să schimb. Știu că tumneavoastră zunteț un specialist in poetică și trebuie să ve ascult. Care zunt acoladele?
- Uitați, aici, pe pagina a treia am trei însemnări. Și mai am două, pe pagina a patra și una pe pagina a cincea...
- A, nu sunt prea multe. Va fi ușor de indreptat și o se vă urmez sfaturile. Iar aici, in caietul de pe masă, sunt primele mele poezii scrise de mine direct in rominește.
- Pot să le văd?
- O, desigur, desigur. Nu sunt grozave, recunosc... Luaț și citiți mai intii pe aceasta, apoi următoarea...
Eminescu ia caietul în mână și citește cu glas tare:
- Un ger năprasnic a frânt
Crăcile toate din tei,
Căci ploaia pe ele a-nghețat
În chiciură și-n polei.

Odată și-a mele lacrimi
De ger au fost înghețate,
Pân ce și eu fusei frântă
Gemând sub a lor greutate.

Mă aflu pe recea câmpie
Și brațele-n ceață întind
Chemând amintirile toate,
Ce-n neguri le văd plutind...

- Vai, ce frumos citiți tumneafoastră! Aproape că nu mi-o recunosc... Cum vi se pare?
- Pentru o poetă de limba germană care scrie prima dată în în românește, mi se pare incredibil de perfectă? Felicitări! Spuneți, v-a ajutat cineva?
- O, nu, dechit un manual de gramatică rominească. Și vă rog să mi-o citiți și pe aceasta - ,,Scrum”...
Eminescu citește impecabil și a doua poezie:
- De ce ți-e ochiu-ntunecat?
Mă-ntreabă ea... - Copilă,
Din tot ce-n viață-am încercat:
Noroc, durere, silă,
Vezi, a rămas în ei acum
Cenușă, numai scrum!

Ceea ce-mi suflă-argint în păr
Și fruntea mi-o pălește,
Ceea ce-n vis, - ca adevăr, -
În jurul meu plutește,
De fapt, nu este nicidecum
Decât cenușă, scrum!

Aceea ce s-așterne lin
Pe inimă, de pare
Că, fără vis, făr-un suspin,
Ea doarme, - nu-i uitare,
Nu! ce-o acoperă acum
Este cenușă, scrum!...

Deodată regina izbucnește într-un hohot năvalnic de plâns. La început Eminescu nu înțelege ce se întâmplă, apoi o întreabă timid:
- Ați scris-o pentru principesa Maria?
- Da, tomnu’ Eminescu... Pentru fetița mea iubită... Ah, ingerașul mamei drag, care m-a părăsit chind avea patru anișori... Sunt șapte ani dechind plâng dupe ea in fiecare zi... Oh, meine Got! O, Doamne, Doamne! O, meine liebe! Fetița mea dragă... Uitați portretul ei in tabloul de pe peretele acestea... Tomnule Eminescu, vă rog să iertați la mine emoția... Dar nu mai pot... (Îl ia pe poet de mână și plânge peste mâna lui. Poetul o mângăie timid peste păru-i blond. Are și el lacrimi în ochi. Peste câteva clipe, regina își îndreaptă capul și spune printre suspine ridicându-se încet de pe canapea și ștergându-și ochii cu o batistă parfumată):
- Te rog se mai vii se me vezi, dragă tomnule Eminescu... Me simt foarte singure fără copilul meu...

OBSERVAȚIE: Mica idilă dintre Eminescu și regina Carmen Sylva a îngrijorat-o destul de mult pe Veronica Micle care l-a acuzat serios din această cauză pe iubitul ei, presupunând o mare pasiune
dintre poet și regină, ceea ce, evident, exagera. Veronica era încântată mult de poezia eminesciană Atât de fragedă, dar în același timp, se arăta sigură că versurile ei fuseseră adresate reginei Elisabeta Carmen Sylva. Veronica îi scria lui Eminescu, implicând-o pe regină, al cărei nume îl pune în paranteză: ,,E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc - însă adresat unei ființe cu care din nefericire sau din fericire poate eu nu mă pot nici măsura, nici compara (Elisabeth). ...Versurile tale m’au făcut să simt dureros că o figură Souverenement Superieure m’a alungat afară din sufletul tău, unde poate fără drept și fără veste mă introdusesem.”

68. Pe o stradă din București, împreună cu Slavici

Vreme urâtă, cu lapoviță... Locul unde strada Colței se întâlnește cu strada Doamnei... În dreptul unei binale, un bătrân desculț și zdrențăros mergând zgribulit prin lapoviță. Eminescu și Slavici se grăbesc în direcția Universității.
- Uite! observă Eminescu oprindu-se din mers. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele, dragă Ieni. Deodată Slavici îl vede pe prietenul său rezemându-se de o stivă de cărămizi și, trăgându-și repede un bocanc, apoi celălalt, îi întinde bătrânului cerșetor care-i apucă cu repeziciune închinându-se și mulțumindu-i.
- No, Mihai! Ce faci? Ai căpiat, omule!? țipă Slavici. Cum să-i dai ghetele tale ca să rămâi tu desculț? (Îi smulge cerșetorului ghetele din mâini și-i face acestuia semn să plece.)
- Eu!? răspunde Eminescu. De mine să nu-ți pese, Ieni. Eu pot să umblu și desculț: dar el - săracul!?
- Orice-ai spune, gestul tău, Mihăiță, mă îngrijorează foarte mult și de-acum încolo trebuie să fiu cu ochii-n patru pe tine, căci de prea multă muncă începi să te zărghești la cap...
Slavici îi dă una peste mâini și-l ajută să se încalțe la loc.

OBSERVAȚIE: Scena este reală și a fost relatată de Ioan Slavici în amintirile lui despre Eminescu.


69. Veronica și Eminescu citindu-și reciproc scrisorile

Cu lacrimi în ochi, Veronica citește o scrisoare de la Eminescu. Când iubita lui Eminescu citește, urmărim atât figura ei absorbită cu totul de textul respectiv, cât și foaia tremurândă în mâinile sale. (Se aude glasul lui, cald, pe un abia perceptibil fond muzical.) :
,,Tu știi, dulce și nobilă amică, știi că în sentimentul de care-ți vorbesc nu e nimic banal, care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii, nici cu platitudinile unei tinereți necorupte.
Nici tinerețea, nici frumusețea ta, nici virtuți sufletești, nici grații fizice nu au fost cauza acelei simțiri care a aruncat o umbră adâncă asupra vieții mele întregi.
Adesea, există enigme matematice, pentru a căror dezlegare îți trebuie o cifră cunoscută; adesea, un complex de cazuri se dezleagă printr-o singură cauză necunoscută. Astfel, viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are înțeles fără tine. Nu știu de ce ești o parte întregitoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o știu, căci nu mi-ar folosi la nimic. Dar este o legătură cu tine neexplicabilă, de nu între viața ta și a mea, dar desigur, între a mea și tot ceea ce te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pământ.
Veronica, nu voi să spun, dar tu nu știi, nici poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai bine aș înțelege o lume fără soare decât pe mine fără să nu te iubesc. Viața fără tine pe care o duc aici în București, munca silnică de gazetar m-a istovit peste măsură... Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii. Dar nu mai merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepțiune a urmat la decepțiune și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât de geaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot; mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung repaos ca să-mi vin în fire...
Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, și n-aș mai fi ajuns să trăiesc...”

Eminescu, la masa redacției ziarului ,,Timpul” citind o scrisoare trimisă de Veronica. Auzim glasul ei trist:
,,Și eu, eu te iubesc fără nici o perspectivă, fără nici o nădejde, și fără mângâiere; eu te iubesc pentru chiar nefericirea ce tu mi-ai dat; eu te iubesc cum îndrăgești amintirea unei singure fericiri pe astă lume. Scumpul meu Eminescu, astă viață este atât de deșartă de bine, că destul de adesea se ia fericirea unui vis drept realitate. Eu te-am visat astă noapte...”

Veronica, citind o scrisoare trimise ei de Eminescu:
,,Te sărut de multe, multe ori, drăgălașul meu copil, și-ți mărturisesc că mi-e dor de tine ca și ție de mine. De pe acum am aranjat; deci e definitiv aranjamentul că până la Sf. Dumitru mă mut în Podu Mogoșoae în două-trei odăi unde ai să ai loc îndestul și unde o să am și eu loc și timp pentru zile nebune. De la Sf. Dumitru încolo, e treaba ta să alegi și să aranjezi camerele cum ți-o plăcea ție. De atunci intru paj și cavaler șervet pentru eternitate în suita Majestății Sale Doamnei Veronica, supus ca un câine și înamorat ca un cărăbuș...”

Eminescu citind o scrisoare de la Veronica:
,,Eminescu al meu, singurul și unicul obiect al dragostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele, iată că pot în sfârșit să-ți scriu odată cu pornire duioasă și iubire.
Binecuvântez fatalitatea care, după ce m-a făcut să vărs lacrimi amare, mă lasă acum să nu mai îmi stăpânesc lacrimile de fericire, care sunt cu mult mai rebele decât cele din alte dăți. Să-ți mai spun iarăși că îmi ești drag și în ce măsură umpli golul acestei vieți neînțelese și cum aduci tu pace în sufletul meu, care poate nu-i decât un abis dintre cele mai nepătrunse și în care icoana ta fermecătoare s-a gravat pe veci! (...) Dacă între tine și mine este dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria aceasta a lumii, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire, pe care-o dă fatalitatea cu toastă ferocictatea ei răzbunătoare. Iartă și iubește-mă. Am o inimă care știe să iubească. Te sărut dulce și te iubesc, Veronica.”

70. Ilustrări din opera în proză și în versuri a lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, acasă, la masa de scris. Lucrează intens, oprindu-se în răstimpuri... Camera lui este veșnic sărăcăcioasă. Poetul se gândește cu tocul (pana) la gură, dând chiar impresia că-și roade instrumentul de scris... Mai mulți crainici - bărbați și femei, dintre cei mai buni recitatori - se aud citind, prin alternanțe armonioase și pe fond muzical, fragmente alese din opera eminesciană. Nu este obligatoriu ca fragmentele să fie citite în întregime precum sunt date ele în scenariul de față. În aceste momente, chipul poetului dispare evanescent. În locul lui apare, pentru dou-trei secunde, coperta unei cărți care acoperă tot ecranul. Pe ea scrie M. EMINESCU - OPERE... Coperta se deschide încet... Pe dată apar peisajele minunate descrise în textele respective. Dacă va fi cazul, unele scene pot fi ilustrate prin mici scenarizări:

Fragmente citite din nuvela ,,CEZARA” - (Insula lui Euthanasius):

,,...Lumea mea este o vale, înconjurată din toate părțile de stânci nepătrunse, cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât sufletul de om nu poate ști acest rai pământesc, unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este - o stâncă mișcătoare ce acoperă măestru gura unei peștere care duce pân-înlăuntrul insulei. Astfel, cine nu pătrunde prin acea peșteră crede că aceaastă insulă este o grămadă de stânci sterpe înălțate în mare, fără vegetație și fără viață. Dar cum este inima? De jur-împrejur stau stâncile urieșești de granit ca niște păzitori negri, pe când valea insulei, adâncă și desigur sub oglinda mării, e acoperită de snopuri de flori, de vițe sălbatice, de ierburi nalte și mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată. Și deasupra păturei afânate de lume vegetală se mișcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcați în catifea, fluturii albaștri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncile înalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, și numai din când în când câte un nourel alb, ca și când s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un lac în care care curg patru izvoare care ropotesc, se sfădesc, murmură, răstoarnă pietricelele toată ziua și toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văii și prin depărtare, prin iarbă verde, pe costișe de prund, le vezi mișcându-se și șerpuind cu argintul lor fluid, transparent și viu, aruncându-se în brațele bulboanelor în care se-nvârtesc nebune, apoi repezindu-se pe mai departe, până ce, suspinând de satisfacere, s-adâncesc în lac. În mijlocul acestui lac este o nouă insulă mică, cu o dumbravă de portocale. În această dumbravă este peștera, ce-am prefăcut-o-n casă, și prisaca mea. Toată aceast insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine...”

NOTÃ: Toate descrierile de aici, îndeosebi cele ce urmează, trebuie să pună puternic în evidență frumusețile de basm ale pământului românesc, peisajele romantice eminesciene.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

POVESTEA CODRULUI

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.

Lună, Soare și Luceferi
Ei le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Și curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de vești,
Filomele-i țin orchestrul
Și izvoare-i spun povești.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Arme grele de furnici...

(La poezia ,,Povestea codrului” auzim sonorizări clare cu sunete din pădure: ecouri, cântecul păsărilor - cuci, granguri, mierle, privighetori - glasul izvoarelor etc., toate pe fondul unor frumoase piese simfonice. Vom vedea imaginea unor căprioare, a unor ciute și a cerbilor carpatini, precum și imaginea florilor multiple și a lumii gâzelor descrise.)

O, RÃMÂI...
(Îl vedem pe poet trist, singur, dar tânăr, mângâind ramura unui stejar
din inima pădurii. Altă muzică,
alte sonorizări.)

,,O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult.

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinț,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;” (...)

Astfel zise lin pădurea,
Bolți asupră-mi clătinând
Șuieram l-a ei chemare
Ș-am ieșit în câmp râzând. (Poetul iese afară din pădure. Are chip foarte matur.)

Astăzi chiar de m-aș întoarce,
A-nțelege nu mai pot...
Unde ești, copilărie
Cu pădurea ta, cu tot?


LACUL
(Filmări de pe malul unui lac.
Eventual, poetul aflat într-o barcă, vâslește
în apropierea țărmului sub sălciile pletoase.)

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

CÃLIN - file de poveste -
(O pădure ruginită de toamnă...
Glas de corn de vânătoare.
Cerbi carpatini în cavalcade ralienti...)

De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.

ȘTEFAN CEL MARE

Carpații arate
Seninele frunți
Și focuri pe-orișice
Culme de munți.
Să arză tulpine
Întrege de brazi
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ștefan cel Mare!

(Domnitorul Ștefan Vodă, pe-un cal alb, se apropie aclamat de mulțime
în capul unor oști călări. Glasuri de bucium... Filmări ralienti - mișcări plutitoare.)

Cum oare, o țară,
Tu n-o să-l cunoști,
Când sună fanfară
Chemarea de oști,
Când buciumul sună
În văi și pe plai
Răspunde chemare de nouri
Și oastea s-adună
Călare pe cai -
Pe steaguri cu semne de bouri?

(Un cor bărbătesc cântă: ,,Ștefan, Ștefan Domn cel Mare...”)

DINTRE SUTE DE CATARGE...

(Imaginea mării pe care plutesc corăbii cu pânze.)

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile? (...zgomotol valurilor.)

Dintre păsări călătoare (Țipătul pescărușilor; imaginea
Ce străbat pământurile unor stoluri de păsări călătoare.)
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

Ne’nțeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară veșnic, îngânându-l,
Valurile, vânturile...

TA TWAM ASI...
(Rugăciunea către Fecioara Maria)

Rugămu-ne-ndurărilor, (Portretul rafaelic al Madonei.)
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Prea-curată
Și pururea fecioară,
Marie!



OBSERVAȚIE: În același mod, s-ar putea continua cu ,,Lasă-ți lumea ta uitată”, ,,Scrisoarea I”, ,,Memento mori”, ,,Trecut-au anii”, ,,Dorința”, ,,Atât de fragedă”, ,,Glossa”, ,,Freamăt de codru”, ,,Floare albastră”, ,,Dorința”, ,,Criticilor mei”, ,,Ce e amorul?”, ,,Ai noștri tineri” - etc., etc.


LA STEAUA...

La steaua care-a răsărit (Vedem o stea sclipind pe bolta
E-o cale-atât de lungă, infinită...)
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate demult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Lumina ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit
Azi o vedem și nu e...

(Pe acest firmament se mișcă într-o cădere rapidă un bolid luminos care lasă o dâră evanescentă de lumină... Tabloul servește ca fundal recitării unui fragment din celebrul poem...

LUCEAFÃRUL

(Poetul scrie la o masă de brad poemul ,,Luceafărul”. În fața lui se află cartea de impresii de călătorii a germanului R. Kunisch și manuscrisul basmului ,,Fata în grădina de aur”.
Vedem pe poet cum le consultă și cum lucrează la poemul ,,Luceafărul”.)

...Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele - (Imagini cosmice filmate
Părea un fulger nentrerupt din navele cosmice.)
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintăi,
Cum izvorau lumine; (...jocuri de lumini.)

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul:

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

(Concretizarea imaginii prin vârtejuri de pulberi cosmice; nebuloase răsucindu-se. Muzică electronică stelară, muzică concretă...)

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei veșnicii, (Recitare cu reverberații)
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos...
Și din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;

........................Se poate citi în continuare până la strofa a VXXXIV-a:

...Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

71. O ședință a ,,Junimii” la București

Salonul lui Titu Maiorescu în casa ce și-a cumpărat-o la București. În salon se află majoritatea membrilor ,,Junimii”. Maiorescu face tuturor semn cu mâna să fie liniște, apoi anunță:
- Și acum urmează una din veșnic frumoasele poezii ale colegului nostru Eminescu care de la un an la altul se impune ca unul din cei mai mari poeți pe care ni i-a dat nu numai pământul românesc, ci însăși Europa. Veți auzi o poezie naționalistă și patriotică în același timp, un adevărat manifest național al neamului nostru oropsit de străini și de istorie, o compătimire îndurerată pentru soarta noastră atât de vitregită și, totodată, un blestem contra trădării și-un sfâșietor strigăt de ajutor adresat apărătorului Moldovei în care autorul vede pe izbăvitorul întregii țări... Trecutul istoric salvează prezentul corupt! Sfârșitul poeziei este totuși o speranță. Mă bucur că este un sfârșit optimist. Deși scrisă în stil popular simplu, surprinzător de limpede, acest protest în versuri redă, domnilor, niște idei dureros de complexe care cred că o să impresioneze pe oricine... Este vorba de poezia ,,Doina”, ce va mai fi citită și cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan de la Iași. O să vedem că, în cele ce urmează, avem de a face cu una din capodoperele rare cu care sunt sigur că literatura română se va mândri peste veacuri... Domnilor invitați, s-o ascultăm cu toată atenția cuvenită, ca pe un imn al durerilor noastre...
Autorul se ridică în picioare cu o hârtie în mână, dar va declama poezia pe de rost, privind numai de câteva ori foaia scrisă. Eminescu își dă de două ori cu mâna prin păru-i negru și bogat, mulțumește pentru prezentare, apoi recită cu multă îndârjire, vibrând din tot trupul. Vocea îi este clară, puternică, aproape strigată:

- De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul ne tot paște
De nu te mai poți cunoaște;
Sus la munte, jos în vale,
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Sătmar pân’în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier.
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își dezbracă țara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De săcure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă -
Sărac în țară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia!

Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te-nalță din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând.
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată;
De-i suna de două ori
Îți vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile!

Ca la o comandă, toți se ridică în picioare aplaudând. Maiorescu îl îmbrățișează. Câțiva strigă: ,,Uraa! Bravo, Mihai! Bravo, Eminescule!” Eminescu mulțumește ducând mâna la inimă. Se pare că nu se aștepta la un asemenea ecou.

72. La Iași, în casa Veronicăi

E seară... În ajunul Crăciunului, la Veronica Micle acasă. În mijlocul camerei un pom de Crăciun împodobit frumos. Câteva lumânări ard cu flăcări cuminți prinse de crenguțele bradului. Niște copii - un grup de vreo opt, patru băieței și patru fetițe - cântă un colind la geam:

- O, ce veste minunată
În Vitleem ni s-arată!
Că a născut Prunc,
Prunc din Duhul Sfânt,
Fecioara Maria...
Veronica iese și le împarte ceva. Este îmbrăcată într-un frumos capot de casă. Nu se întoarce bine, că un alt grup vine cu steaua:
- Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Și adeverează.

Steaua strălucește
Și lumii vestește,
Că astăzi Curata,
Prea Nevinovata,

Fecioara Maria
Naște pe Mesia
În țara vestită,
Betleem numită...
Veronica le distribuie și acestora colaci, nuci poleite, alune, după care copiii se pregătesc să plece mulțumiți. Eminescu vine la ușă, îi privește o clipă, mângâie câțiva pe cap, apoi se duce la masă, unde încă de la sosirea primului grup de colindători luase un creion și scrisese ceva pe-o hârtie... Când se întoarce Veronica de la ușă, Mihai îi spune:
- Copiii ăștia m-au inspirat să scriu pe loc câteva rânduri. Vrei să mi le-asculți?
- Desigur... Chiar sunt curioasă ca să văd ce-ai scris...
- Sunt numai două strofișoare, fiindcă atâtea mi-au venit în cap:
Colinde, colinde Se bucur copiii,
E vremea colindelor, Copiii și fetele,
Căci gheața se-ntinde De dragul Mariei
Asemeni oglinzilor. Își piaptănă pletele...
Și tremură brazii De dragul Mariei
Mișcând rămurelele, Și-al Mântuitorului
Căci noaptea de azi-i Lucește pe ceruri
Când scânteie stelele. O stea călătorului.
- Este uluitor cât de repede-ai putut să le improvizezi! Și-mi plac ca toate celelalte versuri ale tale. Nu de geaba te-am numit eu geniu, în poezia ce ți-am dedicat-o. Ți-o mai amintești? Dacă nu, iată că ți-o recit acum din nou (Interpretează gesticulând și stând îngenuncheată la picioarele lui Mihai care rămâne așezat pe scaun și o ascultă zâmbind și mângâind-o pe cap când și când, în timp ce Veronica recită):
Vârful ‘nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt, (Se pitulește și mai mult.)
Astfel tu-n a cărei minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.

Și dorești a mea iubire, prin iubire pân’ la tine
Să ajung și a mea soartă vrei de soarta ta s-o leg -
Cum să fac? Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniu tu planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc!
...Și mă semnez - Veronica Micle, iubita (sau... presupusa iubită) a genialului Mihai Eminescu... Est-ce que vous etait d’acord, monseur Eminesco?
- Oui, madame Eminesco, avec une seule exception: singurul mare geniu în România este poporul român! El a creat cea mai frumoasă operă - limba română! Restul sunt umbre trecătoare... Oricum, poezia ta mă emoționează foarte mult și mă face dator să-ți răspund prin noi dedicații... (Îi sărută mâna.) Iar dacă stau să mă gândesc, și eu îți scrisesem deja ceva, cam în genul ăsta:
Cuvinte dulci inspiră-mi
Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește...
- Eminescul meu drag, nici nu mai știu ce să mai fac ca să mă placi mai mult. Ai gustat din prăjiturile mele de pe masă? Ei bine, eu le-am făcut! Știu să gătesc orice fel de prăjituri și orice fel de măncăruri pentru tine! Sunt o foarte bună gospodină, nu știai?
- Ba știam... Și ți-am mâncat prăjiturile toate, n-ai văzut? Ți le-am exterminat până la ultima... Și-au fost extraordinare. Doar știi că sunt înnebunit după dulciuri. Și ți-am mâncat și curmalele de-alături.
- Bravo, bine-ai făcut. Și-atunci eu cu ce să te mai cuceresc? Vezi tabloul ăsta în ulei de pe perete cu cei doi mesteceni albi și cu munții în ceață? Tot eu l-am pictat, ca și alte peisaje similare... Dar și asta știai deja, căci ți-am mai spus... Cu ce să mă mai laud să te impresionez? A, da, am găsit! Lasă-mă să-ți cânt acuma ceva la pian, ca să vezi că nici la muzică nu-s nepricepută... (Eminescu o ascultă zâmbind tot timpul.)
Veronica se apropie de pian, își plimbă degetele pe clape și vorbește cu Mihai, aflat în picioare lângă dânsa, înconjurându-i cu mâinile gâtul gol.
- Ți-aduci aminte, Titișor? Când trăia soțul meu, am petrecut odată Crăciunul împreună... Tu și Ștefan cântați ,,Stille Nacht”, apoi ,,O, brad frumos!”, iar eu vă acompaniam la pian, fără să fiu atunci o pianistă prea bună... Acum am mai avansat puțin... (Veronica începe să cânte. Are o voce splendidă și mânuiește destul de bine pianul. Eminescu o acompaniază cu vocea-i frumoasă):
- Stille Nacht, heilige nacht!
Alles schlaft, einsam wacht
Nur das traute hochheilige Paar,
Das in Stalle zu Bethlehem war,
Bei dem himmlischen Rind!
Bei dem himmlischen Rind!...
....................................................................................
O, brad frumos; o , brad frumos,
Cu cetina tot verde,
Tu ești copacul credincios
Ce frunza nu și-o pierde,
O, brad frumos; o, brad frumos,
Cu cetina tot verde...
...Din fericire, Valeria îmi moștenește vocea și cu bursa primită studiază canto la Paris, unde deja s-a lansat sub pseudonimul de artistă - Nilda... Speră să devină o mare cântăreață de operă. Ãsta-i visul ei. Virginia îmi moștenește calitățile poetice, scrie versuri și pictează și ea puțin...
- Soțul tău a fost un om excepțional, Veronica, iar fetele tale vă seamănă și lui și ție.
- Și să știi că te iubesc amândouă. Într-o zi mi-au spus: mămico, dacă intenționezi vreodată să te recăsătorești, nici nu l-am dori pe altcineva ca tată adoptiv decât numai pe domnul Eminescu...
- Serios? Au spus ele asta? Care din ele?
- Amândouă! Întreabă-le.
- Scumpele de ele! Atât fetițele tale cât și Ștefan îmi rămân în suflet ca și membri ai familiei mele.
- Stima ta pentru Ștefan te-a oprit uneori să mă iubești pe mine mai mult decât aș fi vrut... (Veronica începe un preludiu de Chopin.) Dar compoziția aceasta îți place? Ce zici? Știi ce este?
- Da. Totdeauna mi-au plăcut preludiile lui Chopin... Iar tu posezi toate talentele ca să mă cucerești... Și m-ai cucerit definitiv, ce mai vrei!
- În schimb, tu poți reda prin cuvinte ceea ce pianul murmură prin clapele sale... Iar asta-i uneori mai greu! Dar și eu încerc să te imit, bineînțeles, fără succesele tale... Vrei să-mi asculți o strofă scrisă pentru tine?
Eu sunt o zână, tu ești un soare;
Eu sunt o harfă, tu ești o mare,
Eu sunt un templu, tu ești un zeu -
Iubitul meu!
...Poftim un creion și-o hârtie. Răspunde-mi chiar acum în scris, domnule poet!
- Nu-i nevoie să mai scriu. Ascultă... (Se gândește puțin, apoi compune recitând cu ochii închiși. Veronica scrie):
- Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un haos, tu o problemă,
Privesc în ochii-ți și te ghicesc - (Deschide ochii și-i zâmbește.)
Și te iubesc! (O apucă ușor de năsuc.)
- Bravo! strigă Veronica bătând din palme. Ura! Eu am ajuns să-l ajut pe marele Eminescu să facă poezii... Frumos din partea mea! Asta înseamnă că sunt cineva... Bravo mie!
- Nu râde... Să știi că mă ajuți, căci numai tu mă inspiri... Vrei să-ți recit din nou ce ți-am recitat adineauri? Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea să plece... Numai tu mă inspiri...
- Da? Numai eu și... regina Carmen Sylva! Și... uneori madam Mite Kremnitz... Și alteori Cleopatra Poenaru și cine mai știe ce alte muze sfinte și necunoscute mie... Halal, domnule Eminescu... Iar eu trebuie să mă zbat să le înlocuiesc pe toate. Dificilă luptă cu aceste muze de categorie grea! Mai ales cu Cleopatra care cântărește cât toate celelalte la un loc...
- Prostii. Și te rog să nu fii geloasă. Pe Veronica nu mi-o poate înlocui nimeni. Tu ești și vei fi veșnic marea mea fericire...
Poetul se apropie de Veronica și o ridică de subțiori în dreptul lui sărutând-o, apoi o ia în brațe și se învârte cu ea prin cameră. O lasă ușor pe pat și se așează lângă dânsa. Ambii se sărută cu patimă. (Nu se insistă cu prea multe detalii în această scenă intimă care poate fi totală.)
- Veronica mea! Am venit să te iau pentru totdeauna cu mine... Să rămânem veșnic împreună, vrei?
- Vreau, Mihai! Din toată inima, vreau! Ți-am mai spus. Dar mi-e teamă că tu ai să-ți schimbi repede gândurile... Ca și altă dată...
- Nici poveste! De data asta nu ne mai împiedică nimeni.
- Ți se pare, Titi... Cred că ți se pare.
- Nu mi se pare, Veronicuță! Cine poate veni aici peste noi?
- Inamici noștri nu dorm, Mihăiță... Știi prea bine. Ei stau ascunși și ne atacă din toate părțile, chiar atunci când nici nu te aștepți. Acum ei sunt invizibili, dar ei există. Important este să nu pleci urechea la șoaptele lor veninoase...
- Hai, lasă-i. Nu te mai gândi la ei... Mai lasă-i în plata Domnului! Uite, acum ești aici cu mine. Iar alături de mine, vei străbate secolele, Nicuță mică... Doar inima ta să mi-o dai, să o simt cum bate pentru mine. Atât.... Îți cer prea mult? (O sărută.)
- Eu nu mai am ce-ți da, Mimișorul meu. Ți-am dat tot, tot... De fapt, demult n-am mai fost stăpână pe mine, demult eram toată a ta; dar tu m-ai respins întodeauna sub o formă sau alta... Și nu o dată te-am rugat: ai milă de mine...
Eminescu îi ia mâinile și i le sărută.
- Iubita mea dulce, ce-au făcut mânușițele acestea atâtea săptămâni? (I le sărută din nou.)
- S-au întins zadar după tine, căci tu ai fugit. Ai să-mi plătești tu asta, copilul meu; ai să mi-o plătești!
- Numai cu viața pot să-ți plătesc... (O sărută iarăși pe gât, pe piept.)
- Dacă ai crezut că pot fi cuminte lângă tine, iată cumințenia mea... (Îl sărută și-l răstoarnă sub ea.) Dacă-ai crezut că sunt frumoasă, iată frumusețea mea toată... (Își dezgolește parțial sânii.) Toată ființa mea este sfințită de sărutările tale... De nu mă poți iubi pe mine, iubește-mi ochii mei, căci ei te-au privit cu foc, iubește-mi genele, căci ele și-au lipit razele de frumusețea ta! Iubește gura mea, căci ea a ars însetată după tine... Iubește-te pe tine în ființa mea... Mimi, zice ea plângând și lipindu-și gura de urechea lui, iubește-ți copilul tău... Ce fericită sunt, Mihai! Ce fericită sunt! Ce fericită sunt... Sunt nebună, nebună de fericire, nici nu-ți închipui! Nebună, auzi? Cred că la fel de fericiți vom fi amândoi toată viața!
Mihai își culcă capul pe sânii iubitei și o întreabă zâmbind:
- Și cum crezi că va fi, atunci când ne vom căsători, Verona mea scumpă?
- Cum? Ah! iată cum... Iată tabloul ce mi-l zugrăvesc... Dimineața, când vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi - uite-așa - și te-i trezi. Apoi mă voi mai încălzi în îmbrățișările tale...
- Și după aceea?
- După aceea ți-oi aduce cafeaua și cămașa cu butonii puși, și ciorapii, și halatul și, dacă vrei și-o țigară...
- Trebuia să mă trimiți mai întâi la spălat, și abia pe urmă la îmbrăcat... În sfârșit. Și după aceea?
- După aceea te-i îmbrăca, după ce te speli și te razi, apoi te-i duce la treaba ta...
- Iar tu?
- Iar eu, rămasă singură, voi șterge colbul de pe cărțile tale, îți voi aranja hârtiile toate, voi drege penele stricate și când vei veni acasă va fi masa pusă gata..., pânza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare, pregătite pentru vin... După masă vom ședea la cafele, vom vorbi nerozii, ne vom odihni în pat făcând iar dragoste. Și curând vom avea și copii! Nu-i frumos?
- Nu știu, rămâne de văzut. Este ceva neobișnuit pentru mine... Va fi cumva o fetiță ca tine de drăgălașă, nu?
- Nu, mai întâi un băiețel frumos ca tine, icoana ta. Ah! vom fi fericiți, Mihai... În sfârșit, fericiți! Nu spui nimic?
- Ce să spun? M-am mai pronunțat și altă dată: cine a fost o viață întreagă nefericit se va teme totdeauna de prea multă fericire și nu va ști s-o speculeze atunci când ea se ivește așa, ca un trăznet venit din senin. Sunt unul din această categorie nenorocită de indivizi inadaptabili la schimbări bruște. Nu crezi că totul ne-a cam luat prin surprindere, nepregătiți, Veronicuță?
- Eu am crezut că te-am pregătit destul. Am făcut tot ce am putut pentru a ajunge aici...
- Va să zică asta-i viața mea viitoare... Curios! Uite, să fiu sincer, eu n-am alcătuit niciodată astfel de planuri. Deci, vom face și noi ceva comun, ceva terestru, ceva mecanic, ceea ce au mai făcut sute și mii - milioane! - înaintea noastră... Nu știu, dar nu-i nimic nou și extraordinar în asta; e un lucru dezgustător de banal! Ei bine, se grăbea natura să-și împlinească scopul ei măreț și perfid, reproducerea neamului omenesc și iată! ne-a găsit imediat și pe noi - tocmai pe mine și pe tine, pe-amândoi - și haț! ne pune la treabă, ajungând niște simple instrumente oarbe ale naturii. Hm! Nu-ți dai seama? E comun, e banal! (Râde cu hohote.)
- Taci! taci, Mihai! Nu mai râde! Cum ai vrea tu oare să fie altfel? Astea-s legile vieții, create de Dumnezeu, create de natură, căci altfel nici nu se poate trăi! Nu privi viața numai prin prismele filosofiei lui Schopenhauer, că ajungem să desființăm omenirea...
- Dar e banal, e prozaic, Veronică... Zău că e prozaic! Nu știu cum să-ți mai spun. Tu nu vezi? Hai să nu mai vorbim despre asta...
- Așa o fi - banal, prozaic, cum spui. Totuși, numai dragostea generează viața; ura naște totdeauna moarte. Dragostea aprinde un foc etern, un foc sacru capabil să ardă toate murdăriile, toate meschinăriile firii omenești. Dragostea ne înalță sufletele până la tronul lui Dumnezeu! Știu că tu ești original și că gândești totdeauna diferit de oricare altul... Poate gândești cu un secol, două înaintea generației noastre. Poate că nu-ți pricep teoriile tale înalte. Și iartă-mă dacă nu te înțeleg...
- Veronica, nu-i vorba de înțeles ori de neînțeles ceva vizibil și elementar pentru toți. Dar mie mi-a fost totdeauna teamă de monotonie, de lucruri îngrozitor de stereotipe. Repetând mereu ceva, repetând la infinit, devine îngrozitor de monoton, și monotonia asta cleioasă ucide, frânează spiritele - mă ucide pur și simplu! Asta vreau să spun. Și ea este valabilă chiar și-n orice căznicie.
- Oricum, tot nu sunt de acord cu opiniile tale filozofice, zice Veronica cu lacrimi în ochi. Eu mă consider, cred, mai pământeană, mai practică. Și gândesc poate mai simplu, ca o femeie care-și dorește pur și simplu un cămin românesc bazat pe sentimentul de dragoste reciprocă - și nimic mai mult. Că într-o căsnicie se pot ivi și momente de plictiseală, momente banale, cum le spui, sunt perfect de acord. Ele par firești, după ani și ani de conviețuire, dar sunt preferabile momentelor de singurătate ce pot fi mult mai cumplite. Și, la urma urmelor, totul depinde de cei doi. Sunt atâția care-au reușit să învingă această monotonie și să facă din căsnicia lor un rai, iar eu am acest instinct charismatic de schimbări miraculoase... Tu însuți ai recunoscut că am fost un element de inspirație în viața ta. De ce-mi negi această capacitate și pentru restul vieții? Chiar și pe Ștefan, fire mult mai închisă și mai pretențioasă decât tine, l-am făcut fericit, deși el m-a nefericit furându-mi tinerețea, căci n-am fost altceva decât o sclavă vândută lui de mama mea care credea că mă fericește. Pe de altă parte, nu crezi că vorbindu-mi astfel mă jignești?
- N-am vrut să te jignesc, Veronică mică... Iartă-mă...
- Nu știu ce-ai vrut și ce n-ai vrut. Însă tot ce-mi spui aici mă doare și mă doare. De fapt, acum mă luminez eu mai bine de ce ți-ai ales tu Bucureștiul... Cunoștințele tale cu fuste și ifose de Capitală, poate mai tinere și mai frumoase decât mine, te scăpau de fiecare dată de... ,,monotonie”. Ele m-au făcut adesea să simt cu durere că, încet-încet, m-ai alungat din sufletul tău... Poate nu știu să mă port. Poate te-ai plictisit de mine, prin insistențele mele nebune, căci ți-am cerut să intervii pentru a obține o pensie amărâtă de urmaș după decesul lui Ștefan; ți-am cerut cu lacrimi în ochi să revii la Iași și te-am cerut de mai multe ori în căsătorie, în loc să fie invers...
- Singură spuneai adineauri că oameni răi vor să ne despartă prin zvonurile lansate. Văd că ești prima care iei zvonurile în serios.
- Nu mă refer acum neapărat la zvonuri, ci la fapte concrete, observate de mine. Crezi că mie îmi convine să știu că însăși reginei Carmen Sylva i se scurg ochii după tine, că ești gelos pe rege și văzând că îi faci curte Mitei Kremnitz, altețea sa regală a început, de geloasă ce este, să te bârfească? Că fete tinere, liceene și studente de 18-20 de ani, îți trimit bilete de dragoste, așteptându-le la ușa redacției să-ți dea întâlnire la ele acasă. Colegul și prietenul tău Caragiale mi-a confirmat așa ceva.
- Dar toate astea-s prostii, dragă Veronica! Ceea ce-mi spui acum nu pot fi numite observații personale, ci tot zvonuri, iar dacă Iancu se pretează la așa ceva, înseamnă că nu mi-e prieten cu adevărat și că urmărește să mă înlocuiască din inima ta. Chiar am să-i spun să nu se mai amestece între noi doi.
- Faci ce vrei, căci mie puțin îmi pasă de domnul Cara-yegli, și i-aș respinge orice curte, cum i-am respins-o și lui Iuliu Roșca, ceea ce tu nu faci cu Frau Kremnitz, care te cântă în poezii nemțești și-n nuvele germane în care tu ești eroul principal. Și ție bineînțeles că-ți convine, trecând cu vederea ce i-a spus lui cumnate-su despre tine...
- Și ce putea să-i spună?
- Că ești un om de rând ce ții de o clasă socială inferioară și primitivă pe care-o disprețuiește. Auzi, Mihai, cum te judecă simpatica ta, Frau Kremnitz? Tu și om de rând, când neam de neamul ei n-a întâlnit un om superior care să-ți semene!
- Veronica, în afară de tine, nu mai există nimeni pentru mine, înțelege odată!
- Lasă-mă, Mihai! Lasă-mă așa în nenorocirea și singurătatea mea! (Plânge.) Dacă tu-mi respingi dragostea cu ocolișuri filozofice, cred că nu mai are nici un rost să ne vedem... Iar eu știu ce-am de făcut, căci am procurat în sfârșit flaconul acela de pilule care mă vor liniști definitiv... Cred că nu mai are rost să ne mai vedem. Acum te-am înțeles mai bine ca oricând! Lasă-mă, te rog, singură să-mi duc crucea până la capăt, iar tu du-te după cine vrei! Poți să pleci chiar acuma. Du-te unde ți-e bine. Vreau să rămân singură, e clar? Du-te! Te rog, du-te!..
- Veronica, îți dai seama ce-mi spui?
- Da, știu bine ce spun. (Cu vocea înecată de lacrimi): Te rog, pleacă imediat! Pleacă și du-te unde vrei și pe mine lasă-mă cu nenorocirile mele! Te rog, lasă-mă! (Eminescu încearcă s-o mângâie, dar Veronica îi respinge mâna.)
- Bine... Te las.
Mihai se repede la cuier, de unde își ia în grabă paltonul, fularul și căciula și iese furios, trântind ușa. Veronica, dezmeticindu-se, sare repede drept în picioare și aleargă aproape dezbrăcată afară după el pășind desculță prin zăpadă și strigându-l din răsputeri, cu lacrimi în ochi:
- Mihai! Mihaai... iartă-mă!!
Eminescu a dispărut în întuneric, iar Veronica se întoarce sfârșită, singură, ninsă pe păr și sughițând de plâns. Se trânteșe în pat pe burtă și plânge în hohote cu sughițuri mari. La geam sosește un nou grup de colindători care cântă:
Astă seară-i seară mare,
Florilor dabelor de măr,
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cântători
Și nu v-aduc nici un rău,
Ci v-aduc pe Dumnezeu
Să vă mântuie de rău...

73. O nouă vizită la bojdeuca lui Ion Creangă

Iunie, 1881... O vară toridă. În spatele bojdeucei sale, Creangă se răcorește într-o putină mare. Cântă ceva cu ,,Foaie verde ca lipanul/ De trei ori potcovii calul, Leana mea,/ Ca să urc la mândra dealu’, Leano...” Și termină ,,Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește, apără, miluiește și ne păzește cu tot harul Tău...” apoi: ,,În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat...” Când cântă așa, se dă cu capul la fund și iese stropind totul împrejur. Continuă: ,,Biruință poporului nostru și cu crucea Ta păzește moștenirea Ta... Și pe mine păcătosul de Ion iartă-l de toate păcatele lumești... Amin!” Țățaco, hei! strigă el către Tinca Vartic, care este o țărancă frumușică de vreo 35 de ani..
Femeia iese cam somnoroasă din casă cu un ștergar în mână.
- Da, Ionică, ce vrei mă?
- Adă-mi, bre Tincuțo dragă, scăunașul, scândurica, hârtiile și plaivazul meu din odaie... Stăi așa! Mai adă-mi și lopățica...
- U-hu! Stăi că vin amu, răspunde Tinca.
Femeia revine cu brațele încărcate, aducând cele spuse. Odată cu dânsa ies din casă și trei mâțe care se freacă de picioarele ei aproape împiedicând-o la mers. Lângă butoiul lui bărbate-său, calcă din greșeală o mâță pe coadă făcând-o să răcnească.
- Ptiu, mâncate-ar chițcanii că rău m-ai spăriet! zice Tinca stupindu-și în sân și schițând că-și face o cruce în timp ce Creangă, lălăind mai în surdină, își aranjează scaunul cu trei picioare în putina-i uriașă plină cu apă, pune scândura de-a curmezișul - pe gura butoiului - și hârtiile cu creionul deasupra și, după ce-și șterge mâinile pe șervetul lăsat lângă el de Tinca, începe să scrie în liniște. Femeia își aduce sieși un alt scăunel asemănător cu cel din apă și se așează lângă butoi cârpind un ciorap. Din când în când, fostul diacon se oprește din scris ca să-și scarpine spinarea cu ajutorul lopățelei de lemn cu trei dințișori crestați la vârf.
- Ia ascultă, Tincă, ici la mine ce-am scris: ,,Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei în comuna Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; localitate mare și veselă, împărțită în trei părți care se țin tot de una...” Ce zici, e bine?
- Îi bini, Ionică, numai că pe când erai tu copil, Humuleștii parcă nu era comună, ci un sat.
- Ai deptate, țățaco. Pe-atunci era sat. Ia să schimbăm așa: ,,...în casa părinților mei în satul Humulești, ...nă-nă-nă-nă... sat mare și vesel, nă-nă-nă...” și-așa mai departe... Acuma ce zici?
- Da, amu îi bini. Când ăi termina-o toată, să mi-o citești di la început, că mii tari-mi plașe.
- Uf, da’ caldu-i, bre, azi. Îi zapușală mare, soro, că și apa din butoi s-o încălzât. De n-aș sta aici, cred c-aș muri. Pisemne că după-amiaza de azi o să plouă...
- O, ar fi tari bini să dee Dumnezeu o sfântă ploaie, că vara aiasta o înșeput cu seșetă mari.
Tocmai atunci pe poartă îi intră doi prieteni dragi: Eminescu și Vasile Conta. Aceștia ocolesc casa și vin din cerdacul din dos. De bucurie, Creangă scoate o urală de răsuna dealurile Ciricului și sare în picioare din scăldătoarea lui, aruncând sculele aduse de Tinca. Stropii care-i împrăștie în jur udă hainele musafirilor și mâțele care-i făceau de gardă împrejurul butoiului... Toate fug speriate. Femeia, înțelege că va trebui să-și omenească oaspeții și aleargă imediat spre bucătărie.
Eminescu este îmbrăcat în costum alb. Poartă o lavalieră neagră la gât. Arată destul de matur datorită mustății groase. Zâmbetul de bunătate de pe fața lui îl face însă frumos. Conta este subțirel, slăbuț - figură de ftizic - și tușește mereu. Jumătate gol, Creangă își îmbrățișează prietenii, din butoi, udându-i binișor și sărutându-i de multe ori pe obraji.
- Aaa! Mihai, Vasilică!... Mânca-i-ar tata de băieți frumoși! Ce bucurie-mi faceți, bre! zice el. Tincuță dragă! Adu-mi pijamaua me de după cuptior că mi-au venit frații de cruce!
Tinca vine fuga și-i aduce din casă un cămeșoi de pânză cât toate zilele, cu dungi albastre, lung până la călcâie. I-l aruncă în brațe mai de la distanță, apoi aleargă iar ca o sfârlează și se întoarce cu două scaune mari pentru oaspeți.
- Poftim, domnule Conta! Ia loc, domnule Eminescu... (Invitații încearcă să-i sărute mâna, dar Tinca refuză:) Lăsați, bre, că-s murdară pi mâni di la bucătărie! Taman tăiam niște ceapă...
Creangă își pune cămeșoiul și se angajează la discuție cu ei, luându-i pe amândoi de umăr și împingându-i în casă prin ușa din spate. În cămăruța din stânga, îi regăsim pe toți trei la o măsuță scundă cu trei picioare, înfulecând sarmalele și mămăliguța Tincăi, pe care le udă din belșug cu bardăci pline de Cotnar. Creangă devorează cu repeziciune trei porții de sarmale precum Flămânzilă din basmul său cu ,,Harap Alb” și mai cere să i se umple o strachină mare. Tinca aduce din bucătărie ditamai oala și le mai pune și oaspeților încă o serie pe care le alternează cu vin aromat dintr-o balercă voluminoasă. Creangă vorbește mestecând și le toarnă din când în când vin dintr-o ulcică:
- Unde nu-i dragoste de breaslă și menire, și tragere de inimă, nu-i Doamne-ajută, măi băieți! Mi-e drag de voi, bădie Mihai și bădie Vasile, că sunteți și voi feșiori de români năpăstuiți ca și mine, și când stau cu voi de vorbă, parcă sunt între băietanii cu care m-am hârjonit și-am holteit, saracele zâlele acelea! zice dânsul cu gura plină. (O mâță mai curajoasă îi sare în spinare, dar o dă jos cu blândețe după ce o mângâie puțin.)
- Se vede că și tu suferi mult după seninătățile copilăriei. Cel puțin așa lași să se înțeleagă din cele ce ne-ai mai spus și scris pân-acum, conchide Conta.
- Poate nu-mi scriam niciodată amintirile dacă ficiorul ista di român, bădia Mihai, nu mă-ndemna. Dacă azi sunt scriitor, apăi numai dumitale îți datoresc aiasta, bădiță drag, apreciază Creangă. Dar de ce arați așe tăcut și posomorât azi?
- S-a certat iarăși cu Veronica, lămurește Conta.
- Văleu, dacă-aiasta-i toată beleaua, na la taica din bărdacă! (Îi umple cana și i-o întinde cu repezeală.) Vorba ceea: de s-a da baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai ușor iepei... (Serios): Lasă, bădie Mihai, că șuguiesc!... (Îl bate pe umăr.) N-o lua în serios... Veronica matale îi femeie cu suflet. Ea te iubește mult și suferă, sărăcuța, c-ai părăsit-o plecând la București... Însoară-te cu ea, ce mai aștepți!
- De unde naiba casă, bani, îmbrăcăminte!?... Eu n-am să-i pot oferi niciodată ce i-a oferit Micle.
- Și eu ziceam că da! Poate și mai mult! îl înțeapă Conta zâmbind.
- Bravo, Vasilică! sare Creangă râzând. Îmi place că știi să le potrivești. Ee!... S-a face ele și aiestea la timpul lor, bădiță. S-a face... Și nu fi supărat! Da’ ce hârtie-i aceea care-o ieșit jumătate din buzunarul matale?
- Există atâți idioți și tâmpiți care-au început să-l atace pe Mihai prin diferite fițuici, pretinzând că ei nu-i pot înțelege versurile, explică Conta. Un cretin analfabet, Petre Grădișteanu, a publicat în ,,Revista contimporană” un articol prin care spune că nu poate înțelege poezia Egipetul... Și cum o s-o-nțeleagă dacă-i tâmpit? Un alt gunoi literar, Pantazi Ghica, un cocoșat, tot în revista aia, scrie că Eminescu va fi uitat de posteritate... Nici Scaraoski-Macedonski nu s-a lăsat mai prejos... Boii ăștia, cu tot neamul lor de vite fără creier, ar trebui prinși și duși la abator, se revoltă Conta. De aceea, Mihai le-a răspuns în poezia Criticilor mei așa... Mihăiță, ia dă-mi puțin foaia aia a ta ca să i-o citesc lui Ionică... (Eminescu îi întinde foaia cerută.) Ascult-aici:
Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori la poarta vieții
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
Asta-i toată poezia lui Mihai, Ionică, dar ea este un adevărat rechizitoriu juridic al tuturor nepricepuților și ageamiilor într-ale artei poetice care constituie balastul literaturii române, conchide Conta. Mama lor de idioți!
- După câti văd, mata, bădie Mihai, i-ai pus pe toți vrajmașii la colț și le-a luat piuitul, zice Creangă. Și bine le-ai făcut, căci nimeni la noi n-a spus un adevăr mai mare: ,,E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus.” Căci nici unul din ei n-a căutat vreodată ca tine ,,cuvântul ce exprimă adevărul”! Astea-s vorbe mari, dragii mei, ce-ar trebui să fie deviza literaturii noastre românești.
- Poate-aș fi vrut să fiu mai dur, dar n-am putut, fiindcă doar am încercat să le dau tuturor criticilor mei un răspuns onest la bârfa lor și nimic altceva. Căci ceea ce fac ei este de fapt bârfă și nu critică, dar în același timp nici nu pot să-i înjur ca Vasilică și să-i numesc analfabeți, pentru că în poezia mea nu m-am referit la niște persoane anume, ci la așa-numiții critici, în genere. Ei sunt departe de acest gen de literatură. Maiorescu ne oferă un bun exemplu de critică necesară.
- Domnul Maiorescu o fost pentru mine ca un Dumnezeu, zice Creangă. El m-o scos totdeauna din toate încurcăturile și tot dumnealui m-o readus în învățământ și mi-o dat o pâne.
- Noroc că în țară mai există și oameni ca dânsul, zice poetul. Cât despre Grădișteanu, Ghica ori Macedonski, n-am spus niciodată că ar fi idioți sau inculți, fiindcă toți sunt trecuți prin școli înalte și-s oameni inteligenți, numai că sunt fie răutăcioși și invidioși din fire, fie că nu au atins maturitatea de a înțelege o poezie nouă, lipsindu-le o preocupare suficientă pentru aprofundarea marilor modele poetice. Vasile cred că-i înjură mai mult ca să se răcorească...
- Dragă Mihai, dacă domnii ăștia, ca să mă exprim frumos ca tine, nu-țeleg nimic, sunt totuși foarte vinovați, cu atât mai mult cu cât se pretind culți, și trebuie opriți să bârfească și să corupă gustul cititorilor, insistă Conta.
- Nici unul din ei - te asigur eu Vasilică - n-o s-ajungă să scrie ca bădia Mihai: ,,Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei!” - și nici unul nu va putea să scrie ca Mihăiță-al nostru: ,,Ștefane, Măria ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ arhimandritului/ Toată grija schitului...” Iaca, aiastea-s zic și eu poezie! Simplu, românește, fratele meu! Îți merge de-a dreptul la inimă!... (Se emoționează și își șterge ochii cu o basma.) Ce zici, Sile dragă?
- Eu îi știu versurile acestea pe deasupra, Ionică. Ș-apoi am fost primul care l-am felicitat pentru ,,Doina” lui. (Îl apucă o tuse seacă. Atunci când se liniștește, se șterge cu batista la gură și continuă): Cine mai are acum curajul să mai spună că nu ești tu cel mai mare poet al României! Arătați-mi-l cu degetul ca să vezi ce-i fac! (Pune mâna pe cuțit și-l lasă în farfurie râzând.)
Eminescu, parafrazându-l:
- Și cine mai are curajul să spună că nu este Conta cel mai mare filosof al României? Că drept penitență, am să-i dau să-ți citească toate operele tale - și-n primul rând ,,Teoria ondulației universale”, ,,Teoria fatalismului” ori ,,Încercările de metafizică”, să vadă acolo ce poate secreta creierul unui filosof adevărat! Cu logica lor i-ai pus cu botul pe labe până și pe dușmanii tăi cei mai înverșunați.
- Ian nu mai vorbiți de filozofie, măi flăcăi! Dumneavoastră ca dumneavoastră, sunteți citiți și umblați prin străinătățuri, nu un popă prost ca mine, veșnic hămesit de foame, zis și Popa Smântână, care nu vorbește nici o limbă străină decât țărăneasca noastră de Humulești. Dar eu una știu: poezia lui bădia Mihai și cărțile tale filosofice trebuie cinstite chiar amu!
- Pentru supremația poeziilor lui Mihai eu mă bat cu orice oponent, căci existența lor ne face cinstea întregii țări! Ele-s deopotrivă monumente literare și istorice!
- Dragă Vasile, îți mulțumesc pentru că te bați pentru ideile mele versificate care poate nici nu merită atâta polemică și frământare. Noroc că nu curge sânge... Dar am scris așa, frații mei dragi, fiindcă iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc carte și rezbele, zugrăvesc împărății; iubesc acest popor nenorocit, bădie Ioane și bădie Vasile, căci geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce le poartă puse de stăpânii iștia fără suflet!
- Să cinstim, deci, zice Creangă, și pentru poporul nostru oropsât, pentru poeziile tale, bădie drag, și pentru tine Vasilică, colegul meu de bancă și cel mai mare filozof al nostru... Mânca-l-ar tata!... (Îl bate pe umăr și-l pupă zdravăn pe Conta). Nu ți-am citit eu filozoficalele tale care nu-s pentru mintea mea cea proastă, dar îți cunosc discursul plin de succes pe care l-ai ținut în Camera țării pe când erai ministru. Atunci eu, împreună cu Răceanu, Ienăchescu și Mișu Necșoi, te-am proclamat cel mai mare orator al nostru... Și-atunci am înțeles eu bine cum strâmbii mănâncă țara și drepții n-o lasă... Să-mi trăiți, băieții mei, că voi faceți cinste Eșului nostru oropsit și blăstămat de Dumnezeu! Voi doi faceți cinste întregii noastre țări și v-ați pogorât din cerurile înalte ale științei și filozofiei în amărâta asta de bojdeucă a mea care mi s-o sfințit și luminat cu prezența voastră aici! Dumnezeu să vă țâie!
- Să ne trăiești și dumneata, bade Ioane, - zice Eminescu - și să închini cu mine în cinstea celui mai mare povestitor român! Multă sănătate, frații mei! (Ciocnește din nou cu ei.)
- Că bine zici, bădie: în fundul paharului - sănătatea omului! Dar dacă-i vorba de sănătatea noastră, mi se pare mie că toți trei suferim de câte-o meteahnă zdravănă... Cât despre-a mea - hop! zup, zup! De-abia mi-o duc, și mi-o duc cu meșteșug pe două roate de plug!... Cât a cure, n-a da-n gură - și-oi merge cu ea de-a dură pân’ o-ngrop sub arătură... Eh! Capul să fie sănătos, că belelele curg gârlă! Hai noroc!
Ciocnesc tustrei. și beau cu voioșie. Între timp, Tinca aduce alte sarmale și alt vin și o farfurie de clătite, ferindu-se să nu mai calce vreo mâță pe coadă.

74. Acasă la București

Panoramă largă asupra Bucureștiului spre seară. Unele ferestre slab luminate. Mihai doarme într-un pat sărăcăcios. A adormit îmbrăcat, cu pantalonii pe el și cu o cămașă albă descheiată la gât... Este foarte cald. În ușă se aud ciocănituri ușoare. Ele se repetă până-l trezesc pe poet. Acesta sare nemulțumit:
- Cine-i?
- Deschide, Mihăiaș!
Eminescu se scoală repede în picioare și deschide ușa. În cămăruța lui sărăcăcioasă intră bătrânul Eminovici, pleșuv, albit și gârbovit de ani. Își îmbrățișează feciorul plângând:
- Ia loc, tată! Ia loc pe pat... (Mihai îl ajută să se așeze. O cărămidă care înlocuia un picior al patului se dărâmă iar patul se lasă. Mihai o pune la loc și întreabă): Cum ai aflat că stau aici?
- Am trecut întâi pi la domnu’ Maiorescu... Di la dumnealui am aflat... Șî mi-o spus să-ți zâc că-i foarte supărat pi tini. Ti-o luat omul la dânsul acasî, ți-a dat plocon gratis o cameră de lux, mobilată ca lumea, strălucind de curățenie, cu tot ce-ți trebuia, c-am văzut-o și eu, iar tu, drept mulțămire, după câteva zâle, ai șters-o iepurește, fără să-i zâci un cuvânt. Frumos! N-o fost bini șe-ai făcut, Mihai! Ai jignit un om așe cumsecadi!
- Lasă, tată! Tocmai de-aia... Mie nu-mi place să deranjez oamenii cumsecade. (Râzând): În camera aceea n-aș fi putut să dorm în pat încălțat, să afum pereții cu țigări, să-mi înșir cărțile pe jos sau să-mi arunc pijamaua după sobă, uscându-mi ciorapii pe ușa sobei și să mătur odată la două luni... Eu pun mai mult preț pe lucrurile spirituale decât pe cele materiale. Iar aici, precum vezi, fac ce vreau... Când scrii zi și noapte, nu mai ai timp și de curățenie, și de lux, și de ordine exterioară... Astea-s nimicuri pieritoare. Eu nu le mai iau în seamă. Acum ai înțeles? (Se aud ciocănituri în ușă.)
- Da, sunt acasă. Cine-i? întreabă Mihai.
- Sunt eu, coane Mihai. Safta, spălătoreasa...
Mihai iese la ușă unde îl așteaptă o bătrânică.
- Ce e, coană Săftico?
- Păi iaca, v-am adus cămașa care mi-ați dat-o azi dimineață la spălat. Uite ce curată o făcui și cum v-am călcat-o de frumos după ce-am scrobit-o. Și-am mai cârpit-o puțin și pe la coate, că era cam ruptă și-i lipseau trei nasturi. Și mai aștept și alte rufe. Că cearșafurile și pijamaua nu mi le-ați mai dat la spălat... ă-hă... de când? De vreo trei luni, dacă nu mai bine, iar curățenie în odaie nu m-ați lăsat să fac cam tot de pe-atunci...
- Ei, lasă, coană Saftă. Te-oi chema eu săptămâna viitoare. Ține-acum banii pentru ce-ai făcut azi și-ți mulțumesc pentru osteneală.
- Săru-mâna, coane Mihai, dar luni vin negreșit pentru celelalte rufe. Nu vă mai iert!
- Bine, bine, vedem noi... Te chem eu când.
- Dar mi-ați mai spus că mă chemați și-ați uitat. D’apăi luni nu vă mai las, că eu nu uit cu una cu două... Săru’ mâna. (Femeia pleacă.)
- Oricum, tari rău locuiești aici, dragul tatei! zice bătrânul. S-ar fi cuvenit altă viață fiului meu despre care toată lumea spuni c-o ajuns cel mai mari poet al României! Domnul Maiorescu m-o asigurat că ești un geniu al poporului român și cel mai mare poet din istoria acestei țări. Ba Creangă mi-o zâs că din toată lumea! Acum sunt tari mândru di tine și-am început să mă dau mari și ți-am învățat și eu câteva poezii de mă iau la întrecere cu Harietița și Aglăița... Toți mă respectă pentru ceea ce ești, iar când trec pi stradă îi aud șoșotind: uite, ista-i tatăl lui Eminescu... (Râzând): Lumea si dă la o parti când trec, iar la cârciumă la Botșeni nimeni nu-mi mai ie vreun ban...
- Lasă astea, tată! Desigur, exagerezi sau poate doar ți s-a părut, că nu-i lumea chiar așa de grozavă precum spui. Dumneata ce mai faci?
- Rău, Mihăiță tată, rău flăcăiașul tatei! (Cu glas înlăcrimat): Di când s-o prăpădit biată maică-ta, Dumnezeu s-o ierti, îs tare bolnav și sărac, șî toati puterili m-or părăsât... Pământul din Ipotești l-am vândut tot, tot, cu casă cu tot... Acolo nu mai avem nimic, nimic! Și ce gospodărie aveam! Mai țân doar casăli mici din Botoșeni, cât oi mai pute să le țân și pe-alea, că datoriile tot nu mi le-am plătit toati... Amarnică viață, Mihăiță! Amarnică, zău așe. Și ca mâne, poimâne m-oi duce și eu după maic-ta, băietul meu scump. (Îl sărută pe obraz. La fel face și Mihai.)
- Tată, știam dinainte c-ai vândut pământul, dar nu-i nimic. S-așteptăm vremuri mai bune...
- Mai buni?
- Da, poate-or veni...
- Mai răli - poate, Mihăiță, dar mai buni n-or să prea mai vină eli nicicând.
- Ei, nu fi chiar atât de pesimist. Cândva cred că totuși Ipoteștiul îl voi răscumpăra eu odată și-odată. Am să mă las de gazetărie, și-o să mă apuc de-agricultură. Nu glumesc deloc, înțelegi? Vin la dumneata la Botoșani, și-o să facem planuri de colaborare în comun. Numai la țară este adevărata viață, tăicuțule!... Colo, lângă păduri și lângă coarnele plugului... Mai ții dumneata minte cum m-ai pus să țin coarnele plugului pe când eram copil?
- Ei, băietul tatei! Poate șuguiești. Eu n-o să mai apuc zâlele acelea di care-mi vorbești tu...
- Voi face tot posibilul ca ele să vină cât mai curând.
- Deocamdată, eu am alte preocupări, Mihăieș!
- Care-anume?
- Am început să fac și eu... versuri... Aș vrea să fiu și eu poet, ca tini, ca să-mi descriu în poezii toati suferințele din viața me, căci nimeni nu mi le știe, afară di mini perosnal, cât de multe-am pătimit! Să știe urmașii mei ce viață-am dus. Că și eu am multe di spus...
Mihai izbucnește în hohote homerice de râs:
- Ha-ha-ha! Versuri? Imposibil tată! Hai că ești bine!... Asta-i prea de tot! Dumneata care mă luai mereu în răspăr când vedeai că eu fac poezii... Imposibil! Știam că vorbești nemțește, franțuzește, leșește, ba chiar și evreiește o țâră, dar nu te știam poet! Ești tare nostim și glumeț astăzi! Uite-așa ai fost de când te știu eu!
- Pi cuvântările mele di onoari, Mihai, că nu glumesc! Scriu în fiecare zi... Și dacă știam atunși că este-așa frumos să scrii poezii, zău că nu mai mă opuneam și te obligam de mic să faci versuri...
- Aa, dacă mă obligai, gata! n-aș mai fi scris un rând! Nu știi că fructul cu cât e mai oprit, cu atât e mai dorit?
- Așe-i! Iar dacă nu mă crezi că și eu sunt poet, atunci, așteaptă: cum ajung din nou acasă, am să-ți trimit și țâi o scrisoare în versuri, ca să te convingi. Îi bini? Și nu te speria, că nu vreau să te-ntrec!
- Nu, nu, nu mă sperii... Tot e bine, că n-ai ajuns să te joci cu păpușile, îi răspunde Mihai râzând și îl ia pe bătrân de gât ca să-l sărute iar. Apoi îl ajută să se ridice ca să treacă la masă. Hai spune drept, ai mâncat ceva?
- O, am mâncat, am mâncat la domnul Maiorescu acasă. M-o ghiftuit de mi-ajunge pe trei zâli. Nici să n-aud de mâncare...
- Atunci hai de bea ceva. (Îi pune pe masă o sticlă și două păhăruțe.) Ia, tată, de gustă cu mine ici niște țuică de Văleni.
- Beau, Mihăiță, dar cineva mi-o spus că tu te-ai cam luat di băutură. Oari nu cumva e-adevărat? Că de-i așe, mai bine mor pi loc!
- Ei, las-o-ncolo! Nu-i crede... Nu m-a văzut nimeni vreodată beat și nici n-o să mă vadă! Beau și eu așa... când și când - la necazuri mari. Iar necazurile se măresc în fiecare zi...
- Noroc, băietul tatei! Și ai grijă di tini! Să-mi trăiești cu bucurie - și să se bucure și țara că i-am dat un om om așe di mari!
- Noroc, tată, și sărut mâna! Și să mori numai atunci când oi vedea eu că țara m-a ales ca împărat... Iar asta înseamnă că n-o să mai mori niciodată!

75. Noi ilustrări din opera lui Eminescu. Scena izbucnirii crizei

Este vară, cald... Eminescu, numai în cămașă, plin de transpirație. Lucrează nervos. Șterge, rupe hârtii la masa lui de brad... Vocea celor mai buni actori citind întâi poezia ,,Singurătate” (care este o ilustrare a imaginii poetului scriind), apoi și alte alte poezii ilustrate sonor și vizual:
Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii, amintiri
Țârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri.

Sau cad grele, mângâioase,
Și se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere
S-a țesut păienjeniș Imaginea păienjenișului
Și pe cărțile în vrafuri și a unor șoricei alergând
Umblă șoarecii furiș. peste cărțile poetului.

În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Și ascult cum învelișul Se aude ronțăitul șoareci-
De la cărți ei mi le rod. lor și țârâitul greierilor.

Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Și un capăt poeziei
Și pustiului să pui;

Dar atuncea greieri, șoareci,
Cu ușor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi
Iară ea se face vers.
..................................................................
TRECUT-AU ANII...

Trecut-ai anii ca nouri lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară...

FLOARE ALBASTRÃ
(Profilurile adumbrite ale poetului și ale Veronicăi în mijlocul peisajului descris.)

- ,,Hai în codrul cu verdeață,
Unde-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă trestia cea lină
Și sub bolta cea senină
Vom ședea în foi de mure...” etc., etc.
.................................................
Imaginea de mai sus dispare lăsând loc următoarei: poetul, într-un costum alb, cu o pelerină pe mână, își descoperă pălăria în fața codrului unde se află. Acum răsună melodia compusă pe versurile poeziei ,,Revedere”. De fapt, de aici încolo, se vor folosi numai versurile puse pe muzică. Toate vor fi cântate parțial:
- ,,Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut...” - etc.
Nu se cântă toată melodia, decât până la a doua întrebare pusă de poet codrului, după care se suprapune peste melodia ,,Ce te legeni...” Acum Eminescu apare îmbrăcat în alt costum, de culoare închisă, stând în fața altor copaci legănați puternic de vânt. El le privește vârfurile:
- ,,Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
- ,,De ce nu m-aș legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește
Și frunzișul mi-l rărește...”
Din nou Eminescu într-o pădure așteptând-o pe Veronica. Ea apare alergând (filmare ralienti, eroina plutind) și i se așează în brațe. Se aude melodia din ,,Dorința”, compoziția lui Beno Sârcu:
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Și în brațele-mi întinse
Să alergi pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz...
..................................................................
Un lac în mijlocul pădurii, spre seară... Diferite păsări alergând în tufișuri să se culce... Ciripitul lor... Pe apă plutește o lebădă... Se aude melodia ,,Somnoroase păsărele”, compusă de Tudor Flondor: Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!

Doar isvoarele suspină
Pe când codrul negru tace;
Dorm și florile-n grădină -
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopții feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis și armonie -
Noapte bună!
.....................................................................

Poetul se plimbă seara pe un drum cu case rare și cu plopi fără soț la număr... Răsună corul care cântă cunoscuta romanță pe muzica lui Guilelm Șorban:
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut...etc....

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles.
...................................................................
Un buciumaș suflă în tulnic ori în bucium în timp ce turmele de oi coboară un deal. Corul cântă ,,Sara pe deal”, pe melodia lui Vasile Popovici:
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar isvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine...etc...
...........................................................................................................
Toamna... Cad frunzele... Bate vântul... Un stol de rândunele trece pe deasupra copacilor și caselor pierzându-se în zare. Auzim melodia versurilor ,,De ce nu-mi vii...”, pe muzica lui Carol Decker:
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
Se-așterne bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braț,
Să te privesc cu mult nesaț,
Să razim dulce capul meu,
De sânul tău, de sânul tău.
.........................................................................

Noapte... Stele deasupra caselor... Corul cântă acum melodia ,,Când amintirile”, compusă de Vasile Popovici:
Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele.
..........................................................................
SCENA CRIZEI:

Reapare figura poetului la masa de scris a redacției ziarului ,,Timpul”. (Alt decor, altă masă decât în secvența precedentă - deci, biroul văzut în secvența de la ,,Timpul”.) Îl vedem acum pe Eminescu foarte obosit, mai obosit ca oricând. Este neras de câteva zile și barba îi înnegrește fața. Părul zburlit pe tot creștetul capului, un păr nepieptănat. De aceea pare îmbătrânit. Lucrează singur la o masă. Scrie și se șterge de transpirație cu cotul. Lângă dânsul se află o cană mare cu apă. Lângă cană - un pahar. După ce scrie ceva, se oprește își recitește ceea ce a scris:
- ,,Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înțelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă strâmb și în prporții pocite...” (Cască.) La naiba cu articolul ăsta!... Nu-mi place cum sună... (Trage cruci peste el apoi rupe hârtia nervos, cu mâinile tremurânde, în bucățele din ce în ce mai mici pe care le suflă spulberându-le pe masă și pretutindeni, ca pe niște confeti... Râde, văzându-le cum zboară. Mai rupe și alte hârtii și le spulberă la fel... În hârtiile spulberate - precum mintea proprie - vede scena spulberării frunzelor, toamna, sub teiul de la Copou... Chipul Veronicăi pe banca de sub tei ,,ninsă” de o puzderie de frunze galbene.) Ce-o mai fi făcând Veronica?... Ce mai faci, Veronica? (Scrie ceva pe altă hârtie. Citește tare ceea ce a scris):
Alei dragă, alei mică,
Viața trece, frunza pică
Și din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică...
Alei dragă Veronică!...
(Închide ochii, șoptind ceva nedeslușit, dar îi redeschide peste câteva clipe.) Veronica... Veronica? Da, Veronica!... Verona... (Poetul începe să aibă obsesii și mângâie o Veronică închipuită.) Vreona... Nu Vreona - Voerna... Voerna-Vnoera... Vnoera... Vaenor... (Sucește podul palmelor când pe-o parte, când pe alta, privindu-și mâinile din ce în ce mai fix, mai încruntat, aproape cu ochii încrucișați, și rotindu-le cu fiecare rostire a numelui drag, anagramându-l până aproape de ilogicul exhaustiv. Momentul acesta este subliniat de o muzică asincronică și atonală, de secvențe duodecafonice muzicale redate în ritm crescndo-descrescendo pentru a ilustra tensiunile tulburării psihice care s-au acumulat și declanșat.) Anoerov... Anerov... Aroniqve... Enorvica... Vicerona... Acivrone... Civranco... Nicavero... (Pune mâna la cămașă și se descheie la guler de doi nasturi, strâmbându-și cravata pe care nu poate să și-o smulgă. Simte că se sufocă. Bea câteva înghițituri de apă și închide ochii. Muzica amelodică încetează. Recită cu ochii închiși, printre dinți, gemând și respirând des):
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi!! vechi! și nouă toate...
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece...
Vreme trece, vreme vine,
Vreme trece, vreme vine...
Vreme trece, vreme vine...
(Arătând cu degetul și rotindu-l în sens invers):
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă,
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine,
Vreme trece, vreme vine...
Vreme vine...
...............................................................
De te-ating, să feri în lături!
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi?
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi?
Ce! mai! vrei!! Nu vezi că vremea trece?
Că trece? Că vremea trece?
Că a trecuuut!??
Iar umbra crește-n urma mea! Și eu mă-ntunec! Mă-ntuuneeec... (Încet, șoptit): Unde-s șirurile clare?... (Ceva mai tare): Unde-s șirurile clare? (Acum cu voce tare, dar nu strigată): Unde-s șirurile clare? Dar care șiruri clare?... Ce fel de șiruri clare?... Nu-s clare... Nici un șir nu-i clar... Care șiruri? Șirurile vieții, Eminescule! Șirurile vieții mele negre (bate cu pumnul în masă vorbind cu voce plânsă)... blestemate (altă bătaie cu pumnul în masă)... oropsite (bate cu pumnul)... nefericite (bate iar), care-au fiert în clocot amaar! amaar... amar... Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spuun?
Poetul are o criză furioasă de nervi și reproduce pasagii incoerente din opera lui. Recită cu voce scâncită, plânsă:
- Unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun? În zadar în colbul școlii cauți taine unse, taine plânse, cauți taine nepătrunse! Taine unse, plânse, nepătrunse... Nu e carte să înveți/ Ca viața s-aibă preț;/ Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate părimește/ Ș-ai s-auzi cum iarba crește... Pătimește... Pătimește... (Dintr-odată ridică tonul și strigă puternic): Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?! Ah! organele-s sfărmate! (Trântește ambii pumni în masă.) Organele-s sfărmate!... Sunt sfărmate... (Bate repetat cu pumnii în masă, apoi își dă câțiva pumni în cap.) ...iar maestrul e nebun! (Ia paharul de apă și-l trântește de podea strigând): Maestrul e nebun!!... (Se scoală în picioare și sparge cana făcând-o țăndări.) E nebun!... (Își dă tare cu pumnii în cap.) Maestrul e nebun! (Aruncă toate hârtiile în sus și răstoarnă masa răcnind): E nebun! (Cu glas sfârșit): E nebun...
Ușa se deschide dintr-o dată brusc lovindu-se cu pocnet de perete și în odaia redacției năvălesc alarmați Slavici, Chibici și un tipograf care-l găsesc pe Eminescu scrâșnind cu pumnii ridicați spre tavan și cu părul vâlvoi. Îl sprijină tocmai când acesta era gata să se prăbușească. Tipograful aduce repede apă și-l stropește pe față. Poetul deschide ochii murmurând neștiutor:
- Cine sunteți voi? Voi... sunteți urmașii Romei?
Slavici, speriat de-a binelea, îl zgâlțâie:
- Mihai, băiatule! Mihăiță! Ce-i cu tine, dragul meu? Ce te doare, băiețașule? No, spune ce-ai pățit? (Eminescu își revine pentru câteva momente și își amintește de prietenii lui pe care, într-o fulgerare a minții, îi recunoaște.) Ah! Frate Ieni... Ah! Chibici... Ah! Fraților! Dragii mei... Nu știu ce se-ntâmplă... Nu știu ce am... Să aveți grijă de mine, copii! Să vă fie milă de bietul Eminescu... Eu cred că... Cred că... Eminescu a înnebunit! Ah, Doamne!... Eminescu e nebun!... De ce oare? (Scâncește.) De cee? Ce-am făcut?... Doamne, ce-am făcut? Pe cine-am omorât?... N-am omorât pe nimeni... Uf, nu mai pot, nu mai pot, fraților!... (Plânge.) Nu mai poot!... Ce-am făcut?! Ce-i cu mine, Ieni?!... Unde suntem?... Și cine sunteți voi? Cine sunteți voi? Nu vă cunosc!... Ieșiți afară! Luați mâna de pe mine! Nu mă ucideți! Nu vreau! Săriiți! Ajutoor! Ajutooor!!...

OBSERVAȚIE:

Scena nebuniei poetului va fi foarte greu de redat printr-un simplu joc scenic. Ea nu trebuie exagerată și nu trebuie
să se insiste cu prea multe detalii asupra ei, sugerările putând avea un rol preponderent. Colaborarea dintre regizor și
actor trebuie să atingă în această secvență maximum de dăruire artistică și de perfecțiune interpretativă.

76. Caragiale și Vlahuță

Acasă la Vlahuță... Caragiale și Vlahuță stau muți pe o recamieră. Vlahuță este destul de tânăr, având aceeași figură pricăjită pe care i-o cunoaștem din forografii. Pe fața lor se citește îngrijorarea și o supărare profundă. Caragiale își șterge ochii cu o batistă.
- Nu-mi închipuiam, nene Vlahuță! Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap una ca asta!... N-are decât 33 de ani... Și ce planuri literare grozave își făurise! Și ce minte sclipitoare avea! Eu l-am iubit foarte mult pe Mihai, deși am comis un mare păcat față de el. Ți-oi spune eu într-o zi ce gogomănie și ce ticăloșenie făcui! Dar, fiind un suflet atât de nobil, Mihai m-a iertat! Nu merita Eminescu așa ceva, dar l-a înnebunit munca de la ziar, mai ales după ce am demisionat eu și Slavici. El ducea singur în spinare toată redactarea ziarului ,,Timpul”. Noi i-am spus să plece și ne-a răspuns că n-are unde... Și uite unde a ajuns. Tare rău îmi pare! Tare-mi pare rău...
- Ei, nene Iancule! Nici mie nu-mi vine să cred. Cu adevărat, prea crudă s-a arătat soarta cu acest geniu fără egal! răspunde Vlahuță oftând. Dar trebuie să facem ceva; nu-l putem lăsa așa! Și baremi de n-ar fi fost publicată epigrama aceea stupidă din ,,Literatorul” lui Macedonski...
- Fi-ar să fie! Ia dă-mi-o s-o mai citesc odată, o cere Caragiale. (Vlahuță îi dă gazeta și dramaturgul o citește tare):
Un X..., pretins poet - acum
S-a dus pe ce mai jalnic drum...
L-aș plânge dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun.
Hm! Ce idioțenie!... Auzi? Un X, pretins poet... Ca și cum Eminescu ar fi un X, un oarecare! Când țara asta, - dar ce zic eu în țara asta? - poate-n lumea asta-ntreagă, nu s-a născut un poet mai mare ca Eminescu! Ce tâmpenie!
- Adevărat! Dar Macedonski se scuză că nu i-ar fi adresat-o lui, ci c-ar fi numai o simplă și nefericită coincidență...
- Aiurea! Îl cunosc eu mai bine! Lui Macedonski i s-au urcat gărgăunii la cap și, cu mutra lui de frizer cu monoclu, ahtiat după imitații franțuzite, se crede marele poet al țării... Rahat! Și s-avem pardon! Eu îți spun că nici nu spurcă pe lângă Eminescu. De altfel e recunoscut prin firea lui vindicativă, arogantă și răutăcioasă. L-a jignit de mai multe ori prin scrisori și prin ziare nu numai pe Eminescu, dar și pe Alecsandri și pe Maiorescu, și suferă cumplit de invidie că Eminescu l-a pus cu totul în umbră.
- Cred că ai auzit că, imediat după publicarea epigramei, toate pachetele cu revista ,,Literatorul” scoasă de el i-au fost trimise îndărăt nedesfăcute, de către chioșcari, librari și abonați, iar societatea literară a revistei a început să se destrame rapid, membrii ei părăsindu-l definitiv pe autorul porcăriei ăsteia versificate. Într-o sală de spectacol unii l-au fluierat și huiduit, iar alții l-au amenințat chiar cu bătaia.
- Bine i-ar face! Oricum, vorba dumitale, trebuie să mișcăm ceva pentru bietul Mihai!
- Mie deja mi-a și venit o idee grozavă, cumpănește Vlahuță. Iată ce vreau să fac...

COMENTARIU

CRAINICUL FILMULUI:

Înspăimântătoarea știre despre întunecarea minții marelui nostru poet făcu înconjurul țării. Ziarele vesteau știrea aceasta spre a obține efecte senzaționale, anunțând pe scurt și cu cruzime evenimentul.
În ziua de 28 iunie 1883 boala izbucnește din plin și poetul este internat la sanatoriul ,,Caritas” al doctorului Șuțu, din București. Bolnavul este supus unui tratament relativ empiric, cu diagnostic nesigur, fără rezultate imediiate din care cauză îi apar mari ulcerații la ambele picioare. Toamna prietenii, organizați de Titu Maiorescu, fac rost de bani și-l trimit la sanatoriul Ober-Dobling de lângă Viena, dându-l ca ajutor însoțitor pe preitenul poetului, Chibici Râvneanul. Acolo îl va vizita și Titu Maiorescu. La contribuția amicilor se mai adăuga și suma de 2000 de lei, trimisă de Vasile Alecsandri care strânsese acești bani din vânzarea biletelor de intrare de la Ateneu unde, în beneficiul poetului bolnav, citise drama sa ,,Fântâna Blanduziei”, în ziua de 15 octombrie 1883. În același scop, la iași, s-au dat concerte simfonice iar la Botoșani un comitet artistic a organizat o reprezentație de teatru susținută de actorii trupei Fanny Tardini-Vlădicescu care-l avuseseră coleg în timpul pribegiilor din tinerețe.
La 21 decembrie 1883 apare în editura Socec primul volum, cu portretul poetului și cu o prefață de Maiorescu. Senzația este atât de puternică încât un val general de milă publică se revarsă asupra autorului. În licee și școli versurile circulau prin bănci ca un aliment sentimental dătător de fiori. La Viena poetul se însănătoșise într-o oarecare măsură, simțindu-se foarte jenat când luciditatea i-a revenit. Medicul curant, dr. Obersteiner, îi recomandă o călătorie prin Italia, spre sudul Alpilor, până la Veneția, Padua și Florența. Însoțit de același Chibici, Eminescu vizitează locurile recomandate, timp de șase săptămâni, fără să fie prea mult impresionat. La 27 martie revine în patrie unde se întâlnește din nou cu Biblioteca Centrală din Iași, de data aceasta ca subbibliotecar, îndeplinind roluri șterse. În vara anului următor se tratează la băi în Rusia, lângă Odessa.
De-acum încolo, viața poetului se scurge între rare sclipiri de lumină când, profitând de luciditate, scrie înfrigurat pentru a recupera timpul pierdut, - și tot mai dese cufundări în întunericul ireversibil... Contribuțiile prietenilor și chiar ale elevilor din licee pentru întreținere și spitalizare continuă, paralele cu marea și criminala indiferență birocratică a oficialităților care îi aprobă un ajutor modical venit totuși prea târziu...
Eminescu va mai trăi șapte ani după declanșarea bolii, timp în care va mai suporta și alte internări, inclusiv la ospiciul de pe lângă Mănăstirea Nemțului, unde este vizitat de Ion Creangă, sau va fi îngrijit la Botoșani cu mult devotament de sora sa, Harieta Eminovici. În scurtele perioade de însănătoșire ne-a mai lăsat câteva creații surprinzător de frumoase...

77. Ilustrațiile comentariului

Anunțul din ziare... Pentru una sau două fracțiuni de secundă, ecranul se va fracționa în patru scene mici, arătându-l pe Eminescu în câteva ipostaze triste ale bolii sale, precum: 1. Mergând pe stradă și gesticulând; 2. Spărgând cu bastonul niște oale așezate pe parii unui gard; 3. Urcat într-o trăsură de doi polițiști în timp ce poetul se opune; 4. Cercetat de o comisie de patru medici în halate albe la spital. Ecranul se va stinge de două-trei ori, cu foarte scurte pauze de întuneric, care nu vor permite publicului să deslușească în detalii nici una din aceste patru scene menite doar să sugereze că ceva ciudat se întâmplă acolo cu nefericitul erou. Folosind acest procedeu, de fulgerări rapide ale scenelor, nu se va impieta cu nimic asupra memoriei poetului. Următoarele scene, sincronizate cu comentariul crainicului, vor fi: clădirea sanatoriului ,,Caritas” din București... Aleea sanatoriului Ober-Dobling pe care merg - filmați din spate - Chibici și Eminescu, primul ducându-l de braț și sprijinindu-l pe prietenul său bolnav care șchioapătă și abia pășește datorită rănilor apărute pe picioare... Maiorescu la capul patului în care zace Eminescu. Criticul îl mângâie pe cap... Ateneul Român: V. Alecsandri citind publicului din ,,Fântâna Blanduziei”... Un concert simfonic la Iași. Solist la vioară - Toma Micheriu... Un spectacol dat de trupa Tardini-Vlădicescu... Coperțile primului volum cu poezii de Eminescu (POESII, Editura Socec, București. Cartea se deschide la portretul poetului)... Niște liceene drăguțe citind în clasă poeziile eminesciene... Italia... Imaginea munților Alpi... Pini umbeliferi... Venezia... Eminescu, foarte abătut, într-o gondolă venețiană, alături de Chibici... Ține mereu ochii închiși... Turnul San Marco... Deschide ochii să se uite la San Marco atunci când Chibici îi spune ,,Uite, Mihai, turnul San Marc, descris de tine în versuri.” (Auzim dialogul.) Mihai îi răspunde: zâmbidu-i trist și citând din prima strofă a poeziei sale ,,Veneția”: ,,S-a stins viața falnicei Veneții,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind păreții...” Piața cu porumbei... Clopotele turnului bat ora trei p.m.... Padua... Florența - scurte imagini... Coborând în Gara de Nord de la București unde îl așteaptă câțiva amici cu flori în mână, printre care și Titu Maiorescu. Poetul are chipul tumefiat. Zâmbește cu tristețe tuturor... Este îmbrățișat pe rând de toți dar nu reacționează cu nimic... Clădirea bibliotecii din Iași... Portul Odessa... Poetul internat la Mănăstirea Neamțu unde este vizitat și îmbrățișat de Ion Creangă. Facsimilele unor liste de subscribție... Eminescu scriind...

78. Vizita lui Vlahuță la Eminescu

Vlahuță, îmbrăcat simplu, a venit în vizită la poetul internat în curtea ospiciului de la Mănăstirea Neamțului spre a-i face o propunere ca să primească suma colectată de la prieteni spre ajutorare. Eminescu este trist, foarte trist, dar destul de lucid. Vorbește rar, cu voce scăzută. Are fire de păr alb pe cap și pare bătrân.
- Cum te mai simți, domnule Eminescu?
Poetul nu răspunde imediat. Întâi închide ochii, apoi îi deschide plini de lacrimi și răspunde cu un glas plâns, sfârșit, dând cu tristețe din cap. Buzele și bărbia îi tremură când vorbește:
- Of, Doamne, Doamne! Nu mă simt bine, frate Vlahuță. Nu mă simt bine deloc... Cu ce oare am păcătuit în viață de mi s-a rezervat o asemenea soartă?... Cu ce? Nici nu știu bine ce s-a întâmplat cu mintea mea. Nu-s încă în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care-am trecut. Evident, că ceva foarte grav trebuie să se fi întâmplat, de nu-mi pot aminti mai nimic și de a trebuit să mă fac de râs în societate și să fiu internat în case de sănătate... Între timp, tata a decedat la Ipotești și abia târziua am aflat această veste... Săracul bătrân și săracul de mine! Nenorocirea care m-a lovit a fost prea mare... Eu nu mai pot suporta - și nu mă mai pot suporta! Am numai și numai vești triste... Crede-mă, nu mai pot! Viitorul ce m-așteaptă e mai nesigur și mai negru ca oricând.
- Dar acum te văd recuperat, frate Mihai. Ești mult mai bine și în curând vei fi eliberat. Așa mi-au spus aici medicii.
- Din punct de vedere psihic, poate că, parțial, da. Însă fizic sunt dărâmat și mi-e frică de-o nouă criză... Așa m-a găsit și Creangă deunăzi aici. Mă doare însă tot corpul: mă doare capul, mă doare inima, mă doare stomacul, mă dor picioarele. Uite-te numai la picioarele mele... Uite-le, privește-le - le vezi? Sunt pline de aceste răni urâte care nu știu de unde-au mai apărut... Ai mai văzut așa sângerări? Mă dor cumplit, frate, zi și noapte, și abia mai pot merge... Mă tratează cu injecții de morfină, cu fier și cu băi de mercur... Zadarnic! Poate mercurul îmi face mai rău decât cred doctorii. Mi se dă mâncare de regim și mi-e foame încontinuu. Nenorocirea care m-a lovit e destulă, frate Vlahuță. Mi-ajunge! Mă doboară... Din minut în minut îmi aștept sfârșitul...
- Nu trebuie să fii atât de pesimist. Lucrurile merg spre întremare totală și pentru restul trupului, chiar dacă nu atât de repede, dar evident vei fi total vindecat...
- Eu știu mai bine ce va fi. Și să-ți spun drept, nici nu-mi mai doresc asta... Singura mea fericire ar fi să mor cât mai curând. Să dorm somnul cel fără de sfârșit... Să mă odihnesc... Să dorm... Să dorm... Să adorm odată... Mi-e sete de repaos... ,,Vino somn, ori vino moarte, pentru mine e totuna!”
- Nu vorbi așa, domnule Eminescu, fiindcă întreaga țară este alături de dumneata. Toți te vrem din nou sănătos, vesel ca altă dată, cu puteri noi de a continua geniala operă literară cu care ne-ai făcut ca țara noastră să fie mai bogată. Poeziile dumitale sunt mai prețioase decât tot aurul țării și de aceea am dăruit fiecare după puterile noastre pentru a-ți putea continua plata costului medical care este foarte ridicat. Trebuie să primești această manifestare de dragoste a celor ce te iubesc! Nu e nici o înjosire pentru că s-a făcut o asemenea colectă.
- Nu te pot încredința destul, frate Vlahuță, cât de odioasă e pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscipție publică... E drept că n-am bani, că n-am avut niciodată fericirea de a mânca până la sațiu, dar ăsta nu-i un motiv de a întinde talgerul în public.
- Eu n-aș zice așa, pentru că aici nu-i vorba de cerșetorie, ci de recompensă națională. De ce nu înțelegi că la miijloc e un gest de solidaritate și de iubire, frate Eminescule!?
- Recompensă națională! Asta putea s-o facă foarte bine statul, Parlamentul, nu particularii. Dar oricum i-ați zice voi, tot nu pot să primesc. Rău am ajuns, frate Vlahuță, rău! Și mi-e frică chiar să mă plâng, fiindcă și asta ar fi interpretată ca un semn de revenire a nebuniei... Lasă, mai sunt destule alte mijloce onorabile de ajutor, iar cel propus de voi ar fi desigur cel din urmă la care aș recurge vreodată.
Vlahuță dă din umeri și din mâini și oftează alături de Eminescu căruia îi apucă cu drag ambele mâini - acele mâini micuțe și delicate - în timp ce Eminescu își pleacă fruntea peste mâinile lui Vlahuță și plânge în surdină. Vlahuță nu-și poate opri nici el plânsul.

79. În Consiliul general județean Botoșani

Deputați, membri ai consiliului, prefectul etc. Toți oameni în vârstă, grași, cheloși, adunați în dezbaterea petiției de ajutorare a poetului.
Primarul orașului anunță:
- Domnilor, dau acum cuvântul domnului Theodor Boldur-Lățescu, prefect al județului Botoșani și președinte al Consiliului general județean...
Prefectul se scoală în picioare ținând o hârtie în mână. (În timp ce va citi petiția, vedem pe membrii consiliului căscând, citind ziare sau dormind.)
- Domnule primar, domnilor deputați și domnilor membri ai Consiliului județean... După cum știți, la Consiliul general al județului nostru a sosit acum două săptămâni o petiție semnată de 60 de vrednici cetățeni ai urbei Botoșani. Aceștia înalță un strigăt de ajutor pentru nefericitul nostru poet Mihai Eminescu, născut în urbea noastră. Dau citire petiției: ,,Domnule președinte, Cetățeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav și de neimitat Mihail Eminescu, se află de câteva săptămâni în orașul nostru, în casa surorii sale, d-ra Henrieta Eminescu. Multă lume aicea cunoaște suferințele extreme de care este atinsă sora poetului și puțini s-au gândit până la ce semn prezența neprețuitului oaspe apasă din această cauză existența acestei ființe. Lipsită aproape definitiv de libertatea pasului, ea vede cu durere că este peste putință a prodiga spre ușurarea scumpului ei frate toată îngrijirea de cari l-ar înconjura dacă, pe lângă bogăția afecțiunilor ce o leagă de fratele său, s-ar simți întărită și de vigoarea sănătății. Închipuiți-vă o soră devotată și iubitoare, pironită pe niște picioare artificiale, curs de zece zile și zece nopți înaintea unei figuri pierdute, dinaintea unui frate ce refuză a mânca, ce nu articulează o singură silabă și veți avea icoana sfâșietoare a celor ce se petrec în casa bunei domnișoare Henrieta Eminescu...
Botoșanii, care după veacuri va veni cu certitudine necontestabilă să recupereze onoarea că satul Ipotești din apropierea orașului au dat naștere omului genial, are azi dreptul și datoria nemărginită de a păși în fața sa și, cu lacrimile în ochi a-i zice:
,,Copil al nostru! Product din sângele acestor locuri! Nu vrem ca viitorul să arunce asupră-ne valul rușinei și un oprobiu fără margini. Ești fala noastră și nu te-om părăsi...” etc., etc. - în fine, n-o mai citesc pe toată că-i destul de lungă. Ce mai, domnilor, acești cetățeni cer în cele din urmă ca onoratul Consiliu județean, recte, dumneavoastră cei de față, să votați un ajutor bănesc poetului în cauză... Las părerilor adunării de azi această originală propunere... (Se așează ștergându-se de sudoare și bând apă.)
Primarul:
- Domnul deputat Constantin Lecca cere cuvântul. Poftiți, domnule Lecca...
- Domnii mei, este într-adevăr trist că poetul Eminescu a înnebunit și că n-are ce mânca împreună cu soră-sa... Este trist și particip sincer la tristețea lor... Dar, domnii mei, noi nu putem risipi bugetul mic al județului nostru pentru așa nevoi neavenite! S-ar crea un precedent și, în sfârșit, ce ne facem pe urmă cu cazărmile? Nouă ne trebuiesc cazărmi, domnilor deputați, cazărmile - nu acțiuni filantropice... Cât despre domnul Eminescu, el este prea mare pentru județul nostru, căci el a servit Țara, deci Țara să-l plătească și să-l ajute nu noi! (Se așează în ropote de aplauze, mulțumind în dreapta și-n stânga.)
Se ridică altcineva și ia cuvântul:
- Domnilor, propunerea domnului Lecca este nobilă în esență, dar o sumă colea micuță tot i-am putea da... Vreau să zic, să trimitem suferindului bani precumpănit, după mijloacele bugetare, nu o dată cât îi trebuie... (Se așează neaplaudat de nimeni.)
Lecca îl interpelează:
- Onorat Consiliu, să nu creadă domnul Savinescu că aș fi cumva împotriva ajutorului, Doamne ferește! În principiu, îl admit, domnilor... Îl admit. Numai să nu se precipiteze, ci să se grăbească, dar a-l trimite numai imediat, însă mai către toamnă, când nevoile urbei sunt mai mici sau chiar la iarnă, spre primăvară, dacă nu chiar la vară sau la anul... (Iarăși aplauze.)
Prefectul ia din nou cuvântul:
- Domnilor consilieri, domnii mei... Vreau să ne înțelegem. Văd că ați ajuns la un diapazon străin, de animațiune... Este adevărat, Consiliul nostru nu este o instituțiune caritabilă și nici nu poate fi, fiindcă n-au mai fost asemenea situațiuni, însă avem totuși putința să acordăm din bugetul local un ajutor de vreo 200 de lei lunar... Asta o putem face, cred, fără prea mare dificultate.
Se nasc murmure, nemulțumiri, clătinări din cap... Careva strigă:
- Oare chiar ați uitat? Nu se poate să nu vă amintiți... Domnul Eminescu, pe când era zdravăn la cap, ne-a atacat partidul prin ziare și a râs de conducerea urbei noastre! Și-acum să-l ajutăm? Oare chiar așa am ajuns? Ce părere-aveți?
- Așa-i! Așa-i! îl susțin unii.
- Vă rog, puțină atenție... Domnilor consilieri, - continuă prefectul - aș vrea să nu rămânem surzi și muți în întuneric, pentru că domnul Eminescu, fiind o idealitate în carne și ciolane, trebuie ca orice om să mănânce... (Unii zâmbesc.) Bine, cu 200 de lei lunar nu sunteți de acord... Propun atunci 150!
- E mult! Propun 110 lei, zice o voce din sală.
- Pare prea puțin, răspunde prefectul.
- 120! zice o altă voce, oarecum cu timiditate.
- 120? Păi, să vedem... E mult? E puțin? Pare c-ar fi suficient. De acord? Ei, ce ziceți? Văd că nici unul nu vă hotărâți.... Rămânem la 120 de lei pe lună sau nu? Să ridice mâna cine votează suma... (Zece votează, opt nu. Restul se abțin.) Zece pentru, opt contra; restul sunt neutri... Așadar, suma a fost aprobată, domnilor. Vă mulțumesc. Această sumă o vom plăti însă abia din iulie 1887, adică peste-o lună, până la 1 aprilie 1888, căci, ne pare rău, dar atâta ne dă mâna... Rog să se consemneze aceste date în prescripțiul-verbal...

80. Ședința Camerei Deputaților din București, 2 martie 1888

Un salon mare luxos, cu policandre și lampadare luminate electric... Bănci așezate în formă de amfiteatru... Sunt prezenți 121 de deputați. Președintele Camerei, Gh. Chițu, dă citire ordinei de zi:
- Domnilor deputați, astăzi, 2 martie 1888, deschidem ședința Camerei Deputaților din România, cu următoareele probleme diurne ce urmează a fi dezbătute: 1) Proiectul de lege al domnului deputat Iacob Negruzzi cu privire la acordarea unei pensii viagere ziaristului și poetului Mihai Eminescu; 2) Aprobarea demisiei unui deputat de la colegiul II Ialomița și propuneri de îmbunătățire a vieții clerului făcute de domnul deputat Barbu Iepurescu. 3) Propunerea de modificare a unor articole din legea băuturilor. 4) Propunerea domnului deputat P. Grădișteanu de a respecta împroprietărirea sătenilor din zonele viticole și 5) Diverse... Rog pe domnul deputat Iacob Negruzzi să poftească la tribună.
Negruzzi se urcă la tribună în pas alert și începe cu o voce groasă:
- Domnilor deputați, onorată Cameră! Sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetățeni din deosebite părți ale țării să depun o petițiune pe biroul acestei Onorate Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocituului poet național, Mihail Eminescu.
Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul dintre talentele noastre cele mai mari, se găsește astăzi lovit de o boală grea și cumplită și se află, în același timp, în cea mai mare sărăcie.
Din această cauză, conducerea orașului său natal Botoșani, după îndemnul concetățenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 de lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru, domnul Radu Mihail, neștiind sau poate refuzând să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a șters pur și simplu din bugetul orașului Botoșani acea modestă sumă ce o hotărâse Consiliul ca ajutor pentru Eminescu. Aceasta este o rușine.
Domnilor, odinioară, în vremile antice, bărbații de talent erau ajutați. De aceea, vă rog, domnilor deputați, să vă uniți cu mine și să cerem de urgență a se da o soluțiune favorabilă acestei petițiuni. Printre dumneavoastră văd autori cu talent, poeți ca domnul Pruncu și Nenițescu, creatorul marșului ,,Pui de lei”, (obiectivul se fixează asupra celor citați), văd scriitori însemnați ca domnii Gane și Xenopol... La dumnealor mă adresez ca să vină în ajutorul meu. Fac apel la banca ministerială, căci am onoarea să număr pe dânsa doi colegi ai mei, membri ai Academiei Române, pe domnii Sturdza și Aurelian; fac de asemenea apel apel la domnul Gh. Chițu, membru al Academiei, care ne prezidează adunarea de astăzi, și la însuși domnul președinte al Academiei Române, pe care avem fericirea și onoarea de a-l saluta în mijlocul nostru, la domnul Mihail Kogălniceanu, ca să binevoiască a-și uni glasul cu al meu și să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu care nu este nici al majorității, nici al minorității, ci este al tuturor românilor... (Unii îl aplaudă, alții îl fluieră. Negruzzi coboară încruntat de la tribună.)
Cerând cuvântul, Ion C. Brătianu, îi ia locul imediat la tribună. Gheoghe Chițu, care conduce adunarea, îl anunță:
- Are cuvântul excelența sa, domnul Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și ministru de război. Aveți cuvântul, domnule prim-ministru... (Chițu se așează. Brătianu este aplaudat îndelung de liberali, nu și de conservatori.)
- Domnilor, voi fi scurt. Într-un cuvânt, nu putem fi de acord cu domnul deputat Negruzzi care apără o persoană ce a lovit cu ură în conducerea țării și-n adversarii săi politici. Nu admitem, de asemenea, ca domnul deputat să ponegrească onoratul Consiliu al județului Botoșani și personal pe fostul ministru, domnul Radu Mihai, care a procedat bine ca și un adevărat patriot atunci când a dat întâietate nevoilor patriei apoi nevoilor individuale. Atât am avut de spus. (Liberalii îl aplaudă, conservatorii vociferează și îl fluieră.)
În fața acestei calculate inumanități a șefului guvernului, Kogălniceanu se înscrie grabnic la cuvânt, urcând aproape în fugă la tribună...
- Onorată Cameră, voi vorbi ca un om care pururea mi-am iubit țara mea și națiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul reprezentațiunei naționale, nu cred că va fi unul aici în Cameră care să rămână surd și nepăsător la suferința acestui mare poet al țării noastre. De aceea fac apel la dumneavoastră să votăm cu toții acest ajutor... (Se oprește și rotește o privire poruncitoare peste toată sala.) Mijloacele ce se acordă pentru susținerea unui talent care dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi o pagubă pentru România... (Aplauze ceva mai multe.)

COMENTARIU:

În urma acestor demersuri persistente, Consiliul județean din Botoșani acordă suma votată abia în ianuarie 1889, iar Camera Deputaților de la București, cu o majoritate de 57 bile albe, contra 5 bile negre, a aprobat o pensie de numai 250 de lei lunar. Târziu, sancționă și Senatul hotărârea camerei. În sfârșit, cu patru luni înainte de moartea poetului, când acesta se prăbușește mintal într-un fel irecuperabil, Parlamentul i-a trimis regelui Carol I ca să iscălească decretul aferent. Regina Carmen Sylva, prin Mite Kremnitz, a oferit însă poetului din partea dânsei un ajutor de 500 de lei fără să-i fi cerut cineva. Ea a primit trista veste despre Eminescu cu lacrimi de compătimire în ochi.
Între timp, trecând prin diferite spitale, prin băile de la Hall, Austria, însoțit de dr. Gr. Focșa, Eminescu, rupt și flămând, mai bolnav ca oricând, ajunse din nou la Botoșani unde sora sa Harieta îl luă sub protecția slabelor ei puteri spre a-i acorda ultimelele îngrijiri.

OBSERVAȚIE: Discursurile deputaților sunt autentice.

81. Ilustrațiile comentariului.

Agitațiile din Cameră și votul ei... Regina Carmen Sylva îi pune un cec în mână lui Mite Kremnitz. Ea are ochii înlăcrimați... Eminescu coborând din tren în gara Hall, din Austria, însoțit de medicul Gr. Focșa... Toamnă, ploaie, frig și vânt puternic... Eminescu purtând un palton lung, zdențuit, cu o pălărie găurită pe cap și galoși murdari de noroi în picioare, dă mereu târcoale casei CEC din Botoșani ca să-și ridice micuțul ajutor. (Clădirea CEC cu firma respectivă.) Pune mâna pe clanță de câteva ori, dar și-o retrage timid de fiecare dată. În cele din urmă împinge de două ori în ușă, însă ușa este închisă... Cu pași mărunți, cu gulerul paltonului ridicat și cu mâinile ascunse în mâneci, aproape clătinându-se, Eminescu pornește ușor înapoi spre casă... Trece pe lângă niște clădiri arse de marele incendiu care nu de mult mistuise aproape tot orașul. Un cerșetor, la fel de rupt, întinde în fața poetului mâna după ajutor... În afară de cerșetor, pe stradă numai este nimeni decât un câine plouat. Poetul se oprește, se caută prin buzunare și, negăsind nimic, își scoate pălăria și i-o pune pe capul cerșetorului, pășind spre parcul pustiu al orașului... Are mustăți mari, pleoștite, ochi obosiți și barba crescută. (Pe coloana sonoră a filmului se aude foarte încet, în surdină, melodia ,,Mai am un singur dor...”)



82. În îngrijirea Harietei

Miezul nopții... O cucuvea cântă sinistru afară... Poetul, aflat în pat, acoperit cu paltonul său vechi, doarme un somn agitat... În alt pat, Harieta, care-l veghează plângând, tresare la fiecare geamăt al fratelui ei. Odaia lor este destul de săracă. Lângă patul lui Eminescu - un sfșnic cu trei lumânări aprinse. Lângă capul ei un mic lămpaș de veghe. Mihai are dureri mari de cap și murmură încet, cu ochii închiși:
- A-pă!... Apă!... A-pă...
Harieta se dă greu jos din pat. Cade grămadă pe podea și se târăște în coate și genunchi spre ușă... După ușă este o găleată cu apă acoperită. Ia capacul și umple o cană, apoi se îndreaptă tot pe brânci spre patul lui Mihai... Drumul ei este un lung calvar. Întinde cana tremurând spre patul bolnavului, iar Mihai întinde mâna după cană tot tremurând... Mâna lui obosește repede și cade moale pe pat... Harieta încearcă să se ridice de jos ținându-se de sfeșnic... Sfeșnicul se răstoarnă. Cearșaful de la patul bolnavului se aprinde. Harieta țipă. Mihai deschide ochii și murmură neștiutor:
- A-pă!... A-pă...
Flăcările cuprind patul. Fumul o îneacă pe Harieta care tușește și se dezbracă iute de flanelă. Târându-se, o aruncă peste flăcări. Reușește cu greu să le stingă... Cade sfârșită cu capul pe marginea patului care fumegă. Îndată izbucnește în hohote de plâns... Se șterge la ochi cu cearșaful ars, mânjindu-se pe față. După aceea pornește iarăși spre găleată. Ajunge cu greu. Ia o cană, o umple și se târăște cu mari eforturi pe podea întinzând mâna cu cana. Fratele întinde din nou mâna după cană. Mâinile întinse ale celor doi frați se apropie tremurând... Cana est clătinată și se sparge...

83. Vizita Veronicăi Micle în casa Harietei. Răpirea lui Eminescu

O zi frumoasă de primăvară... Ora trei după amiaza... Eminescu se află tot bolnav în pat. Harieta îl unge pe picioare cu o soluție pe bază de mercur. Jos pe podea este o copaie mare cu apă aburindă. Înainte îi făcuse fratelui ei o baie cu sulf și plante. Acum încearcă să-l hrănească. Fratele ei mănâncă forțat. Mereu întoarce capul refuzând mâncarea. În ușă se aud ciocănituri...
- Poftim! îndeamnă Harieta.
În odaie intră Veronica Micle, îmbrăcată simplu, având totuși un aer de eleganță. Este încă frumoasă, deși puțin trecută - are 39 de ani.
- Bună ziua, Mihai, zice Veronica. (Eminescu nu-i răspunde.) Bună, scumpa mea, zice Veronica. Doamne, cum îi mai merge?
- Ce, dumneata nu vezi? Nu mănâncă nimic, nu bea nimic, nu vorbește nimic... Abia de i-am putut face băile cu mercur recomandate de doctorul Francisc Iszac.
- Să te ajut și eu? întreabă Veronica.
- Nu, nu-i nevoie. Acum nu mai recunoaște pe nimeni decât pe mine. Și nu mai mănâncă din mâna nimănui decât din mâna mea, dar nu totdeauna...
- Doamne, Dumnezeule! Și ce-i de făcut? Cum să-l scoatem din starea asta? (Se apropie de patul lui stând pe vine și mângâindu-l): Mihai... Mihai, tu m-auzi?
- Lasă-l, doamnă! Nu se mai face el bine, dacă-l deranjează toți așa...
Veronica nu ține cont de dojenile Harietei și repetă cu lacrimi în ochi la urechea lui:
- Mihăiță, sunt eu, Veronica... Verona ta...
Imedeiat, poetul deschide ochii și murmură:
- Ve-ronica... Verona... (Închide însă repede ochii la loc.)
- Sunt eu, eu... Veronica... (Îl sărută ușor pe frunte și-l mângâie.) Sunt aici, lângă tine... (Printr-un efort deosebit, bolnavul deschide din nou ochii și, ajutat, se ridică în capul oaselor. Repetă): Tu ești Veronica? (Zâmbește printre lacrimi și începe să vorbească.) Ooh, sunt bolnav rău, Veronica... Nu știu ce-i cu mine... Sunt bolnav rău și nu mai înțeleg nimic...
- Aoleu, cocoană, lasă-mi-l că mi-l omori, zice Harieta. N-a mai vorbit așa de vreo două luni și efortul ăsta îl distruge de tot. Ce-ai cu el?!
- Dimpotrivă, prezența mea îl poate scoate din șocul în care se află. Eu n-am decât intențiile cele mai bune pentru Mihai! Îți jur în fața lui Dumnezeu!
- Mulțumesc pentru intenții... L-ai văzut? Gata, ce mai vrei! Și n-am nevoie de nici un jurământ. Mai înainte de toate, pacientul meu îi grav bolnav iar eu nu primesc de vizitatori acasă, fiindcă așa m-a sfătuit doctorul. Mihai are nevoie numai de liniște. Ce Dumnezeu, suntem surzi?
Fără s-o audă pe Harieta, Veronica îi șoptește:
- Mihai, încearcă totuși să te ridici... Trebuie să ieși la aer! Afară-i frumos, e primăvară, cum îți place ție... Iată, (îi arată o carte) ți-am adus aici volumul versurilor mele scrise pentru tine! Știu că poți să te ridici. Hai, încearcă...
- Încerc... Încerc... Da, vreau afară, la soare... La aer... Vreau să mă îmbrac... Vreau cămașa, Veronica... Du-mă-afară... Cămașa mea... (Veronica se uită și vede într-un cuier toate hainele. Le ia și le pune pe pat, ajutându-l să se îmbrace..)
- Ce faci, frățioare? Pentru Dumnezeu, n-ai voie, n-ai voie să te ridici! Ce-ai cu el, doamnă? Ce te-amesteci dumneata în viața noastră blestemată? (Eminescu, sprijinit de Veronica, pune picioarele jos. Veronica îl încalță cu șosetele și Mihai prinde parcă din ce în ce mai multă putere. Își trage pantalonii, iar Veronica îl ajută să se încalțe.) Mihai, nu te lua după ea!
- Veronica, ia-mă de aici! Ia-mă cu tine! Du-mă de-aici la București... Merg unde vrei tu. De ce nu te-am ascultat de la început? De ce ne-am supărat de geaba unul pe altul?
- Mimi scump, eu nu m-am supărat deloc pe tine... O să te iau la București cu mine... Cunosc câțiva medici buni și te vei vindeca complet... Mi-am vândut casele din Iași și avem acum ceva bani și o casă a noastră în Capitală. Vreau să stăm împreună.
- Nu există! Mihăiță, n-o crede... Nu te lua după ea... Nu pleca de la mine, căci nimeni nu te va îngriji mai bine ca mine! Cocoană, lasă mi-l, te rog, în pace! Vrei să chem poliția?
Pe ușă intră medicul grăbit:
- Ce-i aicea? Bolnavului îi trebuie liniște. (Îi ia pulsul. Către Harieta): Ce i-ai făcut, domnișoară, de este mai agitat decât de dimineață?
Harieta i-o arată răutăcios pe Veronica de care se sprijină Mihai îmbrăcat complet, gata de plecare.
- Duduie, dacă dumneata ești doctoriță, apoi vindecă-l dumeata, o apostrofează medicul nervos pe Veronica. Eu nu mai am ce căuta aici. (Își pune pălăria, salută și iese.)
- Domnule doctor, domnule doctor!... Aoleu, ce mi-ai făcut, femeia lui Dumnezeu? Ce mi-ai făcut! Vrei să moară acum frate-meu din cauza dumneata? (Înaintează un pas amenințător spre ea, ținându-se de masă și de scaun, dar este gata să cadă. Veronica o prinde și-o susține imediat, însă Harieta se smucește din brațele Veronicăi. Aceasta nu-i dă drumul și trage scaunul lângă ea. Harieta se așează.)
- Domnișoară Harieta, nu fi rea! Ai încredere în mine; îl pot îngriji pe fratele dumitale la fel de bine ca și dumneata! O fac din toată dragostea, fiindcă-ți jur că-l iubesc! Sunt logodnica lui și ar trebui să-nțelegi că-l iubesc sincer! Îl iubesc pe Mihai și l-am iubit întotdeauna cu devotament! Îți jur în fața lui Dumnezeu că-l iubesc și nu pot sta indiferentă fără să-l ajut!
- Îl iubești dumneata? Dumneata care l-ai necăjit de-atâtea ori?! Îndrăznești să mai spui așa ceva? O, Doamne, Dumnezeule, cum de mai rabzi asemenea vorbe?! (Se închină.)
- Ce te face să crezi că n-ar fi așa? Trebuie să înțelegi, pentru Dumnezeu, că nu sunt o prefăcută, Harieta dragă! Eu nu mai pot trăi separată de dânsul. Sunt logodnica lui și-l iubesc! Îți jur! (O ia pe Harieta de mâini, dar sora lui Mihai își ferește mâinile, să nu fie atinsă.) Îți jur cu mâna pe inimă! Cu puterea dragostei mele, vreau să-l vindec! Numai cu dragoste devotată pot să-l vindec! Altă cale nici nu este pentru Mihai! Căci suferința lui este și a mea, scumpă Harietă, și nu cunosc suferință mai mare... (O ține iarăși de mâini și o mângâie.)
- Lasă-mă-n pace, cocoană, și pleacă la amanții dumitale! (Veronica izbucnește în plâns și îi dă drumul Harietei.) Știu eu ce vrei dumneata de la el! Ți-ai omorât bărbatul și-acum vrei să-mi omori mie fratele?! Să-i mănânci banii din colectă cum i-a mâncat primarul Botoșanilor? Ție-ți trebuie numai lux și distracții! N-are Mihai nevoie de tine, te asigur! Să piei din fața mea, bălăuco! Ieși afară! strigă Harieta plină de nervi, deși nu avea nici o putere fizică exceptând forța glasului. Afară din casa mea! Afară!!
- Taaci! strigă Mihai gemând. Vreau afară... Vreau la Veronica...
Harieta se oprește brusc din ocări strigate și începe să plângă așezându-se jos pe un covoraș. Printre sughițuri de plâns, îngână blesteme grele la adresa Veronicăi:
- Dumnezeu să-ți ia mințile cum i le-a luat lui Mihai și să-ți dea suferințele mele, femeie fără inimă ce ești! (Se închină.) Mihai trebuia să plece la un nou tratament în străinătate... Tu ai să-l distrugi de tot, fiindcă îi iubești banii lui, și nu pe el... Ești o curtezană nestatornică și prefăcută! Afară din casa noastră! Ți-am spus să ieși afară!
Veronica, de asemenea plângând, dar cu mai multă demnitate:
- Să-ți fie rușine că mă jignești și mă alungi în halul ăsta! Dumneata ți-ai monopolizat fratele, pentru banii din colecte, pe care ți-i însușești ca să-ți cumperi o casă, și nu pentru dragostea fraternă cu care faci atâta paradă! Ești o avară și-o zgârcită, asta ești! Ai moștenire 8000 de lei de la părinți, plus o colectă de alte mii de lei și n-ai clintit un leu dintr-ânșii pentru Mihai! Toți numai pentru casă! Pentru casa dumitale! Să-ți fie rușine! (Văzând niște bani de hârtie ieșiți puțin afară de sub salea, ridică un colț al saltelei sub care se vede o grămadă mare de bilete de bancă. Harieta plânge înainte și se repede să astupe banii la loc.) Slavă Domnului! Mie nu-mi trebuie banii lui Mihai; am încă veniturile mele onorabile! Dar dumneata nu știi ce-i dragostea adevărată, care-ți seacă și-ți mistuie inima... Dumneata n-ai cunoscut niciodată durerile iubirii pentru că, de rea ce-ai fost, te-ai urâțit și-ai paralizat rămânând fată bătrână, cu inima de iască! Pentru tine orice femeie care-i chinuită de iubire și pasiune e vinovată! Să nu mai jignești pe nimeni în felul acesta, domnișoară, și să încetezi a-mi mai trimite anonime împreună cu Cornelia Emilian!
- Te rog, nu vorbi de Cornelia așa! Dânsa ne-a trimis o mare sumă de bani pentru vindecarea lui Mihai. Nimeni n-a donat mai mult decât dumneaei pentru frate-meu. Iar Mihai i-a mulțumit în versuri...
- De geaba, căci banii tot nu-s acum ai lui Mihai. Păstrează-i și fă ce vrei cu ei. Iar acum Mihai este în primul rând al meu și nimeni n-o să mai mi-l poată lua vreodată! (Către Eminescu care tot timpul stătuse absent, cu ochii pierduți pe geam la luminile primăverii):
- Haide, Mimi scump! (Îi pune paltonul pe umeri.) Binișor... Binișor... Așa... Ușurel...
Mihai se supune ca un copil. Veronica îl ia de braț și trec împreună pragul casei. Harieta se ridică cu greu de jos ținându-se de scaun. Cu glas înlăcrămat, își strigă într-o ultimă nădejde fratele, făcând câțiva pași în urma lui cu ajutorul unui baston:
- Mihaai! Mihai, frățioare drag! Mihaaai... Nu pleca! Mihai-frățioare! se aude încet vocea sfâșietoare a Harietei care stă cu genunchii pe prag și cu mâna întinsă. În numele mamei, întoarce-te!... Mihai, tata mi-a cerut cu limbă de moarte să te îngrijesc eu! În numele tatei, întoarce-te!
Lângă ușa larg deschisă se prăbușește pe brânci și se târăște ca un câine credincios după stăpânul său pe care-l privește printre lacrimi. Mihai este susținut de Veronica să ajungă până aproape de poartă. Când ajunge acolo, ceva ciudat se întâmplă cu Harieta.
- Veronica, strigă ea. Veronica... Stai puțin... Vreau să-ți mai spun ceva...
- Da, Harieta, răspunde dânsa calmă, întorcându-se încet.
- Veronica... Te rog... iartă-mă... Poate greșesc... Dacă vrei, vino puțin înapoi. Eu nu mai știu ce zic și n-ar trebui să pleci așa... Vino să ne-mpăcam... Căci nu vreau să ne despărțim ca două dușmance... Iartă-mă, fiindcă din cauza necazurilor am ajuns atât de rea de gură încât nu mai mă pot stăpâni... Crede-mă. Nu mai am nici o putere și nu mă pot lupta cu tine, căci Mihai, între dragostea de soră și cea de iubită, văd că te-a ales pe tine și nu vă mai condamn. Poate-așa o fi vrând Dumnezeu... Ce să fac? Așa mi-e soarta de când mă știu și trebuie să mă resemnez cum m-am resemnat întotdeauna...
Veronica se apleacă și o ridică de la prag, îmbrățișând-o și sărutând-o cu fața scăldată în lacrimi.
- Știu că ești supărată, dragă Harietă, dar eu i-am iertat totdeauna pe toți care m-au jignit. Te asigur că nu-ți port nici o pică. Pe sora omului ce-l iubesc eu n-aș putea s-o urăsc vreodată...
Harieta i se agață de gâtul Veronicăi și o sărută. Amândouă își lipesc obrajii scăldați de lacrimi.
- Te rog mult să ai grijă de Mihai, Veronica, iar medicii care-l îngrijesc să-mi scrie aici ca să le plăesc onorariul, oricât o costa. Ai grijă de fratele meu, te rog din toată inima. Și încă o dată iartă-mă...
- Îți jur că voi avea aceeași grijă ca și tine, iar casa mea de la București este și casa ta. Te iubesc și te sărut. Și tu să mă ierți. Că eu nu mai am nici o supărare pe nimeni. Pa, rămâi cu bine, draga mea! Și să uităm ce-a fost. (O sărută iar.)
Mihai se întoarce de la poartă cu o figură veselă și o sărută pe Harieta care plânge agățându-i-se de gâtul lui.
- Mihăiță, să nu mă uiți!
- Bine că v-ați împăcat, Harietiță! Să n-o urăști pe Veronica. Ea mă va vindeca. Și nu mai plânge că nu te uit... S-o iubești pe Veronica...
- N-o urăsc, Mihai. O iubesc, fiindcă în câteva minute văd te-a înviat parcă din morți cum eu n-aș fi putut... Acum aș putea crede că te iubește și ea cu-adevărat.
Mihai se îndreaptă iarăși spre poartă de unde îi spune surorii lui:
- Nu mai plânge, surioară... Eminescu se va face bine și atunci va veni și te va lua într-o trăsură de aur la București... Acolo locuiesc eu și Veronica într-un palat de smaragd... O să te luăm și pe tine... Lângă noi... Și-o să rămânem împreună, domnind până la sfârșitul veacurilor!
Amândoi îi fac Harietei semn cu mâna, apoi ies în stradă unde-i așteaptă un cupeu cu doi cai iuți care pornesc imediat un zbor fulgerător spre gară.
Imaginea cupeului depărtându-se pe un drum drept mărginit numai de plopi ce se pierd în zare, în vreme ce se mai aud scâncetele Harietei, din ce în ce mai stinse... (Se aude din ce în ce mai tare orchestra care cântă ,,Mai am un singur dor.”)




COMENTARIU:

La București se produce în Eminescu o reînviorare a puterilor spirituale, pe cât de neașteptată, pe atât de iluzorie. Aici are o modestă reluare a activității literare: traduce o piesă ,,Lais”, după Augier, tipărește două articole în ziarul ,,România liberă” și primește direcția revistei unor tineri, ,,Fântâna Blanduziei”, unde semnează cu inițiale articolele din 4 și 11 decembrie 1888. Tot acum apare în editura ,,Socec” ediția a treia a volumului de poezii, părticică infimă din cele peste 15.000 de file de manuscris câte s-au păstrat azi de la Eminescu.
Dar zborul Luceafărului, ca ființă omenească, se va curma brusc după ce mai înainte se oprise pentru a treia și ultima oară pâlpâirile efemere ale rațiunii, iar drama lui se va încheia în sanatoriul ,,Caritas” al doctorului Șuțu, din strada Plantelor. Acolo i-a fost dat să-și trăiască ultimele chinuri, printre care și o lovitură de piatră primită în cap din partea unui alt bolnav internat. Dar nu din cauza aceasta se va stinge. Moartea cea mult dorită încă de prin 1878, îl va reintegra în sânul atotprimitor al naturii în zorii zilei de 15 iunie 1889, la ora 3 dimineața, aducându-i ,,somnul cel lin”, după 39 de ani de viață încărcată în realizări incredibile dar și atât de zbuciumată. Corpul i-a fost expus în Biserica Sf. Gheorghe-Nou din București. Un șir imens de oameni trece prin fața catafalcului înconjurat de o mare de flori. Cortegiul funerar pornește de la biserică spre cimitirul Bellu. Pe ultimul său drum, poetul este purtat pe strada Colței, Piața Universității, Calea Victoriei și urcă Dealul Filaretului spre calea Șerban Vodă. Era o zi ușor ploioasă, apoi cu ceva soare. În urma carului funebru au mers pe jos: Lascăr Catargiu, ex-prim ministru al României, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, D. Aug. Laurian și tineri, foarte mulți tineri, elevi de liceu, profesori și studenți.
La numai câteva luni după trecerea din viață a Poetului, se vor stinge, pe rând, din viață și ființele atât de dragi lui: Veronica Micle, care s-a sinucis la Mănăstirea Văratec în ziua de 3 august, apoi Harieta (28 de ani), răpusă la 14 octombrie de o comoție cerebrală, și, de asemenea, marele său prieten Ion Creangă, care a închis ochii în ultima zi a anului 1889...
Astăzi opera eminesciană este tradusă în toate limbile principale ale pământului, făcând să tresalte inimile cititorilor tineri și bătrâni de pe toate meridianele globului. În patria lui natală s-au tipărit milioane de exemplare care-au pătruns în fiecare casă, înnobilând sufletul întregului popor român cu puritatea imaginilor create de poet și cu muzicalitatea lor inefabilă...
,,Ape vor seca în albie - scrie criticul George Călinescu - și pe locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

84. FINAL: ilustrațiile comentariului de mai sus

Imaginea Bucureștiului din anii 1888-1889... Manuscrisul traducerii după Emil Augier... Articolele tipătite în ,,România liberă”: ,,Iconarii d-lui Beldiman”, din 13 nov. 1888, și ,,Iar iconarii”, din 20 nov. 1888... Imaginile frontispiciului de la revista ,,Fântâna Blanduziei”... Coperțile ediției a treia a ,,Poeziilor” din Editura ,,Socec”... Miile de oameni care-și iau rămas bun de la marele geniu... Înmormântarea poetului... Șirul lung de participanți. Distingem în spatele carului mortuar pe marii bărbați de stat și de cultură ai României de atunci... Rafturile cu dosarele de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române... Diferite ediții în limba română și în zeci de limbi străine din opera lui Eminescu (eventual câteva sonorizări din ,,Luceafărul” recitat în câteva limbi)... Mormântul poetului plin de flori de la cimitirul Bellu... Mormântul Veronicăi... Numele poetului scris pe o colină numai din plantarea mai multor brazi...
În final, Marea Neagră zbuciumându-și talazurilei uriașe... Bustul lui Mihai Eminescu de pe țărmul mării... Fotografia poetului la 19 ani proiectată translucid peste întinsul nesfârșit al mării... Lumina se întunecă treptat și marea se liniștește... Pe suprafața ei lucie se reflectă dintr-o dată lumina Luceafărului într-o potecă de luciri care tremură până la țărm...
Muzica finalului va fi un cor cu voci mixte, acompaniate de orchestră, cântând din ce în ce mai tare:






Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin...

Înainte de a apărea pe ecran cuvântul ,,SFÂRȘIT”, ultima secvență va cuprinde un citat foarte cunoscut, desprins din manuscrisele poetului, prin care marele Eminescu își autodefinește în felul cel mai poetic și mai impresionant scurta și zbuciumata sa existență:


,,DUMNEZEUL GENIULUI M-A SORBIT DIN POPOR CUM SOARELE SOARBE UN NOUR DE AUR DIN MAREA DE AMAR.”





- F I N E -



Scăieni, 15 iun. - 29 august 1965
Ploiești, 6 sept. - 30 decembrie 1966
Retranscrisă în Chicago, sept. 1995 - ian. 1996