Cosmin Dragomir: Plec de la un delicios articol al tău : „Cum se comite o cronică literară” și te întreb cum se comite un interviu, mai ales unul neconvențional?
Radu Pavel Gheo: Of, mă pui la grea încercare! Întreabă-mă cum se comite un interviu convențional. Și hai să recunosc ceva pe bune: am făcut mișto de clișee în textele mele tocmai fiindcă le cunoșteam prea bine. Din interior! Ridiculizîndu-le, de multe ori m-am ridiculizat și pe mine. Să-ți spun cîte interviuri-clișeu am luat, mai ales cînd lucram la Radio Iași? Cu sutele. Hai mai bine să-ți dau un interviu convențional. M-am născut în 1969, într-un frumos sat de pe malul Carașului... Încă din primii ani de viață mi-am dat seama că visul meu e să devin scriitor. Prin urmare, am pornit pe acest drum al Golgotei literare, atît de plin de trudă, dar și de satisfacții, convins că menirea mea e...
Ba nu. N-am nici o menire. Scriu și eu.

Ce face Alina?, îi plac cărțile tale?
RPG: Alina doarme – cel puțin la ora la care am scris „Alina doarme”. Iar mîine, cînd s-o trezi, o s-o pun să corecteze și să-mi valideze un text. Plus interviul ăsta. Așa că să nu se mire nimeni dacă interviul nu mai apare (deși dacă n-apare, cine o să știe că n-a apărut?): ce nu-i place ei, zboară la gunoi. Asta face Alina. Așa face cu scriitorii în general, mai ales de cînd e redactor la Polirom. Deși e mai dură cu mine decît cu oricine altcineva. Iar eu, deși mă doare, îi zic mereu „Taie, taie tot ce trebuie! Șterge, rupe, calcă în picioare! Rupe-mă, omoară-mă!!!” O relație perfectă scriitor-cititor.
Oricum, ea zice că-i plac cărțile mele. Uneori o cred. Alteori nu. Dar chiar dacă m-ar minți, există minciuni caritabile, care, uite, fac să funcționeze o căsnicie. Mai nasol e cînd văd că-i plac cărțile altora. Sufăr de o formă de gelozie teribilă, dar n-am ce-i face. Mă mai consolez cu gîndul că e vorba doar de cărți. Putea să fie și mai rău.

Am citit cîteva pățanii ale tale prin bănci, nu mai îmi aduc aminte ai luat credit cu buletinul? – și contiuare, ne-ar ajuta un credit pe loc în librărie ?
RPG: Ei, cu băncile din România fiecare cred că avem cîte o poveste interesantă. Eu avusesem de ridicat niște bani veniți din străinătate. Un cec în dolari. Și mi-am zis: „Cît de greu poate fi să ridici un cec?” Am aflat că e îngrozitor de greu! Și de costisitor... Așa că de credite la bănci nici să nu aud. Sper să nu ajung atît de disperat încît să fac așa ceva. Deși never say never.
Oricum, părerea mea e că în România băncile și-au construit un sistem cămătăresc, a cărui singură acoperire este că practică o cămătărie legalizată. Dar tot cămătărie.
Nici la librărie să nu luați credit – dacă s-ar da cumva –, că nu se știe niciodată. Cei care manipulează cultura se pot dovedi mai duri decît așii sistemului de credite autohtone. Nu subestimați puterea și mercantilismul intelectualilor! Uitați-vă doar la cazul José Murinho. Între atîția fotbaliști și antrenori de marcă, a apărut el, un umanist, care în cîțiva ani a ajuns cel mai performant, cel mai bine plătit și cel mai nesuferit antrenor de fotbal. Nu aveți încredere în umaniști: le dai puterea pe mînă și te jupoaie! Cămătarul de rînd te jupoaie rutinat, dar umanistul e mai stătut – e în stare să ia zece piei de pe cititor.

Pînă la urmă vei candida la președinție, că eu încep să strîng voturi ?
RPG: Nț. Mulțumiri pentru intenție, dar nu. Mă simt ca Albania în pragul declanșării unui atac împotriva Americii: război, război, dar ce ne facem dacă-l cîștigăm? Ce mă fac dacă ajung într-adevăr președinte? Se duce tot farmecul. O să fiu nevoit să fug pe la poduri prăbușite în rîuri, să mă îmbăt la „Golden Blitz”, să chem mineri la București, să mă văd cu șefi de partide, să merg la vînătoare și la golf, să numesc blonde și brunete în funcții cenușii (A, asta mi-ar plăcea!), să umblu îmbrăcat la costum... nici un salariu de pe lume n-ar plăti destul asemenea chinuri. Așadar, nu mai candidez. Þara nu mă merită! Și nici eu pe ea.

Un scurt manual de utilizare a unei lame:
RPG: Cu lama trebuie să te porți cu respect. Nu îl deranjezi niciodată în timpul rugăciunilor și nici nu încerci să îl sîcîi cu întrebări despre levitație. Îl iei, o pui în aparat și începi să te bărbierești. E bine însă să ai grijă să te dai înainte de asta cu spumă de ras. Lama poate fi folosit(ă) și pentru sinucideri, fie prin tăierea venelor cu unul dintre tăișurile ei, fie aruncîndu-te sub copitele sale. Carnea lamei e comestibilă și se fierbe la foc mic, avînd grijă, cum am spus, să nu conturbi liniștea mănăstirii în care se roagă respectivul lama.
Aș vrea să adaug aici și un citat din LAMArtine, dar aș cam sări lama. LA MAi mare!

Cum poți să devii prozator modern în zece pași ?
RPG: Nu știu. Cel mai simplu ar fi în doi pași: 1) să găsești un manuscris dosit de Joyce și 2) să-l publici sub numele tău. În zece pași e mai complicat. Trebuie să găsesc zece pași și mă tem că nu-s în stare.

Uite, aici, la ultimul răspuns te las(rog) să scrii ce vrei tu. Orice.
RPG: Ce vreau eu să spun e că mi-aș dori să am o căsuță pe Costișa de Azur. Și un cîine. Poate mă aude cineva. A, de cîine pot să fac rost și singur...
Și ar mai fi ceva: am un mesaj important pentru omenire. Take me to your leader! Da’-ntîi căsuța!