agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-11 | |
Foto Sven Geier
Sâmbătă 16 decembrie, la ora 14, îi vom întâlni în cadrul sesiunii cenaclului pe Andrei Novac și Marius Marian Șolea Moderatorii acestei întâlniri vor fi Felix Nicolau și Cosmin Dragomir La finalul sesiunii acestui cenaclu, microfonul va fi liber pentru aceia dintre dumneavoastră care doresc să lectureze textele proprii. Biografie Andrei Novac Nascut la 1 iulie 1983 în Tg-jiu. Absolvent al Universității de Vest din Timisoara, Facultatea de Istorie. Grupaje de versuri în Convorbiri Literare, Rostirea Românească, Foaie de Latinitatelte și în presa locală din Târgu-Jiu. Autor a patru volume de versuri. Jocul în joacă Rămâneam în capul oaselor întunericul ni se părea tot întuneric lumină ruptă din lumină cerc întreg și de neatins în iarbă ,de o vreme aruncam pământul de la unul la altul într-o stare mult prea mică, bine că existăm prin singurătatea timpului recunoscuți ,nerecunoscuți. Dă-mi un dor , dă-mi un cer pe care să dorm. Rămânem pe același loc ,fără întristări fără întuneric, fără lumină, fără lumină ,fără trup. Rămânem în capul oaselor. Oraș Au murit toți copiii din acest oraș respirația proportională a dorințelor doare din ce în ce mai tare chemările se repetă ba în viață, ba în moartea perfect egală cu sentimentele pe care le purtam în jurul copacilor ce ne călătoresc în fiecare clipă ce se întinde peste tot ce poate fi mai frumos. Au îmbătrânit toți copiii, pașii lor fac distanțe mari între pământul uscat și pământul încins după ninsoare. Cu amândouă măinile ne prindeam de lumină de carnea permanentă a mișcării prin timp. Noi încă existăm gata să fim și mai pătrunși de frumusețea lumii acoperită de o durere exactă . Au murit toți copiii îmbătrânind lumea în spațiul creat între toamnă și iarnă. Tăcere Seamănă anotimpurile între ele așa cum se aseamănă frigul cu aburii scufundați ai trăirilor perfect egale cu timpul , atunci era o dimineață cu multă rouă în jurul nostru se adunau copaci și cai bolborosind răsăritul într-o dimineață cum nu mai fusese până atunci . Cu o seară înainte te căutasem reconstruisem sărutul îndrăgostirii pure fără nici o complicație cu viața și trecerea care nu încetau nici atunci să ne omoare. În dimineața aia am simțit soarele cum a împins pământul într-o parte ca un Dumnezeu înviat pe neașteptate. Am râs în valea care desparte satul de cimitir ,apoi am urcat în mașină și ne-am oprit tocmai la malul vibrațiilor dintre zi cruci și oase. Cred că și eu am fost oarecum straniu, timpul a trecut repede am împărțit colacii și ne-am întors acasă. Atunci când frunzele au căzut din copaci ,așa cum ne cade noua carnea de pe oase. Când am ajuns acasă ne-am pus la masă am lăsat pământul să cadă dintre scări către viață, era o zi neobișnuită o zi prin care soarele flutura lopețile printre amintiri printre întâmplările care înălțau sentimente până în cer. Atunci am mers ultima dată la pas printre culuarele de zi atunci ne-am înțeles în nașterea unui alt alfabet apoi la plecare ne-am îmbrățișat până la capăt până ce am simțit lemnul și lumina unul din altul. Am plecat s-a făcut întuneric apoi iarăși o dimineață cu aburi. O inimă Știam că mă iubește, în felul meu și eu o iubeam priveam întunericul cu frică cu o oarecare tăcere ascunsă sub somn. Dacă aș sta să mă privesc îndeajuns de mult în marginea ploii, brațele, pașii și ochii ar fi toate o inimă. Și eu o iubeam ,simt asta prin fiecare picătură de sânge pe care uneori din viață o mai vezi căzând. Nu aud decât sunetele repetate ale gloanțelor unul după altul. Vroiam să fug să împărtășesc iubirea și ura în același loc. Mai târziu nu o să îmi aduc aminte decât de ea de umbra trupului ei albă,de buzele și de oasele ei,de inima arzândă uitată în ploaie. Știam că mă iubește doar că nașterea are când iubești alt ritm. Tacere S-au aprins luminile peste orașul care uneori îmi pare atât de întreg. Doar acum prin lumină îmi dau seama că de atăta verde și zgomot am uitat să închid caii în clădirile pustii, Prin geamurile sparte simt cum cad din mine fantome. S-au aprins aproape toate lumile pământului tăcerea are parcă aceleași cuvinte. Am uitat să închid între ferestre , timpul care a trecut,pas cu pas. Caii rătacesc prim sentimente făra să muște, fără să zboare frumos. Înmugurire Plouă în aproapele meu surd și uitat de întristare, pașii goliți de înserare decojesc frunze tocmi pe burta gravidă a unui veșnic deces și azi a mai murit o zi cu inima pitulată peste tabloul unui copac. Îngerii traversează coloanele de ceață ale dimineții. Plouă, frunzele decojesc sărat tălpile unei dimineți și astăzi s-a născut o zi. Cu urmele prin singuratate Sunt șiruri lungi și curate străzile prin care se nasc sentimente la grămadă. Nimeni nu fuge nimeni nu vorbește frumos este aproape o stare de liniște imperfectă. Dacă aș plânge aș fi o urmă a lucrurilor căzute deja. Nu înteleg soarele chiar și atunci când el are o lumină tot mai deschisă către lume. De undeva aproape de foarte departe îmi vine și să râd și să sting tristețea din lume. Sunt șiruri lungi și uitate, viețile, pamânturile și timpul aproape la fel de neatinse ca și lucrurile care au căzut deja. Poem Am uitat să plâng până ca tu să cazi la genunchiul de piatră al pămantului. Când de ceva vreme se făcuse seară și cred că era o seară nici rece nici caldă, iar noi răsucisem înserarea printre crucile de lemn și piatră. Am uitat să mai plâng ,așa cum uiți cateodată să mergi ,așa cum tu ai uitat intr-o noapte să mergi, așa uitasem eu în secundele acelea prin care erau și frunze și vieți, așa uitasem eu să plâng până ca tu să cazi la genunchiul de iarbă când deja era seară și iară nu știu de era rece sau caldă. Am uitat să te plâng să te uit sau să te culeg, la genunchiul de piatră al ochiului,ai uitat intr-o noapte să mergi. Înserare la Tg-Jiu După ce sortezi tristețea de fericire,aici te pregătești să innoptezi. Liniștea devine tot mai apăsătoare,atunci când este aproape iarnă sau când este pe sfârșite o toamnă târzie, pe la ora patru dacă privești de pe una din ulițele asfaltate atunci când soarele dispare înserarea cade blând , afară mirosul de seară amestecat cu cel de iarnă devine cețos. Mie îmi place noaptea,uneori nu dorm ,stau și las ca aripile prin care am să închid lumea să cadă și când îmi înroșesc mâinile adorm de durere. Când se întunecă și noaptea cuprinde frigul de amândoua mâinile Lumea dispare lasând străzile pustii,pâna și mașinile uită minute în șir să mai treacă. După o anumită oră câinii răzbat cu strigătele lor tot orașul. E un limbaj care pune stăpânire pe noapte pe timp pe viață. Aici iubirea e sfântă printre orele cu inimi de piatră cioplită Buzele creionează aburi dând naștere la săruturi, înclinând parcă cerul și clopotele lovite brusc de lumina intermitentă a semafoarelor. Spre ziuă se pornesc autobuzele ce fac un zgomot asurzitor oprind,pornind din stații. Se face ușor, ușor lumină îngerii fug dintre vise, la Tg-Jiu infinitatea are o altă formă ea se naște și moare prin poarta unui sărut. Marius Marian Șolea Școala primară și gimnazială în Bumbești-Jiu, județul Gorj. Clasele a IX-a și a X-a la Grupul Școlar Gheorghe Magheru, Târgu-Jiu. Clasa a XI-a la Școala Normală Spiru Haret, Târgu-Jiu. Clasa a XII-a la Grupul Școlar Ion Nistor, Vicovu de Sus, județul Suceava, absolvit în 1994 cu media de Bacalaureat 9,85. Din 1994, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iași, Secția Patrimoniu Cultural - Restaurare-Conservare carte, absolvită în 1998, media 8,22, licențiat în Teologie și Arte Plastice. Lucrarea de licență: Scrierea hieroglifică - premisă si reprezentare a civilizației egiptene, media 9,18. Problema fatalității la Valentin Tașcu Omul nostru nu are mari probleme, acum trăiește bine mersi la Târgu-Jiu și nu doresc să-i aduc un plus de notorietate, nici nu am de gând să-l înjur, dar pentru că sunt român nu am posibilitatea să îl laud atât timp cât trăiește... acum doi ani, în vara lui 2004, mai precis, pentru că ani trecuți pot fi oricare dintre cei pe care îi știți, l-am chemat pe bătrânel să vină la mare, să poată face măcar câteva zile niște împachetări simbolice, nici vorbă de profilaxie, cu nămolul de la Techirghiol. o viață întreagă a umblat prin festivaluri, cu o geantă grea și neagră pe umărul drept, și a răcit existențial la oase de atâta poezie a tinerelor, pe atunci, poete. și-a dat seama că e venerabil când a constatat că i-au murit toate amantele. zile întregi are dureri, rămâne îndoit de spate, cu mâinile în jos, niciodată în cruce, și toate acestea îl enervează teribil pentru că îi fac pe alții să creadă că ar fi bătrân. cum poată el să accepte vreodată că realitatea altora este, de fapt, realitatea lui? dar nici chiar Tașcu însuși nu poate să-și dea seama cum s-a întâmplat cu bătrânețea asta. de unde a venit, așa, dintr-o dată, fără nici un fel de subtilitate, ascunzându-i-se-n gânduri și în pantaloni... l-am așteptat la Eforie Nord, în gară, și l-am văzut coborând cu o geantă neagră, care, purtată de atâția ani pe același umăr, i-a produs scolioză. eu cam știu ce ar putea să ducă în ea: niște cărți, numere de telefon, o sticlă de vodcă, o alta cu apă înghețată, acte ale unor instituții de învățământ superior din Târgu-Jiu, pe unde nu e primit, sau pe care le înființează, fără să poată preda, pentru că piticii de acolo nu ar mai putea să găsească ușa, dacă le acoperă cineva orizontul. posibil să mai aducă de pe undeva în geanta lui neagră niște praf de timp și niște farduri ale morții. și, cum vă spuneam, a făcut câteva zile împachetări cu nămol, împachetări reci, preventiv, ritualic... l-am însoțit de fiecare dată, sacrificându-mi, asumat, timpul corespondent tinereții... și, într-una dintre zilele de terapie, eram, firesc, acolo. îmi pusesem, la rândul meu, puțin nămol pe umeri, așa, de alint, pentru că, totuși, duc multe și sunt obosiți. pe de altă parte, trebuie să-i învăț cu pământul, cu acest soare dinăuntru, nu doar cu cel de afară... stăteam amândoi unul lângă altul înaintea lacului. fiecare, în fața a ceea ce făcuse până atunci și în spatele a ceea ce i-a mai rămas să facă. destul de ciudat pentru diferența de vârstă, eram umăr lângă umăr... stând așa, să ne uscăm noroiul într-un apus de soare, eu am zărit o fată, undeva, pe lângă noi, la o abordabilă distanță. am putut-o vedea doar pentru că lumina nu îmi bătea prea tare în ochi și nici conștiința nu era activată, dacă tot mă pregăteam s-o împachetez în nămol... nu are nici un rost ca domnișoara să mai fie descrisă, lucrurile se cunosc, avea îndeajuns din toate, expusă pe sortimente. după ce am zărit-o frumoasă, făcută-n ciuda expertizei, cum se spune sintetic în mediile fără complexe culturale, adică ochi albaștri, părul auriu, zâmbet gingaș, ce mai, o muză de fenotip romantic, m-am uitat puțin împrejur și am așteptat înțelept apariția cutumei. într-adevăr, venise cu mama, care o tot trimitea cu vorbe șoptite în apa binefăcătoare a lacului. atunci mi-a venit un gând care nu avea nici o legătură cu peisajul de pe lângă noi – numai oameni-ruină, pe care abia mai reușea să cadă o ezitantă și prăfuită lumină. în acele condiții, i-am zis lui Tașcu să intre după fată în apă și s-o întrebe, aparent detașat, ce și cum, câte zile de tratament mai sunt nebifate, să pot să fiu sigur dacă mai are vreun sens medicația pe care i-aș fi putut-o prescrie, iar mai apoi aplica. adică, el să intre în apă încet, să se apropie de ea ca din întâmplare, să nu sesizeze cumva mama de pe mal pericolul stricării ordinii mondiale... eu așa i-am spus lui Valentin, pe un ton amical: mergeți dumneavoastră și o agățați pentru mine, e mult mai firească discuția dintre un copil și un moș, nu e posibil să creadă nimeni că ați putea să-mi faceți un astfel de serviciu. nu sugerați, cel puțin pentru mamă, nici un fel de pericol. cui i-ar da prin cap că ați vrea să vă experimentați teoria cu ritmul în fata aceasta? în cazul în care în lac numai eu voi intra, brusc toate apele se vor da într-o parte și am să trec cu tot poporul de până la mine... imediat aș da de bănuit, s-ar sesiza natura și mediul... maică-sa ar porni de la o impresie negativă, scandaloasă, ca esență, și mi-ar fi cu mult mai greu mai apoi... cine, pentru bine, mai are timp acum? pe când, dacă vă duceți dumneavoastră, toată suflarea și lumea rămân liniștite, nimeni nu bănuiește nimic. nu e firesc să suspectezi un bătrân de un succes atât de rapid. pe ce bază? ca un compliment? destul de complicat, destul de perspicace pentru o femeie bătând în retragere... apoi, dacă reușiți prietenia, putem ieși diseară pe la vreo terasă. iar dumneavoastră o s-o faceți pe mămică o conversație culturală despre romanul românesc, sau despre secțiunea de aur din balada populară, orice ar ajuta-o să vă audă mai bine, să nu fie nevoită să-i crească urechile după marile înțelesuri din artă. toate astea s-ar putea întâmpla cât timp am să iau eu fata să o plimb și să-i explic la mare niște lucruri, diferit de cele pe care le știți dumneavoastră. s-ar bucura și mămica... unde ar mai găsi ea pe litoralul acesta un tip atât de pregătit în ritmul vertical, în teoria lui, mai bine zis? fericitul Valentin, cu barba și cu părul albe, s-a uitat la mamă..., a zâmbit și a plecat în unde. bănuiesc că i-a plăcut ideea... de la un timp, trebuie să te mulțumești și cu ideile altora... nu știu dacă a înțeles chiar tot din ce i-am spus eu, dar de dus, s-a dus. îl vedeam cum se cufunda încet, sfințitor, în nămolul de sub apă, înaintând domol, ridicându-și, pe rând, câte un picior, ca un brotac ajuns pe miriște. nu știam ce putuse să-i spună, dar am văzut cum fata, care, vă repet, era deosebit de frumoasă, a început să zâmbească și se apropia de el foarte insinuant, chiar periculos deja pe unele direcții, dacă ar fi fost cu mult mai tânăr prilejul... îi zâmbea larg, începea să se joace cu apă, la început cu gesturi timide, destul de prudente, apoi râdea dezinhibant, părea fericită. eu nu știam ce putuse să-i spună încât să-i fi dat atâta confort, clasica metodă... eram destul de mirat, chiar mândru de amicul meu. nu aveam decât să aștept, pentru că nici el nu putea îmbătrâni atât de rapid, încât să nu mai am posibilitatea de-a-i înțelege lucrarea... la un moment dat, semn al unui fragil neprevăzut, l-am văzut întorcându-și privirea spre mine, cu o căutătură serioasă, cu ochii larg deschiși, chipul împietrit, parcă ar fi vrut să îmi spună ceva, dar nu îl lăsa contextul, distanța. între timp, mama fetei, urmărind și ea fericirea și libertatea acelei fericiri, dădea semne de încordare, nu slăbea din ochi peisajul în care Valentin era ca un stâlp indian, exclusiv pentru ritualuri, împrejurul căruia dansa foarte aplicat fecioara. cercul se strângea treptat, chiar dacă raza lui, pornind de la Tașcu, nu era ceva prea bine precizat... însă creștea și veselia fetei, iar el mă privea din ce în ce mai des, cerându-mi parcă intervenția. eu numai zâmbeam, nedorind să mi se vadă mirarea. îl priveam cum voia să vină la mal, dar jocul ei și chiar nămolul de sub apă îi încetineau bătrânului mișcarea, nici graba nu-l mai ajuta. pe mal, îmi administram un surâs mulțumit, suficient, felicitându-mă pentru idee și pentru ce avea să se întâmple mai apoi. în acea zi, un fel de altă zi a unui altfel de Valentin, aveam doar grijă să nu mă vadă scorpia cea pusă de soartă de pază, despre care mă gândisem cu mărinimie că ar putea deveni, într-un proiect reușit, corespondentă prietenului meu. până la urmă, Tașcu a ieșit din mediul impropriu, sobru, iritat, ținută academică! învelit în privirile mânioase ale protectoarei și foarte nervos, mi s-a adresat: „mă, futu-i mama măsii, asta e handicapată mintal! tu cum de nu ai observat? specialistu’-n femei... n-ai văzut că nu nici măcar nu mai puteam scăpa de ea?! se urca pe mine în mijlocul noroiului... cum de nu ți-ai dat seama de la început că e nebună?!” ce râs aș fi avut atunci, dacă am fi fost acolo doar noi doi și dacă situația nu era de o natură specială! pe drum, izbucnea și el în hohote de râs. „cum naiba, mă?! așa ceva nu mi s-a mai întâmplat...” îl vedeam cu coada ochiului mergând alături, trecând gânditor prin căldură, cu o șapcă albastră pe cap, luată din Germania, cu ventilator la cozoroc și cu ecran cu celulă fotoelectrică, energie solară... însă, de fiecare dată, de câte ori trecea printr-o umbră, era nevoit să pornească motorașul cu o mișcare bruscă, din deget. eu nu știu până astăzi dacă acest fenomen era tot unul simbolic... dar toată lumea se uita amuzată, mai ales copiii, cum Valentin Tașcu trecea detașat prin Eforie Nord cu ventilatorul la frunte, pe bază de energie solară. acum, la fel, motorașul e astăzi la frunte, mutat. și când îl mai tachinez cu neputințele sale de a mai sări gardul când poarta nu-i deschisă, îmi răspunde că nu-l atinge nimic din ceea ce îi spun, că ar trebui să știu că are o fetiță de doi ani. dar una-i una, alta-i alta, aproape oricui îi mai rămâne un suflu pentru un oftat. din ultimul oftat se poate naște și viață, și moarte... din alt punct de vedere, îi înțeleg tensiunea, e destul de greu să accepți că ești tânăr atunci când toate amantele tale s-au prăpădit deja. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate