PERSONAJELE
CALIGULA
CAESONIA
HELICON
SCIPIO
CHEREA
SENECTUS, patricianul bătrân
METELLUS
LEPIDUS, patricieni
OCTAVIUS
PATRICIUS, intendentul palatului
MEREIA
MUCIUS
PRIMUL SOLDAT
AL DOILEA SOLDAT
PRIMUL SLUJITOR
AL DOILEA SLUJITOR
AL TREILEA SLUJITOR
SOÞIA LUI MUCIUS
PRIMUL POET
AL DOILEA POET
AL TREILEA POET
AL PATRULEA POET
AL CINCILEA POET
AL ȘASELEA POET

Acțiunea se desfășoară în palatul lui Caligula. Un interval de trei ani desparte primul act de actele următoare.

ACTUL ÎNTÂI

Scena I

Câțiva patricieni, dintre care unul foarte bătrân, sunt adunați într-o sală a palatului și dau semne de nervozitate.

PRIMUL PATRICIAN: Tot nimic.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Nimic dimineața, nimic seara.
AL DOILEA PATRICIAN: De trei zile, nimic.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Cercetașii se duc, cercetașii se-ntorc. Dau din cap si spun: „Nimic".
AL DOILEA PATRICIAN: Au cutreierat peste tot, nu mai e nimic de făcut.
PRIMUL PATRICIAN: De ce vă-ngrijorați dinainte? S-așteptăm. Poate că se-ntoarce așa cum a plecat.
PATRICIANUL BÃTRÂN: L-am văzut când ieșea din palat. Avea o privire ciudată.
PRIMUL PATRICIAN: Eram și eu de față și l-am întrebat ce are.
AL DOILEA PATRICIAN: Þi-a răspuns?
PRIMUL PATRICIAN: Un singur cuvânt: „Nimic".
Pauză. Intră Helicon, mâncând ceapă.
AL DOILEA PATRICIAN (tot nervos): E-ngrijorător.
PRIMUL PATRICIAN: Ei, toți tinerii sunt la fel.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Sigur, vârsta le șterge pe toate.
AL DOILEA PATRICIAN: Crezi?
PRIMUL PATRICIAN: Să speram c-o să uite.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Bineînțeles! Una pierdută, alte zece în loc.
HELICON: De unde ați scos-o că-i vorba de dragoste?
PRIMUL PATRICIAN: Și-atunci, ce altceva?
HELICON: Ficatul, poate. Sau simplul dezgust de a da zilnic ochii cu voi. I-am suporta mai ușor pe contemporanii noștri, dacă și-ar schimba din când în când mutrele. Numai că meniul nu prea se schimbă. Mereu aceeași tocană.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Eu prefer să cred că-i vorba tot de dragoste. E mai înduioșător.
HELICON: Și liniștitor, mai ales, cu atât mai liniștitor. E soiul de boli care nu-i cruță nici pe inteligenți, nici pe imbecili.
PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferințele nu țin o veșnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?
AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.
PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Viața ar deveni de nesuportat.
PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitați-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult, și apoi am uitat... Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-i nimic.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Natura le rânduiește bine pe toate.
HELICON: Și totuși, când mă uit la voi, am impresia că mai și greșește uneori.
Intră Cherea.
PRIMUL PATRICIAN: Ei?
CHEREA: Tot nimic.
HELICON: Calmi, domnilor, păstrați-vă calmul. Cel puțin, aparențele să le salvăm. Doar imperiul roman noi suntem. Dacă noi ne pierdem cu firea, imperiul își pierde capul. Or, nu-i momentul, credeți-mă! Și pentru început, haideți la masă, imperiului o să-i meargă mai bine.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Chiar așa, să nu dăm vrabia din mână pe cea de pe gard.
CHEREÃ: Mie povestea asta nu-mi place. Toate mergeau însă prea bine. Acest împărat era desăvârșit.
AL DOILEA PATRICIAN: Da, exact cum trebuie să fie: scrupulos și lipsit de experiență.
PRIMUL PATRICIAN: La urma urmei, ce-i cu voi și de ce vă tânguiți atâta? Nimic nu-l împiedică să fie tot cum a fost. O iubea pe Drusilla, de acord. În definitiv, era sora lui. Și-așa și e prea mult că și-o făcuse amantă. Dar să dai Roma peste cap numai fiindcă Drusilla a murit, mi se pare că-ntrece măsura.
CHEREA: Tocmai de aceea. Mie povestea asta nu-mi place, iar fuga lui nu-mi prevestește nimic bun.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Da, fără foc nu iese fum.
PRIMUL PATRICIAN: În orice caz, interesele statului nu pot admite un incest care ia proporții de tragedie. Incestul, fie, dar discret.
HELICON: Numai că, știți, vrând-nevrând, incestul face totdeauna și puțin zgomot. Patul scârțâie, dacă-mi dați voie să mă exprim așa. De altfel, de unde ați scos-o că-i vorba de Drusilla?
AL DOILEA PATRICIAN: Atunci, ce să fie?
HELICON: Ghiciți. Și luați aminte că-n nenorocire e ca și-n căsătorie, îți închipui că alegi, dar până la urmă ești tu alesul. Asta e, nu poți face nimic. Caligula e nefericit, dar poate că nici nu știe de ce! S-o fi simțit prins în capcană și-atunci a fugit. Nici noi n-am fi făcut altfel. Uite, eu, care vă vorbesc, dacă aș fi putut să-mi aleg tatăl, nu m-aș mai fi născut.
Intră Scipio.

Scena II

CHEREA: Ce s-aude?
SCIPIO: Tot nimic. Niște țărani susțin că l-au văzut ieri noapte, pe undeva pe-aproape, alergând prin furtună.
Cherea revine în mijlocul senatorilor. Scipio îl urmează.
CHEREA: Scipio, au și trecut trei zile?
SCIPIO: Da. Eram de față, însoțindu-l ca de obicei. S-a apropiat de corpul Drusillei. L-a atins cu două degete. Apoi a căzut pe gânduri, întorcându-se pe loc, și a ieșit cu pas liniștit. De-atunci, gonim pe urmele lui.
CHEREA (dând din cap): Băiatului ăstuia prea-i plăcea literatura.
AL DOILEA PATRICIAN: La vârsta lui, e și firesc.
CHEREA: Dar nu-i de rangul lui. Un împărat artist nu-i de conceput. Desigur c-am avut și dintr-ăștia, unul sau doi. Oi râioase găsești peste tot. Dar aceia, cel puțin, au avut bunul simț să rămână funcționari.
PRIMUL PATRICIAN: Era mai odihnitor.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Fiecare cu meseria lui.
SCIPIO: Cherea, ce putem face?
CHEREA: Nimic.
AL DOILEA PATRICIAN: S-așteptăm. Dacă nu se-ntoarce, va trebui înlocuit. Fie vorba-ntre noi, nu ducem lipsă de împărați.
PRIMUL PATRICIAN: Nu, doar de caractere ducem lipsă.
CHEREA: Și dacă se-ntoarce prost dispus?
PRIMUL PATRICIAN: Pe cinstea mea, deocamdată tot copil e, așa c-o să-l facem s-asculte de glasul rațiunii.
CHEREA: Și dacă rămâne surd la glasul rațiunii?
PRIMUL PATRICIAN (râzând): Ei bine! N-am scris eu, pe vremuri, un tratat despre lovitura de stat?
CHEREA: Firește, dacă va trebui! Dar aș prefera să rămân la cărțile mele.
SCIPIO: Pe mine vă rog să mă scuzați.
Iese.
CHEREA: S-a șifonat.
PATRICIANUL BÃTRÂN: E un copil. Tinerii se simt solidari.
HELICON: Solidari sau nu, tot vor îmbătrâni odată.
Apare un soldat din gardă.
SOLDATUL: Caligula a fost văzut în grădina palatului.
Ies toți.

Scena III

Câteva clipe scena rămâne goală. Prin stânga se strecoară pe furiș Caligula. Privirea îi este rătăcită, e murdar, are părul îmbibat cu apă și picioarele stropite cu noroi. Își duce de mai multe ori mâna la gură. Se îndreaptă spre oglindă și, de îndată ce își vede propria imagine, se oprește. Mormăie ceva nedeslușit, apoi se așază în dreapta, cu brațele atârnând între genunchii depărtați- Prin stânga apare Helicon. Zărindu-l pe Caligula, se oprește la extremitatea scenei și-l observă în tăcere. Caligula se întoarce și-l vede.
Pauză.

Scena IV

HELICON (dintr-o margine a scenei spre cealaltă): Bună ziua, Caius.
CALIGULA (firesc): Bună ziua, Helicon.
Tăcere.
HELICON: Pari obosit.
CALIGULA: Am umblat mult.
HELICON: Da, absența ta a durat cam mult.
Tăcere.
CALIGULA: Mi-a fost greu să găsesc.
HELICON: Ce anume?
CALIGULA: Ceea ce voiam.
HELICON: Și ce voiai?
CALIGULA (la fel de firesc): Luna.
HELICON: Poftim?
CALIGULA: Da, voiam luna.
HELICON: Aha! (Tăcere, Helicon se apropie.) Ce să faci cu ea?
CALIGULA: Ei bine!... E unul dintre lucrurile pe care nu le am.
HELICON: Bineînțeles. Și-acum, totul e-n ordine?
CALIGULA: Nu, n-am reușit s-o am.
HELICON: Asta e mai prost.
CALIGULA: Da, de asta și sunt obosit. (Pauză.) Helicon!
HELICON: Da, Caius.
CALIGULA: Gândești, pesemne, că sunt nebun.
HELICON: Știi bine că eu nu gândesc niciodată. Sunt prea inteligent pentru așa ceva.
CALIGULA: Da. În sfârșit! Dar nu sunt nebun, ba, dimpotrivă, niciodată n-am fost mai chibzuit. Doar că am simțit deodată nevoia de imposibil. (Pauză.) Lucrurile, așa cum sunt, nu mi se par satisfăcătoare.
HELICON: E o părere destul de răspândită.
CALIGULA: Adevărat. Dar până acum n-am știut. Acum știu. (Tot firesc.) Lumea, așa cum e făcută, nu-i de suportat. Iată de ce am nevoie de lună sau de fericire, sau de nemurire, de orice lucru oricât de nebunesc, numai să nu aparțină acestei lumi.
HELICON: E un raționament logic. Deși, în general, nu poate fi susținut până la capăt.
CALIGULA (ridicându-se, dar cu aceeași simplitate): Nu știi nimic. Tocmai fiindcă nu poate fi susținut până la capăt, nici nu obții nimic. Dar poate că va fi suficient dacă rămâi, până la capăt, logic. (Se uită la Helicon.) Știu ce-ți trece prin minte. Câtă zarvă pentru moartea unei femei! Nu, nu-i vorba de asta. Mi-amintesc, într-adevăr, că acum câteva zile o femeie pe care o iubeam a murit. Dar ce e iubirea? Un lucru de nimic. Moartea asta nu-nseamnă nimic, ți-o jur; nu-i decât semnul unui adevăr care face ca luna să-mi fie necesară. E un adevăr foarte simplu și foarte limpede, oarecum stupid, dar greu de descoperit și greu de suportat.
HELICON: Și-n ce constă acest adevăr, Caius?
CALIGULA (întors cu spatele, pe un ton neutru): Oamenii mor și nu sunt fericiți.
HELICON (după o pauză): Să fim serioși, Caius, e un adevăr cu care oamenii se-mpacă foarte bine. Uită-te în preajma ta! Asta nu-i împiedică să mănânce.
CALIGULA (cu o izbucnire neașteptată): Atunci toate din preajma mea sunt minciună și eu vreau ca oamenii să trăiască potrivit adevărului! Și singurul care posedă mijloacele de a-i face să trăiască potrivit adevărului sunt eu. Fiindcă eu știu ce le lipsește, Helicon. Oamenii sunt lipsiți de posibilitatea cunoașterii, le lipsește profesorul care să le vorbească în cunoștință de cauză.
HELICON: Caius, să nu te superi pentru ce-ți voi spune. Dar, mai întâi, ar trebui să te odihnești.
CALIGULA (așezându-se cu blândețe): Nu-i cu putință, Helicon, niciodată n-o să mai fie cu putință.
HELICON: De ce?
CALIGULA: Dacă dorm, cine o să-mi dea luna?
HELICON (după o clipă de tăcere): Asta-i adevărat.
Cu un efort evident, Caligula se ridică.
CALIGULA: Ascultă, Helicon! Aud glasuri și zgomot de pași. Þine-ți gura și uită că m-ai văzut!
HELICON: Am înțeles.
Caligula se îndreaptă spre ieșire. Se întoarce.
CALIGULA: Și, te rog, de azi înainte, ajută-mă!
HELICON: Caius, n-am nici un motiv să n-o fac. Dar știu destul de multe lucruri și mă interesează foarte puține. În ce privință aș putea să te-ajut?
CALIGULA: A imposibilului.
HELICON: Îmi voi da toată silința.
Caligula iese. Intră repede Scipio și Caesonia.

Scena V

SCIPIO: Nu-i nimeni. Helicon, nu l-ai văzut?
HELICON: Nu.
CAESONIA: Helicon, chiar nu ți-a spus nimic înainte de a fugi?
HELICON: Nu sunt confidentul lui, sunt spectatorul lui. E mai înțelept.
CAESONIA: Te rog!
HELICON: Scumpă Caesonia, Caius e un idealist, toată lumea o știe. Așadar, încă n-a înțeles. Eu da, pentru asta nici nu mă ocup de nimic. Dar Caius, dacă-ncepe să înțeleagă, e gata dimpotrivă, fiindcă are o inimioară atât de bună, să se ocupe de toate. Și numai zeii știu cât o să ne coste acest lucru. Dar, permiteți, m-așteaptă masa.
Iese.

Scena VI

Caesonia se așază, obosită.
CAESONIA: Un soldat din gardă l-a văzut trecând. Dar Roma întreagă îl vede pe Caligula peste tot. În schimb, Caligula nu vede peste tot decât ideea lui.
SCIPIO: Ce idee?
CAESONIA: De unde s-o știu, Scipio?
SCIPIO: Drusilla?
CAESONIA: Cine-ar putea s-o spună? Adevărul e că a iubit-o. Și tot atât de adevărat e că-i groaznic să vezi murind azi ce strângeai în brațe ieri.
SCIPIO (timid): Dar tu?
CAESONIA: O! Eu sunt o legătură veche.
SCIPIO: Caesonia, trebuie să-l salvăm.
CAESONIA: Așadar, ții la el?
SCIPIO: Þin la el. A fost bun cu mine. M-a încurajat și știu pe de rost câteva dintre opiniile lui. Îmi spunea că viața nu-i defel ușoară, dar religia, arta și iubirea ne ajută s-o îndurăm. Susținea adesea că a-l face pe altul să sufere e singurul mod de a greși. Voia să fie un om drept.
CAESONIA (ridicându-se): Nu-i decât un copil. (Merge până la oglindă și se privește.) N-am avut niciodată alt zeu decât trupul meu și tocmai pe acest zeu aș vrea să-l rog azi să mi-l dea înapoi pe Caius.
Intră Caligula. Zărindu-i pe Caesonia și pe Scipio, șovăie și-i gata să se retragă. Dar în aceeași clipă, de partea cealaltă apar patricieni: și intendentul palatului. Se opresc, contrariați. Caesonia se întoarce. Aleargă, împreună cu Scipio, spre Caligula. Acesta, cu un gest, îi oprește locului.

Scena VII

INTENDENTUL (cu o voce nesigură): Noi te... te căutam, Cezar.
CALIGULA (cu un glas tăios și schimbat): Văd.
INTENDENTUL: Noi... vreau să zic...
CALIGULA (brutal): Ce vreți?
INTENDENTUL: Eram îngrijorați, Cezar.
CALIGULA (înaintând spre el): Cu ce drept?
INTENDENTUL: Eh! hm... (Inspirat deodată și foarte repede.) În sfârșit, oricum, să știi că ai de rezolvat câteva chestiuni privitoare la tezaurul public.
CALIGULA (izbucnind într-un râs nestăvilit): Tezaurul? Sigur că da, mai e vorbă, tezaurul e ceva capital.
INTENDENTUL: Desigur, Cezar.
CALIGULA (continuând să râdă, către Caesonia): Draga mea, nu-i așa că tezaurul e ceva foarte important?
CAESONIA: Nu, Caligula, e ceva secundar.
CALIGULA: Pentru că nu te pricepi. Tezaurul e de-un interes copleșitor. Toate sunt importante: finanțele, moralitatea publică, politica externă, aprovizionarea armatei și legile agrare! Repet, toate sunt de un interes capital și toate stau pe-același plan: măreția Romei și crizele tale de artrită. Ah! o să mă ocup de toate astea. Ascultă, intendent!
INTENDENTUL: Te-ascultăm.
Patricienii se apropie.
CALIGULA: Tu îmi ești credincios, nu-i așa?
INTENDENTUL: (pe un ton de reproș): Cezar!
CALIGULA: Ei bine, am să-ți împărtășesc un plan. În doi timpi, noi vom da peste cap întreaga economie politică. Te voi lămuri, intendent... după ce patricienii au să iasă afară.
Patricienii ies.

Scena VIII

Caligula se așază lângă Caesonia.
CALIGULA: Fii atent! Mai întâi, toți patricienii, toți cetățenii imperiului care poseda oarecare avere — mică sau mare, pentru mine-i totuna — vor trebui, obligatoriu, să-și dezmoștenească copiii și să-și facă imediat testamentele în favoarea statului.
INTENDENTUL: Dar, Cezar...
CALIGULA: Încă nu ți-am dat cuvântul. Pe măsura nevoilor noastre, vom trimite aceste persoane la moarte după o listă pe care vom întocmi-o în mod arbitrar. La nevoie, vom putea schimba această listă tot arbitrar. Iar noi vom moșteni.
CAESONIA (îndepărtându-se): Ce te-a apucat?
CALIGULA (netulburat): Ordinea execuțiilor n-are, într-adevăr, nici o importanță. Sau, mai bine zis, execuțiile sunt de importanță egală, ceea ce demonstrează că, de fapt, n-au nici una. De altminteri, sunt la fel de vinovați și unii, și alții. Pe de altă parte ia aminte că nu-i mai necinstit să-i jefuiești direct pe cetățeni decât să strecori taxe indirecte în prețul merindelor de care nu se pot lipsi. A guverna înseamnă a fura, toată lumea o știe. Dar e vorba de felul în care-o faci. În ceea ce mă privește, voi fura deschis. S-a isprăvit cu micile profituri. (Cu asprime, către intendent.) Vei executa aceste porunci fără întârziere. Locuitorii Romei să-și semneze testamentele până deseară, cei din provincii — cel mai târziu într-o lună. Trimite curieri!
INTENDENTUL: Cezar, nu-ți dai seama...
CALIGULA: Imbecilule, ia aminte! Dacă tezaurul are vreo importanță, atunci viața omenească n-are nici una. Asta e limpede. Toți cei care gândesc ca tine trebuie să admită acest raționament și să considere viața lor egală cu zero de vreme ce consideră că banii sunt totul. De fapt, eu am hotărât să fiu logic și, pentru că puterea stă în mâinile mele, veți vedea cât o să vă coste această logică. Îi voi extermina pe toți cei care mă contrazic și, o dată cu ei, contradicțiile. La nevoie, voi începe cu tine.
INTENDENTUL: Cezar, bunăvoința mea nu se discută, ți-o jur.
CALIGULA: Nici a mea, crede-mă! Dovadă c-am acceptat punctul tău de vedere și mi-am făcut din tezaurul public un obiect de meditație. La urma urmei, să-mi mulțumești că m-am prins în jocul tău și joc cu cărțile tale. (Pauză, apoi calm.) De altfel, prin simplitatea lui, planul meu e genial, așa că putem încheia discuția, îți dau trei secunde ca să dispari. Număr: unu...
Intendentul dispare.

Scena IX

CAESONIA: Nu te mai recunosc! E-o glumă, nu-i așa?
CALIGULA: Nu tocmai, Caesonia. E pedagogie.
SCIPIO: Caius, nu-i cu putință!
CALIGULA: Întocmai!
SCIPIO: Nu te mai înțeleg.
CALIGULA: Întocmai! E vorba de ceea ce nu-i cu putință sau, mai degrabă, e vorba să facem cu putință ceea ce deocamdată nu-i.
SCIPIO: Dar ăsta-i un joc fără limite. E recreația unui nebun.
CALIGULA: Nu, Scipio, o virtutea unui împărat. (Se lasă pe spate, cu o expresie de oboseală.) Am înțeles, în sfârșit, la ce servește puterea. Îmi asigură toate șansele pentru a realiza imposibilul. Începând de azi, și pentru tot timpul care urmează, libertatea mea nu va cunoaște fruntarii.
CAESONIA (cu tristețe): Caius, nu știu dacă asta trebuie să ne bucure.
CALIGULA: Nici eu nu știu. Dar presupun că așa trebuie să trăim.
Intră Cherea.

Scena X

CHEREA: Am aflat că te-ai întors. Mă rog pentru sănătatea ta.
CALIGULA: Sănătatea mea îți mulțumește. (Pauză, apoi deodată:) Du-te, Cherea, nu vreau să te văd!
CHEREA: Sunt surprins, Caius.
CALIGULA: Nu fi surprins! Nu-mi plac literații și nu le pot suporta minciunile. Vorbesc fără să se-asculte. Dacă s-ar asculta, și-ar da seama că nu valorează nimic și n-ar mai putea să vorbească. Haide, șterge-o, am oroare de martori mincinoși.
CHEREA: Dacă mințim, o facem adesea fără să știm. Mă declar nevinovat.
CALIGULA: Minciuna nu-i niciodată nevinovată. Și a voastră acordă prea mare importanță ființelor și lucrurilor. Iată ce nu vă pot ierta.
CHEREA: Și totuși trebuie să pledăm pentru această lume, dacă vrem să trăim în ea.
CALIGULA: Nu pleda, cauza a fost audiată. Această lume e lipsită de orice importanța și numai cine recunoaște acest adevăr își cucerește libertatea. (S-a ridicat.) De aceea vă și urăsc fiindcă nu sunteți liberi. Singurul om liber din întregul Imperiu roman sunt eu. Bucurați-vă c-aveți, în sfârșit, un împărat care să vă-nvețe ce e libertatea. Du-te, Cherea, și tu, Scipio, prietenia mă face să râd. Duceți-vă și anunțați Romei că-n sfârșit i s-a adus libertatea și că, o dată cu ea, începe o mare încercare.
Aceștia ies. Caligula s-a întors cu spatele.

Scena XI

CAESONIA: Plângi?
CALIGULA: Da, Caesonia.
CAESONIA: La urma urmei, ce s-a schimbat? Dacă-i adevărat că o iubeai pe Drusilla, mă iubeai în același timp și pe mine, ca și pe multe altele. Cu atât mai mult, moartea ei nu trebuie să te-alunge pe coclauri, trei zile și trei nopți la rând, și să te-aducă înapoi cu fața asta dușmănoasa.
CALIGULA (s-a întors): Nebuno, cine-ți vorbește de Drusilla? Nu poți să-ți închipui că un om plânge și din altă cauză decât din dragoste?
CAESONIA: Iartă-mă, Caius! Dar încerc să te-nțeleg.
CALIGULA: Oamenii plâng fiindcă lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. (Femeia se îndreaptă spre el.) Lasă, Caesonia. (Femeia dă înapoi.) Dar stai lângă mine.
CAESONIA: Fac tot ce vrei tu. (Se așază.) La vârsta mea, știu că viața nu-i bună defel. Dar dacă răul există pe pământ, de ce să-l mai înmulțim și noi?
CALIGULA: Tu nu poți să-nțelegi. Dar ce importanță are? Poate c-o să depășesc starea asta. Simt însă cum urcă în mine niște făpturi fără nume. Ce să fac împotriva lor? (Se întoarce spre ea.) O, Caesonia! Știam că poți fi disperat, dar nu știam ce-nseamnă acest cuvânt. Credeam ca toată lumea că-i o boală a sufletului. Dimpotrivă, însă, trupul nostru e acela care suferă. Mă doare pielea, pieptul, mă dor brațele și picioarele. Am un gol în cap și mi-e greață. Și ce-i mai îngrozitor, e gustul acesta din gură. Nici sânge, nici moarte, nici febră — ci toate la un loc. E de-ajuns să-mi mușc limba în gură pentru ca totul să devină negru și oamenii să mă dezguste. Ce greu, ce dureros e să devii om!
CAESONIA: Va trebui să dormi, să dormi mult, să te lași în voia sorții și să nu te mai gândești la nimic. Am să-ți veghez eu somnul. Când te vei trezi, ai să vezi că lumea își va recăpăta vechiul gust. Și-atunci te vei sluji de puterea ta pentru a iubi din suflet ce mai poate fi iubit. Chiar și ceea ce e posibil își merită dreptul la viață.
CALIGULA: Dar pentru asta trebuie să dormi, să te abandonezi. Așa ceva nu-i cu putință.
CAESONIA: Așa gândește omul când e nespus de obosit. Dar va veni o vreme când îți vei recăpăta energia.
CALIGULA: Dac-aș ști la ce s-o folosesc! Ce să fac eu cu energia asta, la ce mi-ar servi această putere atât de uimitoare, dacă nu voi putea să schimb ordinea lucrurilor, dacă nu voi reuși să fac în așa fel ca soarele să apună la răsărit, suferința să scadă și oamenii să nu mai moară? Nu, Caesonia, mi-e totuna de dorm sau rămân treaz, de vreme ce nu pot să acționez asupra ordinii acestei lumi.
CAESONIA: Dar asta-nseamnă că vrei să fii egal cu zeii. Nu cunosc nebunie mai mare.
CALIGULA: Și tu mă crezi nebun. Dar ce este un zeu, ca să doresc să fiu egal cu el? Ceea ce doresc eu azi, din toate puterile mele, e mai presus de zei. Iau în sarcina mea un regat al cărui rege e tocmai imposibilul.
CAESONIA: N-ai să izbândești să faci ca un chip frumos să arate urât, o inimă de om să devină nesimțitoare, cerul să nu mai fie cer.
CALIGULA (cu exaltare crescândă): Vreau să amestec cerul cu marea, să confund urâțenia cu frumusețea, să fac să țâșnească râsul din suferință.
CAESONIA (ridicându-se în fața lui, rugătoare): Pe lume există binele și răul, măreția și josnicia, dreptatea și nedreptatea. Îți jur ca toate astea n-au să se schimbe.
CALIGULA (la fel): Voința mea e să se schimbe. Îi voi oferi acestui secol darul egalității. Și când totul va fi netezit, imposibilul stăpânind în sfârșit pământul, luna aflându-se în mâinile mele, atunci e posibil ca eu însumi să fiu transformat și lumea o dată cu mine, atunci, în sfârșit, oamenii nu vor mai muri și vor fi fericiți.
CAESONIA (într-un strigăt): Nu vei putea să negi iubirea.
CALIGULA (izbucnind cu o voce plină de furie): Iubirea, Caesonia! (A prins-o de umeri și o scutură.) Am învățat că nu valorează nimic. Celălalt are dreptate: tezaurul public! L-ai auzit, nu-i așa? Totul începe cu asta. De-acum, voi începe și eu, în sfârșit, să trăiesc! A trăi, Caesonia, a trăi înseamnă tocmai contrariul iubirii. Eu ți-o spun și te invit la o sărbătoare fără sfârșit, la un proces general, la cel mai frumos dintre spectacole. Și-mi trebuie lume, spectatori, victime și vinovați.
Se repede la gong și începe să izbească în el fără oprire, din ce în ce mai tare.
CALIGULA (bătând mereu): Să intre vinovații. Am nevoie de vinovați. Și toți sunt vinovați. (Continuând să bată.) Vreau să intre condamnații la moarte. Public, vreau să am publicul meu! Judecători, martori, acuzați, toți condamnați dinainte! Ah, Caesonia, le voi arăta ce n-au văzut niciodată, pe singurul om liber al acestui imperiu!
La sunetul gongului, palatul se umple încetul cu încetul de o rumoare care crește și se apropie. Glasuri, zgomot de arme, tropăituri și pași. Caligula râde și lovește întruna.
Soldații din gardă intră, apoi ies.
CALIGULA (bătând): Iar tu, Caesonia, îmi vei da ascultare. Mă vei ajuta mereu. Va fi minunat. Jură că mă vei ajuta, Caesonia!
CAESONIA (tulburată, între două lovituri de gong): Nu-i nevoie să-ți jur, fiindcă te iubesc.
CALIGULA (același joc): Vei face tot ce-am să-ți spun eu.
CAESONIA (același joc): Tot, Caligula, dar încetează.
CALIGULA (lovind întruna): Vei fi crudă.
CAESONIA (plângând): Crudă.
CALIGULA (același joc): Rece și neîndurătoare.
CAESONIA: Neîndurătoare.
CALIGULA (același joc): Vei suferi și tu.
CAESONIA: Da, Caligula, dar simt că înnebunesc.
Își fac apariția câțiva patricieni, năuci, și, o dată cu ei, oameni de-ai palatului. Caligula izbește pentru ultima oară, apoi înalță ciocanul, se întoarce către ei și-i cheamă.
CALIGULA (smintit): Veniți cu toții! Apropiați-vă! Vă poruncesc să v-apropiați! (Bate din picior.) Împăratul e cel care vă ordonă să v-apropiați. (înaintează toți, plini de spaimă.) Mai repede! Acum apropie-te și tu, Caesonia! O ia de mână, o duce până-n dreptul oglinzii și șterge frenetic cu ciocanul o imagine de pe suprafața lucioasă.
CALIGULA (râde): Vezi, nu mai e nimic. Nici o amintire, toate chipurile au dispărut. Nimic, absolut nimic. Știi totuși cine rămâne? Mai apropie-te puțin. Uită-te! Apropiați-vă și voi. Uitați-vă! Se înfige înaintea oglinzii într-o atitudine dementă.
CAESONIA (privind oglinda, cu groază): Caligula!
Caligula schimbă tonul, pune degetul pe oglindă și, privind deodată fix, spune cu o voce triumfătoare:
CALIGULA: Caligula!
Cortina