Tăierea poemului

Faptul că haiku-ul este format din două părți diferite este văzut de japonezi ca o tăiere a poemului. Kire-ji înseamnă cuvînt care taie și desemnează chiar unul din acele cuvinte japoneze (echivalente ale cratimei în haiku-ul din afara Japoniei) care despart cele două părți ale unui poem. A tăia este o operație care despică, retează ceva ce, în mod normal, era un întreg și face ca părțile să devină niște fragmente, bucăți ale unei entități care înainte era completă. Rezultatul operației este numit de noi pauză, cezură, întrerupere.

Cezura sau pauza numesc ceea ce este evident la citirea poemului: între cele două părți există o suspendare a rostirii care certifică diferența de sens a celor două părți. Există deci două grupări de cuvinte (sintagme), fiecare suficientă sieși ca înțeles, care se citesc/rostesc separat.

Iată un poem al lui Grigore Chitul care ilustrează tăierea în două a sensului: urme de cioburi – tunetele furtunii tot mai departe.


Alăturarea

Pe de altă parte, tehnica compunerii acestor poeme din două părți este numită juxtapunere. Termenul înseamnă a pune alături două lucruri (fără să le legi, să le unești într-o structură în care să devină părți ale unui întreg). Cuvîntul, un neologism încă evident, nu prea este folosit în limbajul colocvial, dar este cunoscut de la lecțiile de gramatică. Mai ales de la sintaxa frazei, unde numește alăturarea a două propoziții într-o frază fără un cuvînt de legătură (conjuncție sau echivalent al ei).

Nefiind decît un cuvînt specializat (pentru gramatică), juxtapunerea ne sugerează că e vorba totuși de o alăturare a două părți (propoziții) într-o unitate mai mare – fraza. Se vorbește de juxtapunere și cînd formăm un cuvînt compus: moral-politic de pildă. Conform specializării sale, juxtapunerea induce ideea de unitate a două componente (fără element de legătură evident) și nicidecum de tăiere a unui întreg existent anterior.

Pe același poem se vede limpede că nu este vorba de două sintagme care fac parte dintr-o aceeași construcție sintactică: urme de cioburi trimite la vesela spartă, iar tunetele furtunii tot mai departe la aversa care s-a terminat.

Fragmentarea

Ce taie totuși acest kireji? El taie vorba lungă. Fragmentează discursivitatea virtuală. Taie înșiruirea cuvintelor în fragmente, de obicei mai mici decît o propoziție. Unitatea sintactică a părților unui haiku se rezumă la ceea ce se numește sintagmă – un grup de cuvinte cu înțeles stabil și relații de subordonare. Tăietura acestor fragmente suficiente lor înseși (fără a tinde să devină propoziții) trebuie înțeleasă mai ales ca fasonare. Ele sînt reduse ca dimensiuni și cizelate atît cît să aibă forța de a evoca imagini.

Întreruperea care caracterizează fragmentarea uzuală a textului în haiku poate fi înțeleasă mai bine din perspectiva folosirii limbajului colocvial-evocativ. Curmarea șirului vorbirii nu se face conform unui criteriu al înțelesului ci al unuia emoțional. Vorbirea se curmă brusc pentru că locutorul semnalează precipitat alt focar al interesului afectiv. Strategia lui nu tinde să epuizeze comunicarea vreunei informații ci să trezească prin scurte gesturi verbale simțurile cititorului ghidîndu-le către corelatele obiective ale emoției sale – lucrurile, imaginile concrete.

Ambele sintagme ale poemului sînt retezate acolo unde au spus deja destul pentru a chema în fața simțurilor cioburile și ploaia de vară abia contenită.

Metataxa

Din perspectiva stilului colocvial-evocativ (limbaj intens dramatizat), fragmentele verbale pe care le întîlnim în haiku nu sînt decît țipete stilizate, fasonate prin surdinizare. Ele au ca punct de pornire acele fracturi ale organizării și coerenței frazării care sînt denumite anacolut. Doar gîndind așa kireji-ul, înțelegem că se taie și se întrerupe vorbirea discursivă în favoarea celei emoționale. Se tranșează fragmente verbale cît mai potrivite evocării. Numai așa aceste fragmente își realizează rolul de reliefare expresivă și persuasivă a unor imagini, iar recursul la anacolut (care este considerat o greșeală de construcție sintactică) devine o adevărată figură de construcție pentru haiku – metataxa.

Stilul colocvial și limbajul evocativ, trimițînd la imagini reale extralingvistice, se dispensează de figurile de stil comune, care ornează limbajul literar și adoptă figuri de construcție precum alegoria. și metataxa. Metataxa este deci fragmentarea, acum premeditată și nu spontană, a textului în scopul de a crea acele instrumente verbale care ghidează atenția către centrele de interes diferite în care este focalizată emoția.

Metataxa ne atrage atenția, prin ruperea intenționată a stilului discursiv, nu asupra unei alăturări care ar forma o unitate, ci asupra diferenței evidente dintre două lucruri distincte și chiar divergente, asupra a două centre de iradiere separate.

Cele două părți de text sînt evident doar pretexte pentru a viza lucruri care ne fac să vibrăm la simțirea lor: urmele de cioburi pentru că le vedem, tunetele furtunii pentru că le auzim tot mai departe. Poemul n-ar avea niciun haz dacă n-am simți simultan că este vorba de o alegorie și că furtuna poate fi resimțită și ca una petrecută în lumea stihiilor naturale, dar și ca una declanșată în spațiul domestic unde se sparg cu nedisimulată fervoare vasele.

Figurile de compoziție

Spre deosebire de poezia occidentală care folosește în textele sale toate figurile de stil retorice, verbale sau fonice, haiku-ul agreează mai degrabă pe cele de construcție. Stilul haiku-ului este auster, refuzînd ornarea textului și preferînd aluzia alegorică sau fasonarea atentă a sintagmelor și fragmentarea textului. Este o preferință legată atît de concizia extremă a textului cît și de faptul că, sub masca sobrietății afective, textul trădează apartenența la stilul colocvial-evocativ care este grevat dramatizării emoționale.