Filosoful Gotthold Ephraim Lessing, reprezentant de seama al iluminismului german, spunea, în prelegerile sale, că pictura e poezie mută, iar poezia, pictură vorbitoare. Dacă aruncăm doar o privire asupra cărții „Jocul cu cercuri”, semnată de Maria Mănucă, suntem tentați să fim în același sentiment cu filosoful german. Poeta, care profesează medicina ca pe o poezie și poezia ca pe un medicament, a publicat anul acesta la editura ieșeană Princeps Edit - după ce, în 2001, debutase cu volumul de poeme „După vernisaj” la Editura Universitas, urmat de alte patru momente editoriale - o carte, un dar de iarnă, care ne introduce în „odaia în care a intrat lumina zăpezii”, în care ne vorbește iarăși cu „cioburile” care se fac semne întocmai pentru a „închide gura tăcerii”. Volumul de poezie este fragmentat în trei secțiuni, respectiv „Timpul meu”, „Un cal printre oameni” și „Să nu atingi”, secțiuni care adună în total 88 de poeme, toate prinse în liniștea ce calcă pe vârfuri, în meniul cinelor sleite ce somnolează pe tavă, în firul ce țese într-una cămașa de forță a lumii.
Maria Mănucă, deși cu o viziune deschisă față de lume și artă, în general, nu-și permite să se joace cu poezia, refuzând, astfel, să intre în haita celor care împart suprafața trupului în centimetri pătrați, a celor care fac din cuvânt orice scamatorie poetică, sortită uitării. Ea preferă să deslușească geometria imaginilor poetice, să ne invite în muzeul cu tablouri și să ne facă părtași la suferințele lumii, să scoată din feliile egale ale sărutului iubirea, să o împartă cu fulgii de zăpadă, cu frunzele, cu arborii, cu ultima fiică din neamul lui Manole.
Sensibilă și visătoare, poeta, jumătate femeie, jumătate himeră, mireasă de iarnă, crede că doar prin iubire totul poate fi la picioarele muritorului. Pentru cel care aduce lumina zăpezii, pentru cel care aduce vești despre orizont, precum și pentru cel care luminător plutește pe cerul vărsător de întuneric poeta culege ierburi din zodia cea mai fierbinte. În procesul de fotosinteză al ierburilor din zodia poetei Maria Mănucă găsim obsesii precum timpul, copilăria, albul, oglinda, legenda meșterului Manole, sângele, orașul, memoria, etc. „Culeg ierburi din zodia cea mai fierbinte / când lumina atârnă deasupra câmpiei / și toate îi cad la picioare / Văzduhul e un ulcior uriaș plin cu miresme // Pentru cel ce-mi aduce lumina zăpezii / adun ierburi celeste / de grinzi le agăț în buchete” (Mireasă de iarnă).
Autoarea înțelege că, numai zidindu-se cu ulei în cioburile ce vorbesc, va reuși să construiască un timp intim, personal. Timpul acesta, al ei, este cel ales odată cu cercul mic, din cercurile zilei, este cel care o determină cu sângele în clopot să caute în zenit firul de umbră, memoria.
Pentru a fi sigură că lucrurile au prins a se lumina pe dinăuntru, poeta se pune în ipostaza creatorului. În fond, întreaga carte este dominată de această obsesie. Cazul Anei din balada „Meșterul Manole”, precum Facerea acestui mare Muzeu sunt toate manevrele nopții ce nu-i dau pace, motiv pentru care, pentru o clipă, fie aceasta a unei istorii anume, Maria Mănucă se descoperă Arheolog. Această descoperire, această imagine pe care autoarea o creează în poemul „Printre pietre” ne divulgă sentimentul ontologic al poetei. În viziunea ei poetică, fiecare dintre cei care mai cred „că înfloresc maci / din sângele picurat / pe pietre de-asfalt”, precum și fiecare din cei „cu fața ridicată / cu ochii larg deschiși / cu mâinile în cruce / primesc cerul în plin” se pot bucura de miracolul ce luminător plutește pe cerul vărsător de întuneric. Numai ei pot dezgropa zeii eliberați din împietrire, ne arată poeta. „Ziua, în Cetate / dezgrop ziduri: / straturi de ieri / veniți dintr-alți ieri / urcași pe umerii altor ieri // Noaptea / aștept pe țărm / geamandura cu vești despre orizont / Luminată cu o piatră / căzută din lună / îmi citește planeta // Scrie că / tocmai cu ziua, cineva / mă rupe din mine / și mă aruncă în ieri / peste alți ieri / de pe umerii altor ieri / Pentru mâine mi se prezice / că nu mă împiedic / de pietrele fără istorie” (Printre pietre).
În final, mai spunem doar că, Maria Mănucă este o poetă a picturii, ea lucrează cuvântul în culorile inimii, fece din verbul poetic ulei pentru icoane. Ea a înțeles că poezia nu e totuna cu salata de fructe, nu e orașul ce spulberă fecioara, nu e o ruletă rusească ascunsă în ziuă, cum nici noaptea liniștită în care pacea umblă pe catalige, ci mai curând o trăire ascunsă ce din trup smulge frânturi / ce cad și se aprind / candele pe pământ. Poetul este cel care veghează ca această candelă să nu se stingă. „Înveșmântată în albastru / în veghe îngenunchez // candela să nu apună” (De veghe). Maria Mănucă, prin mirajul ei poetic, devine un punct de mozaic / dintr-o icoană. Ea nu lovește poezia, nu o încalță cu pantofi, ci îi lasă tălpile să respire albul, albastrul, roșul din zborul pasărei-vreme.