Dragă Bob,
Îți scriu dintr-un tramvai din generația noastră,
care m-a dus azi dimineață la școală,
de mână cu nepotul meu.
Are ochii mei — nu de-acum,
ci de-atunci, când purtam fustă lungă
și visam că te întâlnesc într-o cafenea din Greenwich Village,
unde să-mi cânți „Don’t Think Twice, It’s All Right”
cu vocea aia răgușită,
pe care o s-o iubesc până când n-oi mai fi.
E frig.
Mă ține de deget ca să nu alunece.
Mă țin de el, ca să nu cad.
Azi dimineață mi-a zis:
„Buni, știi că în unele țări
copiii de vârsta mea
trebuie să învețe să tragă cu arma?”
Zâmbește, dar din colțul gurii.
Ca să nu mă sperie.
Tac.
Pentru că nu știu ce să-i spun.
Mă uit în jur.
O femeie stă pe TikTok cu sonorul în fundal,
un băiat ronțăie ceva dintr-o pungă lucioasă.
Doi bătrâni se uită înainte,
fără să vadă.
Nimeni n-ascultă muzică.
(Deși mai toți au căști).
Bob… n-am apucat să-ți scriu până azi.
Deși, odată,
aproape că te-am iubit.
Eram frumoasă, Bob.
Dar nu cum înțeleg azi oamenii „frumusețea”.
Eram flacără!
Tânără.
Obraznică.
Aveam coapse tari,
buzunarul plin de poeme.
Fumam în pat
și scriam versuri pe ușa de la frigider,
cu ruj.
Te iubeam fără să te cunosc.
Te visam în baruri ticsite de idei,
mirosind a bere,
a transpirație
și a revoluție.
Tu cântai.
Eu ardeam.
Ți-am trimis o poezie.
În franceză.
Nu ca să par prețioasă,
ci pentru că iubirea mea era păcătoasă —
iar în franceză păcatul
sună mai vinovat.
Mai cald.
Mai aproape de piele.
Scriam acolo că, dacă te-aș vedea vreodată,
ți-aș mușca degetele cu care ții chitara.
Din drag.
Dar și cu ură.
Cu foamea aia care n-are alfabet.
Era o poezie cu carne, Bob.
N-o recita nimeni la cenaclu.
Dar eu o țineam sub pernă.
Ca pe un cuțit mic,
ascuns
pentru când n-o să mai pot tăcea.
Pe vremea aia
credeam că lumea se poate vindeca.
Cu chitara ta,
cu gura mea,
cu poezie.
The times they are a-changin’.
Cât de tare te-am crezut.
Eram genul de fată
care putea să-ți răstoarne masa într-un bar,
doar ca să vezi că există.
Dar dacă te apropiai,
deveneam pericol —
din ăla care nu urlă,
doar șoptește.
Te-aș fi luat de guler
și ți-aș fi zis:
„I want you, I want you, I want you – so bad.”
Și apoi te-aș fi iubit fără niciun Dumnezeu,
cu tot ce aveam:
genunchi,
gât,
vertebre,
patimă.
Acum?
Acum port baston uneori.
Nu mai scriu poezii.
Nu mai fumez.
Beau ceai de tei
și pun apă pe flori uscate.
Îi spăl pe cap cu șampon fără lacrimi
și le spun povești care nu dor.
Și seara,
când se stinge lumea,
pun iar discul cu „One Too Many Mornings”
și plâng.
Puțin.
Cât să-mi amintesc
că am avut, odată,
o inimă care făcea scurtcircuit
la fiecare strofă de-a ta.
Te-ai înșelat, Bob.
Sau ne-am mințit toți.
Ai spus că vântul poartă răspunsurile.
Dar vântul a dus doar reclame,
știri în buclă
și păreri găunoase.
Ai zis că nu contează încotro mergi.
Dar azi,
dacă nu știi exact unde mergi,
te strivesc.
Ne-am întors la arme.
Din nou băieți trimiși în tranșee.
Din nou femei care nasc sub sirene.
Iar eu...
Eu care te-am crezut frate,
tovarăș de vis,
nu profet,
ci coleg de rană.
Eu îți spun:
Unde-ai fost când s-a stins visul?
Unde-ai fost
când lumea a murit
înainte să apuce să trăiască?
Ai tăcut prea devreme.
Ne-ai lăsat cu refrenul în gât.
Lumea s-a stins pe strofa doi.
Dar știi ce?
Tot nu pot să te urăsc.
Pentru că atunci,
când eram flămândă de lume,
tu erai coloana sonoră a haosului meu.
Pentru că în vis,
încă port fusta roșie,
urc scările unei cafenele din Village,
și tu mă vezi.
Nu spui nimic.
Doar întinzi mâna.
Iar eu o mușc. Încet.
Ca să nu uiți
ce înseamnă să fii iubit
de o femeie care știe.
Și când mă trezesc,
sunt în tramvai.
Cu un copil lângă mine
care desenează oameni cu veste antiglonț
în caietul lui cu dinozauri.
Nu mai zic nimic.
Doar îi strâng mâna mai tare.
Și-n urechi, undeva departe,
încă mai sună
„Forever Young.”
Cu o dragoste care a ars curat,
fata care te-a vrut cu toată poezia ei
și azi îți scrie dintr-un tramvai.