Mă duc în piață, cumpăr carne, zarzavaturi, pîine, o bere, ulei. Vreo nouă bonuri plus ceva mărunt, cam un euro jumate. Îmi aduc aminte de salariul minim pe economie și parcă îmi vine să o iau razna. Îmi este foarte clar că noi, românii, suntem antrenați pentru supraviețuire. Adică, mai clar, țara asta este un episod lung, de vreo sută de ani, din celebrul și trendy-ul serial "Lost". Încă nu îmi vine să cred că Robinson Crusoe nu a fost inventat de noi. Era cam greu, pe vremea lui Defoe, la noi se vorbea de croaziere pe Dunăre cu bușteni legați cu liane. Noi nu avem o istorie marină pînă la flota lui Băsescu, nu am avut vikingi, zei ai mării, și pînă la urmă se pare că nici Insula Șerpilor nu am colonizat-o ca un surogat de istorie colonială., să ne fi fost: „Perla Voievodatului Valah”, „Giuvaierul Þării Românești”.

***
Nu știu dacă ar trebui să mă bucur, dar o fac. Văd că între timp sîrmele pentru uscatul rufelor, anexate iremediabil oricărui bloc gri-șobolan, s-au rărit. Nici pe la geamuri, pe dedesubtul inimioarelor Maggy mozaicul pitoresc al rufelor îmbălsămate cu Lenor și curățate cu Ariel, verde și automatic, nu se agită ca pe timpuri. Ori lumea nu își mai spală rufele, vezi prețurile, ori am început să le întindem în casă. S-ar părea că apartamentele, în spatele unor termopane fumurii, house tuning, dețin niscaiva sîrme curățate cu grijă de rugină și praf. Ba, numai de praf că am înlocuit lița cu șnururi din material plastic.

***
Am o problemă. Cînd eram mic, și mi-am tras buletin, în plină efervescență exibiționistă m-am semnat așa, cum să vă spun, lung, lung de tot. Exact așa cum nu ți-ai dori să semnezi dacă ai da autografe, dacă ai fi primar sau contabil șef. Era o chestie începînd cu "Cosm", după un "#" urmat de un "drago..."pierdut iremediabil într-o încrucișare de dungi aleatorii, pentru unii, dar inevitabil aceleași pentru mine. Între timp, chestia aia am cam arhivat-o într-o semnătură ceva ceva mai lejeră.Tot nu e bine.
Mă duc să plătesc cu cardul, de, m-am asezonat acestor „legături bolnăvicioase” cu tehnica. Mi se întinde aparatul, bat PIN-ul, mi se întinde bonul la semnat, și nici Co nu apuc să scriu că mîna întinsă își cere cu insistență ustensila de scris. Mă uit jenat în ochii vînzătoarei, cerîndu-mi scuze pentru lăbărațarea numelui meu. Ce să fac, dacă eram mic și tîmpit, na! acum ce pot face?, și dacă nu o scriu pînă la capăt riscă să fie falsă. Ea nu înțelege. Eu n-o înțeleg. Tot ce înțeleg e că în locul ei nici eu nu m-aș înțelege. Înțelegere bună români.