|
Biografie Aurel Gurghianu
GURGHIANU, Aurel (n. 11 mai 1924, Iclănzel, jud. Mureș - d. 28 sept. 1987, Cluj-Napoca), poet. Este fiul Rozaliei (n. Oltean) și al lui George Gurghianu, țărani. Absolvent, în anul 1945, al Școlii Normale din Blaj, lucrează trei ani ca învățător în satul natal, iar între 1948 și 1952 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din Cluj. Din 1959 până la moartea sa, este redactor-șef adjunct la revista "Steaua", unde, mai ales în deceniul șapte, alături de A.E. Baconsky, Victor Felea și Aurel Rău, duce o semnificativă bătălie pentru recuperarea criteriului estetic în evaluarea literaturii, precum și pentru reabilitarea lirismului în poezie. Debutează cu versuri în suplimentul literar al ziarului clujean "Lupta Ardealului" (1949), iar editorial cu volumul "Drumuri", apărut în 1954. În istoria poeziei ardelenești de după cel de-al doilea război mondial, A.G. reprezintă explicit fenomenul desprinderii de tradiția sămănătoristă a ruralismului și orientarea spre modernismul de esență citadină. În interiorul unui deceniu, metamorfoza poetului e spectaculoasă, atât în modul de înțelegere a poeticului, cât și la nivelul constituirii imaginarului. Primele două plachete, "Drumuri" și "Zilele care cântă" (1957), conțin aproape integral versificări modeste, cu motive și ecouri ritmice din V. Alecsandri, G. Coșbuc sau I. Pillat, compuneri tematice specifice proletcultului, în care prevalează reportajul "liric" și satira. Referentul dominant rămâne natura tratată de regulă în manieră convențional bucolică și, totuși, apar câteodată imagini de-a dreptul gongorice, de rafinate prețiozități: "Zăpada e roșie de sângele/Amurgului/Ca o brazdă, cosită, de maci." Treptat, discursul accede la o solemnitate studiată a rostirii, lirismul prinde consistență în reveriile peisagistice și erotice, în evocările melancolice ale obârșiilor, în sentimentul de panică al timpului trecător. Predomină confesiunea în varianta biografismului chiar, într-o retorică îndeosebi solemnă, maiestuos-melodică. Schimbarea de profunzime se produce începând cu Poarta cu săgeți și Temperatura cuvintelor, volume publicate în 1972 și distinse cu Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj. Descoperirea orașului nu a provocat sentimentul dezrădăcinării, atât de acut în lirica ardelenească, de la O. Goga până la Blaga. Mai mult, are loc o răsturnare dramatică a perspectivei asupra rusticului și a naturii în genere. Gheorghe Grigurcu a înțeles corect acest fenomen, identificând în lirica lui A.G. de după 1972 semnele unei dezrădăcinări inverse, "tradusă într-o alienare față de toposul rural". Peisajele se obiectivează acum, devin reprezentări ale unui eu aflat în dizarmonie cu ele. Natura nu se mai oferă drept un spațiu paradiziac și ocrotitor. Dimpotrivă, este neliniștitoare, în sens expresionist, criptic-fantomatică uneori, adversă în solitudinea ei rece, primordială. Pe scurt, e o natură de o vitalitate depresivă, surprinsă în imagini de o expresivitate abruptă, sticloasă. Ostilității acestei lumi, poetul îi substituie spațiul citadin, în al cărui confort își regăsește intimitatea pierdută. Orașul nu constituie însă "conținutul" ca atare al poeziei, ci un mediu difuz, parcă hipnotic, care afirmă disponiblitatea autorului pentru straniu, pentru absurdul grațios sau fantasticul cotidian. Este o aparență fantomatică, abstrasă în spațiul cvasioniric al poemelor. Imaginarul, preponderent nocturn, își apropiază de-a valma "personaje" ale străzii, fragmente de realitate banală, obiecte domestice, supunându-le de regulă unei alchimii după logica bizarului sau unor proiecții în registrul ludic. Scriitura e adeseori "albă", prozaică și sincopată, iar altădată înțesată de imagini expresive, de o prețiozitate enigmatică ori de subtile referințe livrești. Citadinismul de substanță al lui A.G. se relevă tocmai în dezinvoltura jovial-uimită cu care este asimilat, ca sensibilitate, un univers cudat, dar nu agresiv. Lexicul însuși se civilizează, neologismul, expansiv, se încorporează firesc într-un limbaj desprins definitiv de stereotipiile tradiționalismului. Există, apoi, o încântare ironică în descoperirea celeilalte sensibilități, precum în această ingenioasă reificare a idealității, o poezie simptomatică atât pentru înclinația spre ludic a autorului, cât și pentru modelul de percepere dereglată a realului: "Umbrela mare și neagră,/umbrela mică și roză/umblară un timp suprapuse/Apoi umbrela roză rămase locului/urmând a urca niște trepte,/în timp ce umbrela neagră/trecu de cealaltă parte-a orașului./Era aproape de ziuă./Se descărcau la poartă butelii de lapte./Umbrela neagră se duse în bucătărie/și deschise-o sticlă cu whisky." (Nocturnă) La extrema cealaltă se manifestă o imaginație terifiantă, halucinări ale realului, reprezentări grotești ale degradării organicului, stări de delir provocat ("scrisul meu e mâncat de o fabuloasă gânganie/cu elitre de albastru alcool"; "fereastra mârâie obnubilată"; "Mie însumi mi s-a părut/în momentele acelea de spaimă/că sunt un fluture/cap de mort/venit la termele lui Caracalla"; "femurul mi-e spart/și din șira spinării mi-au apărut/cocoloașe/pe care felinele blonde le-au lins miorlăind"). Lumea reală, pe care aparent o transcrie lirica lui A.G., este în fond fisurată, și de aceea ea încetează să mai fie reală. Prin cărțile sale de rezistență din anii '70-80 poetul aparține modernismului târziu, ca, de altfel, toți colegii săi din prima promoție a revistei "Steaua".
SCRIERI:
Drumuri, Buc., 1954;
Zilele care cântă, Buc., 1957;
Liniștea creației, Buc., 1962;
Biografii sentimentale, Buc., 1965;
Strada vântului, Buc., 1968;
Ascult strada, Buc., 1969;
Poarta cu săgeți, Buc., 1972;
Temperatura cuvintelor, Cluj, 1972;
Curenții de seară, Cluj, 1976;
Terasa și alte confesiuni, Cluj, 1978;
Orele și umbra, Buc., 1980;
Carnet. Însemnări, crochiuri, mărturisiri, Cluj, 1981;
Numărați caii amurgului, Buc., 1982;
Diagnosticul străzii, Cluj, 1985;
Anotimpurile cetății, Cluj, 1988;
Călărețul din somn, pref. Petru Poantă, postfață Gh. Grigurcu, Buc., 1991;
Strofe prin timp, Cluj, 1991;
Mistuitoarele ruguri, îngr. Cornelia Gurghianu, Cluj, 2000.
TRADUCERI:
Kostas Varnalis, Versuri, Buc., 1969.
|
Texte Recomandate
