Cunoscutul tunet le întrerupe visarea.Fata dispare, rămânând doar Septimiu pe marginea pârâiașului cu hârâitul babei în urechi.
-Ce faci, puiule ? râde batjocoritor.Þi s-au aprins călcâiele! Hi,hi,hi…Þi s-au aprins călcâiele…
Baba dispare.Printre crengi se văd din nou ferestrele luminate ale palatului. Se îndreaptă într-acolo cu gândul să-l anunțe pe Împăratul Negurilor că pornește la marele drum. Frumoasa Nera îl așteaptă pe marginea bazinului cu apă limpede în care se oglindește cerul înstelat. Aleargă spre ea atras ca de-o putere magică.
-M-ai înșelat, surâde ea cu tristețe. De la marginile pământului te-am văzut în turn lânga Flavia Augusta și m-am mâniat așa de tare că n-am cruțat nimic din ce mi-a ieșit în cale și dacă nu i-ar fi de folos fratelui meu,aș face-o una cu pământul.
-Mă înfricoșezi.
-Așa sunt eu când mă înfurii, mătur totul din cale și mâ înfurii când îmi place cu adevărat cineva, dar altcineva mi-l fură.
-Flavia Augusta este logodnica mea.
-Taci! Acum mă vei iubi pe mine sălbatic, până la ivirea zorilor.
Îl încolăcește poesiv și urmează un sărut înfocat după care care se strecoară într-un iatac cu pat mare cu baldachin numai potrivit pentru o noapte de dragoste.
Spre ziuă, când prind a se ivi zorile, peste ferestrele mari cad draperii grele, întunecate.
-Ne ferim de lumina soarelui, suspină Nera, pentru că ne ucide și poate că de aceea îi urâm așa de mult pe locuitorii Pământului și vrem să plecăm de aici.
-Dar de ce trebuie să faci rău?
Nera râde batjocoritor.
-Nu știu. Tu ce se cheamă că faci când ucizi căprioare și mistreți sau pur și simplu muște și țânțari?.
Râsul Nerei se amplifică din ce în ce mai tare ,apoi se oprește brusc și-l privește în ochi.
-De ce crezi că viața ta valorează mai mult decât cea a unui țânțar?
-Nu m-am gândit, recunoaște Septimiu, poate pentru că Dumnezeu ne-a lăsat stăpâni peste toate viețuitoarele de pe pământ.
-Mda, așa crezi tu că v-a lăsat... Prin urmare vi se pare moral ca voi să ucideți și să mâncați tot ce mișcă, dar de voi să nu se atingă nimeni..
Râde provocator.
-Așa e făcută lumea.
-Interesant. Hai, du-te că te așteaptă fratele meu.
Împăratul Negurilor îl poftește din nou în sala tronului, ținându-l de data asta de braț.
-Sunt frumoase surorile mele, zâmbește el. Nera îți place cel mai mult, nu-i așa? Știu că ați făcut dragoste.
Septimiu își ferște privirile stânjenit
-E limpede că o iubești pe Flavia Augusta, dar nici Nera nu-i de refuzat. Dacă s-a culcat cu tine, înseamnă că ești special.
-M-am decis să pornesc la drumul cel lung dacă în schimb o vei elibera pe Flavia Augusta, schimbă Septimiu vorba.
-Sigur că o voi elibera imediat ce îmi aduci ce-mi trebuie.
Îl invită într-o sală alăturată în mijlocul căreia se află una dintre mașinăriile zburătoare din pictură.
-Asta este nava cu care am venit din lumea noastră îndepărtată acum aproape un secol. Pe atunci eram în război cu adversarii noștri, i-am învins și am salvat Pământul, dar am rămas aici cu nava defectă și cu legăturile întrerupte.
-De ce nu plecați careva dintre voi ?
-Pentru că noi nu putem călători decât cu nava noastră, în vreme ce unul ca tine poate găsi calea fără să stârnească suspiciuni din partea inamicilor noștri care mai patrulează încă dincolo de zare.
Septimiu se apropie timid de navă și-i atinge precaut învelișul metalic, strălucitor ca lama săbiei.
-Se spune că în timpul marelui împărat Costantin s-au văzut pe cer multe astfel de semne luminoase.
-Da. Noi ne băteam în aer, oamenii se băteau jos, cu ochii uimiți îndrepteți spre cer unde vedeau fulgere și auzeau tunete înfricoșătoare ziua în amiata mare, iar navele în dificultate îndreptându-se spre adâncurile pădurilor neumblate și numai acolo cădeau, așa cum s-a întâmplat și cu noi. Ne-am ferit și ne mai ferim încă de prezența oamenilor.
Septimiu se uită la el cu nedumerirea întipăprită pe față.
-Spune, ce vrei să știi, îi ghicește Împăratul Negurilor gândul.
-De ce ai pus s-o răpească tocmai pe Flavia Augusta?
-Pentru că noi avem toate datele despre oameni, în toate privințele. Chiar de când te-ai născut am știut că ești unul dintre cei cu șanse și, pe măsură ce creșteai, devenea o certitudine faptul că tu vei fi acela, așa că am căutat motivația…
-Și pentru asta o ții captivă de atâta amar de timp?
-Oare eu nu sunt tot un captiv? Tu crezi că-mi pot permite să fiu sentimental? Te întreb dacă te-ai uitat vreodată într-un mușuroi de furnici și dacă te-a preocupat în mod deosebit soarta vreuneia din ele.
Septimiu înghite în sec, simțind un nod dureros în gât. Își urmează apoi gazda într-o încăpere unde îi arătă un pat în care să se culce. De îndată ce pune capul pe pernă, se cufundă într-un somn profund din care se trezește în poiană, cu ciripitul vesel al păsărelelor în urechi.
„Doamne, ce vis am visat! Am văzut-o pe Flavia Augusta”!
Ducând însă mâna la cingătoare, dă de năframa pe care o primise în turn.
„Nu, n-a fost vis, exclamă. N-a fost vis!.
Pornește la drum cu îndârjire până ce ajunge într-un ținut neprietenos. Aici copacii sunt rari și desfrunziți ca și cum ar fi de piatră, pe un sol arid , lipsit de viață. Pe măsură ce se afundă în pădurea asta misterioasă, căldura crește, devenind insuportabilă. Când îi este greu, se șterge cu năframa și se răcorește. În cele din urmă ajunge în fața casei vrăjitoarei.
-Cine îndrăznește să-mi calce pământurile, fără voia mea? aude o voce neprietenoasă de dincolo de vâlvătăi. Îndrăznețul călător dă ocol rugului uriaș. De pe prispa casei pornesc niște scări neatinse de foc până la gura cazanului în fața căreia se află un jilț. Muma Pădurii stă însă in picioare și amestecă vrăjile. Este o femeie între două vârste, îmbrăcată în negru, cu trăsături aspre, dar nu lipsită de o anume frumusețe.
-Bună seara, Muma Pădurii, salută cu siguranță în glas. Nu ți-e urât să stai singură în pustietatea asta ?
Vrăjitoarea râde disprețuitor, măsurându-l din priviri ca pe o gânganie.
-Să fie, dar nu știu ce înțelegi tu prin seară bună. Ce-i bun pentru mine, e rău pentru tine.
Îl măsoară din cap până-n picioare cu același râs, dar revine la asprimea-i caracteristică.
-Cine ești și cum îți permiți să-mi tulburi liniștea la ceas de seară, când îmi fierb vrăjile ?
-Om bun. Am venit să-ți cer ajutor.
Un gângurit domol, amestecat cu bolboroseala fierturii din vas se dantelează aproape ireal în liniștea acelei seri împurpurate de focul nestins.
-Mda..Te voi rumeni la foc și te voi da scorpiilor mele care n-au mai mâncat de mult carne de om.
-De fapt am venit să-mi dai armele tatălui meu, pentru că am mare nevoie de ele. Știu că tu i-ai făcut felul…
-Aha, îmi amintesc! Era la fel de obraznic ca tine. Și el a încercat să-mi treacă pragul, dar l-am lecuit pentru totdeauna. Pregătește-te să-l urmezi !
Apucă o țepușa și se apropie de el, fără grabă, pășind însă extrem de precaut. Șuieră scurt și ca din senin apar doi grifoni fioroși cu ochii sticlind de plăcere. Vrăjitoarea se pregătește să lovească, dar Septimiu, strângând năframa în pumn, aruncă o trombă uriașă de apă asupra focului și jumătate din vâlvătaie se domolește. De sub cenușă și de sub tăciunii stinși, iese la iveală un ulcior negru. Tânărul se repede și-l apucă, îngrozind-o pe vrăjitoare.
-Îți dau orice numai lasă ulciorul.
-Vreau armele tatălui meu.
Muma Pădurii se repede spre unul dintre copacii din apropiere și începe să sape cu înfrigurare la rădăcina lui, cu mâinile goale, ca o sălbătăciune. În câteve clipe se întoarce cu armele și i le aruncă la picioare.
-Acum pune ulciorul la loc și pleacă, scâncește ea.
-Nu, vrăjitoare rea, te voi trimite acolo unde ți-e locul, în infern!scrâșnește și aruncă încă o trombă de apă asupra focului care mai pâlpâie o dată apoi se stinge cu totul. Vasul cel mare cu vrăji se clatină pârâind după care totul se năruie. Vrăjitoarea se chircește pe prispă, scâncind ca un cățel părăsit.În câteva clipe îmbătrânește cu sute de ani, având acum fața brăzdată de cute adânci și părul alb ca fuiorul.
-Redă-mi puterea, fătul meu, și nu te vei căi. Te voi servi cu credință toată viața..
-Ba ai făcut rău destul, mașteră. Îoarce-te în întunecimile din care ai venit! încheie Septimiu spărgând ulciorul din care se scurge ceva lichid negru, grețos. Un urlet sinistru răsună în noapte și vrăjitoarea se preface într-un mărăcine mic și țepos. Ca prin minune, copacii prind a înfrunzi, pământul se acoperă cu un covor de iarbă și de flori, iar pădurea se umple de vietăți.
-Îți mulțumim , amice, că ne-ai scăpat din ghiarele vrăjitoarei. De azi suntem supușii tăi.
-Ia-mă cu tine, îl roagă Mor, ursul brun. Poate că-ți voi fi de folos când vei da de greu și se așază în spatele său ca un serv credincios, fără să aștepte încuviințarea.
-Și eu vin cu tine, zice șoimul, trecând lângă Mor.
-Și eu, gângurește Brunuța, veverița castanie în timp ce alunecă de pe o creangă pe spinarea lui Mor.
-Primește-i prietene, pentru că te vor servi cu credință când vei ajunge la greu, glăsuiesc locuitorii pădurii.
-Vă mulțumesc, dragii mei, îi primesc bucuros.
În acel moment, din pârâul din apropiere se ridică o lumină blândă în mijlocul căreia se află Zâna Apelor, îmbrăcată în frumoasele straie albastre.
-Ai făcut un lucru bun, Septimiu și pentru asta îți suntem recunoscători cu toții. Să nu te desparți nicidată de năframa pe care ți-a dat-o prințesa și mai ține și această merindare ca să nu răbdați de foame tu și prietenii tăi, pe drumul cel lung la care ați pornit. Trebuie doar s-o îântinzi pe pământ și să te gândești la bucatele pe care vrei să le ai la masă și acestea apar numai bune de mâncat.
De îndată ce pleacă zâna, Septimiu își ia rămas bun de la locuitorii pădurii care se adunaseră în așa măsură încât nu mai încăpeau în poiană. Când tocmai se risipesc negurile nopții, călătorii noștri ajug la marginea pădurii. Aici începe un câmp întins, cât vezi cu ochii, acoperit doar cu ierburi înalte care se leagănă în bătaia vântului. Cam pe la amiază, când soarele străluceșlte deasupra capului, dau de un copac răzleț și se așază la umbra lui să prânzească. Septimiu întinde merindarea, stă puțin pe gânduri cu privirile undeva departe și pe dată se întinde o masă îmbelușugată, atât pentru el, cât și pentru însoțitorii săi. Mor își afundă lacom botul în coșul cu zmeură, mormăind mulțumit, Brunuța ronțăie alune cu ochii sclipind de plăcere, în timp ce Falco, șoimul cenușiu se înfruptă dintro bucată de carne crudă. Deodată le ajunge la urechi zarvă mare care vine de undeva dintre ierburi.Septimiu se ridică și vede cu uimire un omuleț de-o palmă care se luptă cu un șarpe pe care încerca să-l țină la distanță cu săbioara sa cât un dinte de meliță, trage sabia și dintr-o singură mișcare retează capul șarpelui.
-Îți mulțumesc om bun că mi-ai salvat viața. De azi înainte voi fi servul tău până când îți voi putea face și eu un serviciu la fel de mare. Șarpele acesta a fost un blestem pentru poporul meu și cine știe ce rele ar mai fi făcut dacă nu l-ai fi răpus.
Seprtimiu îl invită la masă văzând cu ce interes se uită spre bucatele alese de pe merindare. Acesta nu se lasă rugat și se apucă să mănânce folosindu-se de săbioară.
-Sunt Maricel, fiul împăratului piticilor, se prezintă el printre îmbucături. Nu știu unde vă duceți, dar bănuiesc că ați pornit la drum lung. Luați-mă cu voi, că și eu oi fi bun la ceva vreodată.
-Mergem într-un loc de unde încă nu s-a întors nimeni ca din moarte.
-Dacă nu m-ai fi ajutat, șarpele m-ar fi omorât. Ia -mă cu tine, voinice, că dacă n-o săți fiu de folos, nici greutăți n-o săți fac.
-Atunci te iau cu dragă inimă. Fii gata de drum că pornim de îndată ce strângem masa.
-Bun, dar mai întâi vă invit să-mi fiți oaspeți, ca să-mi iau rămas bun de la ai mei.
Tot alaiul pornește înspre Þara Piticilor. Coboară printr-o gură de peșteră ce se deschide pe o costișă abia vizibilă dintre ierburi. La ieșirea din tunel dau de-o lume încîntătoare. Munții, apele, pădurile și câmpiile sunt la fel ca cele din lumea oamenilor, atâta doar că sunt foarte mici. Pe văile domoale, la margini de păduri și ape, ori în mijlocul câmpiilor se văd pâlcuri de căsuțe asemenea celor din jocurile de copii.
-Iata țara mea, strigă Maricel cu mândrie!. Fiți bineveniți, dragi prieteni.
-Multe vede omul trăind în lume, dar una ca asta încă n-am văzut, se minunează sincer Septimiu.
Pe creasta unui deal sclpesc în soarele asfințitului niște palate de o mare frumusețe, înconjurate de ziduri de apărare. Palatele împărătești sunt doar cu ceva mai mici decât casele obișnuite din lumea oamenilor.
-Mai bine dă o fugă cu Falco și anunță-ți părinții că venim, să nu creadă că avem planuri rele.
Maricel îl încalecă pe Falco așezându-se comod între pene și șoimul pornește bătând ușor din aripi, până când prinde înălțime, apoi se lasă să plutească lin pe deasupra văilor ce parcă se leagănă ca și cum ar pluti pe apă. Micul prinț privește înmărmurit și încântat în același timp panorama ce i se deschide în față, dar, la scurt timp, se apucă vârtos de penele șoimului pentru că se îndreptau vertiginos, aproape în picaj, de curtea interioară a palatului, spre groaza oștenilor de pe metereze la vederea păsării gigantice. Împăratul și împărăteasă află cu bucurie de venirea oaspeților și tot alaiul îi așteaptă la porțile palatului.Cel mai mult se mirau de Mor, animalul cât un munte de mare.
-Bine v-am găsit sănătoși, Măria Ta, zice Septimiu. Fiul dumneavoastră, prințul Maricel ne-a invitat în ospeție și noi am primit.
-Bine ați venit! Pentru noi e o mare bucurie să vă avem oaspeți, se aude vocea subțire a împăratului. Fiul nostru ne-a spus că i-ați salvat viața și noi vă mulțumim din suflet.
O furtună de urale se ridică din piepturile mulțimii de pitici care le iese în întâmpinare. Septimiu se așază pe iarbă și piticii fac cerc în jurul lui. Începe un ospăț cu bucate alese și cu vin din cel mai bun, care ține toată noaptea. În jurul focurilor se întind hore. Câțiva mai îndrăzneți se urcă pe spinarea lui Mor, altii se joacă cu Falco și cu Brunuța. Auzind că pleacă spre Þara Soarelui, împăratul îi roagă să-i aducă și lui un strop din apa vieții pentru a scăpa de blestemul vrăjitoarei care îi osândise în urmă cu mulți ani să trăiască sub înfățișare de pitici.