Povestea acestei femei pare foarte simplă. Ea este doar un copil dezrădăcinat care, în mod absolut previzibil, a dezvoltat o personalitate bipolara și, într-un final lipsit de suspans, s-a sinucis. Nimic spectaculos, se întâmplă pe toate drumurile, în fiecare zi poate.
Aglaja Veteranyi s-a născut în 1962 la București într-o trupă de circ. A străbătut întreaga Europă, Africa și America de Sud împreună cu circul, stabilindu-se apoi în Elveția. Îndrumată de mama sa va apărea pe scenă în câteva varieteuri. Analfabetă până la 16 ani, a urmat un pension în Elveția, apoi va frecventa studii de arta dramatica la Zurich. În 1993 înființează o trupă de teatru experimental: Die Wortpuppe în care este atât actriță cât și regizoare. Publică în 1999 un volum de versuri: „Daruri – un dans al morților” și prima sa carte autobiografică: „De ce fierbe copilul în mămăligă”, volum care o anunță ca o mare surpriză în literatura europeană, fiind distins cu numeroase premii. În 2002 predă editurii un alt volum de proză, „Raftul cu ultimele suflări”, dar înainte de apariția cărții se sinucide într-un spital din Zurich.
E atât de simplu ceea ce tocmai v-am spus, dar nu știți încă nimic despre femeia de care vă vorbesc. Pentru că acestea sunt doar datele pe care le veți găsi și voi în prefața unei cărți sau pur și simplu pe Internet. Sunt informații care vă vor vorbi despre o viață aventuroasă și exotică, despre o femeie neobișnuită, coborâtă parcă dintr-un roman burlesc. Dar eu aș vrea să vă vorbesc despre o altă femeie, pe care o poți cunoaște numai din scrierile ei. O femeie care a trăit pe trei mari coordonate: o mamă străină, prezentă mereu doar ca o amenințare, o țară pierdută înainte de a o cunoaște și o voluptate a Morții, gustată la infinit, până la intoxicare.
Aglaja Veteranyi a fost un suflet lipsit de identitate și apartenență, hăituită încă din copilărie de ură, teamă și psihoză. Trăiește în umbra unei mame pe care o iubește cu întreaga disperare a copilului nedorit și căruia i se amintește în fiecare zi că e mai mult o pacoste decât o binecuvântare. Își urăște mama, cu o forță incredibilă, transformată prin decantare în iubire. Întreaga ei copilărie stă sub semnul terorii că mama, cea atât de iubită și disprețuită, va cădea din înaltul circului și se va strivi iremediabil. Și o dată cu ea va muri și speranța că, poate într-o zi, femeia aceea străină prin purtare va simți glasul sângelui clocotindu-i adânc în vine și își va revărsa iubirea interzisă asupra fiicei. Micuța își va construi propria ei poveste terifianta și morbidă, despre un copil fiert în mămăligă, tragedie care o va ține departe și o va proteja de adevăr. Dar sub această mască grotescă, realul îi va măcina sufletul încet și ireversibil, purtând-o către final.
Din drama lipsei iubirii de mamă se va naște și drama dezrădăcinării. Va iubi până la adulare România natală, țara în care doar se născuse și din care circul plecase pe ascuns în 1967. Nu aparține acelei Românii de care vorbesc rudele și prietenii, acelei Românii a „Poeziilor” lui Eminescu, ci unei Românii visate, neștiute și neînțelese niciodată. Pentru ea țara este un amestec de mirosuri și sunete străine pe care le pitește adânc în ființa ei și care înseamnă mai presus de toate acasă. Va spune: „Mă simt ca peștii la piață. În mine se dizolvă totul și parcă bate vântul.” Și atunci își va asuma această țară – povară, potrivită psihozelor ei, la fel de incriptată și intangibilă ca sufletul ei. Aici a ales Aglaja să-și lase sufletul și rădăcinile smulse de andrelele ucigașe ale mamei, iar restul s-a împrăștiat prin lume ca făina orbilor: apendicele în Cehoslovacia, amigdalele la Madrid, mințile în Elveția. Nu va regăsi această Românie plăsmuită de ea niciunde, căci, fără îndoială, e o țară imposibila și secretă.
Prima dată când Aglaja și-a întâlnit Moartea a fost în uterul mamei. Frumoasa actrița de circ nu si-a dorit desigur micuța ființă cuibărită din întâmplare în pântecul ei. Dar copilul s-a încăpățânat să trăiască și de atunci s-a împrietenit cu Moartea. A fost singura prietenă, unicul refugiu, țară negăsită, mama ratată și identitatea ei imposibilă. Toată viața ei a fost de fapt un lung joc cu Moartea pe care a păcălit-o tranzitor pe vremea când nu învățase încă să trăiască. Probabil semnaseră ele două un pact și, zi de zi, își reaminteau reciproc de legătura indestructibilă ce le unea. „Mă sinucideam zilnic, mă spânzuram de instalația termică sau mă aruncam de la balcon, zăceam terciuită pe șinele de cale ferată, mă sufocam într-o pungă de plastic sau mă trăgeam de limbă până ieșea totul din mine. Muream de întuneric, de vară, de tristețe sau de piele prea lungă. Dar în primul rând muream din cauza mamei, care îmi ieșise pe nas.”
Toate astea au fost valabile până într-o zi. Când totul, dar absolut totul s-a terminat, rămânând numai cărțile, mărturie a iadului din fiecare dintre noi, a nebuniei care stă la pândă. Aglaja Veteranyi a fost o femeie nefericită prin vocație și acesta, cu voia dumneavoastră, a fost profilul ei.