Pe Calea șearpelui spre alchimia poeziei

Calea șearpelui este o carte aparte, atât pentru literatura română cât și pentru pohezia lui Gellu Naum. Acest caiet personal ne amintește de cărțile alchimiștilor care se folosesc de un limbaj ocultat nu din directive impuse de niște norme sau profeți, ci dintr-o incapacitate a interiorului de a se exprima altfel atunci când se află în preajma unor forțe implacabile, în fața unui teribil interzis (vezi Mutus liber - 1677). Chiar dacă acest caiet (Calea șearpelui) a fost închis în 1948 el a continuat să exercite o influența puternică aspura poetului care îl și pomenește în poeziile sale: ‘’(…) țineam ceasul în mână și când mi-am simțit sufletul și carnea de iască (…) am scris un pohem în care spuneam cu totul altceva dar care exprima exact sufletul și carnea mea jignite / și nu l-am citit nimănui ani de zile și într-o bună zi l-am citit unui prieten pe care îl iubeam foarte mult și i l-am citit cum l-aș fi îmbrățișat fiindcă era și el pohet și el al dracului m-a ascultat în tăcere apoi mi-a vorbit foarte elogios despre niște alte poheme ale mele pe care spunea că le admiră și le numea subtile și le știa pe de rost și al dracului a vorbit apoi despre nu știu ce limite despre nu știu ce zone care ar trebui să rămână strict intime și așa mai departe.(…)’’, Copacul animal, 1971. Avem în față mai mult decât un jurnal intim, prin aceste foi intrăm practic în bucătăria interioară a lui Gellu Naum, bucătărie în care își prepară atât personalitatea cât și pohezia în același athanor.

Înlătură orice idee mistică, orice procedeu mistic


‘’Înlătură orice idee mistică, orice procedeu mistic’’, spune autorul ca avertisment undeva pe la începutul cărții, și este cunoscut disprețul pe care îl avea față de profeții cu chitanțe care propovăduiesc adevăruri cretinizante. Poetul suprarealist își interiorizează profund calea întâlnind la tot pasul: trepte ‘’înțelege că aceasta este doar o treaptă, nimic nu poate fi băut dintr-o dată’’; tăcerea interioară ‘’nu vorbi altora de ceea ce vezi atunci când începi să vezi’’; piedici ‘’strecurarea conștientului pe această fisură’’; moartea ritualică ‘’ceea ce egiptenii numeau trecerea prin piele’’; stăpânirea emoțiilor ‘’apoi îți voi reaminti de entuziasm: este la fel de periculos ca deznădejdea’’etc. Totuși, chiar după ce trecerea a fost făcută, după ce a dobândit libertatea de a nu muri, rămâne prezent tot restul vieții pericolul de a recădea la natura de dinainte: ‘’și-mi amintesc o jalnică dorință de a lăsa urme dar nu vreau nu vreau să reintru în amețeala aceea în capcana care mă separă de mine ca să mă regăsesc gladiator în autobus’’, Copacul animal.
La Gellu Naum, și numai la el, apar pe această cale a șearpelui: favorabilii și musa. Prin favorabili autorul nu se referă la niște ființe spirituale ci mai mult la niște forțe interioare imposibil de stăpânit: ‘’pentru a te face mai favorabil, e nevoie să mă joc, într-un fel sau altul cu conștientul tău, pentru că pe el nu-l pot suferi’’. Favorabilii iau doar aparent chipul unor filosofi precum: Novalis, Emerson, Gerard de Neval, Agrippa (Iulian Tănase arată într-un interesant articol că cel din urmă favorabil se va dovedi a fi o mare dezamăgire a lui Gellu Naum). Musa este un cuvânt pe care autorul l-a ascuns, ștergându-l ulterior din text, și doar scanarea caietului l-a putut scoate la iveală. Era pentru el și soția sa, Lygia, un cuvânt tabu pe care au avut grijă să nu-l mai rostească niciodată după 1948 (o singură scăpare a survenit într-un interviu, moment în care cei doi soți au tăcut speriați un timp), pomenindu-l aluziv prin poezii ‘’în general nu se știe dacă este bine să vorbim despre lucrul acela surghiunit’’, Copacul animal. Aș lega acest cuvânt cu istoria numelui adevărat al lui Dumnezeu, acel nume despre care se spune că nu se află trecut în nici una dintre cărțile sfinte și că este relevat doar căutătorilor adevărați care au, la rândul lor, datoria să îl țină în taină. Rostirea numelui într-un cadru inadecvat poate aduce mult rău, mergând până la sfârșitul lumii.
În Calea șearpelui autorul vorbește la persoana a doua dând impresia că se adresează cititorului, dar de fapt se adresează celuilalt eu, eului aflat pe drum, așa cum o face de-a lungul întregii creații: ‘’la stânga și la dreapta mea ca doi frați gemeni sau ca unul care se privește în oglindă mă însoțeam eu singur’’, Semne și șoapte - Față și suprafață, 1994; ‘’stăteam la spatele meu și visam să mă bucur’’, Heraclit – Athanor, 1969. Nu o dată Gellu Naum va recurge la o recuzită care ne amintește de vestimentația ritualică a diverselor secte sau, de ce nu, chiar la unele simboluri masonice, doar că la el aluziile sunt ironice: ‘’ Aveam la gât Marea Medalie a Cavalerilor Obosiți Funia Cavalerului de Onoare plus Panglica și Jaretiera Orbilor Rătăciți în Pustiu aveam legate de limbă câteva Extrase dintr-un străvechi Tratat și amețit de înalta lor semnificație lipit de spătarul scaunului pe un râu alunecam printre mari copaci răsturnați’’, Funia cavalerului de onoare – Malul albastru, 1990.

Nu face din ce ți-am spus o dogmă

‘’Nu face din ce ți-am spus o dogmă’’, își spune el, sau ‘’ nu te lăsa descurajat. Rezistă’’ sau ‘’gestul tău nu va declanșa poate nimic. sau nimic imediat, pentru că e foarte mult și numai faptul că îl încerci’’ sau ‘’nervul uman trebuie privit altfel’’ și tot așa, întreaga carte este presărată cu astfel de îndemnuri mobilizatoare care îl priveau personal. Vedem în aceste pagini (în ediția de la editura Paralela 45, editat de Simona Popescu, găsim și manuscrisul fotocopiat) un procedeu care, așa cum am mai menționat, va continua și în celălalte volume: ‘’de fapt totul se reducea la un fel de exorcism al spaimei Importantă era doar trecerea de cealaltă parte a gesticulației’’-Tatăl meu obosit, 1972; ‘’când îmi aud discursul semințele germinează mai ușor mai cu plăcere’’, Distanța bunăvoința-Descrierea turnului, 1971; ‘’toate acestea se petrec în fața tuturor și ar fi de presupus că nimeni nu le vede’’, Sub piele-Partea cealaltă, 1980.
Textelor din Calea șearpelui trebuie să li se alăture alte cinci, datând din aceeași perioadă, texte care au fost publicate în numărul 2 / 2008 din ATHANOR caietele fundației Gellu Naum. În acele pagini se observă o efervescență crescută și o stare tensionată care preced, parcă, zborul unei rachete: ‘’la 1 noiembrie vor trimite pânzele. (...) La 12 noiembrie, cutremurarea supusă a formelor conștiente. La 14 noiembrie vestea: nimic nu mai poate rezista. (...) la 24 noiembrie, senin, senin, senin. (...) plicul conține biletul de plecare. (...) șarpele înaripat pornește’’. În unul dintre aceste texte autorul dezvăluie faptul că el se adresa, în tot acest timp, eului său conștient: ’’salut, frate Asemenea Mie (...) salut, prieten Asemenea, formă amplificată a MUSEI mele (...) te salut fără să mă clintesc prin invizibilul fir care ne leagă’’. Am văzut și mai sus că simbolul firului, al funiei, al sforii (purtată peste umăr) este prezent des în poeziile lui, ducându-mă cu gândul la firul astral care leagă corpul fizic de suflet, fir care, conform tradițiilor spirituale, în momentul morții este tăiat iar în timpul viselor sau al călătoriilor interioare (de ce nu, aici pun și inspirația) se întinde după alte coordonate decât cele ale soațiu-timp.
În toată această aventură iubirea constituie un pilon principal, chiar un catalizator puternic ‘’iubita nu se supăra de a fi printre ei, ea era Regina lor’’, găsim menționat în textele apărute separat de carte. Iubirea este la început presimțită (despre cum a presimțit poetul întâlnirea cu Lygia recomand articolul Tăcerea este un genunchi de aur al lui Iulian Tănase din ATHANOR nr2) urmând să se instaleze ceva mai târziu cu bagajele ei pline de fapte miraculoase pentru tot restul vieții: ‘’iubita mea rostește răspunsuri la întrebări pe care eu i le pun în gând. Noi nu facem experiențe cu asemenea lucruri, acestea se întâmplă firesc, pentru că suntem liberi, pentru că ne iubim. Nu te deranja dacă femeia către care te simți tras nu face asemena lucruri. Ea face, poate, altele (dacă e liberă) pe care tu nu le vezi’’.

Calea șearpelui și Situația lume

Acest caiet nu a fost pregătit, aș putea spune preparat, pentru publicare de către autor, Simona Popescu ocupându-se de selecția și aranjarea textelor care nu sunt datate, îngreunând aranjarea lor într-o ordine cronologică. Tot ea a ales publicarea a trei planșe făcute de Gellu Naum și un desen făcut de Lygia (desenele făcute de Lygia fac parte din jocurile miraculoase ale cuplului), desen care probează puternica legătură de iubire stabilită între ei.
Calea șearpelui descrie stadiile (7 la număr) prin care va trece, toate însoțite de avertismentul Bagă de seamă. Șarpele prezent, ca o scală pentru cele șapte stadii, amintește de șarpele kundalini al hindușilor și de cele 7 chakre.
În al doilea desen, Situația lumei, vedem o hartă a lumei așa cum o simțea poetul: la bază stă cutia maladiei conștientului, în partea superoară stau zona determinată și zona musei mari și în centru stau favorabilii sau forțele interioare eliberate de conștient.
Al treilea desen reprezintă forța interioară a poetului redată printr-un text (phoetci) în conturului mâinii sale drepte.


Toate acestea fac din Calea șearpelui o carte aparte atât prin temă cât și prin limbajul folosit, carte destinată doar unui anumit gen de cititori, o carte rară cu o frumusețe proprie de netăgăduit. Chiar dacă Gellu Naum nu ar fi fost de acord să-i fie publicat caietul secret, cartea vine să-i contureze mai bine profilul de profet, dar nu un profet care primește oameni de pretutindeni debitându-le adevăruri, ci un profet care se zbate în bălegar zicând NU. Întreaga operă a autorului (poezie, proză, dramaturgie) poate fi inclusă într-o mare carte, numită Calea șearpelui, în care autorul a reușit să scoată la iveală, evitând capcana individualismului, o literatură vie care stă în picioare și care atrage în continuare cititori noi. Asta pentru că Gellu Naum a găsit calea șearpelui de a controla (sic!) imaginile subconștientului, de a le dirija, altfel decât prin tirania conștientului de care fugea gruparea suprarealistă.

Nigredo la final

La o distanță mare de timp, aproape 40 de ani, în urma unei stări phoetice care l-a cuprins într-o seară, Gellu Naum s-a trezit cu un straniu poem pe foaia de hârtie cu care adormise în față, un poem făcut din semne și pe care autorul l-a numit Nigredo care desemnează primul stadiu (descompunerea) de pe drumul alchimic al găsirii pietrei filosofale.