Daniel Cristea Enache – Sertarul scriitorului român – dialoguri pe hârtie – de. Polirom 2005 – Ego Publicistică. Este cea de a doua carte aparținând colecției mai sus menționate pe care o citesc, prima „Dans de Bragadiru” semnată Robert Turcescu nu pot spune că m-a impresionat prea mult. Oricum o cumpărasem dintr-o precară curiozitate. Cea de a doua, volumul de față a fost achiziționat din cauza unui cert respect față de realizatorul interviurilor, dintr-o altă curiozitate de această dată constructivă, lecturarea ei venind în continuarea volumului de convorbiri cu poeta Ileana Mălămcioiu – Recursul la memorie.
Daniel- Cristea Enache dovedește încă o dată – să îi reproșăm?- că este un autor cuminte, interesat într-o măsură covârșitoare de istoria literară și nu de bârfa mustoasă spre care mercantilismul contemporan ne înghiontește. Deși se ferește de polemica vindicativă, premeditată sau măcar polemica neconstructivă și inoportună dialogului decent, răspunsurile unor interlocutori ating (de prea multe ori) sensibilități asezonate marilor orgolii. Conflictul dintre generații este clișeizat. Optzeciștii aruncă cu pietre în predecesori, generația tânără anexează – am putea zice – și istoria sociologică ne dă dreptate, șișul la jugulara optzecistilor, etc. Însă nu se vorbește de conflictul intern, născut și crescut în sânul unor generații de același tip, trăitoare în aproximativ același context politic, favorizant uneori camaraderiei dar predispunând odată cu revizuirea sa unor reglări de conturi democratice. Se observă, o știam, că toată lumea este supărată pe Gheorghe Grigurcu. Se pare că a enervat și chiar inervat un procent semnificativ al tagmei scriitoricești prin atitudinea tranșantă, uneori grobiană, de un subiectivism suspect(completarea mea), de imposibila conciliere cu Pleșu sau Breban. Se vorbește de Dumitru Þepeneag etc. Vorbe goale.
Fiecare e supărat pe fiecare, nimeni nu este, se pare, politically corect. Însă întreb, ca scriitor amator cu veleități de critic ce anume învățăm de la domniile lor. Suntem puși într-o postură imposibilă: modele alese aleator – să zicem – se transformă pe rând în „Costăchei Gudurăi” bivalenți, clasați, din punct de vedere al dezvoltării unei tipologii, de la cap la coadă și invers. Sincer sunt dezorientat. Eu cu cine votez?