Monologul dezastruos al
luptei cu normalul

de Darie Ducan

(Personajul e și el un om, are o țigară mereu în mână, dar fumul ei nu se știe din cine iese )

Mi se întâmplă foarte des să mă plictisesc gândindu-mă și numindu-mă. Mi se întâmplă prea des, la fel de des pe cât li se întâmplă celorlalți să nu bage de seamă dacă am plecat de la întâlnirea cu ei. Cât de neplăcut e să nu bage nimeni de seamă că brusc nu mai ești, că brusc nici n-ai fost. Tocmai pentru că mă plictisește teribil profunda organicitate a nimicului, am hotărât de comun acord cu umbra mea să renunțăm la memorie timp de o zi. Dar ce e o zi față de o alta, următoarea? Fiecărei zile în care eu trăiesc, următoarea, automat se naște zi-văduvă. Normal, plouă !


O zi? Probabil ar trebui să râd, dar eu din naștere nu am fost înarmat cu acest mușchi. Probabil Dumnezeu l-a altoit pe-un circ. De la o zi la alta e spațiu cât între două straturi de piele ale aceluiași om, ale aceleiași dureri. Așa că totul se scurge, viața, lumina, orele, pașii, precum sângele unei jugulări de ied, înainte de învierea noastră în jos, și aia în jos. Eu și când mă uit la cer mă uit în jos. Uneori fumez În lungi nopți de autoradiografiere cu pereții, fumez. Dar « fiere » din « autoradiografiere » nu are nicio legătură cu faptul că ne percepem amari, eu și umbra mea. De fiecare dată când ne conștientizăm facem un « îahhh ! » de greață și curge conjunctura printre noi supurând a realitate. Așadar fumez și fumul se ridică în jos, numai pentru mine. Doar pentru mine. Privirea mea se lovește de punctul limită la care pot să mă întind. Nicio șuviță de dreptate nu are voie să răzbată. Nu ! Nu ! Nu !


Memoria a plecat, am văzut-o la orizont ,c-un băț în spate în care avea o cămașă, din fabrică ieșită cu mânecile înnodate. Dar ce spun eu din fabrică, din in, din geneză. Stau toată ziua la biroul ăsta, ăsta e meniul meu zilnic, direct la burta mamei e biroul pe care lucrez, pe care scriu, fac calcule. Rutina radiază și își împrăștie sporii pe toate trecătorile și posadele dintre da și nu, care sunt nenumărate. Legi, nu există legi, legile sunt numai piele de saci. Da. Saci. Saci cu care se cară zilnic cantitatea noastră de neuroni, cantitatea noastră de umanitate, porția noastră zilnică de dat mâna.


M-aș face mic câteodată, aș vrea să nu mă vadă nimeni, nici măcar lucrurile, de care mi—e frică. Lucrurile sunt niște mici centrale atomice de praf și fiecare jet de umbră al lor e câte un reactor care stă să explodeze. Mi-e tare frică și încerc să simt ce simte un reactor când explodează. Presiunea aceea teribilă pe care o simți în obraji când ți-e rușine tare de ceva. Și ești în fața unor oameni care te fac să îți fie rușine. Și care ca niște pistoane, tot ei injectează în tine presiune la nesfârșit, dar pe care tu, din digestia disperării tale o faci finită.

Pielea mea nu mă bate pe umăr, ea e însuși umărul, dar uneori o aud noaptea în somn cum se ridică,ca să cadă și, în cădere, să îmi pară mâna cuiva drag, mâna unui prieten care mă bate pe umăr, mâna unei mame ce mă mângâie sau mâna tânără și întinsă a unei femei languroase care caută să mă are, da, da, să mă are. Pentru că eu sunt sigur că am tristețea pământului, dar soarta câinelui lui și fericirea mea e un fel de urdoare a humusului mort.


E foarte adevărat că frica mea, durerea mea, sunt întreținute nu de ce e înăuntru, nu de ce e în afară, ci de scârțâitul ușii dintre aceste două spații. E foarte adevărat, da, da, e foarte adevărat! Și fumul țigării aprobă, chiar noxele, nicotina asta dată naibii, probabil toate dau din căpșoarele lor mici de pluș, nedând de bănuit ce tăișuri exacte au.


Păi normal că plantez un cuțit într-o rană și mă mir de ce coada acestuia, de lemn, de la un timp nu înfrunzește. Normal e să lupt, să dau din mâini, chiar și când mi le uit prin lupte vegetale. Un luptător niciodată nu trebuie să aibă timp să fumeze o țigară !
Un luptător niciodată nu trebuie să aibă timp să fumeze o țigară !
Un luptător trebuie să lupte, nu să fumeze. Fumând,
se vede pe el, și nu are timp de oglindă. Și apoi de ce să aibă el timp de oglindă, ce, e fată ?

(Stinge țigara în palmă, apăsând ca într-o scrumieră !)

Nici după ce termină războiul nu mai poate lua țigări, nici când mângâie nu mai poate lua țigări, când face dragoste din el iese fum, el e fumatul, el își e scrum, ca să aibă de unde renaște. Asta e în dragoste, nu în viață, dragostea e pe altă stradă, creierul e în alt borcan, borcanul e-n altă cămară. Cămara e a inimii cuiva, nu știm care, nu știm a câta, nu știm a cui, a cui? A cuiului bătut în palmă, a durerii, a acului ce ne coase de pământ și nu se sfiește să treacă prin litanii, prin sfârcurile femeilor și prin șoareci. Bine, eu- mai pot zice eu- ura, mai pot zice eu! Mai pot zice eu!
Mulțumesc! Mulțumesc! Nu mai aplaudați!

(Desigur, nimeni nu aplaudă niciodată! )

Așasadar eu… fug de toate astea în mama mea. Locuiește într-o casă numai frunți și spini și bilete vechi ale unui teatru dărâmat și bilete vechi dintr-o loterie la care nu s-a câștigat niciodată decât pierdere și butelii cu sictir. Fug în maică-mea, mă-nghesui în pântecul ei, înapoi.

(În fundal se poate auzi, eventual, o muzică serenă, cvasiintrauterină, cu bule, primară, genetică, de pe altă planetă, parcă, pe măsură ce spune următoarele, actorul se ghemuiește tot mai mult)

Intru cu picioarele înainte, ca și cum aș ieși afară, greoi, și cu capu-n jos, lichidul din care ieșisem s-a cam evaporat și au rămas cercuri albe doar, ca de clor pe fundul unui pahar la trei zile după ce au plecat musafirii, în mama, placenta e o stafidă - cozonaci obișnuiesc numai de Crăciun, da asta e deja viitor - Brusc și violent, neînțeles, lanțuri de intuire îmi apar la mâini, brusc și la picioare, brusc, chiar și la unghii îmi apar lanțuri, să nu mai crească, și la gene, și la sprâncene, și la firele de păr, la fiecare în parte, la pori, să stea închiși, pe orgasm se bat lemne în cuie, ca pe găurile de șoareci făcute în perete.
Cineva probabil, de unde să știu eu dacă e-așa, îmi numără lanțurile ca eu stelele când vreau să adorm și sunt în câmp. Mă-nghesui, prost proiectant, îmi zic, tavanul facerii e suficient de jos cât să se-aplece lumânarea dacă vrea să ardă și flacăra să i se tocească în vârf.



În mama nu am luat nicio valiză, din ea am dus trei, am venit acasă, ura! home, sweet home! Dar sunt urmărit, pe unde am intrat, par să vină calendarele, smulse de pe perete, au apucat picioare și fug după mine! Vor să mă sfâșie, să mă răstignească pe spiralele lor de calendare. Și de ce? Ca să mă înalț în pământ mai apoi…

(Actorul devine nervos, stă tot jos, dar mai lejer în ghemuirea sa)


Intru și trag dulapul în fața ușii, o blochez. Uite, țigaro,acum mă poți tu pe mine fuma. Am luptat și am ajuns acasă. Sunt acasă și punct, punct, foarte punct.
(Se ghemuiește din nou în poziția fetală, încordat tare, apoi tace 5 secunde)


Sunt acasă. Și? Eu și umbra mea suntem acasă și e la fel.
Dar de ce să mai luptăm pentru idealuri dacă ele sunt la fel ca locurile din care tindem spre ele? Texte, mi-e silă! Mamă, mi-e silă și frică și frig. Cred că o să îți cos burta pe dinăuntru, o să mă cos în burta ta, să stau acolo, e bine, e perfect, pereții s-au mai scorojit de când nu am mai dat pe-acasă, preful e mult, dar ne seamănă, totul e perfect. Dar cine să mă bată pe umăr. Mă mângâi singur, realitatea îmi moare celulele.
Pielea mea se ridică singură, strat cu strat, toate șase, al șaptelea adormind, și mă mângâie singură, apoi mă pălmuiește ca să nu îmi uit instinctele reacționării la așa ceva. Îmi pare rău la o adică, da,îmi pare chiar rău că nu am luat o valiză cu mine înăuntru, m-aș fi mângâiat cu pielea ei, cu porii ei, poate, de om, dacă ar fi fost caldă aș fi făcut dragoste cu ea, acolo închis, cu valiza, cu plecarea ,m-aș fi iubit poate și cu târârea ei prin trenuri, ca să o menajez.


Dar și închis e rău, ce să faci pe întuneric cu conștiința unui ce devenit? Închis, ce să faci, să îți vezi umbra contondent de singuratică proiectată în amdomenul totuși, postnatal? În tot acest timp căzut în pilaful retardării sale, ața cu care am legat burta, a ridicat două degete și s-a cerut și ea să fie plantă-n câmp. Astfel, s-a deschis ușa, scârțâitul său îmi e cântec de lebădă dinainte de a mă fi .Eu uneori simt că parcă m-am născut direct pentru a orchestra cântece de lebădă sau ca să permit coastelor mele să fie pentru ele portativ…


A intrat, brusc, o briză de dușmănie, dulapul, s-a cerut și el copaci, l-am lăsat, a venit realitatea peste mine, de la mizeria râncedă din ziarele de scandal, trecând prin mirosuri de case bătrânești și ajungând la calmul unui lac curat. Toată m-a năpădit, dar oricum și în mamă, rutina statului era sâcâitoare, numărasem și porii visurilor, și negii stelelor și mă împărțeam în gând la viermi, câte grame din mine fiecare, cui ceafă, cui pulpă? Cui zâmbet? Cui os?


Tuturora poate li se pare normal că o pasăre-n zbor poate pica brusc, cu bruschețea cu care te culci în anul unu și te trezești în anul 2000, cu bruschețea cu care tocurile cresc pe pantofi, ca niște cucuie întoarse cu care îi băgăm sula-n coaste pământului și el se răzbună pe noi mai apoi cu un val de 2m pe 2.



(Tot ghemuit, dar lejer și plângând superficial, haotic, neregulat)

Afară nu putea crește firul ierbii fără să crească printr-o gaură de glonț a unui om căzut, normal, el nu putea să crească decât în sensul contrar tragerii. Chiar și conceptual de ticăloșie se satură uneori de atâta sine și se apucă de fumat, depresia, la fel, sinuciderea. Cioran era chiar el pe jumătate un pachet de țigări, iar timbrul era patrafirul lui taică-su. Sunt tot așa cum sunt, din umbră mi-a mai rămas un cotor. Umbra mea a avut o coastă pe care eu nu o mai am și o dezamăgire caldă și ispititoare ca pâinea de casă.

Toate stadiile mă judecă, omul nu e-un cuib al păsării-furie, orbecăi printr-un pântec din care vreau să plec, sunt și acolo caractere ale plictiselii, nuanțe ale autociomăgirii, fluctuante depresii, digestii de frici.


(Actorul se ridică încet în picioare, dar se îmbrățișează pe sine și stă așa ceva vreme, până se va înstrăina și de sine)


Nici în burta mamii nu mă simt acasă! Și în propriul sine eu mă simt străin, pielea, strat cu strat pleacă de pe mine, se cojește, la fiecare clipire de ochi –cu intenție sau fără intenție – o piele pleacă de pe mine, un pas se anulează din ce a fost făcut. Simt că plouă din mine, în mine.


(Se aude în fundal ploaie, pe timp ce trece, furtună! )

Simt că plouă din mine în mine și îmi vine să mă tutuiesc cu bălțile, să iau asupra-mi noroaiele regale ale lor, să redevin același pământ care a fost pe bocancii omului cu cea mai multă silă din lume, cu cea mai multă crispare, teamă și durere, însingurare și spaimă.




Nu am pe nimeni, nu am o casă a mea, când pun piciorul pe pământ, pun piciorul pe conceptul de pământ, el nu înnoroiește niciodată deși eu vreau să înnoroiască, greața nu e apatică în dicționar, deși eu vreau să fie.
Am vrut să am o normalitate a mea, m-au fugărit cu toții, nu am avut liniște nici în camera de când eram mic, din burta mamei, unde încă mai găsesc aruncați cât-colo pantofii de sport cu noroiul întărit pe ei încă de atunci, părintele planetei noastre… Din « Așa a fost să fie», fiecare literă adâncește în ea o prăpastie, sedila lui « ș » e coada noastră luată la-nceputuri, ca să nu semănăm așa de tare cu maimuțele.

(Sec)

Sunt alungat de peste tot, se dă cu pietre dulci în mine, nu-i nimic, plec prin răni încotro, o iau la picior prin trompa uterină,
Inapoi, până-n tată.