chiar tu dacă te încumeți. Am citit cartea asta de două ori, între cele două citiri am parcurs câteva recenzii. De fapt, am parcurs toate recenziile pe care le-am putut găsi. Și tot nu m-am lămurit. Unii spun că e genială, alții că e o mare ratare. Și totuși pentru ea, și nu numai pentru ea, Cela a luat premiul Nobel.
Dar aproape uitasem de provocarea mea, așa că mă grăbesc să o formulez, poate tu, cititorule, vei încerca ceea ce mă bântuie pe mine de multă vreme. Deschide cartea la ce pagină vrei tu. Am ajuns la concluzia că, în orice ordine ai pune paginile acestei cărți, obții cam același lucru. Nu vei vedea nici un punct, nici un aliniat, nici un început/sfârșit de propoziție. Nu te speria. Fraza, sau ce-o fi ea, începe pe prima pagină, iar punctul, singurul punct e la final. Ca un fel de bătaie finală a unui orologiu. Punctul înseamnă sfârșit, pui punct când nu ți-a mai rămas nimic de spus. Și acum, abia acum, urmează misiunea ta. Rescrie pagina aceea, oricare pagină, aleatoarea pagină frumos, ca la școală, cu puncte și aliniate. Apoi treci la următoarea. Dacă se poate...
De-abia acum începe misiunea mea. Trebuie să te conving să dai curs provocării mele citind înainte de toate această carte neobișnuită. Ai să deschizi o carte circulară, un fel de bandă a lui Mœbius, înșelătoare ca o plajă de nisipuri mișcătoare. Poate nici una dintre cărțile lui Cela nu-l reprezintă atât de bine pe omul care declara într-un interviu: “Niciodată nu m-am fotografiat zâmbind, și anume pentru a nu induce în eroare pe istoricii viitorului. Câțiva naivi cred că o duc bine. Alții, dimpotrivă, cred că o duc rău. Nici unul dintre ei nu are dreptate. Mă consider cel mai important romancier de la ‘98 încoace și mă înspăimânt când mă gîndesc ce ușor mi-a fost să ajung aici. Să-mi fie iertat, dar nu e vina mea.” Cel mai important romancier își permite să-și amestece ciudățeniile cu cele ale unei lumi nebune, nebune. Își permite să scrie o carte în care să se regăsească Dumnezeu, curvele, hoții, nebunii, ticăloșii, hoții, sfinții, viața și moartea, incestul, păcatul și, poate, ascunsă, mântuirea. Cel mai mare romancier poate să-și afișeze complexul lui Oedip ca pe o haină nouă, cu care defilezi pe străzi în ziua în care ești făcut cetățean de onoare.
Sunt câteva motive care revin obsedant și aproape plictisitor, sacadat, într-un ritm demoniac, sufocant, înnebunitor: procesul lui Christos în Arizona, sărutul negru, incestul, copilul pierdut și regăsit, sexul ca descărcare animalică lipsită de orice argument rațional sau uman.
Nu știu câte personaje are cartea asta, dar știu că fiecare e o fațetă, cea mai cumplită și mizerabilă fațetă a omului, creație ratată a unui zeu tărăt într-un proces absurd doar în aparență. Fiii își vor judeca tătal, precum și Tatăl și-a asumat, cu de la sine putere, rolul de judecător absolut și tiranic. Până la urmă nici în mizerie nu putem depăși limitele în care am fost creați.
Romanul ăsta este unul al decăderii umane, până în locul unde limitele dispar fără urmă, în care abjectul se confundă cu naturalul și te întrebi ce sunt arătările cu chip uman ce mișună printr-o Arizonă a pierzaniei. De-abia în clipa în care știi ca ei poartă aceeași matrice ca și tine, cititorul oarecum indignat, mai ales scârbit și, blasfemia blasfemiilor, speriat că ți-ai putea găsi propriile întunecimi răsfirate printre pagini, de-abia atunci ești liber cu adevărat. Poate ca Cela s-a eliberat prin această carte. Sau poate doar a vrut să ne întemnițeze pe toți ceilalți. Ca în urma unui proces pierdut cu Dumnezeu. Și asta doar într-un singur paragraf.