Maria Tirenescu





Eram apusul care...

eram apusul care rostogolea în crini
ecouri, stând cu capul pe umbra mea târzie
și văruiam cu vise pădurea de arini
când mi-aplecam obrazul pe floarea de colie

poieni de fragi sălbatici amiroseam în munți -
cutreieram prin ierburi rănite de culoare,
luam în palme trupul cosașilor mărunți
și ascultam cum bate o inimă de floare

pe lazuri de ferigă, colibe de frunzar
dregeam cu fragi în suflet și mâinile de rouă,
o mocăniță surdă urca într-un altar
o lună cu tipsia tăiată pe din două

copilăria toată s-a preschimbat în vești,
întinse pe frânghia legată de o grindă
demult s-a scurs apusul ca vinul vechi în cești,
pierdut, un car cu îngeri a tras la noi în tindă

și urcă Egheroiul o pasăre de luni
curechi,vinars și slană se dau din mână-n mână -
se zbate înserarea prin miezuri de aluni
și timpul se întoarce pe caierul de lână..

„și văruiam cu vise pădurea de arini” , „și ascultam cum bate o inimă de floare” , „o mocăniță surdă urca”, „se zbate înserarea prin miezuri de aluni/ și timpul se întoarce pe caierul de lână...” Imagini foarte frumoase care imi amintesc de mocanita de pe Vaser, de padurile de brad din Viseu, in general de bunicii mei din Maramures. Cat de departe sunt…! Ei. Si eu.Bine ca poezia umple golul lasat de cei plecati!...





În livada cu meri


în livada cu meri, ceruite-n tăceri,
poame roșii duceau dorul ierbii în ramuri,
odihnea sub un nuc umbra zilei de ieri,
chipul mamei săpa o icoană în geamuri,

peste cale, un bici trezea rar licurici,
în umbrar de arini mâna nopții întinsă
cobora cu arici și-ndemna din arnici
care grele cu fân, prin lumina cea ninsă,

goale, stelele beau din izvoare de var,
florile-și culegeau umbrele despletite,
ochiul nopții torcea, răsfirând din cuibar,
o năframă de vânt peste noatini și vite

poate-o pasăre grea ne lua sub aripe,
poate râul întors se pierdea în izvoare,
poate-o turmă de oi număra călătoare
timpul meu amorțind în ninsoarea de clipe

ca un fulg de dorinți îi visam pe părinți,
cu opaițul aprins odihnind pe o masă,
era cald în Ardeal, ardeau îngeri cuminți
în obraji, alergând peste dealuri, spre casă


Poezia ta mi-a amintit de parintii si de bunicii mei. Iata ce mi-a placut foarte mult: „odihnea sub un nuc umbra zilei de ieri”, „ochiul nopții torcea, răsfirând din cuibar,/ o năframă de vânt peste noatini și vite”, „timpul meu amorțind în ninsoarea de clipe” , „ca un fulg de dorinți îi visam pe părinți,” …





Într-o vreme în care se scrie fără rimă, într-o vreme în care se pune mai puțin accent pe sentimentele cu care am crescut noi, Liviu-Florian Jianu îndrăznește să scrie poezii care îi impresionează și pe cei mai tineri decât el. Și cred că sunt foarte puțini oameni la care să se îmbine atât de fericit pasiunea pentru informatică și poezie, pentru radio și teatru. Și, în același timp, să obțină rezultate în domenii de activitate atât de diferite.
Cum să nu fii mișcat când citești: „odihnea sub un nuc umbra zilei de ieri”, „ochiul nopții torcea, răsfirând din cuibar,/ o năframă de vânt peste noatini și vite”, „timpul meu amorțind în ninsoarea de clipe” , „ca un fulg de dorinți îi visam pe părinți,” …(„ Livada cu meri”) sau „Etern copil, dacă ești mic sau mare, / Ce bine e să ai o mamă lângă tine, / Să nu te bea nisipuri mișcătoare” („ Mama” )? Cum să nu-ți amintești de părinți și de bunici când citești: „odihnea sub un nuc umbra zilei de ieri”, „ochiul nopții torcea, răsfirând din cuibar,/ o năframă de vânt peste noatini și vite”, „timpul meu amorțind în ninsoarea de clipe” , „ca un fulg de dorinți îi visam pe părinți” („Livada cu meri” ) ? Peste tot, în imaginile pe care le creează Liviu-Florian Jianu, văd satul bunicilor mei, un sat de pe valea Izei sau de oriunde din Transilvania. Ori de câte ori mă gândesc la cei care nu mai sunt printre noi, mă duce gândul și la poezia celui care și-a ales pseudonimul „Florian de Transilvania”.




Decembrie




Jianu Liviu - Florian are înclinație mai mult spre poezia religioasă. Rădăcinile acestei poezii sunt în strânsă legătură cu idealul spre puritatea sufletească. La prima citire a textului parcă nu simți acea atragere specială, dar dacă încerci să pătrunzi sensurile care duc spre spiritualizare, sinceritate, simți intensitatea sentimentului de dragoste spirituală, este o stare intensă pe care autorul o trăiște și vrea să ne facă părtași la această bucurie:

Lumina mea, Tu iarta-ma mereu,
Si-acopera-mi noianul de pacate,
Lumina mea din bunul Dumnezeu,
Invata-ma-n Lumina sa port toate! ***

La răscruce de timpuri, desigur că lucrurile spirtiuale sunt lăsate undeva la marginea gândului. Prin textele sale, Liviu- Florian vrea să ne conștinetizeaze asupra anumitor fapte, duce parcă o luptă de izbăvire a individualului prin supraindividual, de o provocare a eu-lui spre un noi integrator, asumat mai degrabă sentimental decît rațional, poate și ca o reacție la excesele de individualism și raționalism ale unei anumite modernități dizolvante:

Si-n loc sa ne iubim aici ca fratii,
Sa ne-mpartim si sangele din noi,
Noi, orbii, ii ramanem doar damnatii
Incatusati in crancene nevoi -

E lumea lui, aici, a rautatii,
A celui mai puternic si falos,
Dar va veni si soarele dreptatii,
Va lumina si crucea lui Hristos! ***

Desigur că poeziile lui Florian ar trebui să prezinte interes sub aspect prozodic, totuși, alegerea noastră obiectivează cîteva caracteristici prozodice specifice creatiei lui Florina, în general, un oarecare echilibru al versificatiei. Poeziei religioasă este reînviată și amplificată de "romantismul" poetului (întruchipare predilectă de deschizător de drumuri):

Iertare pentru toate câte fac,
Iertare pentru ce-am făcut vreodată,
Iertare pentru relele ce tac,
Iertare pentru viața-mi vinovată -

Prin mine, sită, relele se scurg,
În fiecare zi, în orice clipă,
Și nici-un bine nu se înfiripă,
Din zori de zi, și până în amurg - ***

În majoritatea poeziilor metafora supremă este Dumnezeu, văd poezia ca un urcuș spre reîntregirea ființei, nu numai artistice, dar și spirituale. Modernitatea, înclinată spre desacralizare păstrează, mai degrabă obscur și inerțial, o raportare la providența divină, de aceea poate nu este gustat decât de foarte puțini cititori. E de la sine înțeles că acest tip de discurs (care astăzi se poartă din ce în ce mai puțin,) angajează nu doar un risc, dar și mult curaj:

Atati copii pe lume mor de foame,
In timp ce-atatia oameni sunt obezi -
Ca de-ar posti bogatii lumii, Doamne,
Ai satura saracii, ca pe iezi -

Si zile trec, si zile vin, ramane
Aceeasi diferenta intre vii:
Se-ngrasa unii ieri, si azi, si maine,
Si altii mor de foame, de copii - ***


Încercați dragi prieteni să călătoriți împreună cu noi prin univesul poetic a celui ce poartă numele de Jianu Liviu-Florian , doar prin klik AICI !