agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5563 .



Conștient-mental, gând
scenariu [ ]
Subconștient- suflet

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [13AJE ]

2008-08-28  |     | 



Sunt numai eu cu gândul meu. Mantii diamantine se întind peste tine pădurea mea, casa mea, iubirea mea. Clipele dispar o, ceas de taină. Vântul ne spulberă, ne adoarme, ne învie …
Un glob de gheață de mărimea capului unui elefant a că- zut din cer în curtea casei mele, avariind puternic unul din corpurile clădiri și inima mea. Când oamenii de știință sesizați au sosit la fața locului, acesta se … topise . Nu mai rămăsese decât o bucată de gheață care încăpea în cău- șul unei palme și care prin toate metodele , nu a reușit să fie topită. Bucata de gheață era macheta miniaturală deose- bit de fidelă a persoanei tale , iubito.

*****
Lângă căminul de foc, pe pat, în pat, unde stăteam. Fără timp, dacă se poate spune, dacă lucrurile dau dintr-unul într-altul și se clatină arborii. Dar soarele-i puternic și pământul de care dau are pulsul cam ciudat ca și ceasul meu pe care-l ascult,mereu.Când îl ascult cu urechea stân- gă, ceasul meu bate clipele vieții tale . Dacă–l ascult cu urechea dreaptă,ceasul meu bate clipele vieții mele. Atunci când îl ascultă gândul meu,ceasul meu măsoară durata Uni- versului. O, ceas de taină al clipelor ce dispar. Dacă – mi arunc ceasul în neant și ascult cu memoria morților clipele ce bat,eu dispar de pe pământul oamenilor și devin pe rând, copac, piatră, cuvânt.

*****
Sunt într-o pădure mișcătoare,o pădure care înaintează. Oricum mi-aș îndrepta pașii nu coincid cu ai ei. Lanurile de apă vuiesc prin spărturi. Simt cum de peste tot sunt nă-
clăit de priviri neutrale, ne pământene . Auzul mi perpetuu spulberat; să fie mesagii de zei transmise pe unde tăinuite mie? Nodulii de fosfor din zonele centrale ale unor oceane mult depărtate viu și mi se ascund sub pleoape. Când lăcri-
mez la adăpostul știutelor rezerve pământene nu fac altceva decât să sporesc viteza de deplasare a pădurii mobile ai că-
rei pași oricum, nu vor coincide niciodată cu ai mei .

*****
Mă gândesc la ceva neștiut, aștept să se-ntâmple ceva neprevăzut.Să cred că așteptarea asta îndârjită nu înseamnă nimic. Acumularea asta de energie nu-i în stare și nu va fi în stare să schimbe ceva.Dacă nu aici și acu,atunci altun- deva și într-un alt culoar temporal ? Realitatea în care mă aflu să fie bățul chibritului; gămălia lui de fosfor să fie cealaltă realitate…Ce să spun despre omul civilizat, prea intelectual, format de generații, să perceapă totul numai prin intermediul ideilor!… Suntem hrăniți cu definiții de- venite convingeri , atât de asimilate încât le luăm drept instincte,când de fapt ele se substituie instinctelor și, interpunându-se, le împiedică să iasă la lumină. Cochiliile moarte ale hranei noastre abstracte au ridicat pe nesimțite în jurul nostru un zid de deșeuri ce ne împrejmuiește și ne limitează și pe care,în cele din urmă,îl luăm drept orizont … Cuvintele,odinioară încărcate de semnificația ideii, se îmbată singure ;ideile,chiar și ideile, a căror admirabilă misiune este de a tălmăci cu claritate întunericul prezent în noi,nu se mai deduc decât din valențele lor dialectice . Or un gând nu se justifică numai prin aceia că am știut să-l concepem; creierul n-are obligația să-l secreteze din datele realității … Totuși omenirea, în comportarea ca și-n dispozițiile ei mentale, se modifică ne-ncetat și nici noi nu suntem decât un moment din acest șuvoi fără sfârșit… Viața ne duce într-un ritm nebun, în care suntem proprii noștri urmăritori,și această intensitate se află la temelia tuturor dorințelor noastre, tuturor aspirațiilor noastre … Eroarea academicienilor: confundarea frumuseți unui limbaj cu exactitatea lui, cu supunerea față de regulile curente și față de convenții… Ceea ce imită omul e natura , adică , nu nu-mai aparența exterioară,ci esența interioară , ideală a lucrurilor naturale …

*****

Sunt om și știu oglinda ce-mi arată
Când plec la drum să mă închin ,
Ulciorul să rămână în suflet plin
Un ne început de vise și de treaptă .
… Locul meu de nemurire e casa mea de aici ,
Din Univers și Galaxia unicului mers de a fi
Și Eu galactică zidire …

*****

Trăim aievea un tablou al regenerării prin moarte,tabloul vegetației atinse de dorul pământului.
Frunze galbene, ruginii, uscate, sacrificiul regenerării. Pași leneși le lipesc de pământ. Gândul atinge rapid părerile noastre de rău de anu trecut, de acu doi ani ori dintotdeauna.Ne cufundăm în timp adânc. Este liniște, liniștea toamnei unde muzica nu ne mai ajută, culorile sunt totul. Anotimpul nostalgic al iubirilor ce vin,se duc în- tr-un dans frenetic și totuși pași noștri nu pot să lipeas- că frunzele de pământ.Pe măsura ce ne afundam tot mai mult în viața noastră, în amintirile și trecutul nostru, descoperim poteci noi într-o pădure luxuriantă de care nu ne-am dat seama niciodată.O pădure viu colorată,fără frunze moar- te, prin care trecem în goana nebună;iar pe măsura ce afară se întunecă,ne dăm seama că nu mai suntem singuri.Ne vedeam în mii de exemplare,fiecare cu slăbiciunile sale:naiv, timid,romantic,îndrăzneț,curajos,puternic,înțelept,norocos; Câtă viață au frunzele! Oare ele nu mor niciodată ? Ba da, unele mor. Pe ele ne clădim speranțele pentru viitor și le lăsăm să se întoarcă în pământ pentru a ne hrăni; un singur pas, un pas-gând care ne scoate din trecut. Ieșim copleșiți de un sentiment avid de cunoaștere,de toți oameni cunoscuți sau necunoscuți,dar mai ales de noi,de sufletul nostru, cu- rățat de praful banalului. Repede dispare totul, ne simțim mai bine; culorile se estompează, frunzele într-un concert asurzitor de plăcut, cad și-n tentația misterioasa a lor ne cheamă. Nedeslușita istorie a unui ciclu de renaștere prin moarte purtate de ele, frunzele, pe culorile cărora călcăm adesea grăbiți, nepăsători, reci.


Din abisul nemărginirii am venit
Călătorind pe distanțe siderale.
Cu rădăcini terriene și gând de granit
Pribegind prin spații temporale
Scuturam colbul vremi ne - ncetat.
Pe pânza fără margini a gândiri
Istoricește în popasuri limitat
Găseam tainica fulguire a împlinirii…
Sunt tributarul tainelor de mare inițiat.
Deasupra – mi planează Universul
Și – n candidele – mi amintiri
Revăd un răsărit de Soare pictural
Ori mă bucur de farmecul unui apus de Soare…
Din negura abisală venim
În forma energetică luminată de bine!
Am purces în timpul uman cu lumina,
Am pășit fără bănat prin lumină,
Călăuzind ai mei mărunți pași pentru lumină…Din pământ se naște,fizic,omul și-n pământ ajunge;din universul nemărgi- nit sufletul ne-ntregește iar și iar la nesfârșit. Suntem datori să ne înțelegem istoria,suntem datori față de înaintașii noștri, față de generațiile următoare, dar mai ales față de noi înșine.


Emil, Judea

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!