Reluăm firul lecturii de unde l-am lăsat, și “hai împreună să aflăm locul unde/ maiaplisețcaia și-a rupt picioru-n pedale/ să botezăm zilele care se nasc muribunde,/ să dăm foc farmaciei cu rețete fatale “, invitația ce ne-o face Anton Peta în strofa mediană din Antisentiment având mai multe sugestii de ce am avea de făcut în momentul în care ni s-ar năzări că plânge o mierlă, neapărat o mierlă, sub mașina de pâine, neapărat sub mașina de pâine. Hâtri și inteligenți, cu unde înverzitoare de sarcasm în verb bătându-se cu insistența de pendul a apei de materia rezidentă din care Dumnezeu a zidit nostalgia, autorii ce vor să apară împreună, ca într-o antologie, cum spuneam, dau cititorului senzația că poezia lor are o șansă în perspectivă. De pildă, același Anton Peta, într-o falsă romanță cu lentori odihnitoare în concluzii: ”Ne pipăia cu degete lichide/ o ploaie indecentă și zurlie/ eu îți șopteam expresii insipide/ și te iubeam…/ Cădea pe noi, călduță și sprințară/ Ușoară ca un voal de etamină/ perfectă ca un sân de domnișoară…”.

Matei Ghigiu își intitulează secvența lirică, cu minuscule, simboluri afective (poem în oglindă) reușind, după o repede tristețe să se redreseze arătând o față simpatică de ins cu chef de a relata ce i s-a întâmplat, cu optimismul celui cere știe nu să piardă, ci să renunțe. Dar mie mi-a plăcut convorbirea cu borges căruia i se mărturisește la infinit și elegant, fără punctuație, netimorat de absurdul pe care-l pune în circulație ca să prevestească lucruri greu de închipuit că se vor întâmpla: ”o să vină o vreme când vom ara cu colții toate aceste podgorii de trestie/ din tuburile lor pline ne vom împleti locuințe/ departe în adâncul cel mai adânc…”. În orange găsim soluții de supraviețuire într-o lume pe care avem prea puține motive s-o înghițim după ce ea ne-a înghițit și ne mistuie, să spunem, cu indiferența balenei care se simte la larg în stomacul mării. Între o demonstrție aviatică internațională și momentul de intimitate când constată că femeia, ultima, transparentă ca sticla și care trece traversând culoarul prin mijlocul țipătului, autorul aude mai mult sau mai puțin uimit cuvintele potolind foamea umbrei: “ești de trei lei”. Legătura cu târziul duce mai departe parcă aceeași poveste, relatând ce vede, ce simte, ce-l surprinde ori îl lasă indiferent, amănunte dintr-o realitate inventată cu speranța că aceasta va estompa aciditatea și violența celei comune. Apoi își face apariția femeia-nălucă mergând în spirale și adunând în plete fluturii lumii, dar și doi tigri înaripați, dar și poetul resemnat să se afle în spate cu un sipet cu conținut necunoscut când el și-ar fi dorit să țină în palmă câteva simple mere.

Bogdan Geana ne stârnește curiozitatea de ageamii în Ce s-ar mai putea spune despre o femeie tânără: “cultivi grâu și aștepți să iasă/ fluturi și pești roșii ca pe/ urmă să ai de ce plânge și de/ ce da bir cu fugiții/ pe sub meridianele rupte ale pământului ”.

Interesant de știut câte ceva despre profesiile autorilor. Zona din care vine spre poezie fiecare, abordând temele ei comune, ilustrându-le expresiv și proaspăt, le imprimă un aer nou, specific, special.

În fine, din Radu Lucian rebel cumsecade, sesizând monotonia aceea ni se propune să suportăm și întorcând miturile mărunte și maniile cu fața la zid, mergând, de ce nu, cu fața spre timp. Dar nici aceasta nu e o noutate, ci farmecul disperant pe care îl imprimă poetul propriei zbateri, lente, durabile.

Aștept să apară și să citesc Antologia ca pe un întreg.


Text editat de Andia