Martin Heidegger


(acest text este urmarea articolelor:
Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?,
Cît de lesne devine rațiunea cinică ,
Kynismul antic. Diogene din Sinope ,
Cinismul seniorial. Lucian din Samosata,
Cunoaștere științifică și realism. Experiență a vieții și îndrăcire
și
Cinismul seniorial la Marele Inchizitor al lui Dostoievski )


Heidegger și aventura banalității

Prin analiza impersonalului, Heiegger ridică banalul la rang de obiect al teoriei înalte. Prezența minimală, existența comună, cotidiană, platitudinea vieții ridicate la concept fac ca umorul și ironia kynică să devină o satiră întoarsă, care își permite să exprime expresiv și amănunțit lucrul de la sine înțeles. Există o bufonerie logică în tentativa de a transpune viața simplă, cu mistica ei, în alambicata ontologie existențială.

Filosofia existenței, neokynismul teoretic al secolului anterior, se prezintă ca un pozitivism de profunzime exigent care descrie aventura banalității, focurile de artificii ale lipsei de sens, care începe să se înțeleagă pe ea însăși. Impersonalul este neutrul eului nostru, mediocritatea, participarea exterioară, eul public, impropriu, comun cu al celorlalți. Þinînd de aparențe convenționale, el se mișcă pe linia lejerității sociale. El este datul pe care vrînd, nevrînd îl resimțim înainte de toate în noi, un infiltrat și un sediment social, domnia consimțită tacit a celorlalți în străfundul eului nostru, ceea ce sîntem pentru că așa s-a nimerit, inconștient, fără să fim întrebați, fără măcar să ne dăm seama.


Impersonalul

Impersonalul este modul (lipsit de exigență) al participării la viața socială, supunerea la convenția exprimării comune care colportează ceea ce se spune fără a se înțelege nici pe sine, nici lucrurile exprimate. El trădează dezrădăcinarea, inautenticitatea, dezagregarea eului tîrît în agitația sa doar de o curiozitate lipsită de interes, fascinată de recența noului. El evită înțelegerea și privirea autentică a lucrurilor și existenței.

Spiritul epocii, climatul cinic demoralizat și demoralizant se insinuează de fapt ca socializare internă în ființa indivizilor, realitatea cîrmuiește fantome, imitatori, oameni-mașină. Nimeni nu mai e el însuși, toți au fața nimănui. Toți arată precum ar fi.

Mai poate fi făcută însă distincția între adevărat și contrafăcut, autentic și inautentic, definit și confuz? Doar voința de autenticitate poate încerca această aventură, dar șansa ei de a fi recunoscută este minimă, pentru că ea se sustrage percepției din afară. Și odată ce totuși se întîmplă să o resimțim dinăuntru nu sîntem siguri de ea și nici de durabilitate sa.


Condiția anonimatului și a mortificării

În cele din urmă, incognito-ul autenticității este asemenea unui blestem, al păcatului originar, al căderii fără ieșire în condiția anonimatului, căci impersonalul însuși se consideră ducînd o viață autentică, atunci cînd se aruncă în mașinăria lumii. Radicala secularizare a scopurilor (existența nu are nici scop, nici misiune) nu mai poate garanta autenticitatea vieții. Sein zum Tode – viața către moarte – evită măcar angajarea în utopiile victimelor perpetue și indică doar către o viață conștientă, către conștiență ca trezire, ca veghe neadormită asupra potențialului vital ce ne-a fost dat și ar putea fi pierdut din prea puțină responsabilitate.

Existența este către moarte nu doar în sensul inevitabilului deces final, ci mai ales în sensul mortificării din viață, și acesta este sensul exploziv al formulei, cel metaforic și totodată critic. Răul ca moarte a celorlalți în vederea progresului lumii (încifrat și neutralizat în marile proiecte evoluționiste) erupe în conștiință ca moarte a fiecăruia, ca amenințare nedisimulată a civilizației supradistructive cu o moarte accidentală oricînd iminentă, cu o mortificare neîndoielnică prezentă zi de zi.

Revolta este împotriva eternelor eufemizări ale morții. Nimicirea a început de mult cu dezagregarea omului datorată ne-hotărîrii lui pentru viață. Modalitatea fundamentală a economiei este risipirea, mai ales a omului. Complicitatea sa la industria morții este chiar modul de a înlocui curajul fricii de moarte prin întreprinderi militare. Totul se cufundă într-o moarte/mortificare impersonală – narcoză politică, moarte în inautenticitate.


Celebrarea prezentului și căutarea autenticității

Recuperarea impulsului kynic prin formula lui Heidegger poate contribui la construirea unui realism filosofic existențial, căci moartea, lipsa de sens, mai oneste, îi pot fundamenta vieții savoarea. Nu ești obligat să vezi aici doar disperarea și coșmarul, ci și sărbătoarea vieții creatoare de sens, conștiința energizantă a lui aici și acum, a celebrării neîngrădite a lui a fi prezent. Asprimea, nimbul melancolic, patosul ascezei rămîn contraponderea austeră a unei salvări asumate prin refuzul amortizorului social care se înrădăcinează prin scopurile vieții civilizate în existența inautentică și amorțește ființa.

Metaforic, kynismul provincial al lui Heidegger este o critică culturală a mizeriei metropolitane, a disconfortului orășeanului, a închiderii complicitare în artificiul opulenței urbane. Încercarea de dizlocare a marilor țeluri și proiecții pentru a îndrepta atenția asupra căutării autenticității care e altceva decît oferta socială. Trebuie să știi cine ești, să găsești ceea ce îți aparține cu adevărat și nu ca seducție chiar dacă nu vei descoperi decît frica de moarte. Căci numai atunci vei descoperi propriul tău curaj de a-i face față.

Raritatea acestei atitudini face din ea una elitară sau măcar nobilă sufletește vorbind. Un elitism apolitic care legitimează aristocrația celor cu adevărat existenți. Există fără doar și poate în acest amestec impur de tradițional apolitism academic, conștiință elitară și stare de spirit eroicoidă pericolul aderării și al racolării la mișcări politice imprevizibile.


Disponibilități confuze

Fascismul clarifică disponibilitatea impersonalului (cinism difuz, în așteptare) ca distructivitate latentă, îi spune pe nume, îl arată în forma sa nudă – masă narcisistă și autoritară, ucigaș din plăcere, funcționar al crimei. Realitatea încă ascunsă devine astfel manifestă, e descătușată.

Voința de putere a lui Nietzsche este o diagnoză provocatoare. Invitație la cinism imperial? Confesiune cathartică? Motto estetic? Autocorecție a lucrului reprimat? Slogan vitalist? Metafizică a narcisismului? Propagandă a descătușării? Rostirea numelui diavolului înseamnă o invocare periculoasă și fără descîntecul protector, terapeutic nu poți ști încotro o va lua realitatea recunoscută ca atare.


Ethosul existențialist

Existențialismul este și o bufonerie, o farsă kynică, o ducere pînă la absurd a conștiinței tehnice și a dominației, o critică a civilizației și a faptului social. Critica rațiunii instrumentale vrea să fie una a rațiunii cinice pentru a redobîndi un kynism al scopurilor. Ceea ce poate recupera acesta este o anume căldură a vieții, autenticitatea păstrată în dragoste și în beția sexuală, în ironie și în rîs, în creativitate și în responsabilitate, în meditație și în extaz. Într-o mai modestă angajare în viață după refuzul marilor țeluri. Din vîrful putinței de a fi nu vezi doar abisul morții solitare, ci și amorțirea și mortificarea vieții comune.

Ethosul existențialist s-ar rezuma la a duce o viață conștientă. Autenticitatea ar fi un continuum al conștienței, o rupere a vrăjii inconștienței socializării, o construire a unei calități mai înalte a stării de veghe. Existența trează e energizată, are de partea ei spontaneitatea încercării. Pe rațiunea kynică se poate fundamenta o etică non-imperativă, care încurajează posibilitatea fără a suferi de depresiile obligativității. Morala ca participare la convenții sociale e înlocuită de starea de conștiență, de prezența vibrîndă. De o disponibilitate responsabilă. În care răsună însă nostalgic un apel la vinovăție, conștiința faptului că ești un supraviețuitor pe care moartea l-a păsuit încă, trăind în virtutea faptului că îi lași să moară pe alții. Viața e doar o amînare.