agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-09 | | Înscris în bibliotecă de Anca Margaritescu
ACTUL IV
O cameră a castelului. în fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs și două de lup. O masă. Pe masă, felurite doftorii și paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru Isus Christos pe cruce. O ușă de paraclis. Un iconostas, în stânga, o ușă cu trei trepte și o fereastră care se deschide în curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei în planul întâi. SCENA I DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA. IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea... REVECA: Măcar un ceas, doamnă. DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-și durerile... părea un sfânt!... Câ câtă lepădare de sine și-a scos mantia domnească și-a pus-o pe umerii lui Bogdan... A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna... și s-a rostogolit... o!... IRINA: Osteneala, măria-ta. REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuția... DOAMNA MARIA: Sât... Șă nu te auză că vorbești așa. OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme. IRINA: E zobit de osteneală. REVECA: A adormit? Se face bine. DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând. Doamna Măria se duce binișor la pat.) OANA: Doarme? DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste! IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă! DOAMNA MARIA: De două nopți n-a dormit așa de liniștit. Cum ațipea, lega vorbe fără șir cu unele gânduri întunecate... "A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei"... Și ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea... O fi ceva... Ce să fie?... REVECA: Nu e nimica... IRINA: Ca omul bolnav... DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Și ce bucurie!... Păsările au început cu limbuția lor... Cucul s-aude cântând... Soarele răsare aurind munții... Cerul senin... Și Ștefan zace... Ce nepăsare! (Plânge năbușit). IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă! REVECA: Ei, da, da... DOAMNA MARIA: Fie... În odaia d-alături... Rămâi tu, Oană... Cum s-o scula să-mi dai de veste... Auzi? OANA: Da, doamnă. DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaște că n-a dormit... (Ies pe ușa din dreapta). SCENA II OANA, ȘTEFAN, într-un vestmânt de borangic. OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce și mai dulce, ca la un copil de țâță scăldat și primenit!... Ce zile posomorâte și ce nopți lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binișor la pat și desface perdelile.) A!... ȘTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte... OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi... ȘTEFAN: Vino-ncoa... Așaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Așaaa... OANA: Credeam că dormi... ȘTEFAN: Dormii, ș-am să dorm, ș-am să dorm... Doamna? OANA: Acum ieși. Nu crez să-și fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc. ȘTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă sAă se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ție nu-ți place să vorbești cu mine? OANA: Stăpâne... ȘTEFAN: Nu, băbătie, nu așa... Aci... da... OANA: Cum vrei, măria-ta... ȘTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult... OANA: Cum vrea măria-ta, așa vreau și eu... Voința măriei-tale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Și mi-e așa de drag! ȘTEFAN: Ce ți-e așa de drag? OANA: Când simț că-ți fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici... ȘTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic... OANA: Ah! ȘTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme... OANA: De ce? ȘTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?... OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lin-gurea... "n-am să mai bolesc multă vreme..." că... (Oana se șterge la ochi.) ȘTEFAN: Mie nu-mi plac... OANA: Nici mie... Iacă așa, ca o proastă... ȘTEFAN: î... î... Să te sărut... OANA: Aș vrea... ȘTEFAN: Ce? OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiș... ȘTEFAN: Da, da, pe Voitiș... OANA: Și să te duci, să te duci, și să te-ntorci iarăși biruitor ca totdeauna... ȘTEFAN: Să mă duc, să mă duc și să mă-ntorc iar pe Voitiș... OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruințele măriei-tale, parcă am spune niște basme vechi... ȘTEFAN: Da, da... Mâna și piciorul ăsta blestemat... OANA: Nu zice așa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aș fi dezlipit de măria-ta... P-un cal ca un zmeu... c-un paloș ca o limbă de foc... Și mi-ai fi zis: "Ioane... vezi bulucul cela? Să nu mai fie!" Și unde m-aș fi săltat în scări, și m-aș fi făcut nevăzut, și m-aș fi întors nădușală și sânge, și aș fi zis: "Nu mai sunt, măria-ta!"... Ba uneori visez... Dacă... ȘTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine! OANA: Se vede că tata — cine-o fi fost — a fost ostaș. ȘTEFAN (se scoală într-o rână): Da... și ce ostaș! OANA: L-ai cunoscut? ȘTEFAN: Firește!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăți aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt și-l purta lunguieț... ca și mine... OANA: Bietul tata! Și cum a murit? ȘTEFAN: Rănit la picior... ca și mine... Ce fulgere... OANA: Nu fulgeră, măria-ta... ȘTEFAN: Ca și mine... Dă-mi un pahar cu apă... OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga). ȘTEFAN: Ãstor copii nu le-am spus... păcat!... Și mi-e așa de dragă ca ochii din cap... Î... Și poate să mă duc călare pe Voitiș... E sângele meu in ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleșeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru și toarnă de sus). OANA: Ce rece și limpede e! ȘTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul și vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineață... OANA: O! măria-ta! ȘTEFAN: Paharul!... OANA: Dar nu bea repede... e prea rece... ȘTEFAN: Nu... (Ștefan bea și începe să caște.) Mi-e somn... îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aș fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineața... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească ca-n vis, rar și cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau... OANA (sare de la geamuri): Măria-ta! ȘTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial... OANA: A adormit? Așa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei... Visează... ȘTEFAN: ...Zidăria cenușie... Departe... Castelul meu din Hârlău... OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc așa de mult... Aș vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care se-mbracă, sabia de care nu se desparte... ȘTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreșoaia... cânta de te slăvea cântece bătrânești... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu... Ștefan... tatăl bun al ei... OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi. Ștefan: ...La doi ani o iau ș-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o crește ș-o îngrigește ca pe copilul ei... OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ștefan). Răsuflarea grea... Doarme... ȘTEFAN: ...N-a înțeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate și galben ca spicul copt... Oana!... OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu, inima! îmi vine să-l deștept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul... ȘTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor... OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor și de moartea voievodului nostru! ȘTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea... OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, crește la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voință... Și-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeți-vă, încheietori, dacă nu vă desfaceți... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ș-acoperă ochii și plânge năbușit.) ȘTEFAN: I... î... î... OANA: Ce, măria-ta? ȘTEFAN: Ah! ce vis frumos... ș-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă... OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ți treacă! ȘTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o privește țintă și lung ș-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înțeles, Oană?... OANA: Da, maria-ta! (Îi curg lacrămile.) ȘTEFAN: Nu plânge... OANA: Nu plâng... Sunt fericită și nefericită... Fericită de vis, nefricită ca suferi așa de mult... UN CURTEAN: Rareș vrea să intre cu d-a sila... I-am spus... SCENA III ȘTEFAN, OANA și PETRU RAREȘ, prăfuit și noroit. PETRU RAREȘ (vine din stânga): Doamne! ȘTEFAN: O! Rareș, ești ca un câine scăpat din jujău... O! ho! PETRU RAREȘ: M-a dus iubirea ca vântul și m-a întors grijea ca gândul. Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. N-am ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul... Al cui o fi? Nu știu. Ș-am ajuns. ȘTEFAN: Tot? PETRU RAREȘ: Tot, măria-ta!... Oană, să mă iubești ca p-un frate. OANA: Cum ți-am spus, Rareș. PETRU RAREȘ: Ca p-un frate bun, din aceeași mamă și din același... OANA: Cum? PETRU RAREȘ: Din aceeași mamă... OANA: Da, frate... (Se îmbrățișează.) ȘTEFAN: Două ramuri ale aceluiași stejar bătrân! Rareș, grozav te așteptam... Ai! ai!... OANA: Ce? ȘTEFAN: Nimic... (lui Rareș) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac. Alege unul bine ferecat. Și la drum. Zi și noapte. Schimbă caii din popas în popas. Și să nu te oprești decât în Þarigrad. Acolo s-o dai în mână marelui vizir. Și să vestești tuturora — să nu uiți pe Ștefanei al răposatului Alexandru — că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei și azi, 2 iulie, se strâng glasurile țării să-l aleagă și mitropolitul Gheorghe să-l ungă. PETRU RAREȘ: Da? ȘTEFAN: De ce te uiți așa? PETRU RAREȘ: Poi... ȘTEFAN: Poi? PETRU RAREȘ: Măria-ta... ȘTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simți încheieturile mele?... Cum să le simți... Ai!... Ai auzit pe Ștefan văietându-se vreodată? PETRU RAREȘ: Nu, măria-ta... ȘTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat? PETRU RAREȘ: Nu, măria-ta... ȘTEFAN: Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârșitul... (Oana plânge năbușit.) Ah! Oană, Oană... vino încoa... trăiește trăiește moș Ștefan... Rareș, ca vântul! PETRU RAREȘ: Ca vântul! SCENA IV ȘTEFAN, OANA, un PIETRAR. UN CURTEAN: Meșterul pietrar... ȘTEFAN: Cine?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deșărtăciunea omului... OANA: Deșertăciunea omului? ȘTEFAN: Deșărt ca merticul cu boabe când ai golit merticul... OANA (se silește ca să-l înțeleagă): Când ai golit merticul? ȘTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deșert, dar de deșertăciuni niciodată n-am fost plin. MEȘTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut! (Desfășură un pergament.) ȘTEFAN: Tu? MEȘTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta. ȘTEFAN: Slovele prea mari și prea mic chenarul. MEȘTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul. ȘTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ș-arată.) Dacă sporești chenarul în măsura slovelor ca să mărești... (pe furiș de Oana) tocmai când... ai!... se micșorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins și abia așteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă mărești piatra, se supără cei din dreapta și cei din stânga... Acolo sunt toți deopotrivă... OANA: Cine se supără? ȘTEFAN: Meștere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ți dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meșterul pietrar iese prin stânga.) OANA: Trupul? ȘTEFAN: Cum? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul? OANA: Sufletul? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui? ȘTEFAN: Taci... Simt ce e durerea... SCENA V ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, și OANA. DOAMNA MARIA (vine din dreapta): De mult te-ai deșteptat? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile... ȘTEFAN: Care veacuri, buna mea Mărie? Ale trecute sau ale ce vor veni? Din ale trecute ai ieșit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învățat. Cele viitoare? Care înțelept nu va zice cu ecleziasticul: "o sută de ani ca ziua de ieri?" Oană... un pahar de apă... o... o... o!... Așa-mi placi, Mario! DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta? ȘTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic. DOAMNA MARIA: Þi-e cald? ȘTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Þi-e frig? ȘTEFAN: Nu. DOAMNA MARIA: Cum te simți? ȘTEFAN: Ca doi oameni care ar ieși din același om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru... SCENA VI Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga. HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta? ȘTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea? HATMANUL ARBORE: El? sănătos. ȘTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine. POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea... ȘTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simtă nimenea... Cum vi se pare vorba lui? HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Șoptește, nu vorbește. ȘTEFAN: Și ce șoptește? HATMANUL ARBORE: Nimicuri. OANA: Nimicuri? ȘTEFAN: Dar ce șoptește, Oană? OANA: Știu eu, măria-ta? ȘTEFAN: Firește că tu nu știi, cum e firesc să știe portarul Sucevei... HATMANUL ARBORE: Ce să știu, măria-ta? ȘTEFAN: Luați seama la Ulea, la Drăgan și la Stavăr... Bogdan ce face? POSTELNICUL TOADER: împotriva voinței lui, ceea ce i-a poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav. ȘTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu... DOAMNA MARIA: Dar fiului tău? ȘTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult... POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta. HATMANUL ARBORE: Și noi... ȘTEFAN: O să s-adune țara, și voi slujiți domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ștefan... Să nu se țeasă vro urzeală... HATMANUL ARBORE: împotriva cui? ȘTEFAN: împotriva voinței mele de când eram domn... HATMANUL ARBORE: Voința ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile? ȘTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr... HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ștefan! ȘTEFAN: Ho! domol, Arbore... domol... Vârâți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sângele pe locașul meu ohavnic... (Ies Arbore și Toader prin stânga.) OANA (lui Arbore): Temeți-vă de oamenii care șoptesc. SCENA VII ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILÃ, doftorul CESENA, doftorul KLINGENSPORN și doftorul ȘMIl cu niște legături în mână. Toți intră prin dreapta. ȘTEFAN: Sunteți câteșitrei? Să cunoaște că v-ați culcat târziu... DOFTORUL ȘMIL: Și după ce s-ar cunoaște, măria-ta? ȘTEFAN: Ochii trași... o! o! o!... Șmil... parcă un zugrav ți-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic... DOFTORUL ȘMIL: Ca un mucenic? Eu? Ca un mucenic? CLUCERUL MOGHILă: La măria-ta, nu se cunoaște. ȘTEFAN: Nu se mai cunoaște... Nu te gândi la zilele d-acuși, ci la întruchipările de mai nainte... CLUCERUL MOGHILă: Totdeauna, ai fost ca totdeauna! ȘTEFAN: Acu, ca niciodată... Șmil, dar ce sunt fașele acelea? DOFTORUL ȘMIL: Astea? Pentru un copil sau pentru un om mare... ȘTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A? DOFTORUL ȘMIL: Care bătrân? Care copil? ȘTEFAN: Ho! Șmil... uită-te bine... DOFTORUL ȘMIL: Iacă mă uit... ȘTEFAN: Și nu-i vezi? DOFTORUL ȘMIL: Ce să văz? ȘTEFAN: N-ai dormit bine, Șmil... OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măria-ta... ȘTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă și copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învoit... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui... OANA: Și ce vor doftorii, măria-ta? ȘTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i așa Șmil? DOFTORUL ȘMIL: S-q săruți? La asta mă gândeam! ȘTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieșiți... Vă chem eu... DOAMNA MARIA: Ah! OANA: Cum oftă, milostivul... SCENA VIII ȘTEFAN, clucerul MOGHILă, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL. ȘTEFAN: Gata? DOFTORUL CESENA: Și, ilustrissime. DOFTORUL ȘMIL: Gata?... Aproape gata... Dacă mi-ai da voie... să stai așa... cu fața în jos... Așa. Și dacă mi-ai da voie, să trec pe sub măria-ta fașă asta... ȘTEFAN: O! ho! ho!... Dacă mi-ai da voie, ș-un laț de gât... Glumiți, Șmil... DOFTORUL ȘMIL: Să glumim? E vreme de glumă? Și cu măria-ta? ȘTEFAN: Desfă, Șmil! Ștefan al Moldovei n-are neypie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.) DOFTORUL ȘMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus și în jos, ca să ardem bine... Cum să nu sară-n sus măria-ta? ȘTEFAN: Vreau! (Doftorul Șmil îi desface legăturile. Ștefan își întoarce privirile spre icoană.) Vedeți?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus și-a zis "Iartă-i pe ei, Doamne, că nu știu ce fac!" Și el a răbdat pentru alții, și eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se așează cu fața în jos.) CLUCERUL MOGHILÃ: O! ȘTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleștează mâinile. ȘTEFAN (în torturi): Otce naș ije esi na nebeseh... Tatăl nostru carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău... Vie împărăția ta... fie voia ta... precum în cer și pre pământ... Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi... Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri... Și nu ne duce pre noi întru ispită... ci ne izbăvește de cel viclean... Că a ta este împărăția și puterea... și mărirea... și mărirea... și slava în veci... și puterea... CLUCERUL MOGHILÃ: O! părintele nostru! ȘTEFAN: ...Și ne izbăvește de cel viclean... DOFTORUL ȘMIL: O! minunat om! DOFTORUL CESENA: Gesu Măria! ȘTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron... la Răuseni... întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan... Și când îl străpunse, Bogdan îi zise... Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Și când își dete sufletul strigă... a! a! o! o! SCENA IX Cei de sus, DOAMNA MARIA, OANA, IRINA, REVECA vin din dreapta. La intrarea din stânga apare o clipă paharnicul ULEA și stolnicul DRÃGAN. DOAMNA MARIA: Ștefan... ce e, Ștefane?... OANA: Măria-ta... Ce e, măria-ta? PAHARNICUL ULEA: Ca și mort... la lucru... DOAMNA MARIA: E cald... (Ii pipăie mâinile și le sărută.) N-a murit... OANA (doftorilor): Nu e așa că nu moare, că nu moare... DOFTORUL ȘMIL: Nu moare... Are atâtea puteri... Așa un suflet, Doamne... DOAMNA MARIA: Cum îi picură nădușelile pe pernă... Ce mult a suferit... (Reveca și Irina, la iconostas, zic rugăciuni.) DOFTORUL ȘMIL (lui Klingensporn): Ai ars tot? DOFTORUL KLINGENSPORN: Tot ce era de ars. DOFTORUL ȘMIL: Scapă... (Doftorul Klingensporn și doftorul Cesena dau din cap.) Ce? Nu? DOFTORUL CESENA: Si, signore. DOFTORUL ȘMIL: Când s-o deștepta... oleacă de vin... (Oana se repede și aduce vin.) Așa, un vin tare, să puie la inimă. DOFTORUL KLINGENSPORN: Și liniște, liniște... Dumnezeu va face și minunea asta... OANA (turnând vin în paharul de alabastru, îi tremură mâna): E cotnar... d-ăl care-i place măriei-sale... (S-aude tumultul în depărtare.) DOAMNA MARIA: Tocmai acum? Mâine nu s-ar putea? CLUCERUL MOGHILÃ: Cum? Să ieșim din cuvântul lui?... Unde se află... DOAMNA MARIA: Ce strigă? CLUCERUL MOGHILă (ascultă): Nu s-aude. ȘTEFAN (în toropeală): Mai repede... arde... o! o! flăcări... DOFTORUL ȘMIL: Unde e paharul? OANA: Iacătă-l! ȘTEFAN (se mișcă): Ce foc! o! o! (Tumultul s-aude din când în când.) DOAMNA MARIA: Foc nestins! ȘTEFAN (se întoarce, deschide ochii, se uită la toți): Măria... Oana... Șmil... N-am murit? DOAMNA MARIA: Nu... nu... (Plânge și-i sărută mâinile.) ȘTEFAN: Atunci, de ce plângi? DOFTORUL ȘMIL: Măria-ta, nițel vin... ȘTEFAN: Șmil... (Un zâmbet dureros. Soarbe vinul.) Aaah! Dar ce mă arde așa? Că bine ziceți... Ce e focul ăsta pe lângă focul de pe inima mea... Ia! (S-aude tumultul mai limpede.) Ce?... N-auz bine? Ba, auz... Ce strigă? CLUCERLTL MOGHILÃ: Aleg pe Bogdan, măria-ța. ȘTEFAN: I... î... î... Parcă ș-un alt nume... Nu strigă toți la fel... Cine să trăiască? (Se scoală pe jumătate.) Cine să trăiască?... Ștefan? Eu? Fiul cui?... Nepotul cui... Moghilă, vezi ce strigă... (Moghilă se duce la fereastră și se întoarce schimbat la față.) Spune-mi vorba care ar ucide pe oricare altul în locul meu... Ce?... CLUCERUL MOGHILÃ: Nedeslușit... Mă repez să aflu... (Iese repede prin stânga.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Orice mișcare... DOFTORUL ȘMIL: E moartea! DOAMNA MARIA: Auzi, măria-ta! ȘTEFAN: N-auz... S-a potolit... Iar încep?... A... a... a... a!... (S-aude glasul lui Ulea cerând domn pe Ștefăniță.) Dați-mi... ah!... dați-mi... DOFTORUL ȘMIL: Ce faci... (Toți îl înconjoară d-aproape.) DOFTORUL CESENA: Nu! DOAMNA MARIA: Nu! OANA: Ah! nu! REVECA: Nu! IRINA: Nu! DOFTORUL KLINGENSPORN: A! nu! ȘTEFAN: Toți, dușmani?... Și tu, Oană?... (S-aude din nou strigând pe Ștefăniță. Se ridică în picioare.) DOAMNA MARIA: Nu... nu te duce... ȘTEFAN: Tu să schimbi ce-mi este scris... Oană! sabia... sabia... c-am să judec!... (Oana îi dă sabia.) Ștefan, nu Ștefăniță... Viu, viu, numaidecât! O! ho! ho! să se împlinească legea!... (Ștefan pleacă repede și, șchiopătând mai greu, iese prin stânga.) DOAMNA MARIA (târându-se în genunchi): Ah! nu! nu te duce! (Se ridică în picioare și fuge la fereastră.) A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor! DOFTORUL ȘMIL: S-a sfârșit! Păcat! DOAMNA MARIA: Ah! Doamne! OANA: N-a picat? DOAMNA MARIA: Da... păcătosul... OANA: Un munte i-ar fi stat în față! DOAMNA MARIA: Spune ppporului ceva... (S-aude: "Să trăiască Bogdan!") Se cutremură... Se întoarce... Vine... (Toate izbucnesc în plâns.) SCENA X ȘTEFAN se oprește pe treptele intrării, cu părul în neorânduială, tulburat, ca un halucinat. De pe sabie curge sângele. Toți fac câțiva pași spre el și se opresc încremeniți de durere și de spaimă. ȘTEFAN: O! cine vrea pe Ștefăniță, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân și bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte d-a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiece ostaș e o fiară!... Iată-l... Pândește călare... Calul îi tremură și joacă... Bagă pintenii pân' la rădăcină... Chiuie de-nfioară valea Racovățului... Unde e mai greu, acolo cade... Un leu în mijlocul dihorilor... Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr... Când mă văzu, își cuprinse fața cu amândouă mâinele, și eu cu amândouă o învârtii, și trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospește... Dumnezeu să-l ierte... Dumnezeu?... Dar cine e de vină? Io, Ștefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Ștefan voievod, i-am așezat cu mâna mea coroana strămoșilor mei... El fu de față și văzu ce vreau eu, și tot sfatul, și toată ostășimea... Sufletu-mi nu vrea, și ca un scos din fire se aruncă in sabia mea... Cine e de vină?... Se cutremura Moldova și-o prăpastie se deschise... Și cu acest sfânt oțel oprii cutremurul și umplui prăpastia! (S-aude: "Să trăiască domnul Bogdani'") Î... î... î... Da...! S-a împlinit legea! (Scoboară treptele și aruncă sabia.) Þi-ai împlinit menirea ca și mine! Măria... Oana... Răsuflarea... (Cadepe brațele lor și-l duc pe scaunul cu stemă.) Deschideți geamurile... Apă... (Oana îi dă apă în paharul de alabasru.) DOAMNA MARIA (covârșită de durere): Măria-ta, să te odihnești! ȘTEFAN: Mă voi odihni... DOAMNA MARIA: Bogdan e domn... Uită tot... ȘTEFAN: Voi uita tot... nu-mi voi aduce aminte de nimic... (Suflă greu. Pipăie pe Măria și pe Oana.) Șă dăruiți paharul acesta Mânăstirei Putna... Nu vine...? Mai iute... DOAMNA MARIA: Cin' să vie, măria-ta? ȘTEFAN: Nu, doamna aceea înfășurată în negru... Ea o să vie mai degrab' decât am dori-o... Poftim... Te-am privit d-atâtea ori in față... Nu mi-e frică de tine... (Sughița.) A! ci vin o dată, Bogdane, că nu pot... (S-aude la intrare: "Să trăiască vodă Bogdan!" Năvălesc Bogdan, hatmanul Arbore și toți ceilalți pârcălabi și Sfatul domnesc, ostași, popor, și cad în genunchi.) BOGDAN: A! Măria-ta! ȘTEFAN: E... (Sughiță.) E... mă-ri-a-ta!... Frig... frig... (Se uită la doamnă, apoi se uită lung la Oana.) Mai bine... (Sughiță.) Mă... voi... odihni... (Se întinde în șira spinării. Face cruce.) O... o... o... Moldova... (Ii cade capul pe pieptul Oanei.) (Din mulțime s-aude un geamăt lung.) Cortina |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate