Maria este profesoară de matematică, o înclinare care, se știe, cel puțin din cazul lui Dan Barbillian, are legături secrete dar extrem de fructuoase cu poezia. Pînă să afle de poezia niponă - lucru întîmplat după mărturisirea sa aproape miraculos în 1992, de Nașterea Maicii Domnului, cînd, după ce a ascultat o emisiune radiofonică, o prietenă i-a dăruit tocmai cartea referitoare la haiku despre care se vorbea la radio - a scris, doar cu obșteasca pornirea a românului, poezie. După acest moment de revelație, după spusele ei, s-a îmbolnăvit de spiritul haiku-ului.

A publicat în numeroase reviste de la contribuții de specialitate la poezie și enigmistică și activează pe mai multe site-uri literare. Este laureată a mai multor concursuri de poezie, dar cele mai valoroase distincții sînt locurile I la concursurile de haiku din 2006 ale revistei SRH și AD VISUM.

În volum, a figurat în mai multe apariții colective și antologii de haiku, ultima fiind Flori de tei, apărută la Constanța. În 2005, i s-a tipărit în colecția Orfeu de la Tîrgul Mureș prima plachetă de haiku intitulată Risipa de parfum.

Astăzi, Maria ne oferă al doilea volum personal, Culorile viselor, în carea a grupat în prima parte poeme de factură europeană și în a doua haiku-uri în formă liberă. Poemele din prima parte manifestă deja gustul, mărturisit fățiș, canonic și programatic în cea finală, pentru scriitura simplă, lipsită de podoabe inutile și parazitare.

Maria se surprinde în rezonanță și în consonanță cu lumea celor care nu cuvîntă, gîndurile ei sînt aidoma înfloririi unei tufe de crizanteme, asemenea vîntului toamnei care se strecoară alinător printre regrete. Interlocutorii ei sînt bobocul de trandafir, frunza de salcîm, ramura de brad. Erosul care-i străbate versurile, surdinizat și transfigurat, este unul care, pe drumul către partener, se topește în natură. Nutrindu-se din nopți cu brumă, din liniști și din stele, el se mulțumește cu mireasma florilor și susurul izvoarelor.

Acest exercițiu liric vital transpune comunicarea erotică într-un registru al resimțirii și împletirii cu vibrația cosmică: totul se spune de fapt necontenit și este adresat mereu ființei dragi. Gestul de a-i scrie celui drag devine astfel aproape superfluu: „Cum să-ți scriu cînd prin ochii / mei / trec nori după nori / și plouă uneori?”. Scrisoarea de dragoste e evident redundantă. Cînd „ramura de cireș, / grea de floare, / se leagănă / la adierea / vîntului” și „simfonia albinelor / pornite în căutarea / nectarului / îmi mîngîie / timpanele”, e suficientă o simplă chemare, o chemare imperioasă însă la ordinea firească a lucrurilor:

„Iau stiloul și scriu:
Vino să vezi
spectacolul
primăverii!

Și semnez.”