foto: Diana Popescu


Sfinții Părinți au adus în discuție problema răului, ca și pe cea a binelui, prin intermediul noțiunilor de „înstrăinare” și de „familiarizare” (Sf. Grigorie de Nyssa). Omul și natura alcătuiesc un tot solidar, astfel încât ceea ce creștinii înțeleg prin Cădere reprezintă o catastrofă, deopotrivă din punct de vedere uman și macrocosmic. Înstrăinarea de bine se traduce psihologic, nu în ultimul rând, ca o ruptură între rațiunea dumnezeiască a binelui și afectivitate. Sentimentul cunoaște un nou mod și un nou sens al investirii sale în lume, care este, de fapt, o investire de ființă. Aceasta participă la o altă imagine a lumii, pe care și-o făurește, și la o altă ordine a valorilor decât cea pe care o reclamă rațiunea duhovnicească. Afectivitatea fals orientată derivă din investirea unei realități cu un sens pe care ea nu-l are. De pildă, ne punem întreaga noastră ființă în căutarea gloriei individuale, ca și când ni s-ar da de aflat nemurirea. Când iluzia se sfărâmă, nu mai rămâne nimic în urmă, încât omul se simte ca și când ar fi pierdut totul. Aici se arată limpede că am căutat „totul” acolo unde nu era decât „nimic”.

Răul se folosește de însușirile binelui pentru a se impune. „Esteticul” pe care-l promite devine cvasi-posibil, dar numai în clipă. Cum spunea Kierkegaard, prin supradimensionarea clipei, „carpe diem”, și prin ocultarea timpului pe dimensiunea consecințelor sale de durată. Odată și odată privirea se va întoarce în urmă, conform legilor alternanței naturale. Consumului de plăcere îi urmează saturația și sentimentul de săturare. Vine momentul când cenzura-reflexă cade și când dorința de relaxare – imposibil de satisfăcut în condițiile date – se lovește de fenomenul refulării. Acele margini ale lumii reprimate și/sau respinse pe nesimțite în inconștient se destind brusc, ca din arc, și atacă din spate subiectul. Cunoaștem că suntem muritori. Stressul latent nu părăsește ființa. Una dintre lecțiile majore de psihanaliză afirmă un adevăr incontestabil: ce aruncăm în uitare nu ne părăsește, ci se refugiază în nervi, în tensiunea mușchilor, luând forma stressului și pe cea a depresiei. Aceste senzații traduc nu simple stări, ci probleme ale omului. Experimental (ceea ce presupune raportarea exhaustivă la fenomen), numai binele poate fi cunoscut, răul niciodată până la capăt. În momentul experimentării răului, cunoașterea „își trage un văl pe ochi”.

Scrierile patristice spun despre acest rău că nu are ființă proprie și despre om că-l dorește pentru „binele” pe care-l promite, deși în van. Răul este neființa mascată, ceea ce poate fi experimentat (și mai ales dezirabil de experimentat) este pseudoființa „binelui” cu care răul se acoperă. În structura obișnuită a psihicului uman, adâncimea se desparte de suprafață. Iluzia există atâta vreme cât cenzura reflexă se mobilizează pentru a ascunde ce-i indezirabil. Sub această barieră psihică rămâne pe moment neexperimentată totalitatea unui fenomen cu suma sa complexă și infinită de implicații. Mecanismele de evitare, miile de subterfugii „fac viața”. Pentru a fi trăit, răul trebuie mai întâi „uitat”. Puternica activare reflexă a mecanismelor de ocultare psihologică face ca o clipă non-etică să suprime timpul din ființa ei și să devină aparent „estetică”, prin izolare. Izolarea unui moment din fluxul devenirii sale necenzurate: iată limita fenomenologică a familiarizării cu răul. Or, prin izolare nu cunoaștem, ci doar facem posibilă o experiență limitativă în mod amăgitor. Această operație ține de pragmatica sistemului nervos, nu are un temei spiritual conștient. E pur și simplu o chestiune de psihologism. Sfinții Părinți au caracterizat această stare ca pe o robie a ființei. De regulă, când esteticienii opun plăcerea estetică plăcerii psihologice, majoritatea nu-și dau seama că au atins deja o problemă esențială de etică și de teologie. Frumosul desăvârșit nu cunoaște inhibiții. Dacă se afirmă prin selecție valorică, această orientare axiologică nu se explică prin omisiune, ci decurge din mutarea accentelor participative care schimbă din interior fața lumii. Eufemismul (Gilbert Durand), care este modalitatea prin care arta „omite” fără a omite, e radical opus psihologiei refulatorii. Neuroștiința artei constată, în procesul receptării, coborârea marcantă a pragului de percepție, astfel încât tot acest scenariu are în centrul său o ființă dispusă și aptă să se relaxeze până în adâncuri, fără rău de mișcare la schimbarea direcției. Cenzura care desparte inconștientul de conștient se topește, tot ce-i ascuns tinde să fie penetrat de lumină. Cuvântul atotluminos contracarează sugestia cu iz diabolic care-și ascunde umbra, tăcută și vicleană ca „șarpele”. Cad zidurile interioare și exterioare, ca și pregustată existența redevine calea paradisiacă infinit practicabilă. Depozitară în chip iconic a semnificațiilor esențiale, imaginea artistică este continuu expresivă și pozitivă, întrucât acumulează în sine substanța duratei. Ca un secundar de ceas mușcă din toate clipele pe rând, nu lasă în urmă reziduuri, valorizează în chip special suferința. Fericita liniște neuropsihică acum instalată e semnul absenței sindromului maladiv de „apărare”. Existența pecetluită de Har e una favorabilă vieții sufletești și infinit deschisă participării, o existență de care nu e nevoie să te „aperi”. Borges nu a ezitat să remarce faptul că dacă Binele prin natura sa fericită nu se sustrage cunoașterii sale experimentale, răul în fond nu poate fi cunoscut decât virtual. Scriitorul argentinian arată că una e să citești într-o carte despre un personaj negativ și despre acțiunile lui, și cu totul altceva e ca acesta să coboare din carte și să-și transforme cititorul în victimă, iar scenele de poveste să devină scene de viață care nu mai pot fi „urmărite”.

„Cine rămâne în păcat visează că păcatul poate fi permanent, dar acesta este un vis. Răul este o fantomă care devine reală dacă o primești în realitatea ta, altfel nu are obiectivitate. Dar o dată inventată fantoma răului, deja se face o memorie ce nu mai poate fi omorâtă. În această memorie își are răul puterea. Unde binele este omorât, apare o dominare a răului, dar Binele învie când nici nu te aștepți. Aici este taina tainelor. Binele este bine în sine și peste sine. Răul are aparența binelui, dar binele se opune răului cu mijloacele binelui. Dacă s-ar opune răului cu rău, binele s-ar face prin sine rău. Binele, fiind prin esență bine, nu este determinare, este Esență. Răul are determinările Binelui, dar nu are esența lui, ci îl parazitează” (Ierom. Ghelasie, Isihasm, Dialog în Absolut, Platytera, pp. 35-36).

Florin Caragiu

(text publicat în Revista “Ramuri”, Nr. 11/2010)